Sunteți pe pagina 1din 10

LEXICOLOGIA ȘI DISCIPLINELE ÎNRUDITE

Domeniul de cercetare

Lexicologia are ca domeniu de cercetare nivelul lexical, acesta fiind primul plan în care
limba se organizează biplan, prin constituirea planului semantic, alături de cel formal, dezvoltat
pe baza nivelului fonologic şi în strânsă legătură cu cel morfologic.
Deşi interesul pentru descrierea şi cercetarea cuvintelor a existat încă din Antichitate 1,
lexicologia2 este o disciplină nouă în raport cu gramatica, din care s-a desprins, sau fonetica, dar
suficient de evoluată încât să dezvolte domenii subordonate distincte: semantica, frazeologia,
formarea cuvintelor, etimologia, onomasiologia, lexicografia, onomastica.
Multă vreme lexicologia a fost considerată o activitate practică de înregistrare şi de explicare
a cuvintelor, acoperind astfel obiectul de investigaţie a ceea ce numim astăzi lexicografie3. În ciuda
diferenţelor de concepţie şi de metodă4, lexicologia, separată astăzi clar de lexicografie, este
disciplina lingvistică al cărei obiect de cercetare îl constituie unităţile de expresie care au însuşirea
de a fi cuvinte şi care alcătuiesc un domeniu organizat al limbii numit lexic sau vocabular,
încercând să determine componenţa acestuia, provenienţa unităţilor alcătuitoare, modul de
organizare şi schimbările care se produc.
În funcţie de perspectiva teoretico-metodologică adoptată, lexicologia poate fi generală sau
teoretică (studiază problemele teoretice generale ale lexicului, indiferent de limbă sau de grupul
de limbi), comparativă sau contrastivă (compară lexicul unor limbi care aparţin aceleiaşi familii sau
evidenţiază, prin contrast, vocabularul limbilor care se învaţă una prin alta), particulară
(abordează lexicul unei limbi, a unui moment din evoluţia sa), sincronică sau descriptivă
(descrierea organizării lexicului într-o anumită perioadă, de regulă perioada contemporană sau
actuală şi diferitele tendinţe care se manifestă în adoptarea unor unităţi lexicale noi sau numai în
folosirea celor deja existente), diacronică sau istorică (presupune cercetarea diferitelor etape ale
constituirii lexicului unei limbi sau numai ale unor părţi ale acestuia, precum şi evoluţia
cuvintelor din punctul de vedere al formei şi al înţelesului), normativă (presupune înţelegerea
corectă a sensului şi a formei cuvintelor, a compatibilităţilor lor combinatorii precum şi cultivarea

1 GROZA, 2012: 9 consideră că primele cataloage sau liste de cuvinte au fost întocmite în China, India şi
Summer.
2 Rey, 1970, cap. II apud GROZA, 2012: 9 amintește pe Douchet şi Beauzée care, în Encyclopédie, avansează

ideea constituirii unei discipline numită lexicologie, al cărei obiect de cercetare să-l constituie cuvintele
unei limbi, pornind de la următoarele aspecte: materialul, care cuprinde şi elementele de prozodie
(elementele fiind sunetele şi articularea lor, iar prozodia fiind accentul, durata şi intonaţia), valoarea şi
etimologia.
3 DOROŞEVSKI, 1973: 36 apud IORDAN, 1978: 219 consideră că există situaţii în care lexicologia şi

lexicografia se întrepătrund. Este cazul toponimiei, onomasticii, geografiei lingvistice ş.a.


4 Unii cercetători concep lexicologia în sens larg ca o ştiinţă generală despre cuvânt şi despre lexic, iar alţii

o separă de etimologie şi de semantică. Matoré, 1953: 13 apud GROZA, 2012: 10 consideră că principala
deosebire existentă între lexicologie şi semantică ar fi aceea că lexicologia studiază cuvintele şi grupurile
de cuvinte sau aspectul noţional din perspectivă statică, iar semantica studiază valorile succesive ale
cuvintelor.
unor deprinderi de folosire a cuvintelor conform normei lingvistice, indicând raportul între ceea
ce este corect sau incorect în utilizarea unităţilor lexicale, atât sub aspectul formei, cât şi al
conţinutului).

Discipline înrudite cu lexicologia5

În mod tradiţional, lexicologia6 este ramura lingvisticii care se ocupă de studiul vocabularului
în ansamblu, acoperind o problematică variată: factorii de organizare lexicală, structura materială a
cuvintelor (monosilabice, polisilabice, simple, complexe), categoriile semasiologice (polisemia,
sinonimia, omonimia, antonimia, paronimia etc.), dinamica lexicului (apariţii şi dispariţii de cuvinte)
etc. Forma cuvintelor, adică elementele minimale de expresie, este studiată de morfonemie,
semnificaţia pe care uzul o asociază cu forma cuvintelor, este cercetată de semantică, iar originea
cuvintelor face obiectul de cercetare al etimologiei. Acestea sunt considerate7, în mod tradiţional,
ca fiind ramurile lexicologiei.
În funcţie de perspectiva teoretico-metodică adoptată, în cadrul disciplinei lexicologie se
disting mai multe ramuri, şi anume:
Etimologia8 stabileşte originea cuvintelor şi, implicit, evoluţia formală şi semantică a
acestora. În stabilirea originii unui cuvânt, a etimonului sau a prototipului, se ţine seama de o
dublă corespondenţă: de corespondenţa de sunete, validată prin regularitatea legilor fonetice, şi
de corespondenţa de sens, cu motivarea adecvată (cel mai adesea fiind invocată istoria societăţii).
9

Se face distincţie între etimologia internă10 (având ca obiect de cercetare creaţiile lexicale ale
unei limbi), etimologia externă (având ca obiect împrumuturile lexicale dintr-o limbă) şi o etimologie
specială, având ca obiect de cercetare calcurile lingvistice. Dacă un cuvânt a intrat în limbă din mai
multe limbi, în acelaşi timp sau la date diferite, se vorbeşte despre etimologie multiplă. 11
Semantica12, ca ştiinţă a semnificantului lexical şi a structurii semnificaţiei, se ocupă numai
cu una din funcţiile semnului studiat de semiotică, cea semnificativă (semantică). Semnificantul
şi ştiinţa care-l cercetează (semantica) au constituit pentru lingvişti preocupări majore. Totodată,

5 În acest capitol vom face o prezentare foarte sumară a aspectelor care caracterizează aceste domenii,
fiecare dintre acestea urmând a fi dezvoltate ulterior în capitole de sine stătătoare.
6 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001, s.v. lexicologie.

7 Vezi GROZA, 2012: 10.

8 Problema etimologiei este tratată pe larg de SALA, 2005 şi 2010: 19-31: începută în Grecia, ca preocupare pentru

aflarea adevăratului sens al cuvintelor (gr. étimos „adevărat, real” şi logos „cuvânt, ştiinţă”), etimologia s-a
constituit ca ştiinţă în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice şi cu
întemeierea gramaticii istorice şi comparate (vezi GUIRAUD, 1979: 5).
9 Pentru rigurozitate este nevoie să se aibă în vedere şi alţi factori cum ar fi: presiunea sistemului, forţa

analogiei, apartenenţa unităţilor lexicale la diferite câmpuri morfosemantice etc..


10 HRISTEA 1968: 21 sqq.

11 În GRAUR 1960: 67 sqq.: de pildă rom. lampă, în forma lampă („lampă cu ulei”) < ngr.; „lampă cu petrol”

< ngr. lampa, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lámpa
12 FRÂNCU 1999: 97. Deşi semantica este considerată ca o achiziţie modernă, nu cu mult mai veche decât

întrebuinţarea termenului sémantique (M. Bréal, Essai de sémantique. Science de seginifications, 1897), se admite
faptul că preocupările privind esenţa ei sunt foarte vechi atât în filozofia limbajului şi logică, în general, cât
şi în ştiinţa semnelor, semiotica.
trebuie să se facă distincţie între teoriile semnului (proprii semioticii) şi teoriile semnificaţiei
(proprii semanticii)13.
Onomasiologia14 este o ramură a lexicologiei care are ca obiect studierea denominaţiei unor
concepte înrudite dintr-o limbă sau din mai multe limbi date. Opusă, sub aspectul punctului de
plecare în analiza sensului cuvintelor, semasiologiei sau semanticii, onomasiologia este ştiinţa
care studiază denumirile date unui concept sau unor concepte înrudite într-o limbă sau în mai
multe limbi date. Dacă semantica studiază sensurile cuvintelor, categoriile semantice, schimbările
de sens, cauzele acestora, onomasiologia cercetează felul în care anumite concepte, idei capătă o
denumire în limbă. Spre deosebire de semantică, această disciplină parcurge un drum invers,
pornind de la planul ontic (al realităţii), investigând substanţa conţinutului, apoi conceptele,
adică semele care nu sunt dependente de limbă, şi apoi sememele, semnificaţia.15 De pildă, în
limba română, noţiunea de cap, ca “parte a corpului vieţuitoarelor”, poate fi denumită cu ajutorul
cuvintelor cap, tărtăcuţă, căpăţână etc.
Principala preocupare a onomasilogiei o constituie modul în care grupează vocabularul în
funcţie de ceea ce exprimă cuvintele, pe baza experienţei comunităţii lingvistice: un domeniu al
tehnicii, o activitate practică, o sferă noţională (de pildă vocabularul mineritului, vocabularul
tehnicii, vocabularul aviaţiei, vocabularul politic etc.).
Onomasiologia are un caracter enciclopedic, combinând cercetarea diacronică cu cea
sincronică. Cercetările pornesc de la o noţiune, evidenţiază numele ei în timp şi spaţiu (sinonime,

13 Semantica actuală cunoaşte numeroase orientări între care amintim: modelul de analiză componenţială
propus de lingvistica generativă americană (J. J. Katz şi I. A. Fodor – The Structure of a Semantic Theory,
1963; P.M. Postal – An Integrated Theory of Linguistic Description, 1964), semantica psihologică (care se ocupă
de reprezentarea mentală a semnificaţiilor), semantica argumentativă (este dezvoltată de Ascombre şi
Ducrot ce iau în consideraţie modul în care o frază poate fi analizată semantic prin legăturile
argumentative posibile, pornind de la structura ei), semantica cognitivă (aduce în prim plan problema
categorizării, a stabilirii unor clase unice pornind de la realitatea multiplă).
14 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. onomasiologia. În lingvistica românească, acest domeniu a fost ilustrat

de B.P.Hasdeu în lucrarea Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbii istorice şi poporane a


românilor, I- III (Bucureşti, 1885- 1887). Fiecare cuvânt este reprezentat printr-o scurtă enciclopedie a
cunoştinţelor istorice, etnografice, folclorice şi lingvistice. Alţi lingvişti români care au reprezentat
orientarea onomasiologică au fost: Lazăr Săineanu care, în Încercare asupra semaseologiei limbei române
(București, 1887), analizează “tranziţiunea sensurilor” în cazul cuvintelor care aparţin aceluiaşi domeniu
semantic; Sextil Puşcariu, în partea redactată în DLR, realizează asocieri semantice cu cuvântul- titlu.
Totodată, acesta ilustrează domeniul onomasiologiei şi prin hărţile lexicale ale unei noţiuni în diverse
graiuri. Ion Coteanu şi Ion Dănăilă, în lucrarea Introducere în lingvistica şi filologia românească. Probleme –
bibliografie, Bucureşti, 1970, prezintă termeni din domenii variate (părţi ale corpului, termeni păstoreşti,
denumiri de îmbrăcăminte etc.), grupaţi în jurul unei noţiuni, şi oferind informaţii în ceea ce priveşte
originea şi evoluţia lor în diferite etape, manifestări în diferite stiluri ori variante ale românei funcţionale
sau regionale. Onomasiologia se combină cu metoda câmpurilor pentru a delimita o clasă lexicală
(paradigmă, mulţime) în interiorul căreia se pot analiza relaţiile de sens. (vezi Angela Bidu Vrănceanu &
Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică, Timişoara, 1984; Angela Bidu Vrănceanu, Câmpuri lexicale
din limba română. Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Bucureşti, 2008).
15 FRÂNCU 1999: 98, citează pe K. Baldinger (Sémantique et structure conceptuelle, 1970), care consideră că

semasiologia corespunde poziţiei auditorului, pe când onomasiologia aceleia a locutorului. De fapt, se


poate spune că semasiologia şi onomasiologia nu sunt antagonice, ci se completează reciproc în practica
lexicografică. Situaţia este similară cu cea dintre gramatica analitică şi cea sintetică, care se completează
reciproc.
antonime, perifraze, expresii, contexte tip etc.) şi se extind la grupuri înrudite, prin experienţă
sau prin logică, de noţiuni, finalitatea constituind-o acoperirea întregului „univers”
extralingvistic deservit denominativ de vocabularul unei limbi.
Onomastica (sau onomatologia) poate fi considerată un domeniu onomasiologic, întrucât se
ocupă de cuvintele care denumesc referenţi grupaţi în aceeaşi categorie şi pe baza practicii istorice
a vorbitorilor.
Este vorba de studierea originii numelor proprii de persoană, formarea şi evoluţia acestora.
Aceste nume proprii sunt, la origine, cuvinte comune care s-au specializat în individualizarea
unor referenţi, fără a se mai trece prin faza generalizării conceptuale. Sensul acestor nume nu mai
corespunde unei clase de referenţi, ci unui referent individual, pe care-l identifică direct, lexical,
nu gramatical (printr-un articol, prin determinare etc.) ca în cazul cuvintelor comune.
Numele proprii sunt departe de a fi unitare, iar cea mai cunoscută clasificare a lor se
realizează după criteriul tipului de referent denumit.16 Astfel, se pot identifica: nume de persoane
(antroponime), nume de locuri (toponime), nume de animale (zoonime), nume mitologice (mitonime),
nume de firme, instituţii, denumiri de evenimente istorice, nume de vânturi (anemonime), nume
de corpuri cereşti (astronime), nume de opere literare, artistice şi ştiinţifice. În funcţie de referenţii
denumiţi, antroponimele şi toponimele se impart în câteva subcategorii: categoria
antroponimelor cuprinde: prenume, nume de familie, porecle şi supranume, pseudonime. Toponimele
se divid în: oronime (nume de munţi), hidronime (nume de ape), hileonime (nume de păduri),
hodonime (nume de drumuri).
Frazeologia este o disciplină lingvistică relativ nouă, neavând „o poziţie foarte clară în
ansamblul diverselor ramuri ale ştiinţei limbii.”17, care studiază unităţile frazeologice dintr-o
limbă sau dintr-un grup de limbi: apariţia, originea acestora, uzul acestora în comunicarea
curentă sau în anumite stiluri, rolul unităţilor frazeologice în procesul de modernizare a limbii
literare.
Se admite că lingvistica rusă, prin lingvişti precum E.D. Polivanov sau V.V. Vinodragov, a pus
bazele teoretice pentru ca această disciplină să devină o nouă ramură a lingvisticii. Cu toate acestea,
nu pot fi deloc neglijate studiile unor mari lingvişti precum O. Jespersen, A. Sechehaye şi Ch. Bally.18
Alături de lingvistica rusă, contribuţii semnificative au fost aduse de lingvistica franceză şi cea
germană.
În spaţiul lingvistic românesc, frazeologia este o ramură a lexicologiei care combină
lexicologia, cu gramatica şi cu istoria, şi care se ocupă cu studiul unităţilor frazeologice dintr-o
limbă sau dintr-un grup de limbi, un domeniu de frontieră situat în preajma altor ştiinţe.
În fiecare limbă, pentru a denumi obiecte din realitate, acţiuni, stări, însuşiri, există,

16 TOMA 2001: 121-122: identifică următoarele tipuri: antroponime (Eminescu, Arghezi, Ionescu), toponime (Olt,
Carpaţi, Galaţi), zoonime (Bobiţă, Grivei, Joiana), mitonime (Dumnezeu, Alah, Zeus), nume de firme, instituţii
(Facultatea de Litere, Academia de Arte, Camera Deputaţilor), denumiri de evenimente istorice (Unirea
Principatelor, Renaşterea), anemonime (Crivăţul, Austrul), astronime (Neptun, Marte), nume de opere literare,
artistice, ştiinţifice (Luceafărul, Etimologicum Magnum Romaniae, Oedip).
17 HRISTEA 1984: 134.

18 COLŢUN 2000: 11.


alături de cuvintele propriu-zise, şi grupuri sau îmbinări de cuvinte care au aceeaşi funcţie. 19
Există însă şi grupuri de cuvinte care nu au valoare expresivă, ci una pur denotativă.
Apariţia unor obiecte noi, ca rezultat al evoluţiei tehnice, presupune şi apariţia unor cuvinte noi
care să le denumească. De regulă, de la materialul lexical deja existent se formează derivate şi
compuse sau se recurge la împrumutul unor cuvinte din alte limbi. O altă posibilitate este ca un
obiect nou apărut să fie denumit printr-un grup de cuvinte. Substantivul creion20 a denumit iniţial
o bucată de material mineral, folosită pentru a face semne, pentru a desena, pentru a scrie, iar
apoi instrumentul de scris făcut din lemn având un miez moale care lăsa urme pe hârtie.
Producerea şi răspândirea unor obiecte asemănătoare ca formă, dar cu utilizări diferite, a dus la
apariţia unor grupuri de cuvinte de tipul: creion chimic, creion de tâmplărie, creion dermatograf, creion
nazal, creion optic etc. Grupurile de cuvinte folosite într-o limbă ca echivalente ale cuvintelor
simple se numesc unităţi frazeologice sau frazeologisme şi constituie obiectul de cercetare al
frazeologiei.
În lingvistica românească, expresiile idiomatice au fost inventariate şi analizate riguros de
către Stelian Dumistrăcel în Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii (1980). În această lucrare,
autorul aminteşte contribuţiile importante ale unor lingvişti precum B.P. Hasdeu, L. Şăineanu,
Al. Philippide, H. Tiktin, Sextil Puşcariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, Florica Dimitrescu etc.
Preocupările profesorului Stelian Dumistrăcel în domeniul frazeologiei au rămas constante,
dovadă fiind apariţia lucrării Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii, în anul
2001.
Bazele teoretice ale frazeologiei româneşti au fost puse de Th. Hristea, în capitolul IV –
Introducere în studiul frazeologiei din volumul colectiv Sinteze de limba română.21
În ultimii ani, domeniul frazeologiei a stârnit interesul multor cercetători, interes care s-a
concretizat în elaborarea unor foarte interesante lucrări, unele dintre ele, la origine, teze de
doctorat22.
Formarea cuvintelor (neologia) s-a constituit ca domeniu lexical de sine stătător, al cărui
obiect îl reprezintă studierea mecanismului prin care limba creează, pornind de la cuvintele
primare de care dispune şi folosind diverse procedee (sufixare, prefixare, compunere,

19GROZA, 2012: 15 exemplifică această situaţie cu noţiunea „a muri”, pentru care în limba română există
verbele a deceda, a muri, dar şi numeroase grupuri de cuvinte cu acelaşi înţeles, dar care au în plus nuanţe
expresive: a trece în eternitate, a trece în lumea umbrelor, a trece în lumea celor drepţi, a închide ochii, a da ortul
popii, a- şi da duhul ş.a.
20 GROZA, 2012: 15.

21 HRISTEA 1984: 134-160.

22Amintim aici câteva titluri: Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura

Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi, 2002; Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare
contrastivă pe terenul limbilor română şi germană, Editura Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi, 2004; Liviu Groza,
Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2005; Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2011; Ioana
Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2006; Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human
Nourishment, Institutul European, Iaşi, 2012; Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva
lingvisticii integrale, Editura Independenţa economică, Piteşti, 2007; Cristinel Munteanu, Frazeologie
românească. Formare şi funcţionare, Institutul European, Iaşi, 2013.
conversiune, derivare regresivă) şi formanţi, cuvinte noi23.
Terminologia24 studiază felul în care sunt denumite conceptele din diferite domenii de
activitate tehnico-ştiinţifică, delimitarea conceptului ştiinţific şi cercetarea felului în care acesta
este denumit. De pildă25, în fizică, conceptul de forţă se referă la “cauza fizică a unei accelerări sau
a unei deformări”. Astfel, pot fi evidenţiate denumirile: forţă de atracţie, forţă de respingere, forţă
gravitaţională, forţă nucleară, forţă centrifugă, forţă centripetă etc.
Lexicografia26 are ca obiect explicarea, clasificarea şi înregistrarea cuvintelor în dicţionare,
sau, altfel spus, principiile şi metodele practice de întocmire a dicţionarelor. Se poate spune că
lexicologia şi lexicografia sunt discipline complementare: prima elaborează teoriile şi metodele
referitoare la studiul vocabularului şi al cuvântului ca unitate fundamentală a limbii, fiind o
disciplină teoretică, iar lexicografia oferă lexicologiei materialul de cercetare înregistrat sistematic,
fiind aşadar o disciplină practică.
Lexicografia a evoluat de la forme simple la forme din ce în ce mai ample şi mai complexe:
glosare (liste de cuvinte dintr-un domeniu, perioadă, regiune, operă etc.), vocabulare (glosare mai
extinse), lexicoane, pentru a se ajunge la dicţionare şi enciclopedii. Se face distincţie între dicţionare

23 Formarea cuvintelor este amplu tratată în: Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura
Academiei, 1970, Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, 1978, Formarea
cuvintelor în limba română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, 1989, Th. Hristea
(coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984. Menționăm și lucrarea profesorului
Cristian Moroianu Lexicul moştenit – sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a vocabularului românesc (Editura
Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013), care își propune să demonstreze că lexicul moştenit
din latină a asimilat treptat toate influenţele lingvistice externe, mai vechi sau mai noi, exercitate asupra
limbii române, integrându-le în structurile sale originare. Alte aspecte deosebit de interesante pe care
autorul le analizează sunt: conceptul de familie lexicală, motivarea etimologică a relaţiilor semantice,
rediscutarea conceptului de etimologie multiplă, relaţia dintre cuvinte şi variante etc.
24 Din literatura roânească de specialitate actuală amintim: Terminologia în România şi Republica Moldova,

coord. Marius Sala, Florin T. Tănăsescu, Ioana Vintilă Rădulescu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000;
Terminologie şi terminologii, coord. Angela Bidu-Vrănceanu, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2010.
25 Exemplul este preluat din GROZA, 2012:13.

26 O istorie amănunţită a lexicografiei româneşti realizează Mircea Seche în lucrarea Schiţă de istorie a

lexicografiei române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969. Pentru o prezentare a lexicografiei din antichitate şi până
astăzi v. Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
monolingve,bi- sau plurilingve (poliglote), explicative27, etimologice28, speciale (de sinonime29,
antonime30, omonime31, neologisme32, expresii, locuţiuni33, termeni dialectali, termeni populari,
termeni referitori la un anumit domeniu de activitate etc.).34

27 Dicţionarul explicativ este o operă lexicografică ce cuprinde cuvintele cele mai uzuale dintr-o epocă,
cărora li se dau explicaţii pornindu-se de la cel mai cunoscut sens actual. Un astfel de dicţionar oferă
indicaţii de natură gramaticală, precum şi de natură ortografică şi ortoepică. Exemplifică acest tip de
dicţionar cu: Dicţionarul limbii române moderne (1958), Dicţionarul explicativ al limbii române (prima ediţie
apare în 1975 şi a fost ulterior urmată de alte câteva ediţii).
28 Dicţionarul etimologic cuprinde acele cuvinte a căror “biografie” a putut fi explicată. După identificarea

etimonului, se dau explicaţii în legătură cu transformările de formă suferite de-a lungul veacurilor,
precum şi cu privire la evoluţia sensului/sensurilor. Se dau informaţii cu privire la primele atestări, la
interferenţe, la variantele dialectale. Primul dicţionar românesc consacrat exclusiv etimologiilor este
semnat de Alexandru Cihac, Dictionaire d’étymologie daco-romane, I. Élèments latins comparès avec les autres
langue romanes (1870); II, Élèments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais (1879). În 1905, la
Heidelberg, Sextil Puşcariu publică un dicţionar etimologic, în care include numai elementele latine:
Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. Un alt dicţionar etimologic este semnat de O.
Densusianu şi I.A. Candrea – Dicţionarul etimologic al limbii române, 1907-1914, care se ocupă tot doar de
elementele latine. Lucrarea cuprinde 1419 articole, şi a rămas neterminată, ultimul cuvânt explicat fiind
verbul (a) putea. În 2002, a fost republicată lucrarea lingvistului Alexandru Ciorănescu, cu titlul
Dicţionarul etimologic al limbii române (prima ediţie, Diccionario etimológico rumeno, a apărut în localitatea
La Laguna, 1958-1966), ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi
Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O., Bucureşti; în 2008, Cristian Moroianu publică la
Editura Universităţii din Bucureşti un Dicţionar etimologic de antonime neologice.
29 Poate fi amintit Dicţionarul de sinonime, apărut în 1972, la Editura Albatros, sub redacţia lui Gh. Bulgăr,

cu încă 15 colaboratori.
30 Un foarte cunoscut dicţionar de antonime, care a apărut în ţara noastră, aparţine lui Marin Bucă şi O.

Vinţeler, primul fiind profesor la Universitatea din Timişoara, iar cel de-al doilea la Universitatea din
Cluj-Napoca. Dicţionar de antonime a apărut la Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974.
31 Cel dintâi dicţionar de omonime a fost întocmit în 1966 de Gh. Bulgăr şi Al. Popescu-Mihăeşti.

32 Dicţionarul de neologisme înregistrează împrumuturile cele mai recente, precum şi derivatele acestor

împrumuturi, în cadrul limbii române. Primul dicţionar de acest fel a fost publicat în 1961 (prima ediţie)
şi în 1966 (ediţia a II-a), avându-i ca autori pe Fl. Marcu şi C. Maneca. Până în prezent acest dicţionar a
cunoscut numeroase alte ediţii.
33 Exemplificăm acest tip de dicţionar cu următoarele titluri: Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti (1969),

redactat de un colectiv format din Vasile Breban, Gh. Bulgăr, Doina Grecu, Ileana Neiescu, Grigore Rusu,
Aurelia Stan; I. Berg – Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre (1968); Barbu Marian – Dicţionar de citate
şi locuţiuni străine (1973); Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii
(2001); Liviu Groza, A o întoarce ca la…Revoluționești, Editura Zip, București, 2014, Liviu Groza, De la Ana
la Caiafa. Mic dicționar de expresii biblice, Editura Zip, București, 2014.
34 O istorie a diferitelor tipuri de dicţionare din diverse limbi găsim la Ana Canarache, Lexicografia de-a

lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; la Vasile Şerban, Ivan
Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, editura Facla, Timşoara,1978, p. 18-34; Angela
Bidu-Vrănceanu, Lectura Dicţionarelor, editura Metropol, Bucureşti, 1993.
BIBLIOGRAFIE
AVĂDANEI 2002 = Constanţa Avădanei, Construcţii idiomatice în limbile română şi engleză, Editura
Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi.
BIDU-VRĂNCEANU 1993 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura Dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti.
BIDU-VRĂNCEANU et alii, 2001 = Angela Bidu–Vrănceanu, Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira,
București, 2001. s.v. onomasiologie.
BIDU-VRĂNCEANU, 2008 = Angela Bidu-Vrănceanu, Câmpuri lexicale din limba română. Probleme teoretice
și aplicații practice, Editura Universității din București, București, 2008.
BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU 1984 = Angela Bidu-Vrănceanu, & Narcisa Forăscu, Modele de
structurare semantică, Timişoara, 1984.
CANARACHE 1970 = Ana Canarache, Lexicografia de-a lungul veacurilor. De când există dicţionare, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
CIORĂNESCU 2002 = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi
traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Editura
Saeculum I.O., Bucureşti.
COLŢUN 2000 = Gheorghe Colţun, Frazeologia limbii române, Editura Arc, Chişinău, p.11.
DUMISTRĂCEL 2001 = Stelian Dumistrăcel, Până-n pânzele albe. Expresii româneşti. Biografii – motivaţii,
Ediţia a II-a, revăzută şi augmentată, Editura Institutul European, Iaşi.
*** 1970 = Formarea cuvintelor în limba română, I. Compunerea, Editura Academiei, Bucureşti.
*** 1978 = Formarea cuvintelor în limba română, II. Prefixele, Editura Academiei, Bucureşti.
*** 1989 = Formarea cuvintelor în limba română, III. Sufixele, 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, Bucureşti.
FRÂNCU 1999 = Constantin Frâncu, Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Casa Editorială
„Demiurg”, Iaşi, p. 46-55, 62, 97-98.
FRÂNCU 2005 = Constantin Frâncu, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din Antichitate până la Saussure, Casa
Editorială „Demiurg”, Iaşi, p. 11-14, 181.
GRAUR 1960 = Alexandru Graur, Studii de lingvistică generală, Editura Academiei, Bucureşti, p. 67 sqq.
GROZA 2005 = Liviu Groza, Dinamica unităţilor frazeologice în limba română contemporană, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
GROZA 2011 = Liviu Groza, Probleme de frazeologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.
GROZA, 2012 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, ediția a–II-a revăzută și adăugită, Editura Universității
din București, București, 2012, p. 9, 10, 13, 15.
GROZA, 2014 = Liviu Groza, A o întoarce ca la…Revoluționești, Editura Zip, București, 2014.
GROZA, 2014 = Liviu Groza, De la Ana la Caiafa. Mic dicționar de expresii biblice, Editura Zip, București, 2014.
GUIRAUD 1979 = Pierre Guiraud, L’Étimologie, Paris, p.5.
HRISTEA 1968 = Theodor Hristea, Probleme de etimologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 21 sqq., 205 sqq.
HRISTEA 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ed. a III-a, Editura Albatros,
Bucureşti, p. 134.
IORDAN & ROBU 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, p.74, 219, 325-326
MOROIANU 2008 = Cristian Moroianu, Dicţionar etimologic de antonime neologice, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti.
MOROIANU 2013 = Cristian Moroianu, Lexicul moştenit – sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a vocabularului
românesc, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti.
MOROIANU, 2015 = Cristian Moroianu, Etimologie și lexicologie românească. Convergențe sincronice și
diacronice, Editura Universității din București, București, 2015.
MUNTEANU 2007 = Cristinel Munteanu, Sinonimia frazeologică din perspectiva lingvisticii integrale, Editura
Independenţa economică, Piteşti.
MUNTEANU 2013 = Cristinel Munteanu, Frazeologie românească. Formare şi funcţionare, Institutul European,
Iaşi.
SALA 2005 = Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Univers Enciclopedic, Bucureşti.
SALA 2010 = Marius Sala, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti, p.
19-31.
SAVIN 2012 = Petronela Savin, Romanian Phraseological Dictionary. The Onomasiological Field of Human
Nourishment, Institutul European, Iaşi.
SCHERF 2006 = Ioana Scherf, Expresii frazeologice în limbile germană şi română (Studiu contrastiv), Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
SECHE 1966, 1969 = Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, Bucureşti, I, 1966, II, 1969.
ŞERBAN & EVSEEV 1978 = Vasile Şerban, Ivan Evseev, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem, Editura Facla,
Timşoara, p. 18-34;
TOMA 2001 = Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Niculescu, Bucureşti, p. 121-122.
ZAHARIA 2004 = Casia Zaharia, Expresiile idiomatice în procesul comunicării. Abordare contrastivă pe terenul limbilor română
şi germană, Editura Universităţii”Al.I. Cuza” Iaşi.