Antoine Compagnon, Demonul teoriei.

Literatură și bun simț, traducere de Gabriel

Marian și Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Cluj, 2007

Introducere: Ce-a mai rămas din iubirile de altădată?

 francezii au manifestat o oarecare întârziere pe planul teoriei literare: „Manualul
lui René Welek și Austin Warren, Theory of Liteature, publicat în Statele Unite în
1949 era disponibil în spaniolă, japoneză, italiană, germană, coreeană, portugheză,
daneză, sârbo-croată, graca modernă, suedeză, ebraică, română, finlandeză și gujarati
la sfârșitul anilor șaizeci, dar nu și în franceză, idiom in care nu s-a văzut lumina
tiparelor decât în 1971, sub titlul «La Théorie littéraire», unul din primele din colecția
«Poetique» la editura Seuil.” (p. 8)
 Spitzer găsește 3 explicații:
1) „un vechi sentiment de superioritate legat de o tradiție literară și intelectuală
continuă și eminentă”
2) „spiritul general al studiilor literare marcat în continuare de pozitivismul
științific al secolului XIX în căutarea cauzelor”
3) „predominanța practicii școlare a explicației de text, adică a unei descrieri
servile a formelor literare care împiedică dezvoltarea unei metode formale mai
sofisticate” (p. 8)
 Antoine Compagnon adaugă celor 3 explicații date de Spitzer alte două:
4) „absența unei lingvistici și a unei filosofii a limbajului”
5) „slaba incidență a tradiției hermeneutice”
 Când Spitzer a făcut această afirmație, teoria literară franceză începea deja să se
miște și, în scurt timp, să atingă un nivel superior: „Un curent superior ne purta pe
toți. În acele timpuri, imaginea studiilor literare, susținută de teorie, era seducătoare,
convingătoare, triumfătoare.” (p. 9)
 Totuși, teoria din Franța nu rămâne în top pentru mult timp: „Teoria din Franța a
fost un foc de paie” (p.10)
 Teoreticienii (Barthes) anilor 60-70 nu și-au găsit succesori, mulți dintre ei
orientându-se în direcția eticii, esteticii sau istoriei literare: „Ea [Teoria] s-a așezat,
inofensivă, și își așteaptă studenții la ora prevăzută, fără alt schimb cu celelalte
specialități sau cu lumea decât prin intermediul acestor studenți ce rătăcesc de la o
disciplină la alta. Ea nu e mai vie decât celelalte, în sensul că nu mai e cea care spune
de ce și cum ar trebui studiată literatura, care e pertinența, miza actuală a studiilor
literare.” (p. 11)
 Unii teoreticieni anunță revenirea literaturii, fapt care chiar se întâmplă, numai
că într-un fel diferit: „Teoria era critică, și chiar polemică sau militantă.”
 Teoria avea un obiectiv complex: „«Obiectul teoriei, scria Genette în 1972, ar fi nu
doar realul, ci totalitatea virtualului literar» (Genette, p.11).” (p.11)
 Teoria este interesantă prin dimensiunea sa polemică: „prin lupta înverșunată și
înviorătoare pe care a dus-o împotriva ideilor preconcepute în studiile literare, și prin
rezistența la fel de hotărâtă pe care i-au opus-o ideile preconcepute.” (p. 12-13)
 Teoria literaturii se pornește de la întrebări precum: „«Cum înțelegeți acest pasaj?
Ce a vrut să spună autorul? Ce anume e frumos în aceste versuri sau în proză? În ce fel
e originală viziunea scriitorului? Ce învățătură putem reține de aici?»” și trebuie să
reținem că „Răspunsurile trec și întrebările rămân.” (p. 14)
 În teorie, se revene la sensurile de bază ale termenilor de folosință curentă:
„Teoria literară nu a reușit să se debaraseze de limbajul obișnuit despre literatură,
acela al cunoscătorilor și al cunoscătorilor.” (p. 14)
 de Mann consideră că dorim să rezistăm teoriei literare „pentru că teoria doare, ne
rănește iluziile despre limbă și subiectivitate.” (p. 14)
 „Teoria apare atunci când premisele discursului obișnuit despre literatură nu mai
sunt acceptate ca fiind de la sine înțelese, când ele sunt puse la îndoială, expuse ca
niște construcții istorice, ca niște convenții.” (p. 15)
 „Apelul la teorie e prin definiție opozițional, dacă nu chiar subversiv și
insurecțional, dar fatalitatea teoriei e de a fi transformată în metodă de către instituția
academică, de a fi recuperată”.
 „Ceea ce uimește (...) e similitudinea întrebărilor puse de una și de cealaltă [teoria și
istoria literară] la începuturile lor entuziaste, și, mai ales, întotdeauna aceeași: «Ce e
literatura?»” (p. 15)
 Este potrivit să ne întoarcem la noțiunile primare și la întrebările asociate lor „în
scopul de a trece din nou prin răspunsurile opoziționale pe care aceasta [teoria literară]
le-a propus, dar și de a încerca să înțelegem de ce acestea nu s-au rezolvat odată pentru
totdeauna vechile probleme.” (p. 15)

Teoria și practica literaturii

 Teoria trebuie să aibă la bază o practică: „Cine spune o teorie (...) presupune o
practică, sau o praxis, căreia îi face față această teorie, sau din care ea face teorie.” (p.
16)
 Teoria literară nu codifică literatura, ci studiile literare: „Care e așadar conduita,
sau practica, pe care teoria literaturii o codifică (...)? Aceasta nu e, pare-se, literatura
însăși (sau activitatea literară) ...ci studiile literare, adică istoria literară și critica
literară, sau cercetarea literară.” (p.16)
 Teoria literară este o disciplină nouă doar din perspectiva sensului de cod, însă,
ca obicei, datează încă din vremea lui Aristotel: „Se poate spune că și Platon și
Aristotel făceau teoria literaturii atunci când clasificau genurile literare în Republica și
Poetica, iar modelul teoriei literare rămâne încă și azi pentru noi Poetica lui
Aristotel.”
 „A face teorie a literaturii înseamnă a se interesa de literatură în general, dintr-un
punct de vedere ce vizează universalul.” (p. 17)
 TL e modernă; are nevoie de studii pe care să se bazeze (p.17, alineat 2)
 Pe lângă teorie și practică, mai vorbim despre ideologie, termen ce denumește
idei preconcepute: „O teorie ar spune adevărul despre o practică, ar enunța condițiile
posibilității existenței sale, pe când o ideologie nu ar face decât să legitimeze această
practică printr-o minciună, ar disimula condițiile existenței sale de a fi. După Lanson
(...), rivalii săi nu aveau teorie deoarece nu aveau decât ideologii, adică idei
preconcepute.” (p. 18)
 TL se opune tuturor categoriilor de analiză asupra literaturii ce nu se bazează pe
noțiuni explicate: „Teoria se opune bunului simț.” (p. 18)
 TL este despre despre literatură sau „Teoria ar fi într-o primă aproximare o critică a
criticii sau o metacritică.” (p. 19)
Teorie, critică, istorie
 Critică literară=discurs despre operele literare ce pune accentul pe experiența
lecturii și efectul acesteia asupra cititorului neprofesionist; ea interpretează,
proiectează, apreciază, judecă, procedează prin simpatie/antipatie, locul ideal al său e
salonul, nu universitatea, forma sa primă e conversația
 Istoria literară=discurs despre operele literare care pune accent pe factorii externi
experienței lecturii, precum conceperea sau transmiterea operelor sau asupra altor
elemente ce nu-l interesează pe nespecialist
 „Critica se ocupă de text, istoria de context. Lanson spunea că faci istorie literară
deîndată ce privești numele autorului pe copertă, de îndată ce-i dai textului un minim
context. Critica vizează întrebări de tipul: «A e mai frumos decât B», în timp ce istoria
literară afirmă «C derivă din D». Prima vizează o evaluare a textului, a doua o
explicare a acestuia.” (p. 20)
 Teoria pune întrebări criticii: „Ce anume numiți literatură? Care vă sunt criteriile de
valoare?” și istoriei: „Ce anume numiți literatură? Cum dați seamă de proprietățile ei
deosebite sau de valoarea ei deosebită?” (p. 20)
 „Teoria protestează întotdeauna contra implicitului”, ea cere explicații, definiții
(p. 20)
Teorie sau teorii
 Antoine Compagnon nu are o teorie proprie: „Teoria literaturii o văd ca o atitudine
analitică și aporetică, o inițiere sceptică (critică), un punct de vedere metacritic ce
încearcă să interogheze, să discute presupozițiile tuturor practicilor critice (în sens
larg), un perpetuu «Ce știu eu?»” (p. 21-22)
 „Teoria literaturii e o depășire a naivității. «În materie de critică literară, scria
Julien Gracq, toate cuvintele care comandă categorii sunt niște capcane» (Gracq, p.
174)” (p. 22)

Teoria literaturii sau teorie literară

 Teorie a literaturii=„ramură a domeniului literaturii generale și comparate: ea
desemnează reflecția asupra condițiilor literaturii, a criticii literare și a istoriei literare;
ea este critica criticii sau metacritica.” (p. 22)
 Teoria literară=„e mai opozițională și se prezintă mai degrabă ca o critică a
ideologiei, inclusiv cea a teoriei literaturii.” (p. 22)
 Teoria literară e descrisă de două aspecte: critica ideologiei și analiza lingvistică,
legate între ele: „critica ideologiei e o denunțare a iluziei lingvistice.” (p. 22)
 „Teoria e o școală a ironiei.”
 Orice discurs despre literatură încearcă să răspundă la 5 întrebări, listă pe care
Compagnon o completează cu altele două:
1) „Ce este literatura?”
2) „Care este relația dintre literatură și autor?”
3) „Care este relația dintre literatură și realitate?”
4) „Care este relația dintre literatură și cititor?”
5) „Care este relația dintre literatură și limbaj?”
6) „Ce ipoteze emitem asupra schimbării, mișcării, evoluției literare?”
 7) „Cum înțelegem tradiția, atât sub aspectul ei dinamic (istoria), cât și sub cel
static (valoarea)?” (p. 24)
 „Cinci elemente sunt indispensabile pentru a vorbi de literatură: un autor, o
carte, un cititor, o limbă și un referent.” (p. 24)
 Întrebările sunt start pentru subiectele principale din teorie: literatura, autorul,
lumea, cititorul, stilul, istoria și valoarea.
 „Teoria literaturii este o lecție de relativism, nu de pluralism, altfel spus, mai
multe răspunsuri sunt posibile, nu composibile, acceptabile, nu compatibile.” (p.
25)
 Între teorie și bunul simț există o polemică, însă Compagnon vrea să o abordeze
conștient că „adevărul este întotdeauna undeva la mijloc.” (p. 27)

Teoria literaturii, René Wellek, Austin Warren, în românește de Rodica Timiș,

studiu introductiv și note de Sorin Alexandrescu, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1967

1. Există o diferență clară între literatură (=procesul de creație) și studiul

literaturii (=modalitate de pătrundere a creației): „Înainte de toate trebuie să
facem o deosebire între literatură și studiul literaturii. Este vorba de activități
distincte: prima este o activitate creatoare, o artă; cea de-a doua este, dacă nu o
știință propriu-zisă, în orice caz, o formă de cunoaștere sau de erudiției.” (p. 37)
2. Cercetătorul literar analizează operele încercând să identifice dimensiunea
individuală a acestora/a autorului/a perioadei/a mișcării literare: „Noi
urmărim mai ales să descoperim ceea ce este specific lui Shakespeare, ceea ce
face sa Shakespeare să fie Shakespeare; și asta este, evident, o problemă legată
de individualitate și valoare.” (p. 40)
3. Nu există opere literare unice în întregime: „Ca orice ființă omenească,
fiecare operă literară are caracteristicile ei individuale; dar are, de asemenea,
însușiri comune cu alte opere literare, exact cum un om are trăsături comune cu
întreaga omenire, cu toți indivizii care aparțin aceluiași sex, aceleiași națiuni,
clase, profesii etc.” (o unicitate absolută ar face scrierea literară inaccesibilă)
(p. 42)
4. Teoria literară a apărut din necesitate: „Critica literară și istoria literară
încearcă amândouă să caracterizeze individualitatea unei opere, a unui autor, a
unei perioade sau a unei literaturi naționale. Dar această caracterizare nu se
poate face decât în termeni universali, pe baza unei teorii literare. De aceea
știința literară are foarte mare nevoie astăzi de o teorie literară, de un organon de
metode.” (p. 42)
5. Definirea literaturii ca totalitatea tipăriturilor conduce la suprapunerea
acesteia cu istoria civilizației: „Studiul literaturii a ajuns astfel să fie nu numai
strâns legat de istoria civilizației, dar chiar să se identifice cu aceasta.” (p. 43)
6. Este recomandat ca un cercetător începător să citească mai întâi cărți
considerate valoroase: „Trebuie să fim cu toții de acord că este bine ca
cercetătorii—și mai ales cei începători— să citească cărți mari sau cel puțin cărți
bune mai degrabă decât compilații sau curiozități istorice.” (p. 45)
7. Limba are o valoare deosebită în literatură, fiind resursa primară pe care
aceasta o utilizează: „Limba este materia primă a literaturii așa cum sunt piatra
sau bronzul pentru sculptură, culorile pentru pictură sau sunetele pentru muzică.
Dar nu trebuie să uităm că limba nu este o materie inertă ca piatra, ci este ea
 însăși o creație a omului, fiind astfel purtătoarea moștenirii culturale a unui grup
lingvistic.” (p. 46)
8. Limba se împarte în trei categorii: „Principalele distincții care trebuie făcute
sunt între limba literară (limba scriitorilor), limba vorbită și limbajul științific.”
(p. 46)
9. Limbajul științific este pur denotativ: „Limbajul științific ideal este, însă, pur
«denotativ»: el tinde să realizeze o corespondență perfectă între semn și obiectul
desemnat. Semnul este complet arbitrat și de aceea poate fi înlocuit prin semne
echivalente. De asemenea, semnul este transparent: adică, fără a atrage atenția
asupra lui însuși, ne conduce sigur către obiectul desemnat.” (p. 46)
10. Limba vorbită atrage și ea atenția asupra semnului grafic în diferite
situații: „În limba vorbită semnele sunt numai rareori folosite în mod conștient
pentru calitatea lor sonoră. Totuși, această atitudine conștientă apare în
simbolismul sonor al numelor și acțiunilor sau în jocurile de cuvinte.” (p. 48)
11. Limbajul poetic este caracterizat de o puternică capacitate de a atrage
atenția asupra sa: „Limbajul poetic organizează, strunește resursele limbii
vorbite și uneori chiar le siluiește în strădania lui de a ne face să înțelegem, de a
ne cuceri atenția.” (p. 48)
12. Literatura este o artă complexă, definiția ei nu poate fi redusă la o singură
sferă de semnificație: „Fiecare dintre acești termeni surprinde un aspect al
operei literare, o trăsătură caracteristică a direcțiilor semantice. Nici unul, luat
singur, nu este satisfăcător. Se impune, așadar, cel puțin o concluzie: opera de
artă literară nu este un obiect simplu, ci o alcătuire foarte complexă care are un
caracter stratificat și multiple sensuri și relații.” (p. 52)