Dante Alighieri a fost un poet şi filozof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european

din Evul Mediu. Cel mai semnificativ eveniment al tinereţii, după cum singur spune în opera sa „La
Vita Nuova”, este întâlnirea cu Beatrice, pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut
oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adoraţie, Beatrice devine simbolul angelic
al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” şi mai târziu în „Divina Commedia”. La
doi ani de la moartea lui Beatrice, fata de care se îndrăgostise în copilărie, Dante scrie „La vita
Nuova” (Viaţa nouă), o autobiografie psihologică şi spirituală sub forma unei combinaţii de sonete şi
ode cu comentarii în proză, care descriu cele trei stadii ale iubirii lui pentru Beatrice.
Mai târziu, în timp ce se afla într-o misiune diplomatică la Roma, a fost acuzat pe nedrept de luare
de mită, amendat şi exilat pentru doi ani. Întrucât a refuzat să plătească amenda, s-a decis executarea
silită a pedepsei, drept pentru care Dante n-avea să mai revadă niciodată Florenţa. Şi-a petrecut anii
rămaşi călătorind dintr-un loc în altul, la dispoziţia diverşilor patroni din diferite oraşe italiene, sperând
într-o reabilitare politică ce nu s-a mai produs niciodată.

Divină Comedie – cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai
importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborârea lui Dante
în Infern, trecerea prin Purgatoriu și ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui
cu Divinitatea. Deși continuă modul caracteristic al literaturii și stilului medieval (inspirație religioasă,
tendință moralizatoare, limbaj bazat pe percepția vizuală și imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde
către o reprezentare amplă și dramatică a realității, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă
în dialect toscan, operă a exercitat o influență considerabilă asupra dezvoltării limbii și literaturii
italiene. Inițial, Dante și-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera
are un final fericit. Atributul de „divina” i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio, ca un omagiu datorat
extraordinarei ei frumuseți artistice, și apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a
editorului venețian Ludovico Dolce.
Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 și 1321, acțiunea este situată de autor
în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paște, când Dante întreprinde călătoria în „lumea
de dincolo”. Este anul sfânt („Îl Grande Giubileo”) instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit
jumătatea duratei previzibile a lumii.
Divină Comedie povestește călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieții de apoi", în care se
proiectează răul și binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al rațiunii,
apoi de Beatrice, simbol al credinței. Poemul este compus din trei părți
(trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus
un cânt introductiv la începutul Infernului, și este scris în versuri endecasilabice grupate în „terține”.

Infernul
Dante, rătăcit într-o pădure unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezește la un
moment dat înconjurat de o panteră, de un leu și o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în
ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieși din pădure.
Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje
celebre din istoria omenirii, în funcție de păcatele săvârșite, dar și de personalități contemporane,
adversari personali sau persoane disprețuite, trimiși de Dante în Infern pentru a-și ispăși viciile.
Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este și
centrul pământului. Aici întâlnesc de asemenea celebrul cuplu născut din adulter, Paolo și Francesca,
soția unui măcelar care într-un acces de furie şi gelozie îi omoară pe amândoi. Această întâmplare îi
oferă lui Dante o viziune despre dragoste ca un sentiment ce continua şi după moarte, aducându-i în
acelaşi timp amărăciunea pentru iubirea sa neîmplinit. Astfel opera capătă un caracter romantic, opus
1
curentului tânăr renascentist al perioadei istorice. Această parte a călătoriei se termină cu vederea
lui Lucifer, chinuit într-un lac înghețat. De aici, vor ieși, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat".
Călătorind în lumea fantastică a morților, Dante duce cu sine toate sentimentele și pasiunile celor vii,
trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

Purgatoriul
Dante și Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în fața muntelui Purgatoriului, pe culmile
căruia sălăşluiesc sufletele morților care se căiesc de păcatele făcute în viață. Muntele este împărțit în
șapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariție, lăcomie etc.) și durata timpului de căință.
Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Și aici se regăsesc
persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoință, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil
nuovo" sau marii artiști ai trecutului. În vârful muntelui se găsește Paradisul terestru, care are aspectul
unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalității umane care
prevestește zorile Renașterii.

Paradisul
Ajunși în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăsește și se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante
va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine. Paradisul, în opoziție cu Infernul, este construit
din nouă cercuri orientate spre înălțime. Aici este sălașul celor fără de păcate, al sfinților. Fiecare cerc
corespunde unuia din corpurile cerești cunoscute în acea
vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La
sfârşitul călătoriei Beatrice îl părăsește și Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune
Sfintei Fecioare. Artistul se contopește cu Dumnezeu, simbolul „Iubirii care pune în mișcare cerul și
stelele”. Dacă în descrierea Infernului și Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin,
în Paradis el este unicul creator. Tradiția Paradisului nu exista în literatură și fantezia dantescă a creat-
o din propriile resurse, realizând un vers fluid și de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii
oceanului de lumină a Paradisului.
Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, ştiinţifice şi politice ale artistului, interpretate literar,
alegoric, moral şi mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creştine
medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului şi dobândirii liniştei interioare prin
înţelepciune şi dragoste.