Dimensiuni pragmatice şi semantice ale textului (A)

SEMANTICA

DEX 2009:

S. f. 1. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studierea sensurilor cuvintelor și a

evoluției acestor sensuri; semasiologie, semantism.  – Din fr. sémantique.

PRAGMATICA

DEX 2009:

S. f. Parte a semioticii care studiază scopurile, efectele și implicațiile utilizării

construcțiilor lingvistice de către vorbitori. – Din fr. pragmatique. 

LEXICOLOGIA

Noţiuni generale

Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi modul lor de organizare
în ansamblul lexical, ca subsistem în sistemul integrator al limbii.

Lexicologia are ca sferă de preocupări nivelul lexical, primul în care limba se organizează
biplan, prin constituirea planului semantic, alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului
fonologic).

Lexicologia are mai multe ramuri, în funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată:

etimologia,

semantica,

onomasiologia,

formarea cuvintelor,

lexicografia,

frazeologia,

onomastica,

lexicostatistica (statistica lexicală).

ONOMASIOLOGÍE s. f. (cf. fr. onomasiologie, germ. Onomasiologie, gr. onoma „nume”, 

onomasia „nume specific” + logos „știință”): ramură a lingvisticii care studiază

numele din punctul de vedere al formei și conținutului lor. 
Sursa: Dicționar de termeni lingvistici (1998) 

Etimolgia – a cărei unitate de studiu este etimonul, adică unitatea care poate explica, sub raport
formal şi semantic, altă unitate – are ca obiect de studiu originea şi evoluţia unităţilor lexicale.
 Semantica urmărește identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul
unităţilor lexicale.

Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele,

evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. Are ca obiect de studiu denominaţia.

Formarea cuvintelor (noologia) studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi în limba

română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces.

Lexicografia – se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor, de clasificarea

şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii.

Frazeologia studiază unităţile frazeologice (frazeologismele = combinaţii stabile de două sau

mai multe cuvinte, cu un sens unitar).

Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii.

LEXIC / VOCABULAR:

Lexicul = totalitatea cuvintelor unei limbi,

unitate abstractă: greu de delimitat şi de analizat, cantitativ, dar din cauza mobilităţii şi
varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă.

Reprezentarea lexicului unei limbi = dicţionarele monolingve (de la 50 000 la peste 150 000 de
cuvinte).

Distincţia dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea dintre vorbitori, şi
lexicul specializat, care însumează diverse terminologii. (Bidu-Vrânceanu)

CUVÂNTUL este o unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi

lingvistice.

Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Aşadar, relaţia dintre
lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte. Întrebarea ce este cuvântul a preocupat
pe gânditori din cele mai vechi timpuri, terenul definirii cuvântului devenind, mai ales în secolul
al XX-lea, locul de confruntare a părerilor lingviştilor, filozofilor, psihologilor, logicienilor de
diverse orientări.

> Din această cauză, cuvântul pare ceva bine cunoscut, dar interpretarea lui nu este simplă.

Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:

1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii tipografice
(blancuri);

2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme (unităţi

minimale cu s

3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ, menţinerea
înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. / Învaţă
bine Ion.

b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip, păstrându-se
înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie (se păstrează
sensul general ‚face’).

c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa analizată se asociază

numai cu nume de fiinţe.

Lexicul limbii române

Cuvinte moștenite și cuvinte împrumutate;

Fondul lexical al limbii: cuvinte moștenite din latină; cuvinte autohtone;

LATINĂ:

aprox. 20% din ansamblului vocabularului = fondul lexical de bază al limbii române (circulație
largă, expresii derivate și compuse, structuri semantice variate);

CUVINTE AUTOHTONE: 2 categorii:

existente și non-existente și în albaneză;

Împrumuturi din

slavă (cuvinte vechi și moderne);

greacă (creştinism, administraţie);

turcă;

maghiară;

limbi romanice;

germană;

engleză şi alte limbi.

Cuvinte cu etimologie necunoscută.

Influența slavă: diferite perioade, mai evidentă în secolul al IX-lea (natură, faună, floră, corpul
uman, familie, locuință, hrană, agricultură, religie, timp, toponimie, armată etc).

Origine: bulgară;

ucrainiană;

polonă;
 sârbo-croată.

Tipologii:

neologisme;

arhaisme;

regionalisme;

împrumuturi.

lexic comun vs lexic specializat.

 Abordări teoretice şi practice ale dimensiunilor pragmatice şi semantice ale textului (A)

DEFINIŢIE GENERALĂ

 Semantica este o ramură a lingvisticii, dar şi a altor ştiinţe (filozofia, psihologia,

logica, sociologia, antropologia, semiotica etc.) al căror obiect de studiu este constituit
de asemenea de sens.
 Semantica este supranumită „ruda săracă a lingvisticii”, deoarece,
 în afară de faptul că este ultima constituită dintre disciplinele lingvistice
(sfârşitul secolului al XIX-lea),
 prezintă dificultăţi referitor la cercetarea obiectivă a sensului cu metode strict
lingvistice.
 Astfel, în funcţie de diversele accepţii ale sensului, se pot defini mai multe direcţii de
cercetare.

 Cu toate acestea, se operează o delimitare clară între semantica lingvistică şi cea

nonlingvistică (aparţinând altor domenii).
 Semantica lingvistică descrie/studiază sensul cu mijloace strict lingvistice,
 Semantica nonlingvistică face apel (şi) la mijloace extralingvistice.
 Principalele orientări semantice de tip lingvistic:
 Semantica lingvistică descriptivă
 se dezvoltă numai în interiorul unei limbi, cu privire la o perioadă limitată de
timp din evoluţia limbii respective.
 a debutat cu o metodologie diacronică.
 se menţine în prezent, dar interferând cu metodologii impuse de orientările
moderne.
 Autori
 Începuturile semanticii lingvistice sunt legate de nume precum:
 Michel Bréal, Lazăr Şăineanu, Antoine Meillet, Hans Sperber.
 Direcţia diacronică va fi continuată (în anii ’50 – ’60) de
 Stephen Ullmann, Karl Baldinger şi Pierre Guirod.

Semantica practicată de aceştia se mai numeşte şi

(1) semantică lexicală tradiţională şi are ca obiect de studiu tipurile şi cauzele

modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale izolate.
 Din semantica cuvântului s-a desprins şi o manifestare sincronică (prin cercetători de
orientare structuralistă):
 (2) semantica lexicală sincronică.
 Primii reprezentanţi ai direcţiei structuraliste au fost:
 Ferdinand de Saussure (părintele structuralismului lingvistic)
 Jost Trier (teoria câmpurilor semantice)
 şi Louis Hjelmslev (reia teoriile celor doi, le integrează propriei viziuni şi
propune termenul plerematică pentru studiul structural al conţinutului).
 Semantica lexicală sincronică se mai numeşte şi paradigmatică
 studiază structural clasele lexicale (pe câmpuri lexicale sau niveluri lexico-
semantice).
 În modernitate se detaşează câteva nume, precum:
 Eugen Coşeriu – semantica promovată de el se mai numeşte şi lexematică;
 Algirdas Julien Greimas (pune circulaţie conceptul izotopiilor - locuri comune
în legătură cu sensurile unor cuvinte/expresii);
 François Rastier (promotor al mezo-/macrosemanticii);
 Benjamin Pottier (cu contribuţii la tipologia semelor).
 Din semantica de tip structural (fondator Saussure), se desprinde o serie de cercetări:
 (3) semantica diferenţială, semantica interpretativă şi semantica unificată

 toate promovate de François Rastier

 Idee: cuvântul/fraza/textul ar putea face obiectul cercetării semantice prin
implicarea directă a tuturor disciplinelor lingvistice al căror obiect de studiu
este constituit de sensul explicit, implicit.
 Semantica structurală
 Orientările semantice de tip structural
 operează cu unităţi ca:

sem, semem, arhisemem, arhilexem, clasem, semantem, virtuem

 şi practică, printre alte operaţii, proba comutării.

Dicţionar de termeni lingvistici (1998):

 SEM s. n. (< fr. sème, cf. gr. sema – semn): (în terminologia analizei semice) unitate

minimală de semnificație, totdeauna realizată în interiorul unei configurații semantice, a
unui ansamblu denumit semem (v.). S. este o trăsătură semantică distinctivă (pertinentă)
a unui obiect denumit. 

Nodex (2002):

 SEM seme n. lingv. Unitate minimă de semnificație care nu se realizează independent,

ci numai în componența unui semem. /<fr. seme 

Dicţionar de termeni lingvistici (1998):

 SEMÉM s. n. (cf. fr. sémème): (în terminologia analizei semice) unitate de sens care

are drept corespondent formal lexemul (v.) și care este alcătuită dintr-un fascicul de
trăsături semantice denumite seme (v.); ansamblu de seme. 

Dex (1998):

 LEXÉM, lexeme, s. n. Cuvânt sau parte de cuvânt care servește ca suport minimal al

semnificației. – Din fr. lexème. 
  Pentru semantica lexicală structurală, analiza sensului unui semn este rezultatul
relaţiilor acestui semn cu alte semne, relaţii care se stabilesc în cadrul unor clase
paradigmatice în care se identifică opoziţii şi identităţi de sens bazate pe seme.
 EXEMPLU (cf. Ana Ene)

Sensul cuvântului scaun se defineşte în semantica structurală numai prin opoziţie cu alte
elemente ale paradigmei „scaunelor”: fotoliu, taburet. Astfel, după detaşarea arhisememului
(totalitatea semelor comune termenilor constitutivi ai unei paradigme), se vor identifica semele
specifice unităţii de sens analizate: [/obiect pentru a se aşeza/, /destinat unei singure
persoane/], /cu spătar/, /fără braţe/.

 Obiecţii aduse semanticii structurale

 limitarea aplicaţiilor la anumite taxinomii şi la neglijarea enunţului, enunţării şi
a condiţiilor concrete ale comunicării lingvistice.
 în funcţie de perspectiva aleasă, se disting mai multe şcoli/modele de cercetare
semantică structurală, fiecare apelând la o terminologie proprie, deci nu se
poate vorbi de o terminologie unitară.
 (4) semantica sintactică
 se ocupă de sensul enunţului, propoziţiilor, sintagmelor
 suplineşte golul din semantica structurală, al cărei principal dezavantaj este
tocmai faptul că nu se ocupă de enunţ, propoziţii şi sintagme, ci de cuvântul
considerat izolat.
 EXEMPLU (cf. Ana Ene)

În sintagma cântecul privighetorii, semantica sintactică realizează raportul de

subordonare dintre cele două substantive, valoarea de agent a cuvântului „privighetoare”,
valoarea de acţiune a cuvântului „cântec” şi relaţia de sinonimie a acestui enunţ cu propoziţia
Privighetoarea cântă.

 (5) Semantica enunţului

 varietate a semanticii sintactice
 studiază sinonimia sintactică, omonimia sintactică (sau ambiguitatea
sintactică), varietatea semnificaţilor lexicali şi funcţiile sintactice asociate lor,
raportul cu referentul sau referinţa.
 EXEMPLU (cf. Ana Ene)

Sintagma căutarea profesorilor este ambiguă semantic în afara unui context din cauza
omonimiei sintactice. Plasarea într-un context neutru conservă omonimia semnalată: Căutarea
profesorilor a rămas fără rezultat.

Astfel, sunt posibile două semnificaţii. Această omonimie totală se dezambiguizează

prin sinonimie sintactică în baza transformărilor operate în stuctura de adâncime a enunţului:

a) Profesorii caută [ceva] / căutarea a rămas fără rezultat – se actualizează

diateza activă a substantivului deverbal căutarea;

b) Profesorii sunt căutaţi [de către cineva] / căutarea

a rămas fără rezultat – se actualizează diateza pasivă a aceluiaşi substantiv

deverbal.

 Transformările pun în evidenţă rolurile semantice de „agent”/„pacient” ale

substantivului profesorilor, din sintagma iniţială, aceste roluri fiind dependente de
sensul activ/pasiv al regentului.
  (6) semantica cazurilor
 Charles Fillmore,1968 (The case for case)
 Prezintă tipurile de complemente ale verbelor care se definesc la nivelul
sintaxei profunde (de adâncime, deep structure) ca roluri semantice (sau cazuri
semantice).
 Modelul de analiză propus de Fillmore a fost aplicat cu succes pe diverse tipuri
de discurs.
 Teoria şi-a găsit aplicaţii în: sintaxă, pragmatică, analiza textului literar,
lexicografie (prelucrarea lexicografică a unui corpus lingvistic) etc.
 (7) semantica generativă (transformaţională)
 componentă a ansamblului teoriilor generative (J. D. Cawley, G. Lakoff, P.
Ross), în care se urmăreşte ca unităţile şi configuraţiile sintaxei să constituie
elemente pertinente şi plecând de la ele să se construiască sensul.
 Semantica generativă manifestă interes pentru universalii (concepte generale):
categorii, proprietăţi, relaţii, tendinţe considerate ca fiind comune tuturor
limbilor.
 Modalităţile prin care se stabilesc/concep universaliile lingvistice sunt:

 modalitatea chomskyană, de tip deductiv – se pleacă de la un eşantion mic de limbi şi se

deduce un model lingvistic aplicabil tuturor limbilor (implicând un inventar de module,
principii şi reguli universale şi unul de categorii primitive ale descrierii);
 modalitatea empirică, agreată de tipologişti – prin analiza comparativă a unui eşantion
foarte mare de limbi, se obţin generalizări, dar care sunt oricând deschise completării/
lărgirii/ modificării cu noi date derivate din descoperirea şi atragerea în comparaţie a
unor limbi noi.
 Universaliile sunt împărţite, în general, astfel:
 1) universalii absolute – caracteristice oricărei manifestări a limbajului uman (de
exemplu, relaţia necesară dintre un semnificant şi un semnificat);
 2) universalii relative (engl. near-universals, fr. quasi-universaux) – cele care aparţin
tuturor limbilor pe baza cunoştinţelor şi a analizelor actuale (această categorie
corespunde frecvent universaliilor statistice; de exemplu, probabilitatea ca tipul
consoanelor nazale să apară în orice limbă este mai mare decât probabilitatea ca acest
tip să nu apară etc.).
 Eugen Coşeriu propune următoarea distincţie a universaliilor în:
 a) necesare (corespund universaliilor absolute),
 b) posibile (se referă la inventarul posibil de categorii generale din care o limbă
şi le selectează pe cele proprii) şi
 c) empirice (rezultatul generalizărilor istorice cuprinzând faptele prezente în
toate limbile cunoscute analizate până la un moment dat; de exemplu, după R.
Jakobson, clasa silabelor deschise – care se termină într-o vocală – există în
toate limbile cunoscute).
 (8) semantica argumentativă (1973), creată de J. C. Anscombre şi O. Ducrot.

Obiectivul este

 descrierea frazei prin legăturile argumentative care sunt posibile, în discurs,

pornind de la aceasta, enunţuri de tip conclusiv, introduse printr-un conector de
tip deci.

EXEMPLU (Ana Ene)

Adjectivul embarrassante, de pildă, nu este studiat pentru ce semnifică acesta, ci pentru

ce legături permite într-un enunţ de tipul La situation est embarrassante, într-un discurs. Unele
cuvinte au rol de operatori, tipologia acestora fiind determinată de modul în care modifică
concluziile legate de unităţile lexicale. Operatorii un peu (denumit atenuator), respectiv peu
(denumit inversor), adăugaţi la unitatea embarrassant, conduc la concluzii contrare:

 a) La situation est un peu embarrassante [Situaţia este puţin / un pic stânjenitoare] →

atenuatorul păstrează concluziile, dar le slăbeşte;
 b) La situation est peu embarrassante [Situaţia este puţin stânjenitoare (nu prea este)]
→ inversorul conduce la concluzii contrare.

Tipuri de semantică lingvistică manifestate izolat:

 (9) semantica discursivă şi semantica narativă

Ambele sunt expuse de A. J. Greimas în lucrarea Du sens. Essais sémiotiques şi vizează

structurile narative, prin aceasta depărtându-se oarecum de linia metodologică strict lingvistică.

 Semanticile nonlingvistice
 (1) semantica logică, numită şi formală.

Principali reprezentanţi: Gottlob Frege, Alfred Tarsky, Rudolf Carnap, Ludwig

Wittgenstein, Bertrand Russell, Moritz Schlick, Emanuel Vasiliu.

 Semanticile nonlingvistice
 (2) semantica psihologică

Este legată de psiholingvistică şi defineşte semnificaţia ca raport între semne şi

operaţiile mentale.

Reprezentant: G. Kleiber, promotorul semanticii prototipului.

 (3) Semantica cognitivă

Este aparent o dezvoltare a celei psihologice pentru că defineşte semnificaţia ca pe o

reprezentare mentală.

Specialiştii sunt interesaţi de descrierea experienţei care a provocat acea reprezentare.

Prin orientarea spre teoriile subiectului transcendental, inclusiv prin cercetările lui G.
Lakoff, această semantică are o zonă comună cu filosofia.

 (4) Semantica filozofică

Reprezentanţi de marcă: Rudolf Carnap, Bertrand Russek, Moritz Schlick, Gottlob

Frege şi Ludwig Wittgenstein.

Semantica filosofică este profund marcată de empirismul logic al lui Wittgenstein.

Acesta formulează propoziţii ştiinţifice şi le transformă în propoziţii echivalente, aceste

enunţuri fiind susceptibile de a fi supuse controlului lumii gnoseologice.

 (5) semantica generală

Este o altă direcţie de cercetare preocupată de problemele sensului aparţinând altor

discipline decât lingvistica.
 Semantica generală a apărut în SUA. Reprezentant: A. Korzybski.

Psihologismul lingvistic

Organicismul este o teorie conform căreia limbile evoluează ascendent până în faza
flexionară, după care se înregistrează o degradare a lor până la dispariţie.

Percepe limbile ca organisme, prin urmare, în sens larg, ca obiecte.

Wilhelm von Humboldt pune bazele gândirii lingvistice

Wilhelm Karl von Humboldt (1767 - 1835) - om de stat german cu vederi liberale,
filozof al istoriei, estetician, precursor al lingvisticii moderne, reprezentant important al
umanismului şi al ideii de umanitate în perioada de înflorire a filozofiei clasice germane,
membru fondator al Universităţii din Berlin.

 Cercetarea limbajului
 nu este un efort al intelectului abstract,
 ci o acţiune comună a totalităţii forţelor sufleteşti umane.
 Limba = exteriorizare şi instrument al sufletului poporului, garant al comunităţii de
limbă.
 Experienţa vastă în cercetarea limbilor i-a permis să formuleze principiile metodei
comparativ-istorice.
 A evidenţiat acţiunea inversă a limbajului asupra gândirii.
 Concepte (la Humboldt)
 limba ca „instrument formativ al gândirii”
 „forma interioară a limbajului”

Textul de referinţă în domeniul cercetărilor asupra limbii/limbajului este Despre

originea formelor gramaticale (1822).

 Humboldt

1. Teza despre natura limbii

 Limba este activitate (Energeia) şi nu produs finit (Ergon);

 teza se bazează pe conexiunea făcută între limbă şi vorbitori, fiind primul
lingvist care anticipează astfel dihotomia langue-parole a lui F. de Saussure.

2. Teza specificului etnic al limbii

 limbile sunt expresia sufletului comunităţii;

 limba este intermediar între indivizi şi realitate.

3. Teza despre forma duală a limbii

 Limba are
 o formă internă (cu privire la sensuri şi la regulile de combinare a
acestora) – depozitară a specificului etnic al limbilor, care este dat, în
primul rând, de sensurile cuvintelor.
  şi o formă externă (totalitatea formelor gramaticale care exprimă
sensurile).

Teorii şi direcţii ale evoluţiei semantice

Obiective:

Identificarea cauzelor, mecanismelor şi efectelor evoluţiilor semantice

Michel Bréal (Un essais de sémantique, 1897)

principala cauză care produce schimbarea bruscă de sens este metafora (nu metafora
poetică, ci asocierile metaforice de tip catahreză: piciorul mesei, gura râului etc.).

 Asocieri populare, „care exprimă geniul lingvistic şi sufletesc al unei naţiuni”, foarte la
modă în epoca dominată de psihologismul lingvistic.

Lazăr Şăineanu (Încercare asupra semasiologiei limbii române. Studii istorice despre
tranziţiunea sensurilor, 1887) (semasiologie = semantică)

La baza schimbărilor de sens se află două cauze: uitarea şi analogia. Aceasta din urmă
se realizează prin mecanism metaforic.

Exemplu: pentru cuvântul şugubăţ, sensul „glumeţ, pus pe şotii” se explică în două faze:

1) uitarea sensului originar („ucigaş, asasin”),

2) saltul metaforic spre sensul actual.

Antoine Meillet (Cum îşi schimbă cuvintele sensul, 1905) identifică trei tipuri de
cauze:

1) cauze extralingvistice,

2) cauze lingvistice,

3) cauze sociolingvistice.

Lazăr Şăineanu este primul lingvist preocupat şi de direcţiile de modificare a sensului,

nu numai de cauze.

Exemplu: în cuvântul slăbănog, folosit cu sensul „slab”, dar cu conotaţie peiorativă,

lingvistul român vede o lărgire de sens (a celui originar de „bolnav de paralizia picioarelor”),
concomitentă cu o depreciere de sens şi urmată de uitarea sensului iniţial („paralitic”).

Direcţiile principale pe care se produce evoluţia semantică sunt

 lărgirea (extensia) - dezvoltarea de la un sens particular la unul general (de

exemplu, pasăre, în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescul
passer, care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“).

 restrângerea de sens - trecerea de la sensul general la unul particular.

 Acestea pot fi secondate uneori de înnobilarea sau de degradarea (deprecierea)
sensului.

O a treia direcţie de evoluţie a sensului (semantică):

 Transferul de sens - prin asemănare între nume sau prin contiguitate de nume:
 metafora (asemănarea, similitudinea)

 metonimia şi sinecdoca (contiguitatea).

Procedeele prin care se realizează aceste schimbări, considerate devieri sau abateri de la
denotaţie, sunt cunoscute şi studiate sub numele de TROPI.

Tropi bazaţi pe asemănare:

 metafora
 hiperbola

Tropi bazaţi pe contiguitate:

 metonimia
 sinecdoca

Metonimia

schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca numele înlocuitor să

indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul dinaintea înlocuirii.

Ex. prin cineva cu ureche muzicală se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică,
ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz; cineva are un Grigorescu, adică un tablou pictat
de Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de asemenea o
metonimie.

 Metonimia este schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două
cuvinte să denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate
imagina o corespondenţă calitativă.

Sinecdoca

- o schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre ele se cuprinde
într-un fel oarecare în celălalt. Ea este bazată pe o relaţie cantitativă.

Ex. sinecdoca parte pentru întreg: acoperiş pentru locuinţă, casă ; pâine pentru hrană,
existenţă materială

Schimbările rezultate din acţiunea tropilor pot fi

 cantitative (hiperbola şi sinecdoca)

 calitative (metafora şi metonimia).

EXEMPLUL 1 (Ana Ene)

  Cuvântul marfă a intrat în circulaţie în limba română în secolul al XVI-lea cu un sens
restrâns de „vite” şi cu unul mai general, „avuţie”.
 S-au propus două etimologii: < (mgh.) marha („vite”) sau < (sb.-cr.) marva („vite”).
 Extensiei iniţiale, de la „vite” la „avuţie”, i-a urmat o alta care corespunde sensului
actual de „orice produs care întruneşte condiţiile pentru a intra în circuitul comercial”
(nu discutăm aici diversele conotaţii relativ recente ale cuvântului în limbaj argotic).

EXEMPLUL 2

 Verbul a peţi avea în latină, de unde provine (< peto, -ĕre), două sensuri denotative:
 1) „a se repezi”, „a ataca”;
 2) „a cere, a solicita”

şi unul figurat (cu diverse nuanţe actualizate de anumite contexte):

 „a dori, a tinde către ceva/cineva”.

 cu sensul „a cere în căsătorie” (în latină), cuvântul se folosea fără determinantul
in matrimonio.

În limba română actuală cuvântul a ajuns să însemne, prin restrângere de sens, numai
acest lucru (în evoluţia semantică a cuvântului, au existat mai multe sensuri, de ex. sensul „a
cerşi” înregistrat în secolul al XVI-lea, relevant pentru direcţia de selecţie a sensului într-o
primă fază).

EXEMPLUL 3

 Cuvântul război are origine slavă: boĭ „tâlhărie, jaf, omucidere”. A fost prefixat pe
teren românesc cu răz-, în secolul al XVII-lea încetând să mai însemne „tâlhărie”. Prin
înlăturarea sensului peiorativ, a început să desemneze „luptă, succesiune de lupte” sau
„a se lupta”, pentru verbul omograf (a se război).
 Derivarea pe teritoriul limbii române cu -nic (sufix tot de origine slavă ca şi rădăcina) a
dus la apariţia unui nou cuvânt, războinic. Acesta nu numai că a beneficiat de evoluţia
anterioară de sens, ci, prin înnobilarea semnificaţiei desemnează un „luptător, ostaş
care ia parte la un conflict armat”, sens adesea asociat cu „brav, curajos, viteaz” (dar şi
cu „bătăios”, un sens fără aspectul conotaţiei pozitive).

EXEMPLUL 4

 Cuvântul mişel, are azi, prin degradare de sens, o încărcătură peiorativă evidenţiată de
sinonimele: (om) de nimic, netrebnic, ticălos, nemernic, josnic, laş, fricos.
 Evoluţia în sensul deprecierii este clară, sensul originar al cuvântului (< lat. misellus)
fiind „slab, sărac, nenorocit” şi chiar „infirm”.

Exerciţiu

 Date: se dă următorul caz de modificare semantică: cuvântul mahalagiu (mahala + suf.

-giu; mahala < tc. mahalle) desemnează „locuitorul unei mahalale, periferii”, dar,
relativ recent, a început să mai însemne şi „persoană vulgară”, intrând astfel în
sinonimie cu „ţopârlan, bădăran etc.”.
 Cerinţă: să se precizeze pe ce direcţie şi/sau prin ce trop s-a produs evoluţia semantică
descrisă.

Rezolvare
  Direcţia principală a modificării este lărgirea de sens, concomitentă cu o direcţie
secundară, aceea a deprecierii de sens.
 Tropul implicat este metafora.

Ferdinand de Saussure - părintele structuralismului lingvistic european

Leonard Bloomfield - fondatorul descriptivismului american

 FERDINAND DE SAUSSURE

(n. 26 nov. 1857, Geneva, Elveţia – d. 22 febr. 1913, Morges, cantonul Vaud, Elveţia).

Lingvist elveţian. Provine dintr-o familie de iluştri savanţi din Geneva şi este considerat
părintele lingvisticii moderne.

Cours de linguistique générale (1916, „Curs de lingvistică generală”)

 Publicat de către studenţii şi discipolii săi (Charles Bally şi Albert Sechaye), după
moartea sa, pe baza notiţelor luate la cursurile ţinute de lingvist.

Concepte fundamentale:

 distincţia limbaj/limbă/vorbire

- cunoscută sub denumirea simplificată langue/parole

 dihotomia sincronic/diacronic (diferenţa dintre lingvistica sincronică, care studiază o

limbă în stadiul în care se află ea într-un anumit moment, şi lingvistica diacronică, care
compară diferitele stadii ale unei limbi),
 caracterul arbitrar al semnului lingvistic etc.

LIMBAJ / LIMBĂ / VORBIRE

 limbaj – posibilitate de a folosi o limbă (competenţă şi performanţă lingvistică);

 limbă – ansamblu de semne lingvistice folosite de o comunitate (limba este sistem);
 vorbire – formulare a unui vorbitor într-o anumită limbă (vorbirea este proces).

SINCRONIC / DIACRONIC

 dimensiunea sincronică – se referă la raporturile existente între semne la un anumit

moment;
 dimensiunea diacronică – se referă la evoluţia semnelor în decursul timpului.

SEMNUL LINGVISTIC

 Rezultatul asocierii prin gândire a unui

 semnificant (imaginea mentală, vizuală/auditivă a unui cuvânt, adică realizarea
materială a semnului lingvistic)

 a unui semnificat (reprezentarea mentală a unui lucru, conţinut conceptual, sens

al semnului lingvistic).

SELECŢIA SIMULTANĂ
 Limbajul selectează simultan un semnificant (dintr-o masă de sunete) şi un semnificat
(dintr-o masă de concepte).

ARBITRARIUL SEMNULUI LINGVISTIC

Raportul dintre semnificant şi semnificat este arbitrar (pe aceasta se întemeiază

distincţia dintre semn şi simbol).

De exemplu: nimic din caracteristicile obiectului masă nu reclamă denumirea

(semnificantul, tranşa sonoră, ca înlănţuire de sunete). În schimb, legătura este evidentă între
semnificantul “steag alb” şi semnificatul „pace” (reprezentarea mentală a conceptului în baza
recunoaşterii unui context).

CARACTERUL STRUCTURAL AL LINGVISTICII

Orice semn este definit, în raport cu altele, prin simpla recunoaştere a diferenţelor
(deci în mod negativ) şi nu prin caracteristicile sale proprii (adică în mod pozitiv).

Pe de altă parte, o unitate lingvistică este percepută ca având sens deoarece ea face parte
întotdeauna din alte serii de unităţi lingvistice.

CONSTELAŢIA LINGVISTICĂ

Ansamblul seriilor de alte unităţi lingvistice (morfologice, lexicale, semantice,

eufonice) la care vorbitorul se raportează în procesul recunoaşterii unei unităţi lingvistice se
constituie într-o constelaţie lingvistică.

Aceste constelaţii există virtual în mintea unui vorbitor chiar dacă nu le conştientizează.

Ansamblul acestor serii conferă formei individualitate şi sens. Acestea sunt numite de
Saussure serii asociative. Ulterior va fi adoptat termenul paradigmă.

 ANALIZA LEXICO-SEMANTICĂ

Concepte de bază în analiza lexico-semantică

 Lexic

Lexicul - reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi

- este considerat o unitate abstractă (greu de delimitat şi de analizat, din

pricina dificultăţilor de ordin cantitativ, dar şi a mobilităţii şi varietăţilor cuvintelor dintr-o
limbă.)

„Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de
dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. În aceste
condiţii, se procedează la delimitări cantitative şi calitative [...] se impune distincţia dintre
lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre
vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu
2005:13).

 Lexic / vocabular.
 Opoziţia face accesibilă analiza lexicală

Vocabularul - diferite submulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere

din ansamblul lexical al unei limbi.

Ce este cuvântul?

Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi

lingvistice.

Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei.

Relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte.

Definiţii:

 Lingvistica tradiţională: cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii tipografice
(blancuri);
 Cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme
(unităţi minimale cu sens);

 Abordări teoretice şi practice ale dimensiunilor pragmatice şi semantice ale textului (A)

Lect. dr. Diana Moţoc

an II, semestrul 2, curs şi seminar

 ANALIZA LEXICO-SEMANTICĂ

Concepte de bază în analiza lexico-semantică

 Lexic

Lexicul - reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi

- este considerat o unitate abstractă

„Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de
dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. În aceste
condiţii, se procedează la delimitări cantitative şi calitative [...] se impune distincţia dintre
lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre
vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu
2005,13).

 Lexic / vocabular.

Opoziţia face accesibilă analiza lexicală

Vocabularul - diferite submulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de vedere

din ansamblul lexical al unei limbi.
 Cuvântul este unitatea de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi
lingvistice.

Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei.

Relaţia dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte.

Definiţii:

1. Lingvistica tradiţională: cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii
tipografice (blancuri);

2. Cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme

(unităţi minimale cu sens);

 Definiţii

3. Cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei
procedee:

a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ,

menţinerea înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine.
/ Învaţă bine Ion.

b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip,

păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie
(se păstrează sensul general face).

c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa analizată se

asociază numai cu nume de fiinţe.

 Definiţii

În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit
astfel:

numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o
distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este permutabil.

 Definiţii

4. Cuvântul este semn lingvistic, care reuneşte solidar şi arbitrar imaginea obiectului
numit (semnificat), cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant).

Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea

extralingvistică, numite referenţi.

Această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o relaţie

constantă între referent şi numele său.

 Semnificaţie şi/sau sens

 Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociază
un obiect şi o noţiune unui semn, unii autori disting semnificaţia, ca valoare stabilă, de sens,
care depinde de situaţiile concrete de comunicare.

Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine

generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei
se realizează prin contexte situaţionale sau verbale.

(ex. LUCEAFĂR actualizează semnificaţia ’planeta Venus’, iar luceafărul de dimineaţă

sau luceafărul de seară sunt utilizări contextuale, care actualizează anumite sensuri).

 Analiza lexico-semantică
 Criterii de organizare lexicală

Lexicul = o mulţime alcătuită din diferite submulţimi delimitate în funcţie de diverse

criterii: frecvenţă, stilistico-funcţional, etimologic, psihologic şi semantic

= asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenţiază caracterul sistematic al

lexicului.

 Criterii:
 Frecvenţa indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi măsura în
care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor.

Al. Graur, în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române (1954/1957),
a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba
română în toate timpurile. Lista reprezintă fondul principal lexical al limbii române.

Marius Sala, în Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, (1988), apreciază

reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenţa, puterea de derivare şi bogăţia
semantică, lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte.

 Criterii:
 stilistico-funcţional - conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria socio-
culturală, profesie, situaţie de comunicare etc., în mai multe submulţimi:
 a) un vocabular de uz general, cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate
lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul de activitate sau zona
geografică din care provin vorbitorii;
 b) un lexic specializat, adică diversele terminologii specifice unor profesii:
terminologia medicală, terminologia lingvistică, terminologia ştiinţelor exacte
etc.
 Criteriu stilistico-funcțional

Există şi o altă delimitare a submulţimilor:

 a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul

fundamental;
 b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară curentă
(standard), un sistem mai mult virtual;
 c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate sau terminologiile.

Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin

ceea ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj.
  Criterii:
 etimologic - se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei cuvintelor,
derivatelor şi compuşilor, fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor.
 Criteriu etimologic

Vocabularul limbii române se poate împărţi în

 cuvinte primare, care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai mici,

 cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace.

Majoritatea unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie formativă, fie pe
linia cuvântului bază, în aşa numita familie lexicală, fie pe linia procedeului formal, prin
derivare, compunere, conversiune.

 Criterii:
 psihologic - interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor,
constituit dintr-o parte activă şi una pasivă.
 Criteriu psihologic
 Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în toate
împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje.
 Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de
vorbitor, dar neîntrebuinţate.

Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi,

rezultă, în funcţie de frecvenţa în vorbire la un moment dat, distincţia între vocabularul activ şi
vocabularul pasiv la nivel social, la nivelul întregii comunităţi lingvistice.

 Criterii:
 semantic - stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care, pe baza comparării şi
diferenţierii sensului, pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri
lexico-semantice.
 Criteriu semantic

Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem

(sau mai multe) comun.

Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea

asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă.

În acest tip de analiză, semul sau componenta de sens este problema de bază, iar
delimitarea semelor este o procedură dificilă şi complexă.

 Criteriu semantic

Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o limbă, prin care sunt în mod
inevitabil desemnate, ci ele trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele, croşete, bare
oblice):

ex. ’cu braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU.

În căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale semnificaţiei cuvântului

(semele), s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice
particulare. Ex. denominaţia animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor, a gradelor de rudenie
în limba română etc.

Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are drept
corespondent formal lexemul.

Ex.: câmpul semantic al gradelor de rudenie:

ansamblul de seme +(Rudă), +(Natural=de sânge),

+(Direct), +(Ascendent),+(Gradul II), +(Sex bărbătesc) este definiţia semică a

cuvântului BUNIC.

Dacă în acest ansamblu substituim semul (Gradul II) cu semul (Gradul I), obţinem
sememul cuvântului TATĂ.

Aceasta înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin

microsistemul de seme distinctive +(Natural), + (Ascendent), + (Gradul I), + (Sex Bărbătesc),
în care absenţa unui sem presupune opusul lui determinat, adică +(Contractual), +(Indirect), +
(Descendent), + (Gradul II), + (Sex femeiesc).

Câmpurile lexico-semantice sunt subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi,

care grupează numai denumiri înrudite din punct de vedere al sensului sau care au un
denominator semantic comun.

 Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a

unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune tuturor
membrilor ansamblului lexical.

Ex. - arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect), + (Pe care şezi).Prin

asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o
persoană), + (Confecţionat din material rigid), obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor
TABURET, BANCĂ, SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc.

Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire a laturii semantice a cuvântului este

metoda analizei contextuale (combinatorii). Cercetarea din această perspectivă este justificată
de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă.

Sintagma desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă
care trebuie să se succeadă.

Sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme pot figura
într-o sintagmă.

 Practicarea analizei contextuale urmăreşte o anumită unitate lexicală sau semantică în

raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte, stabilindu-se
compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale.

Clasele de cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt:

animat/inanimat, animat-persoană/animat-non-persoană, vegetal/non-vegetal etc.

Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale, atenţia fixându-se pe

incompatibilităţile sau restricţiile contextuale, prin care se poate rafina analiza semantică.
 Ex. - cuvintele echivalente semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se diferenţiază prin
restricţiile contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a omului’;

- prin extindere, ’despre oameni’

- sau în contextul specializat bere blondă.

Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri, operaţie denumită

dezambiguizare semantică şi contextuală.

Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este condiţionată şi de partea de vorbire

căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor,
dar mai puţin important la substantive.

Ex.:

ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC, PITIC etc. pe baza

trăsăturii ‘extensiune verticală’, cum rezultă în contexte ca om ÎNALT, munte ÎNALT;
contextele de tipul sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ determină încadrarea adjectivului în aceeaşi
clasă semantică cu ASCUŢIT, GRAV.