Sunteți pe pagina 1din 5

Limbajul, limba si gandirea sunt elemente componente ale unui proces unitar.

Echivocul ce ar rezulta, asa cum remarca Mihail Golu, din asimilarea acestor termeni unei singure semnificatii nu ar avea efecte benefice nici din punct de vedere metodologic si nici sub aspectul explicarii fiecarui termen. Ca instrument al comunicarii, limbajul beneficiaza de limba, care este elaborata social-istoric si inglobeaza in structura sa elemente de cultura, tehnologie s.a. Limbajul reprezinta modul in care se asimileaza, se integreaza si functioneaza limba la nivel individual. Din punct de vedere psihologic si psihofiziologic functia semiotica a limbajului exprima capacitatea partial innascuta, partial dobandita a omului de a folosi semne sau simboluri ca inlocuitori ai obiectelor semnificate si de a efectua cu ajutorul lor combinatii si transformari in plan mental. Ca achizitie filogenetica limbajul a fost dependent de creier, de aceea in functionarea creierului, limbajul s-a impus ca un nou sistem de codare si vehiculare a informatiei, integrandu-se astfel celorlalte doua sisteme: sistemul bioelectric si spatial-configural (ca suport al memoriei de scurta durata) si sistemul biochimic (combinatii ale moleculelor de ADN si ARN - suportul memoriei de lunga durata). Se stie ca limbajul are un rol primar in codarea-fixarea si vehicularea informatiei in gandirea formal-abstracta, memoria logica, imaginatia lingvistica, reglajul voluntar s.a. La randul lor, aceste structuri psihice superioare influenteaza functionarea si dezvoltarea limbajului. Asa cum subliniaza Golu, limbajul nu are o manifestare independenta, ci se integreaza in procesul functionarii generale a proceselor psihice, in sensul ca fiecare cuvant obiectiveaza si exprima continuturi senzorial-perceptive, notionale, emotionale etc. Noul tip de comportament pe care-l genereaza limbajul este comportamentul verbal, limbajul poate fi definit ca: ansamblul raspunsurilor verbale la actiunea diferitilor stimuli externi. Limbajul este functia de utilizare a limbii n raporturile cu ceilalti oameni. Este o functie complexa care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, n special a celor intelectuale si motorii. Intelegerea cuvintelor impune o perceptie clara si antreneaza memoria semantica, imaginile si gndirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii foarte complexe, o conduita atenta si voluntara. Vom vedea ca n limbaj sunt prezente si starile afective, influentand vorbirea si transmitandu-se celorlalti. De aceea, poate ar fi mai corect sa caracterizam limbajul mai degraba ca o activitate, decat ca o functie, asa cum e cazul gandirii. Limba este o realitate supraindividuala, existand n afara oamenilor, consacrata in obiecte materiale cum sunt dictionarele, gramaticile, cartile. Propriuzis, este o unealta cu care noi actionam nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice unealta, ea nu poate fi utilizata decat de o inteligenta.

La drept vorbind, exista si un sens foarte larg al termenului limba: totalitatea reactiilor exprimand trairi psihice. Putem vorbi de limba si limbaj in cazul strigatelor, gesturilor, al mimicii multor animale. Sensul propriu este insa: un ansamblu de semne cu ajutorul carora comunica intre ei oamenii dintr-o societate. Limba este alcatuita dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si anumite reguli de imbinare a lor. Limba propriu-zisa, cea naturala, este invatata de copil de la adulti in experienta cotidiana. Bazandu-se pe ea, specialistii au creat si limbi artificiale, pe care insa le numim in mod obisnuit "limbaje artificiale". Avem astfel o limba a matematicilor, un "limbaj muzical", un "limbaj topografic" (utilizat la harti), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje : Fortran, Cobol etc. In legatura cu natura cuvintelor, trebuie sa precizam ca ele sunt semne. Spre deosebire de "semnale", care sunt stimuli anuntand o consecinta, o urmare (tipatul unei rate salbatice anunta apropierea unui animal de prada si alerteaza stolul), semnul este un indiciu inlocuind ceva, un obiect, o fiinta, un fenomen, o actiune. Inainte, ciobanii, nestiutori de carte, faceau cate o crestatura pe un lemn pentru fiecare oaie (le nsemnau pe raboj). Fiecare cioplitura inlocuia o oaie, era un semn. Asa sunt si vorbele: semne ale unor realitati obiective sau subiective. Termenul de "simbol" se utilizeaza adesea ca sinonim cu "semn". Mai potrivit e sa atribuim numai acelora care au o asemanare, au ceva comun cu obiectul semnificat: culoarea rosie a unui drapel simbolizeaza sangele varsat de stramosi pentru apararea gliei. Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele (fonemele). De studiul lor se ocupa fonetica. Fiecare limba are, in mod obisnuit, 30-35 de sunete distincte. De fapt, fonemele sunt mai mult niste abstractii, rezultate prin analiza unor limbi. In mod obisnuit, in vorbire, ele apar unite n silabe (morfeme). Fonemele n-au un nteles, exprimand mai multe stari afective: de durere, mirare, bucurie, prin interjectii: A! Ooo! etc. Desi cuvintele n-au nici o asemanare cu obiectele sau fiintele pe care le desemneaza, totusi unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme decat altele. In experimentele organizate de Dimitri Uznadze, folosindu-se doua imagini net deosebite si doua cuvinte fara sens: "maluma" si "takete", s-a observat ca marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuvant figurii cu forme largi si rotunde (1) si pe cel de-al doilea, imaginii cu figuri inguste si colturoase (2). In limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen intre nume si proprietatile unor obiecte (Kohler, W.,p. 224).

1.

2.

Morfemele sunt in numar extrem de mare. O morfema poate forma singura un cuvant, avand un inteles determinat. Cu modificarea lor se ocupa morfologia. Semantica studiaza intelesul cuvintelor, raportul lor cu obiectele desemnate, iar

pragmatica (parte a semiologiei) studiaza modul n care omul intelege si foloseste cuvintele. Aceasta din urma ramura se intersecteaza cu o disciplina psihologica recenta: psiholingvistica, ce aprofundeaza influenta fenomenelor psihice asupra modului de a intelege limbajul si a se exprima. 2. Limbajul si gandirea. In legatura cu functiile limbajului, Karl Buhler distingea trei aspecte: cel de reprezentare (a unui obiect, a unei situatii), acela de expresie a starii subiectului si o functie de apel, la cei care ne asculta. Acestea sunt implicate intr-o masura mai mare sau mai mica in orice comunicare verbala. Mai analitic, se poate vorbi de cinci functii (dupa Andre Ombredane): functiile semnificativa, dialectica, practica, afectiva si ludica. La ele se mai adauga si functia cathartica. In ce priveste functia semnificativa, dupa psihologul francez, ar fi vorba de proprietatea cuvintelor de a fi in relatie cu anumite intelesuri pe care cineva le poate comunica altcuiva. Am putea disocia aceste aspecte in: rolul cognitiv al limbajului si rolul in comunicarea semnificatiilor si a sensurilor. Functia afectiva deriva din integrarea limbajului la nivelul sferei emotionale si consta n exprimarea spontana, involuntara sau deliberata a continutului si semnului trairilor emotionale si pulsiunilor. Functia ludica este corelata cu cea afectiva, mai ales cu veriga pozitiva, tonica a trairilor, produce subiectului o stare de relaxare, de satisfactie, de placere. Functia se manifesta de timpuriu, in ontogeneza, sub forma repetitiilor ritmate de silabe, cuvinte, a ajustarilor si contrastelor fonetice, combinatiilor de efect. La varsta adulta functia ludica se manifesta sub forma jocului verbal si se instituie ca distractie: schimbul de glume, de vorbe de duh, constructii de cuvinte si expresii, corelari fonetice si semantice asociindu-se unei stari de buna dispozitie sau de satisfactie intelectuala. Functia practica este menita sa declanseze, sa faciliteze si sa conduca actiunea colectiva prin colaborare sau rivalitate. Formulele sub care se manifesta sunt concise, energice, iar comunicarea se realizeaza intr-un cadru situativ. Ombredane sustine ca limbajul practic poate fi regasit si la nivelul individual sub forma autocomenzii: de automobilizare sau interdictie, a blamarii si aprobarii de sine, a vorbirii ritmice, sincopate. Functia practica a limbajului se subsumeaza celei de reglare. Functia reprezentationala consta in desemnarea a ceea ce, momentan, este absent, fiind in raport invers cu naratiunea si evocarea. Limbajul reprezentational se orienteaza in doua directii: spre figurarea concreta si singulara, aspect sub care se aseamana cu opera de arta, a carei semnificatie este imediat accesibila si spre aluzia ce se bazeaza pe un sistem de conventii a caror asimilare este necesara anterior comunicarii. Functia dialectica rezida in utilizarea formala a limbajului prin formarea si desfacerea combinatiilor simbolice abstracte. Ontogenetic aceasta functie se structureaza dupa ce copilul a parcurs stadiul dezvoltarii operatiilor formale.

Raportul dintre gandire si limbaj a fost subiect de controversa, existand puncte de vedere deosebite. Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gandirii, iar gandirea fiind latura lui interioara. Mentalitatea dualista contine doua pozitii: unii considera gandirea si limbajul ca fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar in a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute de gandire in mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi nu sunt activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interdependente, in stransa relatie atat din punct de vedere genetic, cat si structural. Datele stiintifice adunate in ultimele decenii constituie argumente temeinice in sustinerea celui din urma punct de vedere. Rolul cuvantului in formarea gandirii. La nceput, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonoritati. Asociindu-se mereu cu aceleasi obiecte sau fiinte, ele directioneaza atentia si inlesnesc operatiile gandirii: analiza, sinteza, comparatia. Treptat, fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnificatiilor, fiindca spre deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de sunete stabil. Semnificatiile sunt in functie de experienta individului, dar, incetul cu incetul, ele sunt corectate si precizate de catre societate, vocabularul condensand experienta milenara a unei societati. Invatarea termenilor implica insusirea unui vast bagaj de cunostinte variate. Cu cat un cuvant se afla in relatie cu mai multe fapte, imagini, notiuni, cu atat mai bogat ii este ntelesul. Termenii, o data cu notiunile, sunt in stranse raporturi, ei formeaza ceea ce s-ar putea denumi "memoria fonetica", indisolubil legata de memoria semantica. Dar acelasi cuvant poate avea mai multe intelesuri, in functie de context, ca de pilda "masa", care inseamna fie un obiect, fie o multime, fie o cantitate de materie a unui corp. Fiecare limba are o gama limitata de sunete. O serie de alte semne ramane fara nici o semnificatie in acea limba, dar avand un rol important n altele. Investigand modificarile electrice ce se petrec in muschii limbii si ai laringelui cand cineva rosteste o fraza, se constata o curba similara in organele vocale ale persoanei care asculta mesajul - desi curentii electrici sunt mult mai slabi. Aceasta inseamna ca auditorul repeta in limbaj interior ceea ce aude. A rezultat "Teoria perceptiei motorii a limbii" : cnd ascultam, pentru a intelege, reproducem, imitam in gand spusele celuilalt. La fel si cand scriem : pronuntam in limbaj interior ceea ce scriem. Asadar, componentele motorii au un rol fundamental in limbaj. Primul care a localizat centrul ce face posibila rostirea cuvintelor a fost Paul Broca, identificandu-l in circumvolutiunea a IlI-a frontala. Insa, orientarea potrivit careia centrul limbajului s-ar situa exclusiv in zona Broca-Wernicke este de mult depasita in sensul ca, nu reprezinta decat verigi particulare ale unui mecanism extrem de complex, si anume, limbajul. Din punct de vedere anatomic primar, zonele sus amintite sunt date de la nastere, dar, aceasta nu inseamna ca limbajul in ansamblul sau este dependent

numai de ceea ce dau ele, pentru ca limbajul evolueaza pe parcursul unei perioade destul de indelungate. Organizarea mecanismelor limbajului are un caracter constelational, pe orizontala, si unul ierarhic, multinivelar pe verticala. Fiind organizat dupa principiul comenzii si controlului, mecanismul limbajului cuprinde patru tipuri de verigi: aferente, interpretative,eferente si autoreglatoare. Astfel, limbajul se dovedeste a fi o activitate extrem de complexa, in stransa relatie cu gandirea, limba si reactiile voluntare.