NOŢIUNI GENERALE

Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi modul lor de

organizare în ansamblul lexical, ca subsistem în sistemul integrator al limbii.
Lexicologia are ca sferă de preocupări nivelul lexical, primul în care limba se organizează
biplan, prin constituirea planului semantic, alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul
nivelului fonologic).
Lexicologia are mai multe ramuri, în funcţie de perspectiva teoretico-metodică
adoptată: etimologia, semantica, onomsiologia, formare cuvintelor, lexicografia,
frazeologia, onomastica, lexicostatistica (statistica lexicală).
Etimolgia – a cărei unitate de studiu este etimonul, adică unitatea care poate
explica, sub raport formal şi semantic, altă unitate – este preocupată de originea şi
evoluţia unităţilor lexicale. „Disciplină lingvistică având ca obiect studierea originii
cuvintelor dintr-o anumită limbă şi a evoluţiei lor formale şi semantice până în epoca
actuală” (DŞL)
Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi
sensul unităţilor lexicale. „Ramură a lingvisticii, dar şi a altor ştiinţe (filozofie, logică,
psihologie), al cărei obiect de studiu este sensul” (DŞL)
Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele,
evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. Are ca obiect de studiu
denominaţia. „Disciplină şi metodă care studiază denumirile date unui concept sau unor
concepte înrudite într-o limbă dată sau în mai multe limbi.” (DŞL)
Formarea cuvintelor (neologia) – studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi
în limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces. „Ansamblu de
procedee (sufixare, prefixare, compunere, conversiune, derivare regresivă) care permit
formarea de unităţi lexicale noi într-o limbă, plecând de la anumite rădăcini” (DŞL)
Lexicografia – se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor, de
clasificarea şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii. „Disciplină lingvistică [...],
tehnică elaborată şi comentată de alcătuire a dicţionarelor, domeniu al lingvisticii aplicate.”
(DŞL)
Frazeologia studiază unităţile frazeologice (frazeologismele = combinaţii stabile de
două sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar), „Disciplină lingvistică în curs de constituire
care se ocupă cu studiul unităţilor frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi
(apariţia şi originea acestora, uzul în comunicarea curentă ori în stilurile/limbajele
specializate, familiile frazeologice, rolul unităţilor frazeologice în modernizarea limbii
literare” (DŞL)
Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii. „Disciplină lingvistică al cărei
obiect de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii de persoană
(antroponim), studiu diferenţiat de cel al altor nume proprii (cum ar fi cele ale numelor de
locuri (Toponimie)” (DŞL)
Concepte de bază în analiza lexico-semantică
Lexic / vocabular. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi, dar este
considerat o unitate abstractă, pentru că este greu de delimitat şi de analizat, din pricina
dificultăţilor de ordin cantitativ, dar şi a mobilităţii şi varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă.
„Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de
dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. În
aceste condiţii, se procedează la delimitări cantitative şi calitative [...] se impune distincţia
dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau
intersubiectivitatea dintre vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse
terminologii” (Bidu-Vrănceanu, 2005:13).
O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau
vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submulţimi de cuvinte, delimitate
din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.
Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi
lingvistice.
Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Aşadar, relaţia
dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte. Întrebarea ce este
cuvântul a preocupat pe gânditori din cele mai vechi timpuri, terenul definirii cuvântului
devenind, mai ales în secolul al XX-lea, locul de confruntare a părerilor lingviştilor,
filozofilor, psihologilor, logicienilor de diverse orientări. Din această cauză, cuvântul pare
ceva bine cunoscut, dar interpretarea lui nu este simplă.

Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:

1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii
tipografice (blancuri);
2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de
morfeme (unităţi minimale cu sens);
3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei
procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ,
menţinerea înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă
bine. / Învaţă bine Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip,
păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă,
scrie (se păstrează sensul general ‚face’).
c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa analizată se
asociază numai cu nume de fiinţe.

În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit
astfel: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o
distribuţie proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este permutabil. (I.Coteanu
1985:11-16)
 4. Cuvântul este semn lingvistic, adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar
imaginea obiectului numit (semnificat – signifié),cu imaginea corpului fonetic al semnului
(semnificant – signifiant). Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se
referă şi e reprezentat de reunirea noţiunii cu imaginea acustică. Cuvântul ca semn
lingvistic are proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea extralingvistică, numite
referenţi; această interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o relaţie
constantă între referent şi numele său.

Semn lingvistic

imagine imagine
corp fonetic obiect

Semnificaţie şi / sau sens. Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a

desemna procesul care asociază un obiect, o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce,
unii autori disting semnificaţia, ca valoare stabilă, de sens, care depinde de situaţiile
concrete de comunicare. Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea
celei dintâi ca imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale
obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale.
(Compară LUCEAFĂR - care actualizează semnificaţia ‟planeta Venus‟, cu luceafărul de
dimineaţă sau luceafărul de seară – utilizări contextuale, care actulizează anumite
sensuri).
Conţinutul semantic al cuvântului este totalitatea reprezentărilor esenţiale, adică
reflexul condiţionat de cuvânt în mintea vorbitorului, care nu poate fi identic cu obiectul
semnificat. Acest aspect face necesară lămurirea denotaţiei .
DENOTAŢIA (DENOTAREA, DESEMNAREA, DENUMIREA) este „actul prin care
unui obiect (lucru, fiinţă, eveniment, fenomen, idee, acţiune) i se atribuie un nume” (Bidu-
Vrănceanu 2005:19). Desemnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui cuvânt,
denotaţia are caracter stabil, reuneşte elemente semantice non-subiective, identificabile în
general în afară de context. Prin această interpretare denotaţia se apropie în cea mai
mare măsură de semnificaţie şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a
vorbitorilor. Spre exemplu (Iordan-Robu 1978:238), ne referim la cuvântul LUNĂ şi la
denotatul lui. Spunem despre lună că este luna, indiferent dacă are forma rotundă a
cercului sau una dintre celelalte forme mai reduse, până la cea de seceră. Indiferent de
formele în care luna poate apărea ca obiect al percepţiei vizuale, cuvântul lună
actualizează în mod constant în mintea noastră trăsături distinctive constante (luna se află
permanent în spaţiul planetar, în raporturi constante cu alte corpuri cereşti şi, simultan, în
mişcare), care constituie denotatul. Denotatul nu este identic cu obiectul în forma pe care
o supunem percepţiei vizuale directe ca obiect al unei singure percepţii, ci este element al
cunoaşterii omului despre lume, definit prin trăsături distinctive constante, sesizabile prin
înţelegerea lunii ca obiect al gândirii. Dacă privesc cercul lunii şi spun „aceasta este luna”
înseamnă că am reacţionat la forma ei perceptibilă ca la un semn pe care îl înţeleg şi
exprim această înţelegere în cuvinte în care este codificată gândirea mea despre lună.
Dacă admitem diferenţierea făcută mai sus între semnificaţie şi sens, semnificaţia ar
corespunde denotaţiei, în timp ce sensul ar corespunde conotaţiei (conotaţiilor).

CONOTAŢIA (CONOTAŢIILE) „exprimă valori secundare, eterogene ale

semnificatului unui cuvânt” (Bidu-Vrănceanu 2005:19). Datorită funcţionării sociale a
semnului lingvistic, pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele
însuşiri ale obiectului; de asemenea, unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi
determinate de intenţiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual.
Exemplificăm: Cuvântul LEU are denotaţia ‟mamifer din familia felinelor (Panthera leo), cu
talie anumiră, cu greutate corporală mare, cu gheare retractile ş.a.„; conotaţia semnului
LEU presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere
fizică excepţională, cu înfăţişare măreaţă, regele animalelor etc., trăsături condiţionate de
caracteristicile animalului, aşa cum rezultă din denotaţia precizată mai sus. Conotaţia se
suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, care constă într-o asociaţie de idei
datorată fie realităţii obiective, fie imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează
cu conotaţii, obiectul desemnat se poate şterge temporar din memorie. De la imaginea
globală a obiectului, se poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetaşate de el, şi apoi
aceste elemente se pot estompa reciproc, stabilindu-se alte asociaţii de idei care
reprezintă conotaţii. Într-un context ca X se luptă ca un LEU pentru a-şi câştiga drepturile,
din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai ideea de ‟forţă, putere„, iar conotaţia
respectivă poate fi considerată socială, pentru că poate fi înţeleasă şi folosită de
majoritatea vorbitorilor. (Bidu-Vrănceanu 2005:49).
Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. „În
orice moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr
finit de sensuri. Echilibrul semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a
elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie
semantică.Echilibrul semantic este asigurat de stabilitatea denotaţiei şi de faptul că ea
este una singură”. (Bidu-Vrănceanu 2005:51).
Nici un cuvânt nu conţine mai mult de un sens denotativ. Chiar cele care denumesc
mai multe obiecte, uneori diferite, se supun acestei reguli. Exemplu (Coteanu 1985:43-44):
„Căţel înseamnă „pui de câine”, dar şi „pui de lup”, „pui de vulpe”. El denumeşte în plus
diverse dispozitive tehnice şi fiecare din componentele unui bulb de usturoi, dând impresia
că are mai multe sensuri denotative. În realitate, semnificaţia „pui de ...” este unică dacă
se referă la vulpe, la lup sau la alt animal din ceea ce zoologii cuprind în familia canis [...].
Celelalte două valori nu sunt proprii. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se
datorează unei metafore pe care o putem reface uşor, iar denumirea în acelaşi fel a unei
părţi din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară, fiind şi ea tot o
metaforă. Caracterul figurat al ultimelor două valori ar putea justifica tratarea lor drept
sensuri conotative, dacă am cădea de acord asupra echivalării conotaţiei cu figuratul, deşi
ne aflăm ţn faţa unei conotaţii mascate de uzură”.
Între echilibrul semantic şi schimbările de sens este o foarte strânsă legătură.
Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale schimbărilor de sens.
Variaţiile sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri principale:
a) Îngustarea sensului, adică trecerea de la sensul general la unul particular; de
exemplu, lat. nutricium însemna în latină „hrană, în general“, dar continuatorul lui
românesc, NUTREŢ, înseamnă exclusiv „hrană pentru animale domestice erbivore,
 constituită de obicei din plante care care sunt recoltate şi folosite ca furaj“; STEAG =
„unitate militară mai mică, având drapel propriu“ ajunge prin restrângere de sens să fie
astăzi sinonim cu drapel şi să aibă doar sensul de „drapel“.
b) Lărgirea sensului, adică dezvoltarea de la un sens particular la unul general; de
exemplu, PASĂRE, în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescu
passer, care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“. Alt exemplu: iniţial, cuvântul
MITOCAN a însemnat exclusiv „locuitor al unui metoc (variantă-mitoc)“, metoc însemnând
„mănăstire mică subordonată unei mănăstiri mari“; cu timpul, mitocan şi-a lărgit sensul
ajungând să însemne şi „locuitor de pe lângă oraş, de la periferia oraşului“, adică
mahalagiu în sensul propriu al cuvântului; de aici şi până la actualul sens al lui mitocan
„om cu comportament grosolan, vulgar“, schimbarea de sens a fost înlesnită şi de
existenţa în limbă a unor cuvinte cu un final asemănător şi cu sens peiorativ – grosolan,
bădăran, mârlan, ţopârlan.
c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de nume,
reprezintă, în mare, metafora (asemănarea,similitudinea) şi metonimia (contiguitatea).
Procedeele prin care se realizează aceste schimbări, considerate devieri sau abateri de la
denotaţie, sunt cunoscute şi studiate sub numele de tropi. Prin tropi se realizează
sensurile conotative (expresive, afective) care se găsesc virtual în denotaţie. Denotatul are
multe aspecte, unele imprevizibile la prima abordare; este suficient ca, din diverse cauze,
unul dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe celelate,
pentru ca termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul neglijat anterior (aşa a
ajuns ca prin analogie sau contiguitate să apară sensuri conotative).
METAFORA1 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, între cele
două obiecte existând o asenănare oricât de mică (o analogie). Un exemplu: TOPORAŞ
ca nume al plantei căreia i se mai spune şi violetă. Termenii sunt: floare, forma florii, topor
mic (forma toporului); identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic.
Analogia fiind comparaţie, termenul care uneşte elementele metaforei, deşi neexprimat,
este întotdeauna căutat, pentru că numai el permite decodarea ei corectă. „De aceea,
metafora a fost caracterizată şi ca o comparaţie din care lipseşte al treilea termen, tertium
comparationis, deci ca rezultat al unei combinări asigurate de un catalizator care trebuie
descoperit.”(Coteanu 1985:55-56)
Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între
doi termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Distanţa semantică
dintre termenii metaforei poate fi oricât de mare, pentru că este o figură necondiţionată din
acest punct de vedere. Analiza pune în evidenţă deosebirile de sens care asigură
expresivitatea metaforei, dar şi faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură
manifestată printr-o trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel
metaforic. De exemplu: dacă unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră,
avem a face cu neutralizarea opoziţiei dintre A VORBI şi A LĂTRA, care, altfel sunt unităţi
distincte. A vorbi poate fi analizat în trăsăturile de sens (seme): 1. „a emite sunete“, 2. „a

1
Metafora a fost discutată pe larg în retorică şi în mai toate disciplinele filologice; ea este o noţiune
fundamentală a studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, iar mai recent şi de semiotică. Încă
din antichitate, când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese, îngrijite, figura
centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio), şi a redevnit în actualitate ca
problematică centrală a neoretoricii sec. XX.
articula cuvinte“, 3 „a exprima gânduri, sentimente umane“. De asemenea, a lătra e format
din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate sunete“, 2′„a repeta sunete scurte sacadate“, 3′ „a
reda stările caracteristice speciei câine“. Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de
intersecţie, cele două mulţimi de trăsături de sens se întretaie , iar la intersecţia lor se află
trăsătura de sens comună 1 - 1′ (a scoate, a emite sunete), care asigură procesul de
mataforizare. Cele două operaţii care asigură reorganizarea trăsăturilor de sens (seme)
comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea semelor. În exemplul dat se observă baza
semantică comună a celor doi termeni şi opoziţia dintre ei; termenul metaforic a lătra se
suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi, şi păstrează 2′, 3′, dar numai ca aspect
sugestiv: „a vorbi sacadat, ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“. Mecanismul metaforei
se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în discuţie nu dispar total,
ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor, trecând pe primul plan trăsătura de sens
comună.
Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul
limbii, care sunt, în general, menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au
generat. Ele poartă numele de metafore implicite. Alte metafore au însă o structură
aparte, rezultată din folosirea simultană a ambilor termeni: înger de copil, bujor de fată.
Ele sunt numite metafore explicite: în cazul lor, cei doi termeni, cel figurat, bujor, şi cel
propriu, fată, sunt puşi faţă în faţă, prezenţa celui din urmă asigurând o mai puternică forţă
de sugestie primului. Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei
sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. Organizarea
sintagmatică a metaforelor explicite le face strâns dependente de context şi de aceea ele
sunt mai puţin numeroase în limba comună decât metaforele implicite. Ele sunt mereu în
schimbare şi, ca atare, dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem.
Fie ca aparţin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelaşi mecanism
semantic de producere.
Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în funcţie de sferele
semantice pe care le reprezintă:
 metafora animat pentru inanimat se poate exemplifica prin nume ale părţilor
corpului omenesc date unor obiecte: capul / fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al
ciorapului, gura râului sau cotul râului;
 metafora animat pentru animat se bazează pe transferul de sens de la om la
animale sau invers. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin
referire la om;
 metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte
atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului;
 metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă
şi poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a.

METONIMIA. „Se numeşte astfel o schimbare condiţionată a numelor obiectelor,

condiţia fiind ca numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat
prin termenul dinaintea înlocuirii. Astfel, când cineva spune că are ureche muzicală, prin
aceasta se înţelege că este apt pentru a face/studia muzică, ureche fiind întrebuinţat
metonimic pentru auz; sau când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou
pictat de Grigorescu, adică numele pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de
asemenea o metonimie. Între ureche şi auz, între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o
corespondenţă calitativă. Metonimia este, prin urmare, schimbarea unui cuvânt prin altul,
cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte (lucruri, fiinţe etc.) între care
există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă.” (Coteanu 1985:47).

Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă, potrivit cu semantica
numelui înlocuitor. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii:
 metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele
inventatorului, producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar
pentru operă, numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am
cumpărat un Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu), Şi-a cumpărat un
Ford (autoturism fabricat în uzinele lui Ford), Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica
de sub patronajul celor trei ierarhi) etc.
 metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat, se redă
prin numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un
păhărel mai mult. (= băutura spirtoasă dintr-un păhărel); punctul de plecare îl
constituie numele unui vas ori al unui recipient cu care se măsoară conţinutul: o
baniţă (15 kg. de porumb), o halbă (paharul de servit bere având capacitatea
de1/2 de litru), o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică), o baterie (1 litru
de vin şi un sifon). Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca recipient, cu atât este
mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare, un braţ de lemne.
O variantă ceva mai îndepărtată a metonimiei se referă la organe şi părţi ale corpului
omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar creierul, considerate a fi sediul unor
sentimente sau activităţi Are cap (= minte, inteligenţă) de matematician.
Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu, o clădire, o ţară etc. Sala
aplaudă în picioare ;recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I.
 metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur.
Cuvintele subliniate ţin locul dibăciei, talentului – se interpretează mâna prin
prisma lucrului executat cu dibăcie. În acestă accepţie, şi alte organe ale omului
pot fi denumite nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a
avea
mirosul fin; a avea gură mare, a face gură, a face gât = conţin termeni al căror
efect pot fi ţipetele, gălăgia.
Relaţia cauză-consecinţă se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere,
vede multă latină , unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a şti.
 metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui
produs prin numele locului de fabricaţie, este acela al şampaniei, vin din podgoriile
provinciei franceze Champagne, pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea;
pe acest model, avem în limba română canadiană (după numele unui tip de haine
răspândite în Canada), havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana),
damasc (tip de ţesătură care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism
fabricat la Piteşti – uzinele Dacia) ş.a.
 metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul,
tronul, servesc pentru a denumi puterea politică, laurii denumesc gloria, crucea, semiluna
denumesc creştinismul, mahomedanismul ş.a.„Să dea piept cu uraganul ridicat de
semilună” (Eminescu).
Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora; valorile conotative ale
metonimiei sunt mai logice, mai reci decât sensurile metaforice, de aceea încărcătura ei
expresivă este mai mică. Metonimia este răspândită mai cu seamă la substantive şi
aproape nu de întâlmeşte la verbe şi adjective.

SINECDOCA este tot o „schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul
dintre ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt” (Coteanu 1985:52). Ea este bazată
pe o relaţie cantitativă.

Tipuri de sinecdocă :
 sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru locuinţă,
casă ; pâine pentru hrană, existenţă materială.
 sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase, în catifea, în
aur, cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de catifea, împodobite cu
fire de aur.
 sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular pentru
numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile, tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea,
tinereţea).
 sinecdoca abstract pentru concret : este un om cu relaţii, în care relaţii înseamnă
persoane importante. Se adresează justiţiei, cuvântul subliniat apare în locul unui element
concret în spaţiu şi timp.
Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea, lărgirea sau transferul de sens sunt
fenomene permanente în vocabular, atât în sincronie, cât şi în diacronie, numeroase
sensuri figurate nemaifiind simţite ca atare şi încadrându-se în uzul comun. Fenomenul
poartă numele de lexicalizarea tropilor, un proces care are cel puţin două etape :
 una efectuată înainte de faza actuală,
 a doua în curs de realizare (vezi explicaţiile supra la MITOCAN) ;
Lexicalizarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop, ci mai ales cuvintele al
căror echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz a sensului propriu

Teme
1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor subliniate
din următoarele contexte:
 Pentru etimologii se folosea de Tiktin.
 Cerul să te binecuvânteze.
 Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică.
 Unii oameni miros câştigurile.
 Copiii sunt bucuria părinţilor.
 Lenjeria de damasc este sănătoasă.
 Vede multă latină.
 Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.
 Mai multe capete luminate l-au sfătuit.
 Îi plăcea să fie în frunte.
 Limba clopotului suna a jale.
 După-amiază a tras un pui de somn.
  Nu-mi plac fetele care se miorlăie.
 Se frământă de grija copiilor.
 Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică.
 Avea multe guri de hrănit

2) Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă, farmacie, blând, fier,

explicaţi opoziţia denotaţie / conotaţie.

FACTORI DE ORGANIZARE LEXICALĂ

Înţelegerea lexicului în ansamblu ca o mulţime alcătuită din diferite submulţimi

delimitate în funcţie de diverse criterii: frecvenţă, stilistico-funcţional, etimologic, psihologic
şi semantic, asigură atingerea obiectivelor analizei lexicale şi evidenţiază caracterul
sistematic al lexicului.
1. Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului
şi măsura în care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor, în memoria
cărora este gravată frecvenţa lexicală obiectivă. Prin simpla observaţie se vede că unele
cuvinte, de exemplu prepoziţiile, conjuncţiile, verbele auxiliare se folosesc mult mai des
decât termenii de specialitate din diverse domenii ştiinţifice. Aplicarea de către specialişti a
statisticii matematice în studiul vocabularului evidenţiază faptul că frecvenţa cuvintelor
este invers proporţională cu lungimea lor, cuvintele cele mai scurte, ca număr de sunete şi
de silabe, fiind mult mai frecvent utilizate decât cele lungi.
Prin aplicarea statisticii matemetice în studiul vocabularului se pot descoperi cuvinte
curente în decursul mai multor etape de evoluţie a limbii, se poate cerceta forţa lor de
derivare, prezenţa lor în limba literară şi în graiuri etc. Cu o asemenea metodă, Al. Graur,
în Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, (1954/1957), a alcătuit o
listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive în limba română în
toate timpurile. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul principal lexical
(nucleul lexical imanent) al limbii noastre. Cele cinci criterii de apartenenţă la acest fond
principal, simultan obligatorii sunt: a) importanţa noţiunii denumite de cuvinte; b) caracterul
polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanţă sporită);
c) marea putere de derivare şi de compunere, aceste cuvinte fiind baze pentru formarea
de noi cuvinte; d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni; e) originea cuvintelor
reflectă vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au
o frecvenţă de 60%, cele vechi slave 20%, cele maghiare cca 2%, turceşti sub 1%,
greceşti peste 1%.
Rigiditatea aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. 1500) . O
lucrare mai nouă, coordonată de Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor
romanice, (1988), apreciază reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenţa,
puterea de derivare şi bogăţia semantică, lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte.
2. Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria
socio-culturală, profesiune, situaţie de comunicare, în mai multe submulţimi:
 a) un vocabular de uz general, cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate
lingvistică, indiferent de nivelul de cultură, domeniul de activitate sau zona geografică din
care provin vorbitorii;
b) un lexic specializat, adică diversele terminologii specifice unor profesiuni:
terminologia medicală, terminologia lingvistică, terminologia ştiinţelor exacte ş.a.
Există şi o altă delimitare a submulţimilor:
a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice variantă a limbii – vocabularul
fundamental;
b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură – limba literară curentă
(standard), un sistem mai mult virtual;
c) vocabular specific ştiinţei şi tehnicii – limbajele specializate sau terminologiile.
Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin
ceea ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj.
3. Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei
cuvintelor, derivatelor şi compuşilor, fără referire obligatorie la originea istorică a
cuvintelor. Din această perspectivă, vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte
primare, care nu pot fi analizate în unităţi lexicale mai mici, şi cuvinte formate de la
acestea prin diverse mijloace constitutive. Marea majoritate a unităţilor lexicale ale limbii
române se află într-o ierarhie formativă, fie pe linia cuvântului bază, în aşa numita familie
lexicală, fie pe linia procedeului formal (derivare, compunere, conversiune).
Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea
grupări prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic. Sentimentul etimologic, ca factor
de organizare lexicală, duce la o serie de analogii determinate de recunoaşterea
aspectelor strict formale ale cuvintelor (de exemplu, gruparea cuvintelor formate cu acelaşi
sufix –ar: morar, rotar, pescar, bucătar etc. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază:
bucate, bucătar, bucătărie, bucătăreasă, a îmbuca, îmbucătură etc.).
Adesea planul de asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor de conţinut:
dacă din pian derivă pianist, din harpă, harpist, din gură poate fi derivat gurist ‟persoană
care interpretează prin voce muzica‟ etc.
Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară, modificare greşită
a cuvintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai
plauzibilă pentru ei (de ex., carosabil ia forma căruţabil şi este introdus în familia de
cuvinte a lui car).
4. Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui
vorbitor, constituit dintr-o parte activă şi una pasivă.
Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate de vorbitor în toate
împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje.
Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar
neîntrebuinţate.
Prin compararea şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al
vorbitorilor unei limbi, rezultă, în funcţie de frecvenţa în vorbire la un moment dat, distincţia
între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel social, la nivelul întregii comunităţi
lingvistice. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu este tranşantă, depinzând de
nivelul de frecvenţă, considerat definitoriu. (Coteanu 1985: 152-156).
 5. Factorul semantic stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care, pe baza
comparării şi diferenţierii sensului, pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi / sau
câmpuri lexico-semantice.
Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un
sem (sau mai multe) comun.
Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea
asemănărilor şi diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. În acest tip de
analiză, semul sau componenta de sens este problema de bază, iar delimitarea semelor
este o procedură dificilă şi complexă. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele dintr-o
limbă, prin care sunt în mod inevitabil desemnate, ci, ca elemente ale metalimbajului, ele
trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele, croşete, bare oblice), de ex.’cu
braţe’ este semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU.
În căutarea unităţilor elementare semantice, componente ale semnificaţiei cuvântului,
semele, s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în câmpuri semantice
particulare, cum ar fi denominaţia animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor, a gradelor
de rudenie în limba română.
Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are
drept corespondent formal lexemul.
Formula semică a sememului are o structură determinată şi este rezultatul analizei
semanticianului; sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică, (vezi Bidu-Vrănceanu
2005:35-38), de care se apropie în mai mare sau mai mică măsură. De exemplu, dacă ne
referim la câmpul semantic al gradelor de rudenie (câmpurile lexico-semantice sunt sunt
subansambluri din ansamblul lexical al unei limbi, care grupează numai denumiri înrudite
din punct de vedere al sensului sau care au un denominator semantic comun), ansamblul
de seme +(Rudă), + (Natural=de sânge),+ (Direct), + (Ascendent),+ (Gradul II), +(Sex
bărbătesc) este definiţia semică a cuvântului BUNIC; dacă în acest ansamblu substituim
semul (Gradul II) cu semul (Gradul I), obţinem sememul cuvântului TATĂ. Aceasta
înseamnă că putem analiza câmpul semantic al gradelor de rudenie prin microsistemul de
seme distinctive +(Natural), + (Ascendent), + (Gradul I), + (Sex Bărbătesc), în care
absenţa unui sem presupune opusul lui determinat, adică +(Contractual), +(Indirect), +
(Descendent), + (Gradul II), + (Sex femeiesc).(Bidu-Vrănceanu 2005:153-155).
Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau
a unui ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune
tuturor membrilor ansamblului lexical; de exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor”
este (Obiect), + (Pe care şezi).Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu
picioare), + (Cu spătar), + (Pentru o persoană), + (Confecţionat din material rigid), obţinem
sememele corespunzătoare cuvintelor TABURET, BANCĂ, SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA
etc. (Coteanu 1985: 83).
Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului
este metoda analizei contextuale (combinatorii). Cercetarea din această perspectivă
este justificată de faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. Sintagma
desemnează combinarea într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă care trebuie să
se succeadă; sintagma este întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme
pot figura într-o sintagmă.
Practicarea analizei contextuale în semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate
lexicală sau semantică în raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de
cuvinte, stabilindu-se compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. Clasele de
cuvinte faţă de care se stabilesc posibilităţile combinatorii sunt: animat / inanimat, animat-
persoană / animat-non-persoană, vegetal / non-vegetal ş.a. Interesează mai puţin
libertăţile şi preferinţele contextuale, atenţia fixându-se pe incompatibilităţile sau restricţiile
contextuale, prin care se poate rafina analiza semantică. De exemplu, cuvintele
echivalente semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se diferenţiază prin restricţiile
contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ‟păr, piele a omului‟; prin
extindere, ‟despre oameni‟ sau în contextul specializat bere BLONDĂ.(Bidu-Vrănceanu
2005:39).
Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri, operaţie denumită
dezambiguizare semantică şi contextuală. Operaţiunea diferenţierii semantice prin context
este condiţionată şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este
strict necesar în cazul adjectivelor şi verbelor, dar mai puţin important la substantive. De
exemplu, ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC, PITIC ş.a. pe baza
trăsăturii „extensiune verticală’, cum rezultă în contexte ca om ÎNALT, munte ÎNALT;
contextele de tipul sunet ÎNALT, voce ÎNALTĂ dictează încadrarea adjectivului în discuţie
în aceeaşi clasă semantică cu ASCUŢIT,GRAV.
Deşi utilă şi necesară în anumite situaţii, analiza contextuală nu rezolvă decăt parţial
problema determinării sensului, motiv pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza
semantică.

Temă
1.Pornind de la definiţia de dicţionar a cuvintelor:
- pachebot, cargobot, mineralier, feribot;
- a studia, a cerceta, a investiga;
faceţi analiza semică a unităţilor şi explicaţi de ce ele se constituie într-o paradigmă lexico-
semantică.

2. Observati în ce măsură analiza contextuală a termenilor de mai sus contribuie la

stabilirea diderențelor specifice.
 Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

Bidu-Vrănceanu, Angela, Câmpuri lexicale din română. Probleme teoretice şi aplicaţii

practice, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2008.
Bidu – Vrânceanu, Angela, Lexicul specializat în mişcare de la dicţionare la texte,
Editura Universităţii Bucureşti, Bucreşti, 2007.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti, 1993
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Cuvinte şi sensuri, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Bidu-Vrănceanu, Angela; Forăscu, Narcisa, Modele de structurare semantică,
Editura Facla, Timişoara, 1984.
Bucă, Marin; Evseev, Ivan, Probleme de semasiologie, Editura Facla, Timişoara,
1976.
Calotă, Ion, Mică enciclopedie a românei corecte, Editura Niculescu SRL, Bucureşti,
2001.
Coteanu, Ion (coord.), Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.
Dascălu, Doina, Dicţionar de pleonasme, Editura Vox, Bucureşti, 1997.
*** Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Academia Română, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
Dimitrescu, Florica, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a II-a, Logos, Bucureşti, 1997.
Dragomirescu, Adina, Nicolae, Alexandru, 101 greşeli de lexic şi de semantică,
Humanitas, Bucureşti, 2011.
Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Casa editorială
Demiurg Plus, Iaşi, 2011.
Dumistrăcel, Stelian, Până-n pânzele albe. Dicţionar de expresii româneşti, Editura
Institutul European, Iaşi, 2001.
***Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
Groza, Liviu, Elemente de lexicologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2012.
Gruiţă, G., Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela 45, Piteşti,
2006.
Hristea, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, 1968.
Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română, Ediţia a III-a revăzută şi nou
îmbogăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
Hristea, Theodor, Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană, în vol.
colectiv Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (coord. Gabriela Pană Dindelegan),
Tipografia Universităţii din Bucureşti, 2002 .
Marcu, Florin, Noul dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1997.
Moroianu, Cristian, Lexicul moştenit – sursă de îmbogăţire internă şi mixtă a
vocabularului românesc, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
Moroianu, Cristian, Dicţionar etimologic de antonime neologice, Editura Universităţii
Bucreşti, Bucureşti, 2008.
Popescu, Mihaela, Lexic, comunicare, stilistică, Editura All, Bucureşti, 2006.
Sala, Marius, Etimologia limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1999.
Bibliografie

Sala, Marius, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2010.
Sârbu, Richard, Antonimia lexicală în limba română, Facla, Timişoara, 1977.
Slave, Elena, Metafora în limba română, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,
creativitate, Editura All Educational, Bucureşti, 2001.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucreşti, 2006.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucreşti, 2006.
Şerban, Vasile, Evseev, Ivan, Vocabularul românesc contemporan. Schiţă de sistem,
Facla, Timişoara, 1978.
Ştefan Rădulescu, Ilie, Să vorbim şi să scriem corect. Erori frecvente în limbajul
cotidian, Editura Niculescu, Bucureşti, 2002.
Toma, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura Niculescu,
Bucureşti, 2001.
Uritescu, Dorin N., Pleonasmul în limba română. Categorizări. Exemplificări. Analize.
Structuri morfo-sintactice preferenţiale, Editura All, Bucureşti, 2006.
Vinţeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, Editura Didactică şi enciclopedică,
Bucreşti, 1983.
Zafiu, Rodica, 101 cuvinte argotice, Humaniats, Bucureşti, 2010.
Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2001.
Zugun, Petru, Lexicologia limbii române, Editura Tehnopress, Iaşi, 2000.