LIMBAJUL (din Psihologia general de Cosmovici) 1. Limba Limbajul este functia de utilizare a limbii n raporturile cu ceilalti oameni.

Este o functie complexa care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, n special a celor intelectuale si motorii. ntelegerea cuvintelor impune o perceptie clara si antreneaza memoria semantica, imaginile si gndirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii foarte complexe, o conduita atenta si voluntara.! Vom vedea ca n limbaj sunt prezente si starile afective, influentnd vorbirea si transmitndu-se celorlalti. De aceea, poate ar fi mai corect sa caracterizam limbajul mai degraba ca o activitate, dect ca o functie, asa cum e cazul gndirii. a) Limba este o realitate supraindividuala, existnd n afara oamenilor, consacrata n obiecte materiale cum sunt dictionarele, gramaticile, cartile. Propriu-zis, este o unealta cu care noi actionam nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice unealta, ea nu poate fi utilizata dect de o inteligenta. La drept vorbind, exista si un sens foarte larg al termenului limba: totalitatea reactiilor exprimnd trairi psihice. Putem vorbi de limba si limbaj n cazul strigatelor, gesturilor, al mimicii multor animale. Sensul propriu este nsa: un ansamblu de semne cu ajutorul carora comunica ntre ei oamenii dintr-o societate. Limba e alcatuita dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si anumite reguli d mbinare a lor. Limba propriu-zisa, cea naturala, este nvatata de copil de la adulti n experienta cotidiana. Bazndu-se pe ea, specialistii au creat si limbi artificiale, pe care nsa le numim n mod obisnuit "limbaje artificiale". Avem astfel o limba a matematicilor, un "limbaj muzical", un "limbaj topografic" (utilizat la harti), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje : n legatura cu natura cuvintelor, trebuie sa precizam ca ele sunt semne. Spre deosebire de "semnale", care sunt stimuli anuntnd o consecinta, o urmare (tipatul unei rate salbatice anunta apropierea unui animal de prada si alerteaza stolul), semnul este un indiciu nlocuind ceva, un obiect, o fiinta, un fenomen, o actiune. nainte, ciobanii, nestiutori de carte, faceau cte o crestatura pe un lemn pentru fiecare oaie (le nsemnau pe raboj). Fiecare cioplitura nlocuia o oaie, era un semn. Asa sunt si vorbele: semne ale unor realitati obiective sau subiective. Termenul de "simbol" se utilizeaza adesea ca sinonim cu "semn". Mai potrivit e sa-1 atribuim numai acelora care au o asemanare, au ceva comun cu obiectul semnificat: culoarea rosie a unui drapel simbolizeaza sngele varsat de stramosi pentru apararea gliei. b) Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele (fonemele). De studiul lor se ocupa fonetica. Fiecare limba are, n mod obisnuit, 30-35 de sunete distincte. De fapt, fonemele sunt mai mult niste abstractii, rezultate prin analiza unor limbi. n mod obisnuit, n vorbire, ele apar unite n silabe (morfeme). Fonemele n-au un nteles, exprimnd nai multe stari afective: de durere, mirare, bucurie: prin interjectii: A! Ooo ! ! ; dar modificarea unui fonem modifica sensul cuvintelor: lac-loc ; la/-laf; moMla-movila etc| Desi cuvintele n-au nici o asemanare cu obiectele sau fiintele pe care le desemneaza, totusi unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme dect altele. n experientele organizate de D. Uznadze, folosindu-se doua imagini net deosebite (vezi fig. 21) si doua cuvinte fara sens: "maluma" si "takete", s-a observat ca marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuvnt figurii cu forme largi si rotunde (1) si pe cel de-al doilea, imaginii cu figuri nguste si colturoase (2). n limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen ntre nume si proprietatile unor obiecte (Kohler, W.,p. 224).

2 Fig. 21. Forme asociate unor sonoritati IMorfemele sunt n numar extrem de mare. O morfema poate forma singura un cuvnt, avnd un nteles determinat. Cu modificarea lor se ocupa morfologia. Semantica studiaza ntelesul 1

cuvintelor, raportul lor cu obiectele desemnate, iar pragmatica (parte a semiologiei) studiaza modul n care omul ntelege si foloseste cuvintele. Aceasta din urma ramura se intersecteaza cu o disciplina psihologica recenta: psiholingvistica, ce aprofundeaza influenta fenomenelor psihice asupra modului de a ntelege limbajul si a se exprimai 2. Limbajul si gndirea a) n legatura cu functiile limbajului, Karl Biihler distingea trei aspecte: cel de reprezentare (a unui obiect, a unei situatii) acela de expresie a starii subiectului si o functie de apel, la cei care ne asculta. Acestea sunt implicate ntr-o masura mai mare sau mai mica n orice comunicare verbala. Mai analitic, se poate vorbi de cinci functii (dupa A. Ombredane): functiile semnificativa, dialectica, practica, afectiva, ludica. La ele se mai adauga si functia cathartica. n ce priveste functia semnificativa, dupa psihologul francez, ar fi vorba de proprietatea cuvintelor de a fi n relatie cu anumite ntelesuri pe care cineva le poate comunica altcuiva. Am putea disocia aceste aspecte n: rolul cognitiv al limbajului si rolul sau n comunicarea semnificatiilor si a sensurilor. b) Raportul dintre gndire si limbaj a fost subiect de controversa, existnd puncte de vedere deosebite. Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gndirii, iar gndirea fiind latura lui interioara. Mentalitatea dualista contine doua pozitii: unii considera gndirea si limbajul ca fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar n a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute de gndire n mod independent, iar altii argumenteaza ca, desi nu sunt activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interdependente, n strnsa relatie att din punct de vedere genetic, ct si structural. Datele stiintifice adunate n ultimele decenii constituie argumente temeinice n sustinerea celui din urma punct de vedere. n acest capitol, vom prezenta unele argumente, altele vor fi evidentiate studiind esenta procesului de gndire abstracta. Mai nti, n ce priveste lipsa de identitate a gndirii cu limbajul, ne dam seama ca uneori avem o idee si nu gasim cuvintele pentru a o exprima. Apoi, n timp ce

vorbim, exista un control al gndirii care supravegheaza ceea ce spunem, pentru a fi coerenti si logici. n schimb, dementii vorbesc ore n sir, povestind lucruri absurde, ireale ; la ei, lipseste stapnirea limbajului de catre ratiune. n fine, exista gndire, se formeaza notiuni si la fiintele lipsite de limbaj articulat (surdomutii). Acestia au greutati mai mari n ntelegere, dar rationamentul este posibil si eficient. c) Rolul cuvntului n formarea gndirii. La nceput, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonoritati. Asociindu-se mereu cu aceleasi obiecte sau fiinte, ele directioneaza atentia si nlesnesc operatiile gndirii: analiza, sinteza, comparatia. Treptat, fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnificatiilor, fiindca spre deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de sunete stabil. W. Hamilton facea o comparatie pentru a sublinia valoarea acestei proprietati: o armata cucerind un teritoriu si raspndindu-se pe suprafata lui, nu-1 poate stapni jdect daca stabileste anumite fortarete, puncte de control. La fel, nici gndirea nu poate irogresa, fara anume centre de organizare a sistemului de relatii n jurul cuvintelor. Semnificatiile sunt n functie de experienta individului, dar, ncetul cu ncetul, ele sunt corectate si precizate de catre societate, vocabularul condensnd experienta milenara a unei societati. nvatarea termenilor implica nsusirea unui vast bagaj de cunostinte variate. 2

Cu ct un cuvnt se afla n relatie cu mai multe fapte, imagini, notiuni, cu att mai bogat i este ntelesul. Termenii, o data cu notiunile, sunt n strnse raporturi, ei formeaza ceea ce s-ar putea denumi "memoria fonetica", indisolubil legata de memoria semantica. Dar acelasi cuvnt poate avea mai multe ntelesuri, n functie de context, ca de pilda "masa", care nseamna fie un obiect, fie o multime, fie o cantitate de materie a unui corp. Bogatia de termeni este n raport cu importanta pe care o au anumite obiecte si fenomene n viata unei comunitati. Astfel, eschimosii au o multime de cuvinte distincte privind zapada, n functie de caracteristicile ei: daca e mai uscata ori mai umeda, mai fina sau mai aspra etc. d) Limbajul obliga la rationalizarea si socializarea gndirii. Pentru a ne face ntelesi trebuie sa eliminam ceea ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie sa fie clara, precisa. Un cuvnt permite o preciziune pe care imaginatia nu o poate furniza : numarul 999 este deosebit de 1000. Evolutia limbajului de-a lungul mileniilor a fost solidara cu dezvoltarea gndirii, n mare, categoriile limbajului corespund categoriilor intelectului. Substantivele indica n special substante, adjectivele si numeralele vizeaza proprietati, verbele se refera la fenomene si activitati, iar prepozitiile si conjunctiile desemneaza relatii. Totusi gramatica - logica vorbirii nu e att de stricta cum e aceea a gndirii. Limba a evoluat n sensul favorizarii comunicarii dintre oameni si mai putin n vederea elucidarii adevarului (Kainz, F., 1964). Progresul nvatarii limbajului se realizeaza concomitent cu progresul gndirii, omunicnd, ncercnd sa elucidam altora o notiune, ne precizam noua nsine ntelesurile, eliminam neclaritatile. Cei care ncep o cariera didactica adesea constata ca unele concepte nu le erau suficient de explicite, pentru a putea fi lamurite celorlalti. Abia atunci, cercetnd noi surse documentare si stabilind noi relatii, ajung la nivelul de claritate necesar pentru a fi ntelesi de elevi. Este evidenta strnsa legatura ntre gndire si limbaj, ntre inteligibil si comunicabil. 3. Functia de comunicare a) Fr. Bresson caracterizeaza vorbirea ca un sistem al conduitelor de comunicare orala, cu scopul de a influenta auditorul. n raport cu semnificatiile ce trebuie transmise, vorbirea capata o organizare complexa. Unii psihologi, cum e B. Skinner, au subestimat acest aspect. Dupa el, succesiunea cuvintelor ntr-o fraza nu e altceva dect o succesiune de reflexe conditionate : fiecare vorba declanseaza pe urmatoarea, n virtutea frecventelor asocieri anterioare. Conceptia lui este de un simplism evident. Cnd spunem : "Cinele care alearga pe strada este al meu", pronumele posesiv "al meu" se acorda cu subiectul "cinele", fiind nsa la 5 cuvinte distanta de el. Desigur, se pot da nenumarate asemenea exemple. Vorbirea este o conduita voluntara, n care respectam constienti o serie de reguli, chiar daca folosim uneori si expresii devenite automate, prin uz frecvent. Ct despre structurile sintactice considerate de N. Chomsky ereditare, existenta lor e foarte improbabila : o fetita de 8 ani (gasita n India), crescuta de lupi, nu putea vorbi deloc (urla ca si lupii). Cu toate eforturile educative facute, ea n-a reusit sa rosteasca dect 50 de cuvinte mbinate n propozitii extrem de simple. Asadar, nvatarea limbajului presupune modelul adultilor, corectarea greselilor, dirijarea nsusirii limbii si aceasta n primii ani de viata. Copilul rosteste primele vorbe n jurul vrstei de 1 an. Pe la 18 luni, el utilizeaza propozitii de doua cuvinte. Abia dupa 2-3 ani exprimarea devine mai dezvoltata. E drept ca si nsuseste destul de repede o vorbire corecta gramatical (cu putine erori), dar nu e surprinzator, ntruct, chiar din anul al doilea, nsusirea limbii este o preocupare permanenta si se realizeaza o exersare extrem de intensiva: ploaia de ntrebari din partea copilului de 3-4 ani e destinata ndeosebi aflarii denumirilor pe care o au lucrurile ori fenomenele nconjuratoare. b) Perceptia sunetelor si a cuvintelor necesita o mare discriminare si putere de sinteza. Fiecare sunet, vocala sau consoana, nu e pronuntat la fel de toata lumea. De pilda, consoana "r" are o sonoritate foarte diferita n rostirea persoanelor ce vorbesc totusi aceeasi limba. Varietatea aceasta se ncadreaza nsa ntr-o clasa n care toti "r" devin echivalenti: e vorba de o constanta a perceptiei, formata n cursul experientei de comunicare. De aceea ntmpinam mari greutati 3

cnd nvatam o limba straina: profesorul ne preda limba literara, bine articulata, dar omul de pe strada introduce multe deformari si simplificari cu care trebuie sa ne familiarizam. Fiecare limba are o gama limitata de sunete. O serie de alte semne ramne fara nici o semnificatie n acea limba, dar avnd un rol important n altele. Limba romna are vocalele a si , inexistente n franceza, n care gasim sunetul "ii", greu de pronuntat de catre concetatenii nostri. Investignd modificarile electrice ce se petrec n muschii limbii si ai laringelui cnd cineva rosteste o fraza, se constata o curba similara n organele vocale ale persoanei care asculta mesajul - desi curentii electrici sunt mult mai slabi. Aceasta nseamna ca auditorul repeta n limbaj interior ceea ce aude. A rezultat "Teoria perceptiei motorii a limbii" : cnd ascultam, pentru a ntelege, reproducem, imitam n gnd spusele celuilalt. La fel si cnd scriem : pronuntam n limbaj interior ceea ce scriem. Asadar, componentele motorii au un rol fundamental n limbaj. c) Comunicarea prin intermediul limbii consta ntr-o succesiune de cuvinte prin care cautam sa suscitam anumite idei si rationamente la auditor. Putem sa evocam fapte, evenimente sau sa descriem obiecte, persoane, situatii. Comunicarea este mai dificila cnd vrem sa transmitem cunostinte noi ori sa completam, sa modificam notiuni deja nsusite. Pentru a fi ntelesi trebuie sa mbinam termenii noi cu multe alte idei deja cunoscute. K. Popper disocia doua functii ale comunicarii: una descriptiva, referitoare la obiecte si fenomene, si o a doua "argumentativa", prin care fundamentam, aducem argumente n favoarea anumitor judecati. Aceasta din urma este mai complicata. Teoria comunicarii rezuma fenomenul comunicarii, reducndu-1 la cteva elemente principale, asa cum apar ele n figura nr. 22 (dupa Radu, I., s.a., 1991, p. 158). emitator receptor

~""~^- repertoriu Fig. 22. Componentele actului de comunicare Emitatorul traduce ideile n anumite cuvinte si propozitii sau, n cazul radio-ului, le transforma n impulsuri electromagnetice - proces ce poarta numele de codare. Semnalele sonore (n cazul vorbirii) ori sub forma undelor hertziene, sunt transmise prin atmosfera la receptor (n cazul telefoniei, ele se transmit prin cabluri). Mediul prin care ele se propaga poarta denumirea de canal. Receptorul decodeaza mesajul, adica traduce semnalele ntr-o succesiune de idei. Decodarea (ca si codarea) presupune un repertoriu comun (partea hasurata din schema), adica o serie de cunostinte avnd aceleasi semnificatii, att pentru emitator, ct si pentru receptor. Doua consecinte se desprind din aceasta schema a procesului comunicarii. Mai nti, se subliniaza limitarea canalului: nu se pot transmite oricte mesaje ntr-o secunda. n cazul lecturii rapide, se pot citi pna la 300-400 cuvinte pe minut. n vorbire, ritmul este mai mult sau mai putin diminuat, n functie de natura textului. Cnd e vorba de relatarea unor ntmplari simple sau a unor evenimente familiare, viteza exprimarii poate fi destul de mare, dar daca se expun idei sau argumente noi, ritmul trebuie diminuat foarte mult, pentru ca auditorul e nevoit sa le asocieze cu multe alte notiuni cunoscute, sa le compare cu fapte familiare lui pentru a le putea ntelege. Chiar daca expunerea e foarte clara si nsiruirea perfect logica, totusi continutul poate sa apara ascultatorilor ermetic, confuz. n al doilea rnd, posibilitatile decodarii sunt conditionate de imaginile, notiunile, ideile comune persoanelor care comunica. Daca exista diferente importante ntre repertoriile emitatorului si receptorului, transmiterea informatiilor poate deveni imposibila. Cu ct bagajul de informatii este mai asemanator, cu att mai usor se pot ntelege doi interlocutori. De aceea, un profesor trebuie sa-si pregateasca atent expunerea lectiei n fata unor copii, pentru ca 4

deosebirile, n ce priveste volumul si calitatea cunostintelor, dintre el si elevi sunt foarte mari, mai ales cnd acestia au parcurs doar ctiva ani de scoala. Vorbitorul e nevoit, adeseori, sa evoce la auditor numeroase imagini si concepte cunoscute, pe care sa le puna n variate relatii cu continutul expunerii sale pentru a fi bine nteles. Mai multe gnduri graviteaza n jurul propozitiilor pe care oratorul le pronunta si asistenta le aude, dect njurai cuvintelor nregistrate efectiv. 4. Functia dialectica Termenul dialectica este luat aici n sensul pe care-1 avea n antichitate: arta discutiei n contradictoriu, cu scopul descoperirii adevarului. ntr-adevar, prezentarea de argumente pro si contra unei teze, n cadrul unei dezbateri colective, este calea principala prin care teza poate fi pe deplin elucidata. De aceea, si astazi oamenii de stiinta organizeaza simpozioane, conferinte si congrese. Comunicarile si mai ales discutiile animate ce urmeaza sunt mijloace importante ale progresului n stiinta si tehnica. Dupa cum vom vedea, gndirea abstracta presupune o discutie interioara, n limbaj intern, iar formarea acestei capacitati are la baza participarea la controverse reale. Pentru ca o dezbatere sa progreseze, este necesara o precisa clarificare a notiunilor utilizate. Multe discutii intra n impas, deoarece participantii atribuie termenilor folositi semnificatii diferite. Apoi, desigur, vorbirea trebuie sa fie ncarcata de sens, sa nu devina mai mult un joc de cuvinte. Nu poate fi progres ntr-o controversa cta vreme o persoana vorbeste pentru placerea de a se auzi, fara sa aiba ceva de adaugat la ceea ce s-a spus naintea ei. Vorbaria goala e denumita psittacism, de la psittacus care nseamna "papagal", pasarea care vorbeste fara a ntelege ceva. Ea constituie un pericol evident n orice discutie stiintifica. Nu e suficienta precizarea initiala a unor definitii. n timpul argumentarilor se impune, n mod evident, necesitatea modificarii (largirii sau ngustarii) unor concepte. Pentru a se pastra un consens, e foarte necesar ca tezele, afirmatiile generale, abstracte sa fie nsotite de precizari, de exemplificari, evocndu-se fapte ori experimente concludente. 5. Functia practica Limba este o unealta. Prin limbaj noi actionam asupra altora, asupra celor din jur n special. Dar actiunea nu consta numai n comunicarea de informatii, cuvintele noastre pot incita imediat la fapte. Nu mping o persoana, ci i spun: "pleaca ! ". Nu o trag, ci o chem: "vino ! ". Tot asa : "stai! ", "ridica-te", "hai! " Toate imperativele urmaresc declansarea unor actiuni sau a unor reactii. Limbajul ajuta si la coordonarea activitatii mai multor persoane. Cnd trebuie urnit un bustean greu, cei 4-5 muncitori si sincronizeaza efortul prin binecunoscutul "hei! rup ! ". n legatura cu aceasta functie declansatoare a actiunilor, unii autori vorbesc de functia de reglare a vorbirii. Aceasta este o caracterizare mai larga, ntruct se refera si la rolul de autoreglare al limbajului, vizibil mai ales n situatia de autosugestie, pe care A. Ombredane n-a avut-o n vedere. n zilele noastre nsa, psihoterapeutii se bazeaza frecvent pe aceasta resursa a limbajului interior. 6. Functia afectiva Este functia cea mai veche, ntlnita si la animalele superioare: prin diferite expresii (de aceea unii o denumesc "functia expresiva"), se comunica celor din jur starile afective, ndeosebi emotiile. ipatul unei pasari alerteaza un ntreg stol de gste salbatice. Mimica unei persoane ne comunica, adesea, bucuria ori enervarea: acesta e "limbajul nonverbal". Dar si limbajul vorbit ne comunica atitudinile si sentimentele persoanei care vorbeste. Tonul unei replici poate avea (n functie de situatie) sensuri afective opuse. Spunnd cuiva "caraghiosule", el se poate nfuria ori, din contra, se poate amuza n raport cu momentul si relatia dintre parteneri. Prin ton se transmite atitudinea att fata de ceea ce povestim (ca fiind important sau fara nici o consecinta), ct si fata de persoana careia ne adresam. "Va salut" poate exprima respectul, admiratia sau 5

ostilitatea (aici intervine pe lnga ton si tinuta corpului, postura). Arta de a transmite, n afara de informatii, emotii si sentimente este o componenta esentiala a oratoriei. Atitudinile, starile afective se comunica mai greu prin scris. In acest caz, scriitorii aleg cu grija cuvintele, ordinea lor, utiliznd si diferite metafore si figuri de stil. 7. Functia ludica Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales n primii ani cnd nvata limbajul, se joaca repetnd la nesfrsit un cuvnt sau inventnd sonoritati inexistente n limba lor materna. Dar si adultii utilizeaza termenii n joaca: rezolvarea de cuvinte ncrucisate, jocuri de cuvinte (calambururi), cautarea de rime s.a. Tot un fel de joaca este si sporavaiala ntreprinsa din placerea de a se auzi vorbind. 8. Functia cathartica Ca si reprezentarile, vorbirea ne ajuta uneori sa ne eliberam sau, cel putin, sa diminuam o stare de tensiune. Persoanele necivilizate si "descarca nervii" njurnd sau blestemnd. Omul "bine crescut" njura de obicei numai n gnd. Psihanalistii au constatat ca relatarea de catre un nevrotic a faptelor care l-au socat n trecut, poate duce chiar la disparitia unor simptome suparatoare. n general, cnd povestesti cuiva necazurile, grijile, temerile te simti mai usurat: scade tensiunea nervoasa. De aceea, daca nu avem cui sa ne marturisim motivele de ngrijorare, se recomanda sa le scriem. Chiar daca ulterior rupem hrtiile cu nsemnarile facute, exprimarea n sine duce, mai ntotdeauna, la oarecare stare de acalmie, chiar daca e doar temporara. 9. Formele limbajului Am amintit mai sus despre existenta unui "limbaj neverbal", constnd din expresiile emotionale ce nsotesc comportamentul. La om, el joaca un rol auxiliar n raport cu limbajul propriu-zis, limbajul articulat, verbal. Acesta poate fi mpartit n doua mari forme: limbajul exterior, cel prin care comunicam cu semenii nostri si limbajul interior, nsotitor nedespartit al gndirii abstracte, desfasurndu-se aproape fara ntrerupere ct suntem n stare de trezie. Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este dialogat, cnd lund cuvntul, alternativ, schimbam tot felul de pareri cu una sau mai multe persoane, si monologat, atunci cnd o persoana se adreseaza unui auditor tacut (n cazul lectiilor, conferintelor sau al discursurilor). n cazul dialogului, se mai pot distinge doua forme : limbajul situativ, care nu poate fi nteles dect daca te afli n situatia la care se refera locutorul. De obicei, este ntlnit n cazul copiilor mai mici de 6-7 ani, ei nchipuindu-si ca ceilalti "vad" ca si ei persoanele si mprejurarile vizate. Limbajul pe deplin evoluat este contextual, el fiind deplin accesibil, fara a se recurge la date percepute, ntruct propozitiile si denumirile sunt suficiente pentru imaginarea corecta a situatiilor si a evenimentelor avute n vedere. Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru ca acesta nu poate controla n orice moment daca auditorul a nteles exact ceea ce i s-a comunicat. El se ajuta observnd reactiile mimice, atentia celor carora li se adreseaza. n cazul exprimarii scrise lipseste si acest ghidaj extraverbal, cel ce scrie fiind nevoit sa dea toate precizarile necesare, tinnd cont de nivelul cultural al adresantului, pentru a nu aparea confuzii sau greseli n modul de interpretare a textului. Limbajul interior este o continua comentare a situatiilor ce se ivesc, a intentiilor si a mijloacelor ce pot fi utilizate n atingerea scopului urmarit. El se dezvolta prin interiorizarea treptata a dialogurilor si controverselor exterioare desfasurate n realitate. Evolutia limbajului interior este lenta, el ajungnd la maturitate abia o data cu vrsta adolescentei. Limbajul interior este mai rapid dect cel exterior: multe propozitii sunt eliptice, comprimate, nlocuite cu simple titluri, simboluri verbale. De aceea, uneori, trecerea de la vorbirea interioara la explicitarea ei exterioara e dificila, mai ales daca analiza conceptuala n-a fost destul de aprofundata. 6

10. Patologia limbajului Vorbirea este o activitate foarte complexa, necesitnd miscari fine si coordonari foarte exacte ale organelor vocale : laringe, limba si buze. Chiar pronuntarea corecta a unei vocale necesita o extrema precizie, lucru de care ne dam seama atunci cnd nvatam o limba straina. Se pare ca e mai usor sa nveti a merge pe srma dect sa pronunti corect o fraza. Noi facem exercitii de vorbire zilnic, perseverente, de la vrsta de un an, pe cnd ncercarile de a merge pe un cablu suspendat sunt facute mult mai trziu si nimeni nu face un exercitiu continuu n acest sens, cum l facem vorbind (limbajul interior, implicnd si el usoare contractii musculare ale organelor fonatoare, se desfasoara aproape nentrerupt). Nu e de mirare ca exista un numar mare de centri nervosi controlnd si declansnd limbajul. Primul care a localizat centrul ce face posibila rostirea cuvintelor a fost P. Broca, identificndu-1 n circumvolutiunea a IlI-a frontala. Exista nsa mai multe feluri de tulburari ale limbajului. Dupa A. Ombredane, ele trebuie mpartite n 2 grupe : a) cazuri de afectare izolata a doar unuia dintre instrumentele implicate n vorbire : Astfel exista tulburari ale centrilor reglnd ntelegerea limbajului (numite agnozii). surditatea verbala, cnd bolnavul nu ntelege ce i se spune, centrul responsabil aflndu-se n lobul temporal; alexia - incapacitatea de a citi un text (dar daca acoperi cu o hrtie mna bolnavului, el poate scrie), al carei focar principal se afla n occipital; n fine, tulburarea motorie n ce priveste scrisul: agrafia (pacientul poate citi, dar nu poate -scrie). b) A doua grapa de tulburari cuprinde o disociere ntre operatiile de nivel diferit: ntre actiunea automata si cea voluntara. O asemenea situatie o gasim n unele afazii- Daca i ceri bolnavului sa pronunte cuvntul "usa", el nu o poate face. Dar daca pe usa deschisa vine un curent de aer rece, el spune unui coleg: "nchide usa " - exprimarea automata este posibila. Aici sunt lezate mecanismele superioare, n relatie cu caracterul voluntar al unor actiuni si nu e vorba de o paralizie musculara de origine centrala. Astfel, vorbirea se dovedeste a fi o activitate extrem de complexa, n strnsa relatie cu gndirea si reactiile voluntare. De aceea si tabloul tulburarilor de limbaj este chiar mai complicat dect cel schitat mai sus, depasind nsa preocuparile inerente psihologiei generale. http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/LIMBAJUL9571076.php