CONOTATIA SI DENOTATIA

CONOTATIA SI DENOTATIA
1. Conotatia si denotatia valori ale semnului lingvistic
Limba este perceputa ca un sistem de comunicare compus din semnificat si din
semnificant. O problema insa este stabilirea naturii si a relatiei in care se regasesc
cele doua componente. Una dintre cele mai pertinente viziuni, adoptata de
semantica moderna este cea stabilita la inceputul secolului XX de Ferdinand de

Saussure1. Dupa el, semnul lingvistic este reunirea solidara si arbitrara a imaginii
obiectului numit, caruia el i-a spus signifi ( si dupa el i s-a mai spus designatul,
denotatul) cu imaginea corpului fonetic al semnului, caruia el i-a spus signifiant (
semnificantul, designantul). Stricto senso, acestia ar fi o imagine si un concept unite
de o legatura psihologica asociativa. De obicei, ideea lui Saussure este redata grafic
printr-o elipsa impartita orizontal in doua: o parte inchipuie semnificatul (signifi),
cealalta semnificantul (signifiant)2 :

Semnificatul
Semnificantul

Dar aceasta reprezentare nu corespunde, in opinia lui I. Coteanu, formulei

lingvistului elvetian in care se spune clar ca semnificatul si semnificantul nu fac
parte ca atare din semn. Ion Coteanu presupune ca cei doi termeni tin locul cate
unei perifraze: imaginea semnificatului; imaginea semnificantului. Obiectul denumit
si corpul fonetic prin care se face denumirea se asociaza numai prin imaginile lor,
intre corpul fonetic in calitate de realitate fizica si obiect in aceeasi calitate fiind un
raport uzual, de deprindere sociala consacrata istoric3. Etapa imagine prin care
trebuie sa treaca atat obiectul cat si corpul fonetic spre a se constitui in semn este
obligatorie si explica incadrarea semnului lingvistic in semiotica.
Conceptul saussurian al semnului lingvistic a fost adesea criticat si sunt de retinut
teoriile conform carora lucrul numit, obiectul nu poate fi exclus din discutia
semnului. Atat sunetele pe care le producem cat si obiectele/ lucrurile despre care

1. Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistica generala, Bucuresti, 2004

Ion Coteanu Narcisa Forscu, Angela Bidu-Vrnceanu, Limba romana contemporana, vol. 2
Vocabularul, 1985, p.33
3
Ibidem, p.34
1
2

vorbim sint oglindite intr-o oarecare masura de entitati conceptuale. Aceste teorii sau concretizat intr-o formula cunoscuta sub numele de
triunghiul Ogden - Richards, dupa numele autorilor ei care au propus urmatoarea
schema:
Referinta

Simbol ( Corp fonetic)---------------------------Referent ( Obiectul denumit)

Desi s-a afirmat uneori ca intre acest triunghi si semnul lingvistic asa cum a fost
redat de Saussure nu ar fi prea mare deosebire, academicianul Ion Coteanu a
demonstrat ca triunghiul Ogden- Richards este cu totul altceva decat conceptul de
semn lingvistic la Saussure din doua motive:
1. La Saussure, corpul fonetic al semnului reprezinta un obiect fizic special, dar
un obiect fizic avand tot atatea drepturi de a fi considerat ca atare ca si
obiectul denumit prin cuvant.
2. La Saussure, conceptul, imaginea obiectului, caruia Ogden si Richards ii spun
referinta, nu exista separat de imaginea corpului fonetic.4
Ion Coteanu concluzioneaza ca, in ciuda multor inconveniente care isi au originea in
triunghiul Ogden- Richards, o ramura importanta a semanticii a avut de castigat din
analiza referentiala, caci, daca lingvistica nu se ocupa de concepte, ea nu se poate
dispensa de cunoasterea lor. Nu putem vorbi despre lucruri decat prin semne
verbale asociate cu imaginile lucrurilor. Totusi, Coteanu retine teoria lui Ferdinand de
Saussure ca fiind singura care contine reprezentarea semnului lingvistic, in timp ce
triunghiul Ogden- Richards descrie raporturile care duc la semn.

Ibidem, p.36

Conotatia si denotatia sunt valori ale semnului lingvistic, bazate fiecare pe alt
raport: denotatia pe raportul dintre semn si obiect in genere; conotatia pe raporturi
dintre semn si unele insusiri ale obiectului, intelese ca atribute ale acestuia.
Valoarea denotativa a a semnului leu, de exemplu, exclude orice referire la faptul ca
animalul astfel numit este luat adesea drept o fiinta cu puteri fizica exceprionala, cu
infatisare nobila, nici frumos, nici urat, nici rege al animalelor, ci numai un mamifer
din familia felinelor. Folosit cu valoare conotatica, semnul leu trezeste in mintea
noastra ideea de noblete, de maretie, cruzime, atribute ale felinei Panthera leo5.
Conotatia se suprapune deci denotatiei ca o reprezentare suplimentara, avand in
general origini variate, dar care se rezuma ca poroces la o asociatie de idei, datorata
cand practicii, cand imaginatiei. Pe de alta parte, adevarata problema rezida din
modul de interpretare a celor doua domenii principale ale continutului semnatic al
semnului: denotatia si conotatia. Dupa cum spunea Ion Coteanu, daca ar fi
intotdeauna net diferentiate, ar fi mai usor de stabilit si rolul contextului, dar de
foarte multe ori ele se confunda. Academicianul roman compara substantivele care
denumesc obiecte concrete, caz in care distinctia se face clar, cu substantivele
abstracte unde conotatia si denotatia sint apropiate, iar la verb se si confuna adesea
din cauza nuantelor suplimentare introduse de mod, timp sau diateza, etc..
2. Denotatie- Semnificatie- Sens
Denotatia sau denotarea, desemnarea sau denumirea, este actul prin care unui
obiect ( lucru, eveniment, fenomen, fiinta, actiune, idee) i se atribuie nume. Numele
nu se atribuie in mod deliberat, ci numai in masura in care obiectele obliga pe
oameni sa le numeasca, iar obiectele
( lucrurile, evenimente, insusirile etc.) actioneaza asupra oamenilor in cele mai
variate chipuri, in raport cu gradul de cultura si de civilizatie a unei comunitati
lingvistice6. Deseori, cuvintele dintr-o limba nu reflecta atat realitatea
inconjuratoare, cat interesele oamenilor care o vorbesc spune F.R Palmer in
lucrarea sa Semantics , notand faptul ca eschimosii au patru cuvinte diferite
pentru zapada (zapada pe pamant, zapada care cade, zapada care
Ion Coteanu, Stilistica functionala a limbii romane, I, Bucuresti, Editura Academiei,1973, p. 35
Ion Coteanu Narcisa Forscu, Angela Bidu-Vrnceanu, Limba romana contemporana, vol. 2
Vocabularul, 1985, p.39
5
6

troieneste, morman de zapada) in timp ce membrii tribului Hopi folosesc un

singur cuvant, zburator, pentru avion, insecta si pilot.
O consecinta a faptului ca denotatia este un act determinat de complexitatea
relatiilor dintre oameni si experientele lor ar fi dilema daca un cuvant denumeste
esenta obiectelor sau o latura oarecare a lor, deschizandu-se astfel discutia asupra
semnificatiei. Cea mai simpla interpretare a semnificatiei este de a o considera
obiectul: semnificatia cuvantului pajiste, este obiectul pajiste, semnificatia
cuvantului masina este obiectul masina etc. Dar pentru ca un corp fonetic sa
poata desemna ceva, este necesar ca intre el si obiectul sau obiectele desemnate sa
se stabileasca o legatura constanta de substituire cu o imagine generala.7 De aceea
se si spune ca orice cuvant generalizeaza sau exprima generalul. La randul lor,
caracteristicile generale duc la gruparea obiectelor in clase pe care acestea le
evoca, grupare care este intotdeauna insotita de excluderea caracteristicilor
diferentiatoare ale obiectelor, pentru a retine astfel ceea ce le identifica.
Particularizarea semnificatiei se face in si prin contexte, iar procedeul consta in
reorientarea cuvantului catre obiecte, privite sub una dintre infatisarile sau printruna dintre insusirile lor posibile cuprinse in semnificatie. Coteanu numeste acest
proces actualizare iar rezultatul constituie un sens definit de academician ca o
semnificatie actualizata.
3. Conotatia si denotatia- tipuri de sens
Datorit unei mari varieti terminologice, se ntlnesc n lucrrile de semantic
formule ca: sens fundamental (sau de baz), sens primordial, sens originar, sens
principal, sens general, sens propriu, sens secundar, sens derivat, sens particular
etc. Unele (sens originar, principal, general i, respectiv, sens secundar sau derivat)
sunt necesare studierii evoluiei semantice, celelalte se utilizeaz de preferin n
semantica sincronic, n care mai apar sens denotativ, denominativ, conotativ.
Foarte frecvent, formulele care conin ntr-un fel sau altul ideea de sens general sunt
egale cu ceea ce se mai numete i semnificaie.

Ibidem, p.39-40

Dup calitatea lor general, sensurile sunt grupate n trei mari tipuri, cu excepia
celui gramatical. Ele sunt:
a.) sensuri denominative (denotative, apelative sau cognitive)
b.) sensuri conotative (afective sau expresive)
c.) sensuri relaionale (gramatical relaionale)
Cu privire la sensurile denotative trebuie spus c n orice structur lexical se
reflect mai mult sau mai puin evident realitatea extralingvistic la care limba se
refer n mod obligatoriu. Trsturile semantice nu sunt caracteristici fizice ale
universului extralingvistic, ci are loc reflectarea n plan lingvistic a acelor note ale
realitii concrete pe care limba le reine, le lexicalizeaz i pe baza crora o limb
i stabilete propriul sistem de opoziii, diferit de o alt limb. Dup cum spunea i
Coteanu8, aa se explic de ce fiecare limb are specificul ei semantic. Obiectul
semanticii lexicale paradigmatice l formeaz n general sensurile denotative (de
baz) ale cuvintelor, care n principiu nu ar fi condiionate contextual. Pentru a
combina sensurile cuvintelor n enunuri se consider c trebuie cunoscut n
prealabil sensul descriptiv (denotativ) al cuvintelor, sensurile delimitate prin relaiile
lor paradigmatice dintr-o limb dat (ceea ce ne-ar permite o anumit alegere).
Cunoaterea sensurilor oricror cuvinte oblig la raportarea (corelarea) unei anumite
forme la (cu) o anumit realitate extralingvistic la care se refer (referent) 9.

Ca reflectare a unor factori extralingvistici i lingvistici, cuvntul implic aspecte

cognitive, un act de cunoatere att privitoare la limb, ct i privitoare la limb.
Astfel este dat ca exemplu cuvntul berjer fiind important de tiut c n acest caz
se desemneaz un obiect i nu o fiin, ceea ce nseamn un nivel general de
cunoatere a cuvntului, mult corectat dac se tie c este un tip de fotoliu.
Pentru a identifica un obiect din realitate ca fiind o berjer este necesar s se tie
c acest tip de fotoliu are pri laterale nalte pentru sprijinit capul, obrajii.. De

Ion Coteanu, Narcisa Forscu, Angela Bidu-Vrnceanu, Limba romn contemporan.

Vocabularul, ed. cit., p. 118.
9
Narcisa Bidu-Vrnceanu, , Narcisa Forscu, Cuvinte i sensuri, Bucureti, Editura tiinific i
Enciclopedic, 1988.
8

aceea, cunoaterea relativ exact a datelor extralingvistice privind obiectul,

referentul desemnat prin cuvnt asigur o utilizare adecvat a lui.
Sensul denotativ presupune o definire extern , adic strns legat de
extralingvistic printr-o direct raportare la proprietile clasei de obiecte aa cum
sunt vzute de o anumit comunitate social-istoric dat, de exemplu, vorbitorii
limbii romne actuale. Sensurile denominative apar n foarte multe cuvinte nsoite
de sensurile conotative. Ele sunt ns i singure n termenii tehnici, de strict
specialitate. De pild acromatic are nelesul de lentil/ sticl care nu descompune
raza de lumin n culorile spectrului. Cnd sensul denotativ ocup singur coninutul
semantic avem monosemantism.
Sensul denotativ este opus sensurilor conotative sau secundare. Unii lingviti
consider c n cadrul unui cuvnt polisemantic unul singur dintre sensuri este
denotativ pur, dnd ca exemplu cuvntul cel care nseamn pui de cine, dar i
pui de lup sau pui de vulpe. El denumete n plus diverse dispozitive tehnice i
fiecare din compartimentele unui bulb de usturoi. Semnificaia de pui de este unic
dac se refer la vulpe, lup sau alt animal din familia zoologic a lui canis, iar
celelalte valori nu sunt proprii. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin cel se
datoreaz unei metafore pe care o putem reface uor, iar denumirea n acelai fel a
unei pri din cpna de usturoi nu difer prin nimic de cea anterioar, fiind i ea
tot o metafor. La multe cuvinte, descoperirea denotaiei devine i mai grea din
cauza polisemiei. A face este un verb cu attea contexte posibile, nct distana
dintre a face mncare i a face o prostie d impresia c nu poate fi acoperit de
acelai sens denotativ. Cu toate acestea verbul este interpretat ca indicator al unor
aciuni sau activiti a cror direcie este complementul direct. Regula fiecare
cuvnt are un singur sens denotativ prezint o mare importan pentru coninutul
semantic. O consecin este nuanarea conceptului de sens conotativ. Chiar
conotaiile care-i pierd caracterul expresiv iniial rmn tot conotaii, devieri de la
sensul denotativ.10

Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba romn contemporan, Bucureti, Editura Didactic i
Pedagogic, 1978, p. 44.
10

Cuvintele monosemantice, care leag o anumit form de un anumit sens, au n

principiu numai sens denotativ, descriptiv (sau sens propriu), la cuvintele
polisemantice, cu mai multe sensuri, numai unul dintre sensuri este denotativdescriptiv (de obicei nregistrat primul n dicionare) i acesta reprezint elementul
relativ stabil al uzului unui cuvnt11.
Exist ns i sensuri conotative nensoite de o denotaie. Interjeciile de exemplu
nu denumesc, ci evoc bucuria, durerea, frica, ntristarea, plcerea, suferina etc.
Ele nu reproduc caracteristici ale senzaiilor sau sentimentelor provocate, ele
comunic ceva, dar acestui ceva nu i se poate atribui dect valoarea unei conotaii.
n afara interjeciilor, sensul conotativ se prezint sub dou aspecte: ntr-un cuvnt a
crui expresivitate este asigurat fie pentru c are forma de vocativ, fie pe aceea de
imperativ, fie din alte motive. De exemplu, n miculi! prezena conotaiei se
recunoate de la prima vedere, cu toate c, fr context, nu se tie exact la ce stare
sufleteasc trebuie raportat ea. Mecanismul lor este acela de ndeprtare de la un
denotat. n operele tiinifice, vorbirea pretenioas se folosete de sensul
fundamental i de cuvintele monosemantice pentru precizia i claritatea
comunicrii12, pe cnd n operele beletristice se aleg sensurile secundare, derivate
cuvintele polisemantice, ceea ce confer expresivitate.
Sensul relaional se red de regul prin unelte gramaticale. Prepoziia cu ajut la
expunerea ideii de asociere, privit ca adugare: cntai cu toii, ca posesiune:
pisica cu clopoei nu prinde oareci, ca instrument: cltorete cu avionul, ca
modalitate: ateapt cu sufletul la gur, dar nu exprim asocierea ca atare,
necuprinznd nici una din trsturile ei definitorii. Unii sunt de prere c aceste
cuvinte sunt cuvinte fr sens deplin, chiar dac au fost cndva purttoare de
sens lexical noional, cu timpul s-a pierdut: fr provine din lat. fores (u pl.)
Sens gramatical propriu-zis au toate cuvintele, dar deosebire de cel relativ, el este
combinat cu denotaia i conotaia. Iorgu Iordan i Vladimir Robu13 precizeaz c un

11

Narcisa Bidu-Vrnceanu, Narcisa Forscu, Cuvinte i sensuri, ed. cit.

12

Victor V. Grecu,, Limba romn contemporan, ed. cit., p. 244.

13

Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., p. 44.

cuvnt ca lucrez are pe lng sensul lexical i sensuri gramaticale (pers.I, prezent,
indicativ, activ).
n concluzie, formulele generale de distribuire a sensurilor n cuvnt sunt:
a.) sens denominativ (denotativ)+ sens gramatical
b.) sens denominativ (denotativ)+ sens conotativ +sens gramatical
c.) sens conotativ
d.) sens conotativ +sens gramatical
e.) sens relaional
Se observ o suprapunere parial ntre definirea tipurilor de sens la autori
diferii:
Sensurile conotative, conotaiile sau sensurile figurate (unul sau mai multe) sunt
variaii semantice mai mult sau mai puin independente, desprinse dintr-o anumit
denotaie. Subiectivitatea lor exist n grade variate, fiind determinat, n primul
rnd, de sfera de generalitate a uzului acelui sens (sensurile secundare nregistrate
de dicionare sunt general admise; alte conotaii pot lua natere numai n anumite
situaii de comunicare). Se admite c unul dintre sensuri este mai stabil,
reprezentnd denumirea sau denotaia; toate celelalte sensuri (numite i conotai)
sunt secundare n raport cu primul, din care se dezvolt direct sau indirect (prin
intermediul altui sens secundar). Dezvoltarea sensurilor secundare se face prin
deplasri semantice favorizate de modificarea unor componente, de cele mai multe
ori condiionate contextual. Unele dintre sensurile secundare au un caracter figurat
mai mult sau mai puin evident.
Sensul propriu al cuvntului este acel sens din sfera semantic a cuvntului care
reflect noiunea. El cuprinde trsturile eseniale, specifice ale obiectului sau clasei
de obiecte reflectate n noiune. Din acest punct de vedere, sensul fundamental
coincide cu sensul propriu al cuvntului.
Sensurile figurate sunt acelea care nu mai coincid cu noiunea, sunt sensurile pe
care vorbitorii sau scriitorii le folosesc pentru claritatea exprimrii sau pentru
plasticitatea ei14. Se ntlnesc ns i n vorbirea comun nu numai n operele
literare. n tiina literaturii sensurile figurate ale cuvintelor au primit denumirea de
14

Victor V. Grecu, op. cit., pp.244-245.

tropi. Se deosebesc sensurile figurate aparinnd limbii comune i sensurile figurate

aparinnd limbii literaturii artistice. Cele din limba literaturii artistice sunt de obicei
individuale. Ambele tipuri de sensuri figurate se stabilesc n societate sau n
gndirea unui individ, pe baza unor asociaii de idei, ele sunt o categorie istoric
Dac sensul figurat poate fi creaia unui singur vorbitor, realizarea valorii figurative
se face numai n societate, n condiiile recepionrii i interpretrii ncrcturii lui
afective de ctre ceilali vorbitori. Sensul figurat al cuvntului apare pe baza
sensului propriu, ca urmare a evoluiei societii, a puterii de abstractizare i
contribuie la sporirea expresivitii limbii i plasticitatea imaginii artistice15.
n Limba romn contemporan sensurile conotative sunt numite i afective sau
expresive i se gsesc n mod virtual n denotaie. Schimbri considerate devieri sau
abateri de la denotaie se realizeaz prin tropi:16: Sinecdoca (mbrcat n mtase
pentru veminte de mtase), metonimia: (am cumparat un Grigorescu, un
marghiloman), dar i numele de plante (ochiul boului, creasta-cocoului) sau a
animalelor (croitor, loptar, ignu) sau chiar cuvinte (omuor pentru uvul, lingeblide, zgrie-brnz pentru o persoan linguitoare, respectiv zgrcit) sau expresii
ca: a coace turta cuiva, a-i sri mutarul, a nu ine pe cineva cureaua. n cazul unora
ca i n expresia mi-a fugit ochiul, se observ lexicalizarea tropilor prin
generalizarea sensului modificat al cuvintelor care au suferit o metonimie, o
sinecdoc sau o metafor.
n Vocabularul romnesc contemporan autorii precizeaz c de cele mai multe
ori, deosebirea dintre sensul denotativ al cuvntului i valoarea sa conotativ este
identificat cu opoziia ntre sensurile proprii i cele figurate17. Sensurile figurate
realizate prin metafor, metonimie i sinecdoc sunt echivalentele expresive ale
denumirilor proprii, dar nu se confund cu conotaia deoarece aceasta include i o
serie de valori de natur intelectual-axiologic care reflect contiina politic,
filozofic, etic i estetic a vorbitorilor. Conotaiile nu sunt neaprat sensuri
distincte ale cuvintelor, ci numai componente ale sensului lexical ce cuprind un

Ibidem, pp. 247-248.

Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op. cit., pp. 46-47.
17
Vasile erban, Ivan Evseev, op. cit. p. 141.
15
16

cmp vast de valori (bine ru, pozitiv, negativ, acceptabil, inacceptabil, frumos, urt
care determin gradul de anagajare a insului la imperativele mesajului).
Considernd c informaiile din dicionarele care se refer la valorile conotative sunt
lacunare i inconsecvente autorii gsesc diferite tipuri de conotaii:
a.) conotaii stilistice care se refer la apartenena cuvintele la cele trei stiluri
fundamentale ale limbii, la sfera funcional a cuvntului (de pild, monad, ontic,
trancedental - filozofie), la axa temporal (nvechit sau arhaizant), la
rspndirea teritorial (popular, regional), la raportarea la normele limbii
literare, la frecvena folosirii cuvntului (cum este conotaia rar) i la caracterul
nuanei afectiv-apreciative: de exemplu, lexicul colocvial, mai ales familiar, poart
de regul conotaii negative (cum este cazul cuvintelor: chiul, chix, hodorog, a
cotonogi etc.) sau raportarea la normele limbii literare acord cuvintelor conotaiile
de corect i incorect. Nuanele afectiv-apreciative formeaz o gam bogat de
valori conotative care redau diverse atitudini ale vorbitorului fa de obiectul
denumit: de pild, pentru mncu, trtcu (glume), pentru trtur
(depreciativ).
b.) conotaii social-politice care rezult din interpretarea i aprecierea denotatelor
din punctul de vedere al concepiei politice i filozofice dominant ntr-o anumit
epoc a dezvoltrii ei. Ca exemplu este dat, n dicionarul lui Tiktin din 1903,
cuvntul haiducii: din cunoscui n urma hoiei s-au dezvoltat bande de hoi, iar
cuvntul dobndete o conotaie negativ care se va estompa n dicionarele
ulterioare.
c.) conotaiile moral-etice care includ un vast sistem de aprecieri pe scara
valorilor cuprinse ntre polii binei ru, negativ i pozitiv etc. De pild, pentru
dilentantism (peiorativ) - lips de seriozitate.
d.) conotaii etno-geografice - informaii evocate i care se refer la integrarea
denotatului ntr-o anumit zon sau arie cultural-geografic. De exemplu, doin
cntec elegiac tipic pentru lirica noastr popular, exprimnd un sentiment de dor,
de jale, de dragoste sau tarantela dans popular italienesc, executat ntr-un ritm
vioi.
e.) conotaii estetice - valori ataate cuvntului care plaseaz obiectul denumit pe
scara axiologic ntre categoriile frumos i urt, plcut i dezagreabil cum este n

definiia pentru privighetoare mic pasre cltoare, de culoare brun-rocat, ce

cnt foarte frumos.
f.) conotaii ale etichetei verbale - pot fi numite acele nuane care difereniaz
formele de salut, adresare, rugminte, interdicie etc. (drag - termen de afeciune,
dumneavoastr -pronume de politee, pentru pers. a II-a)
- Paul Miclu propune o alt clasificare a conotaiei dup natura ei (referenial,
social, moral, afectiv) i dup gradul de generalitate (individual, de grup
restrns, profesional, naional, intzernaional) De pild, fotoliu are conotaia
semantic de destindere, confort, provenit din conotaia referentului.
- Tipurile de conotaii amintite de I. Coteanu (dup japonezul Yoshihiko Ikegami) se
apropie mai degrab de noiunea de cmp asociativ al lui Ferdinand de Saussure,
respectiv al cmpului semnificaional din lingvistica textului considernd conotaia i
denotaia - valori ale semnului. n schimb, Sorin Stati citeaz prerea lui Solomon
Marcus c grania dintre conotaie i denotaie e foarte greu de fixat, exist o
continu migraie a sensurilor conotative spre cele denotative.18
O alt problem ce intereseaz n studiul cuvintelor romneti este i sensul
acestora abordat n diferite relaii cu alte sensuri, relaii prin care se pun n eviden,
de fiecare dat, att asemnrile ct i diferenele. Comun este faptul c se pune n
micare pentru vorbitor (ajutat de consultarea definiiilor de dicionar) un mecanism
de selecie care permite alegerea unui sens n raport cu alte cuvinte sau alte sensuri
care i-ar putea lua locul ntr-un anumit context. Contextul poate fi neles att ca
enun, ct i ca variant a limbii n care e ncadrat enunul respectiv. Astfel, la
cuvintele monosemantice nu e nevoie de context, la cuvintele polisemantice textul e
absolut indispensabil. n cazul polisemiei, lingvistul i vorbitorul se afl n faa unei
multiple posibiliti de selecie (alegere) lexical. O corect analiz n limb i,
implicit, corecta utilizare a sensurilor unui cuvnt polisemantic n vorbire oblig ca
acestea s fie puse n relaie pentru a se reine diferenele semantice, contextuale i
stilistice.
O interpretare mai complex trebuie dat preferinelor contextuale stricte
manifestate de sensurile secundare (conotative) n limbajul poetic. De pild, sensul
18

Sorin Stati, Interferene lingvistice, Bucureti, Editura tiinific, 1971.

conotativ al lui rou n limbajul poetic popular este de prospeime, sntate i se

actualizeaz numai n contextul obrajii. n acelai limbaj negru capt sensul de
strlucire numai n contextele pr, mustcioar. Tot negru n contexte ca tin,
pmnt semnific impuritatea. Contextul conine astfel tot se este necesar pentru
identificarea exact a sensurilor (denotaie i mai ales conotaii). n context,
sensurile se pot realiza mai aproape sau mai departe de dicionar, ceea ce va rezulta
din explicarea tuturor cuvintelor. Nu este suficient s tim, de exemplu, c modic
nseamn mic, fr valoare, ci trebuie s reinem din indicaiile dicionarului c
acest cuvnt poate aprea numai n anumite contexte: pre, sum. n special
sensurile conotative pot fi decodificate de receptorul mesajului numai dac are la
dispoziie un context.
Condiionarea contextului implic, de obicei, i mrci stilistice speciale, vizibil n
grade diferite. n funcie de tipurile de sensuri secundare, de relaiile lor cu sensul
principal, de delimitarea lor relativ precis i - sau contextual polisemia a fost
considerat de majoritatea lingvitilor ca factor de ambiguitate n limb i implicit n
comunicarea lingvistic. Coteanu, de pild, susine c toate sensurile secundare
sunt figurate: a devora: (despre animale) a mnca cu lcomie, (despre oameni
ironic) a nghii pe nemestecate. Al doilea sens considerat explicit figurat de
dicionar desemneaz a consuma, marcarea figurat rezultnd din faptul c
subiectul i obiectul sunt limitate: focul a devorat casa, Ion a devorat o carte, l
devoreaz din ochi: Toate sensurile se reunesc prin media componentelor: a
consuma + ntr-un anumit fel. Pentru a face delimitarea conotaiilor trebuie
cunoscut exact denotaia, n raport cu care conotaiile se deprteaz n msur mai
mare sau mai mic: dac subiectul este tot animat sensul este tot a mnca (ntrun anumit fel), conotaia fiind doar marca ironic. Schimbarea total a subiectului i
a obiectului duce la delimitarea altor sensuri (conotative pure). Posibilitatea de a
construi un enun de tipul: patima l devoreaz, apropiat de sensurile conotative
pure, sporete expresivitatea pentru c depete condiiile indicate de dicionar.
4. Numarul de conotatii in mesaj

Cantitatea de conotatie admisa in mesaj nu poate fi niciodata egala cu numarul de

semne utilizate in mesaj ci cel mult cu numarul total de semne minus 1.19
Io Coteanu demonstreaza aceasta afirmatie foarte simplu: nici un mesaj nu se
construieste fara cuvinte de legatura, fara unelte gramaticale, care sunt si ele
semne, dar nu contin conotatii decat in mod exceptional. Mesajul are nevoie de un
cadru denotativ minim, chiar atunci cand este ermetic. In mod spontan, orice cuvant
trimite la referentul lui, daca, bineinteles, nu a fost ales de la inceput dintre termenii
marcati argotic, la un limbaj regional etc. eprezentarea spontana, care coincide de
obicei cu denotatia, trebuie eliminata cand termenul ne intereseaza pentru una
dintre conotatiile lui.20
O consecinta a acestui fapt este imposibilitatea de existenta reala a unui limbaj
conotativ pur. Dupa cum observa Ion Coteanu, limbajul cel mai puternic marcat
stilistic nu este decat dominat de conotatii, si nu complet denotativ. Daca un limbaj
conotativ pur este imposibil, un limbaj denotativ pur este tot ata de imposibil in
sistemul limbilor naturale si, asa cum conchide academicianul roman, el poate fi
imaginat si chiar construit, dar ca limbaj artificial, algoritmic, univoc si limitat
functional prin definitie.

BIBLIOGRAFIE
Narcisa Bidu-Vrnceanu, , Narcisa Forscu, Cuvinte i sensuri, Bucureti, Editura
tiinific i Enciclopedic, 1988.

Ion Coteanu, Narcisa Forscu, Angela Bidu-Vrnceanu, Limba romn contemporan.

Vocabularul, ed. cit., p. 41
19

20

Ibidem, p. 42

Ion Coteanu, Stilistica functionala a limbii romane, I, Bucuresti, Editura

Academiei,1973, p. 35
Ion Coteanu Narcisa Forscu, Angela Bidu-Vrnceanu, Limba romana
contemporana, vol. 2 Vocabularul, 1985, p.39
Narcisa Bidu-Vrnceanu, , Narcisa Forscu, Cuvinte i sensuri, Bucureti, Editura
tiinific i Enciclopedic, 1988.
Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba romn contemporan, Bucureti, Editura
Didactic i Pedagogic, 1978, p. 44.
Victor V. Grecu,, Limba romn contemporan, ed. cit., p. 244.
Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistica generala, Bucuresti, 2004
Sorin Stati, Interferene lingvistice, Bucureti, Editura tiinific, 1971.