Modulul 1.

Noţiuni generale de lexicologie

1.1. Definiţia lexicologiei şi obiectul ei de studiu.
1.2. Relaţia lexicologiei cu celelalte discipline lingvistice
1.3. Cuvântul în sistemul limbii
1.4. Criterii de organizare a vocabularului

Obiective educaţionale:
La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:
- să defineşti noţiunea de lexicologie şi obiectul ei de studiu;
- să arăţi relaţia lexicologiei cu celelalte discipline lingvistice;
- să identifici trăsăturile distincte ale cuvântului;
- să stabileşti criteriile de organizare a vocabularului.

1.1. Lexicologia şi obiectul ei de studiu

Cu toate că interesul pentru descrierea şi cercetarea cuvintelor sub diverse aspecte s-a manifestat încă
din Antichitate – primele cataloage sau liste de cuvinte se pare că s-au întocmit în China, India, Akkad şi
Sumer. Lexicologia este una dintre cele mai tinere discipline din domeniul atât de vast al lingvisticii. Multă
vreme lexicologia a fost concepută doar ca o activitate practică de înregistrare şi de explicare a cuvintelor,
fără a fi deosebită de ceea ce astăzi se numeşte lexicografie. În secolul al XVIII-lea, mai precis la 1765,
termenul lexicologie este atestat în limba franceză, în continuare această disciplină a fost confundată cu
stilistica, cu morfologia şi chiar cu logica sau psihologia. După impunerea definitivă a lexicologiei ca
disciplină de sine stătătoare, aproximativ în deceniul al cincilea al secolului al XX-lea, părerile specialiştilor
au rămas împărţite în ceea ce priveşte ramurile acesteia şi domeniul de cercetare. Unii cercetători concep
lexicologia în sens larg ca o ştiinţă generală despre cuvânt şi despre lexic, iar alţii o separă de etimologie şi
de semantică. În ciuda acestor divergenţe de concepţie şi de metodă, lexicologia este astăzi cât se poate de
clar delimitată de lexicografie. Prin lexicologie se înţelege disciplina al cărei obiect de cercetare îl constituie
unităţile de expresie care au însuşirea de a fi cuvinte şi care alcătuiesc un domeniu organizat al limbii numit
lexic sau vocabular.

În accepţia sa clasică, destul de răspândită şi astăzi, lexicologia este disciplina care explică tot ceea
ce ţine de cunoaşterea cuvintelor unei limbi, mai precis, tot ceea ce se referă la forma, valoarea şi originea
acestora. Forma cuvintelor, adică elementele de expresie alcătuitoare, este studiată de ramura lexicologiei
numită morfonemie, valoarea sau semnificaţia, de fapt toate ideile, conceptele etc. pe care uzul le asociază
cu forma cuvintelor, este cercetată de semantică, iar originea cuvintelor face obiectul de cercetare al
etimologiei. Acestea sunt considerate în mod tradiţional ramurile disciplinei lingvistice numită lexicologie.

Cu toate că aceste principii referitoare la studierea materialului lexical al unei limbi au fost formulate
destul de clar încă din secolul al XVIII-lea, cuvântul a fost considerat multă vreme o noţiune în exclusivitate
gramaticală, abia odată cu cu dezvoltarea teoriilor mai noi despre limbă, a putut fi cercetat şi definit ca o
unitate lingvistică aparţinând unui domeniu distinct. Fără îndoială, lexicologia şi gramatica au acelaşi obiect
de studiu cuvântul, dar aceasta nu înseamnă că avem a face cu una şi aceeaşi disciplină lingvistică. De obicei
se face o comparaţie între limbă şi jocul de şah: piesele jocului de şah sunt insuficiente pentru a forma jocul
în ansamblul său dacă nu ar exista şi regulile după care acestea trebuie folosite. Deci, cuvintele singure nu
pot forma o limbă. Este nevoie de un ansamblu de reguli, de norme, de convenţii care nu pot fi deduse decât
prin cercetarea modului de utilizare a elementelor de expresie. Lexicologia studiază cuvântul ca parte a unui
domeniu distinct al limbii, lexicul sau vocabularul, încercând să determine componenţa acestuia,
provenienţa unităţilor alcătuitoare, modul său de organizare şi schimbările care se produc. Gramatica
cercetează cuvintele din punct de vedere al normelor, al regulilor care fac posibilă folosirea lor în
comunicare. Morfologia, ca parte a gramaticii, se ocupă cu studiul modificărilor de formă ale cuvintelor în
timpul vorbirii, iar sintaxa cu studiul regulilor de îmbinare a cuvintelor în propoziţii şi fraze.

Ca domeniu al limbii, lexicul şi implicit elementele acestuia, cuvintele pot fi studiate din perspectivă
diacronică, evolutivă sau istorică, sau din perspectivă sincronică, statică sau descriptivă. Perspectiva
diacronică presupune cercetarea transformărilor pe care le-au suferit formele fonetice şi valoarea semantică
a unităţilor lexicale în diverse perioade. Se investighează etimologia, provenienţa istorică a diferitelor
cuvinte şi îmbinări de cuvinte în decurs de secole. Perspectiva sincronică presupune cercetarea lexicului în
starea în care se află el într-o anumită perioadă de dezvoltare a limbii. Când se studiază lexicul în plan
sincronic se are în vedere căile de îmbogăţire, relaţiile semantice dintre cuvinte, formarea cuvintelor după
anumite tipuri, întrebuinţarea stilistico-funcţională a unităţilor lexicale în limba literară, adică circulaţia
cuvintelor în funcţie de includerea lor în contexte diferite (poetice, ştiinţifice, publicistice, oficial-
documentare). Este vorba de factorul social-cultural sau stilistico-funcţional, de cel psihologic etc. factorul
social-cultural priveşte valoarea stilistică şi funcţională în diferite stiluri. Se poate include lexicul comun, al
vorbirii de toate zilele, lexicul literar, lexicul specializat în diferite domenii ştiinţifice, tehnice. Factorul
psihologic se referă nu numai la lexicul individual, în speţă al scriitorului, ci şi la cel general, al întregului
popor, care vorbeşte limba dată. Aceasta din cauză că scriitorul poate determina uneori punerea în circulaţie
generală a unui anumit lexic. Deşi raportul diacronie/sincronie este uneori destul de greu de precizat,
deoarece configuraţia viitoare a lexicului este determinată tocmai de schimbările care se produc în prezent,
se admite existenţa totuşi a unei lexicologii diacronice care este distinctă de lexicologia sincronică. Între
lexicologia sincronică şi cea diacronică se stabilesc cele mai strânse corelaţii. Lexicologia sincronică recurge
deseori la datele lexicologiei diacronice. În acest mod se poate ajunge la o mai bună înţelegere şi la o
explicare mai adecvată a situaţiei din lexicul contemporan.

Lexicografia (din greacă lexis „cuvânt” şi graphein „a scrie”) este o ramură a lexicologiei şi nu
trebuie în niciun caz confundată cu aceasta din urmă, care e o disciplină lingvistică, în primul rând, teoretică.
Este ramura lexicologiei care stabileşte principiile şi metodele întocmirii dicţionarelor. În sens restrâns, prin
lexicografie se mai înţelege şi totalitatea dicţionarelor dintr-o limbă dată, într-un interval de timp dat.
Termenul vizează însă mai mult decât atât, căci presupune o ştiinţă întreagă despre selecţia cuvintelor într-
un dicţionar, glosar etc., despre definirea lor, despre echivalări etc. Diversitatea tipurilor de dicţionare
(monolingve, bilingve, etimologice, explicative, enciclopedice, de specialitate – lingvistice, tehnice,
economice etc., ortografice ş. a. m. d.) dovedeşte importanţa acestei ramuri aplicative care, de altfel, a
precedat în timp lexicologia teoretică, datând din antichitate.

Alături de lexicologie şi de lexicografie, mai pot fi amintite şi alte discipline care au ca obiect de
studiu cuvântul sau, mai bine zis, unele categorii de cuvinte, onomasiologia, semasiologia şi onomastica.

Onomasiologia (din limba greacă onomasia „denumire” şi logos „ştiinţă”) este ramură a lingvisticii
care studiază denumirile obiectelor din realitate, felul în care anumite concepte, idei au căpătat o denumire
în limbă. Această disciplină încearcă să stabilească unele reguli ce stau la baza apariţiei şi evoluţiei unor
complexe sonore ce ajung să denumească noţiuni, obiecte şi fenomene. studiază felul în care sunt numite
obiectele din ralitate încercând să stabilească reguli sau chiar legi. Ocupându-se de sensul cuvintelor,
onomasiologia poate fi considerată o ramură a semanticii, dar se deosebeşte de aceasta prin metoda folosită.
Semantica studiază sensurile cuvintelor, categoriile semantice, schimbările de sens, cauzele acestora, în timp
ce onomasiologia îşi propune să cerceteze felul în care anumite concepte, idei capătă o denumire în limbă. O
noţiune poate fi exprimată în limbă prin mai multe unităţi lexicale, de exemplu, noţiunea „cap – parte a
corpului vieţuitoarelor”, poate fi denumită cap, căpăţână, tidvă, tărtăcuţă etc.

Semasiologia (din greceşte semasia „sens, semnificaţie” şi logos „ştiinţă”) studiază latura semantică
a unităţilor lexicale, adică planul conţinutului unităţilor de vocabular: structura, tipurile de semnificaţii
lexicale, relaţiile posibile dintre conţinutul unor diferite unităţi lexicale, corelaţia dintre noţiune şi
semnificaţie, dintre polisemie şi omonimie etc.

Onomastica (din greceşte onyma „nume”) este o ramură distinctă a onomasiologiei, care studiază
numele proprii dintr-o limbă, studiază antroponimele (format din substantivele greceşti antropos „om” şi
onyma „nume (de persoană)”) sau numele de persoane: Ion, Vasile, Popescu, Ionescu etc.; oponimele
(format din substantivele greceşti topos „loc” şi onyma „nume”), oiconimele (format din substantivele
greceşti oikos „casă” şi onyma „nume”) numele de localităţi: Chişinău, Bucureşti, Cahul, Iaşi, Argeş,
Suceava etc.; zoonimele (format din substantivele greceşti zoos „animal” şi onyma „nume”), faunonimele
(format din substantivele latin fauna „animal”şi grecescul onyma „nume”) sau numele de animale: Grivei,
Tărcuş, Murgu, Roibu, Joiana etc.; cosmonimele (format din substantivele greceşti kosmos „lume; univers”
şi onyma „nume”) sau numele de corpuri cereşti: Marte, Venus, Luna, Capricorn, Jupiter etc.; hidronimele
(format din substantivele greceşti hydros „apă” şi onyma „nume”) sau numele de ape: Nistru, Dunăre,
Mureş, Prut, Olt, Lacul Roşu etc.; oronimele (format din substantivele greceşti oros „munte” şi onyma
„nume”) sau numele de forme de relief: Carpaţi, Caucaz, Ceahlău, Rodna, Dealul Viei, Valea Seacă etc.;
floronimele (format din substantivele latin flos, floris „floare” şi substantivul grecesc onyma „nume”): bujor,
floare-de-colţ, crin etc. şi hrematonimele (format din substantivele greceşti hrematos „loc” şi onyma
„nume”). Onomastica studiază şi originea diferitor categorii de cuvinte, de exemplu, porecle – Botgros,
Chioru, Lungu, Lepădatu, Mutu, Scurtu, Stâncaru, Strâmbu, Surdu, Şchiopu; ocupaţii, ranguri, funcţii –
Căpitanu, Cărăuşu, Doinaru, Hatmanu, Lăcătuşu, Lemnaru, Logofătu, Scutelnicu, Spătaru, Surugiu, Vizitiu.
Astfel onomastica se apropie mult de etimologie. Ea stabileşte anumite legi ale felului în care sunt numite
persoanele, locurile, apele, aşezările omeneşti etc., dar are în vedere studiul originii acestor categorii de
cuvinte. Ea se apropie foarte mult de etimologie, folosind principiile şi metodele acesteia.

O altă disciplină înrudită cu lexicologia, considerată la început o ramură a acesteia, este frazeologia
(din greacă phrases „expresie” şi logos „ştiinţă”). În fiecare limbă, în afară de cuvintele propriu-zise, sunt şi
îmbinări de cuvinte cu aceeaşi funcţie şi valoare. Aceste îmbinări se numesc unităţi frazeologice sau
frazeologisme şi reprezintă obiectul de studiu al frazeologiei. În română, pentru a exprima noţiunea de „a
muri” există verbele a muri şi a deceda, dar şi numeroase grupuri de cuvinte care au acelaşi înţeles şi care au
în plus nuanţe expresive, afective diferite: a trece în eternitate, a trece în lumea umbrelor, a da ortul popii,
a pune mâinile pe piept, a trece în nefiinţă, a închide ochii etc. grupurile de cuvinte folosite într-o limbă ca
echivalente funcţionale ale cuvintelor simple se numesc unităţi frazeologice sau frazeologisme şi constituie
obiectul de cercetare al frazeologiei.

1. Definiţi lexicologia, numiţi obiectul de cercetare?

2. Argumentaţi că „lexicologia este o disciplină lingvistică”?
3. Numiţi ramurile lexicologiei?
4. Se iau disciplinele: semasiologia, onomasiologia, etimologia, frazeologia, lexicografia. Enumeraţi
disciplinele care au ca obiect de studiu cuvântul?
Evaluare:
a) precizaţi sursa din care provine denumirea fiecărei discipline;
b) identificaţi obiectul de studiu al fiecărei discipline;
c) caracterizaţi fiecare disciplină, evidenţiaţi asemănările şi deosebirile dintre ele;
d) numiţi disciplinele care au ca obiect de studiu cuvântul;

1.2. Relaţiile lexicologiei cu celelalte discipline lingvistice

A. Relaţiile lexicologiei cu fonetica constau în următoarele aspecte:

a) în constituienţii acustico-fiziologici ai unităţilor lexicale, sunete, foneme, combinate în silabe, dublate de
accente şi intonaţii etc., fiindcă nu există unităţi lexicale în afara sunetelor vorbirii;
b) în păstrarea identităţii cuvintelor în condiţiile variaţiei lor fonetice – istorice, dialectale, sociale stilistice
etc., identitatea asigurată de sens şi de posibilităţile combinatorii specifice (asemenea, asămini, aseminea
etc. reprezintă un singur cuvânt, nu mai multe);
c) în clasificările unităţilor lexicale după criterii fonetice – număr de sunete, de silabe, accentuare,
alternanţe fonologice etc.;
d) în observarea neimplicării/implicării accentului la identificarea cuvintelor: bólnav/bolnàv, gíngaş/gingàş
etc.;
e) în clasificarea unităţilor lexicale după raportul între forma şi sensul lor, în polisemantice, sinonime,
omonime, antonime, paronime;
f) în selecţia şi în asocierele de cuvinte bazate atât pe criteriul congruenţei semantice, cât şi pe specificul
lor acustic, fapt constatabil mai ales în poezia prozodică (cu măsură, ritm, rimă etc.);
g) în explicarea obiectivă a evoluţiei istorice a cuvintelor, prin „legi fonetice”, „analogie”, „modificări
fonetice condiţionate” etc.
B. Relaţiile lexicologiei cu morfologia constau în:
a) integrarea oricărui cuvânt sau îmbinări stabile de cuvinte în una din cele zece părţi de vorbire, nici o
unitate lexicală neexistând în afara acestora;
b) păstrarea identităţii cuvântului în condiţiile variaţiei lui morfologice parţiale sau totale (mes – din pl.
mese este acelaşi radical ca şi mas- din sg. masă etc.);
c) depedenţa, uneori, a sensului principal sau, mai des, a sensurilor lexicale de forma flexionară, precum în
pl. friguri în raport cu sg. frig; în capete, capi, capuri; coţi, coate, coturi ş.a.;
d) dependenţa unor categorii gramaticale de sensul lexical, cum este cazul comparaţiei, imposibilă pentru
adjective şi adverbe precum excelent, optim, viu ş.a.
C. Relaţiiele lexicologiei cu sintaxa constau în următoarele aspecte:
a) variaţia sensului după „valoarea sintactică”, precum în (el) ajunge (acasă), (el) ajunge (trenul), (el)
ajunge (persoană importantă) etc.;
b) încadrarea cuvintelor formate prin conversiune în structurile prin care se relevă funcţiile sintactice şi în
distribuţia şi asocierile specifice părţii de vorbire care le primeşte, substantivul provenit din adjectiv,
numeral, verb, adverb, comportându-se nu numai flexionar, ci şi sintactic, ca orice substantiv primar, nu
ca adjectiv, verb ş.a.;
c) necesitatea diferenţierii între îmbinarea liberă şi îmbinarea stabilă omonimă, precum în şterge putina, a-i
lipsi o doagă (butoiului, respectiv unui individ) etc.
D. Relaţiile lexicologiei cu textologia constau în:
a) utilizarea ca simboluri şi motive a unor cuvinte cele mai cunoscute fiind cele din textele biblice
(sămânţa, grâul, neghina, oile, talanţii etc.) din poezia lui M. Eminescu (înger, demon, luceafăr, codrul,
teiul, apa etc.).
E. Relaţiile lexicologiei cu stilistica constau în:
a) perceperea selecţiei şi combinării unităţilor lexicale ca indici de personalitate a vorbitorilor, fiindcă
limbajul defineşte explicit omul (mediul, originea, instrucţia, mentalitatea, intenţiile etc.);
b) clasificarea multor unităţi lexicale după mediul utilizării lor, în elemente lexicale aparţinând de limbaje
profesionale, de argou şi de jargon;
c) explicaţia prin metaforă, metonimie, sinecdocă, hiperbolă etc. a sensurilor derivate, figurate, contextuale
ş.a.

Se dau exerciţiile:

 Argumentaţi neimplicarea/implicarea accentului la identificarea cuvintelor: modéle – mòdele, încúie –

încuié, íntim – intím.
 Arătaţi diferenţa sensului principal de sensul lexical, conform formei flexionare a următoarelor cuvinte:
bob-boabe – bobi – boburi; banda – bande – benzi; căpşună-căpşune – căpşuni .
 Explicaţi sensul verbului a trage în următoarele contexte: A trage cu coasa. A trage un somn. A trage o
linie.
 Identificaţi şi explicaţi sensul simbolului în poezia Plumb de G. Bacovia.

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt --
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scarţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.
În baza exemplelor, relevaţi legătura dintre lexicologie şi celelalte discipline lingvistice?

1.3.Cuvântul în sistemul limbii

Cuvântul (lat. conventum „înţelegere”) este o unitate structural – semantică fundamentală a unei limbi şi
este unitatea de bază (minimală) a lexicologiei încă de la originile ei.

Problema definirii cuvântului a preocupat pe cugetători din cele mai îndepărtate timpuri, începând cu
gramaticii, filosofii din India şi China antică şi cu cei din antichitatea greco-latină şi terminând cu logicienii
şi lingviştii medievali şi contemporani. Indiscutabil, pe parcursul atâtor milenii de dezvoltare a gândirii
umane s-au propus, cum era şi firesc, definiţii multiple şi contradictorii, fapt determinat atât de caracterul
dinamic al limbii, în genere, şi a vocabularului, în parte, cât şi de complexitatea acestei unităţi de limbă şi de
perspectiva teoretică de interpretare a cuvântului.

Cuvântul este considerat drept unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi şi este unitatea imediat
superioară morfemului, adică o combinaţie de morfeme, dar care apare ca o entitate distinctă de morfem prin
relativa lui autonomie în procesul de comunicare. Ceea ce face posibilă definirea cuvântului ca cea mai mică
unitate cu sens este faptul că acesta poate fi deplasat în interiorul unui enunţ, adică se caracterizează printr-o
autonomie poziţională (Elevii repetă lecţia; Repetă elevii lecţia) sau poate fi scos dintr-un context şi utilizat
în alte contexte, fără a-şi pierde semnificaţia iniţială, şi faptul că un cuvânt poate alcătui el singur o
comunicare (Doarme. Zăpadă! Repede!). Alte procedee ce prezintă cuvântul ca unitate lingvistică autonomă
sunt, după cum s-a menţionat mai sus, substituţia (atunci când putem înlocui un fragment analizat cu altul de
acelaşi tip (citeşte substituit cu învaţă, cântă) şi distribuţia (asocierea termenului analizat cu alţi termeni:
verbul a citi se asociază cu nume de fiinţe).

Cuvântul este unitatea cea mai importantă a limbii. El reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri
cu o formă sonoră. Forma (complexul sonor) reprezintă latura materială a cuvântului, iar conţinutul
(înţelesul, sensul) reprezintă latura ideală a cuvântului. Între cele două laturi există o legătură
indestructibilă. Forma cuvintelor se poate schimba (frunză, frunzelor, frunzei), fără să se schimbe sensul
lexical. Ex.: cuvântul elev are o formă (înveliş sonor): e + l + e + v şi un conţinut (înţeles, sens) – „persoană
care învaţă într-o şcoală sau care este instruit de cineva, şcolar”.

Cuvintele pot avea acelaşi sens, deosebindu-se prin sunetele din care sunt alcătuite: prieten – amic. Alte
cuvinte sunt alcătuite din aceleaşi sunete, dar se deosebesc prin sens: sol „notă muzicală”, sol „pământ”, sol
„emisar”.

Cuvintele pot avea: formă corectă, literară (care este consemnată în dicţionare); variante de forme
(arhaice, regionale, populare); dublete lexicale (corecte sau neadmise de normele literare). Aşadar, cuvântul
se caracterizează şi prin relaţia de solidaritate dintre forma (manifestarea sonoră a acestuia) şi conţinutul său
(înţelesul sau sensul cuvântului).

Cuvântul a fost definit şi din perspectiva teoriei semnelor, iar funcţia de bază a cuvântului ca semn
verbal este cea nominativă (funcţia de a numi diverse obiecte, calităţi, procese din realitate). Dar nu toate
cuvintele au această funcţie, ci doar cuvintele autosemantice. Prepoziţiile, conjuncţiile au doar rol gramatical
şi servesc la stabilirea legăturii între cuvinte şi propoziţii, fiind numite în literatura de specialitate cuvinte
relaţionale.

Cuvântul, în opinia celor mai mulţi lingvişti, este o unitate biplană, o parte a acestuia este sensul
cuvântului, iar a doua parte – forma cuvântului. O atare definiţie are tradiţii vechi în istoria gândirii
filosofice şi a lingvisticii, fiind atribuită lui A. Meillet, care şi-a fondat definiţia „un cuvânt este definit prin
asocierea unui sens dat cu un ansamblu dat de sunete, susceptibil de o folosire gramaticală dată” pe teoria lui
F. de Saussure despre semnificant şi semnificat.

Forma şi conţinutul sunt cele două laturi constitutive ale cuvântului, care funcţionează într-o solidaritate
indestructibilă, deşi reuniunea lor are un caracter arbitrar. Forma cuvântului (denumită şi expresie sau
complex sonor) reprezintă latura materială a cuvântului, adică fonemele grupate în silabe şi puse sub un
accent, şi morfemele, diferenţiate în rădăcină, afixe şi desinenţe. Conţinutul cuvântului (denumit şi înţeles
sau semnificaţie) reprezintă latura ideală, psihică a cuvântului, imaginea prelucrată mental a obiectului
denumit (denotatul), pe care-l evocă, inclusiv în lipsa acestuia. Sensul cuvântului este actualizarea, în diferite
categorii de contexte verbale şi situaţionale, a semnificaţiei. Sensul denotativ (substantivul trântor numeşte
masculul albinei,) este însoţit de sensuri conotative (trântor caracterizează un om deosebit de leneş,
trândav), derivate, în baza unor figuri de stil, din primul şi păstrând mai mult sau mai puţin caracterul
expresiv iniţial.

Cuvintele pot fi divizate în autosemante, cu sens plin, şi sinsemante, adică lipsite de sens lexical propriu-
zis. Din prima categorie fac parte substantivele, adjectivele, numeralele, verbele şi adverbele, iar din cea de-
a doua categorie – prepoziţiile, conjuncţiile, articolele şi verbele auxiliare.

În baza celor menţionate putem defini cuvântul ca o unitate bidimensională de vocabular, dotată cu
formă materială (sonoră sau grafică) şi cu sens (lexical şi/sau gramatical) şi cu o anumită disponibilitate de
utilizare sintactică. Examinat din punct de vedere exclusiv lexicologic, cuvântul este numit cu termenul
lexem sau glosem, pentru a evita confuziile terminologice.

În orice limbă există cuvinte cu sens motivat şi cuvinte cu sens nemotivat. Faptul că vorbitorii asociază
un sens la un complex sonor pare întâmplător. Din acest punct de vedere, cele mai multe cuvinte dintr-o
limbă au sensurile nemotivate (de exemplu: zece, mână, om). Din alt punct de vedere, cel al istoriei limbii,
toate cuvintele au sensuri motivate. Astfel cuvintele zece, mână, om sunt moştenite din latină: decem,
manus, homo. Există însă un şir de cuvinte sensul cărora poate fi explicat. E vorba de: a) cuvinte cu sensul
motivat fonetic, cuvinte ce imită zgomote din natură: bubuit, ciocănit, bâzâit etc.; b) cuvinte cu sensul
motivat morfematic – cu sufixe şi prefixe: fetiţă, învăţător, a desfrunzi etc.; c) cuvinte cu sensul motivat
sintagmatic, ce se stabilesc pe baza relaţiilor între elementele componente: floarea-soarelui, a face bine etc.;
d) cuvinte cu sens motivat semantic prin transfer în urma asemănării: picior de plai, porţile oraşului etc.

Cuvintele se clasifică:

a) cuvinte noţionale care au funcţie semnificativă şi nominativă; aceste cuvinte au un sens lexical şi pot
îndeplini, în propoziţie, funcţia sintactică de parte de propoziţie (masă, scaun, dimineaţa, frumos, a cânta
etc.);
b) cuvinte substituente sau deictice care nu au referenţi în afara contextului verbal e cazul pronumelor,
adverbelor de loc, de timp: acolo, ea, cândva, acestea ţinând locul numelor de fiinţe, de obiecte;

c) cuvintele imitative sunt interjecţiile şi onomatopeele, referenţii acestor unităţi lexicale sunt emoţiile,
sunetele produse de unele obiecte din natură sau fiinţe: vai!, of!, miau!;

d) cuvinte relaţionale sunt cuvintele ce nu au conţinut şi autonomie lexicală, având funcţia de element de
relaţie, de legătură dintre cuvinte (prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale, conjuncţiile etc.)

În studiile de lexicologie se face distincţie între cuvânt ca invariantă – ceea ce numit lexem, şi varianta
– alolexem. În dicţionare se tratează lexeme (numite şi cuvinte-titlu, cuvinte-matcă), la definirea cărora se
invocă însuşirile lor de conţinut (ceea ce se numeşte semnificat), inclus la cuvintele cu sens deplin în
rădăcină sau morfemul radical. Alolexemele privesc formele flexionare, pe care le capătă cuvintele în
procesul comunicării (câmp, câmpului, câmpurile, câmpurilor, vorbesc, vorbeşti, vorbeam, am vorbit etc.).
În această situaţie sensul fundamental al cuvântului nu se schimbă, dar flexionarea lui face posibilă formarea
de propoziţii, fraze.

Cuvântul trebuie să-l distingem atât de îmbinarea de cuvinte, cât şi de propoziţie. Spre deosebire de
îmbinarea de cuvinte, cuvântul izolat nu exprimă raporturi gramaticale, ci numai valori semantice. Spre
exemplu: băiat, bun, a auzi, caracter etc. sunt cuvinte izolate, lexeme, care îmbinându-se pot exprima
raporturi gramaticale (atributiv etc.): băiat bun etc. Propoziţiile se construiesc în aşa mod, că ele redau o
afirmare sau o negare: proiectul este bun, el n-are caracter etc.

Ceea ce determină sensul cuvântului este totalitatea de mijloace productive de formare a derivatelor şi a
îmbinărilor (libere sau stabile) din limbă. Spre exemplu: merge pe jos, merge pe (50 de ani), merge călare, îi
merge bine (rău). Locul cuvântului în sistemul limbii are o mare importanţă la determinarea structurii
semantice a cuvântului.

Evaluare
1. Definiţi şi arătaţi rolul cuvântului în lexic?
2. Prezentaţi forma şi conţinutul cuvintelor: student, universitate, profesor.
3. Cum se clasifică cuvintele?
4. Stabiliţi diferenţa dintre cuvânt, îmbinare de cuvinte, propoziţie?
1.4.Criterii de organizare a vocabularului
Dintre toate domeniile limbii, vocabularul este partea cea mai dinamică, mai supusă influenţelor externe
şi, în consecinţă, cea mai mobilă şi mai eterogenă în privinţa conţinutului şi a structurii organizatorice. Pe de
altă parte, elementele constitutive sunt şi foarte numeroase. În principiu, dicţionarele-tezaur ale limbii
române înregistrează între 140.000 de cuvinte şi 175.000 de cuvinte (cu tot cu variantele cuvintelor-titlu),
dar un număr exact este imposibil de stabilit.
În comparaţie cu vocabularul, celelalte domenii ale limbii – fonetica, morfologia, sintaxa, au un număr
redus şi relativ finit de unităţi, organizate după nişte criterii destul de riguroase. Ştim exact câte vocale,
semivocale, consoane, diftongi, triftongi etc. există în limba română şi cum se grupează acestea (după locul
şi modul de articulare etc.) în sistemul fonologic al limbii. Ştim bine câte părţi de vorbire există în sistemul
morfologic al limbii române şi care sunt clasele gramaticale definitorii.
Chiar dacă este mai puţin stabil, şi vocabularul reprezintă o mulţime de elemente, care se pot organiza în
criterii.
Criteriul funcţional-ierarhic acţionează pe baza unor factori psihologici, socio-culturali, teritoriali etc.,
ordonând cuvintele în submulţimi organizate după frecvenţa cuvintelor în vorbirea întregii comunităţi a
vorbitorilor de limba română, a unor categorii de vorbitori etc. Rezultă de aici următoarele subdiviziuni:
• Vocabular fundamental şi masa vocabularului;
• Vocabular activ şi vocabular pasiv;
 • Vocabular literar şi vocabular popular.
Criteriul semantic se întemeiază, după cum ştim deja, pe analiza conţinutului cuvintelor, mai precis, pe
sensul cuvintelor, dar ordonează cuvintele în submulţimi prin raportarea acestora la trăsăturile formale ale
unităţilor lexicale. Subdiviziunile rezultate sunt, aşadar:
- sinonimele;
- antonimele;
- omonimele;
- paronimele;
- cuvintele polisemantice.
Criteriul etimologic-formativ are în vedere, după cum am putut înţelege din descrierea domeniilor de
cercetare corespunzătoare (şi înrudite), geneza şi evoluţia istorică – formală şi semantică – a cuvintelor în
sistemul lexical. Sunt mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului: derivarea, compunerea,
conversiunea, onomatopeele. Mijloacele externe de îmbogăţire a vocabularului: cuvintele formate prin calc
lingvistic, împrumuturile.

1. Ce criterii de organizare a vocabularului se utilizează?

Se dau exerciţiile:

 Subliniază regionalismele existente în următoarea serie de cuvinte: voinic, dulău, căldură, sfadă,
domeniu, ocrotitor, spoitor, slobod, taină, cracă.
 Formează prin derivarea cu sufix adjective de la substantivele: împărat, român, haiduc, muncitor.
 Identifică paronimul cuvintelor originar, eminent şi realizează enunţuri cu perechile de paronime.
Stabiliţi din ce criterii fac parte?

Bibliografia recomandată:
1. Bidu-Vrănceanu A., Forăscu N. Limba română contemporană. Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti, 2005.
2. Bahnaru V., Lexicologia practică a limbii române. Chişinău, Editura Profesional service, 2013.
3. Corlăteanu N., Melniciuc I., Lexicologia, Chişinău: Editura Lumina, 1992.
4. Dumeniuc I., Matcaş N. Introducere în lingvistică. Chişinău: Lumina, 1980
5. Groza Liviu, Elemente de lexicologie, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2012.
6. Groza Liviu, Probleme de frazeologie, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, 2011.
7. Zugun Petru, Lexicologia limbii române, Iaşi: Editura Tehnopress, 2000.