1.

Explicati conceptul de literatura: geneza conceptului, sensurile istorice; precizati conceptul modern
de literatura/ scriitura/text. definiti antiliteratura. Spatiul si conceptul de literatura au o bogata teorie
incepand cu antichitatea. In intelesul curent conceptul de literatura cuprinde "ansamblul operelor scrise"
care se valideaza estetic. Aceasta acceptiune este relativ noua, apartinand secolului al XVIII-lea, cand
impactul scientismului pozitivist a cuprins si literatura, dintr-o nevoie de sistematizare si totalizare a
fenomenelor din sfera scrisului artistic.Geneza conceptului (mai degraba a preconceptuluI) o gasim in limba
latina, unde littera desemna termenul de literatura, avand un corespondent greaca veche, gramma -
grammatike, de unde prin calc lingvistic latinii au ajuns la literatura. Conceptul modern de literatura descrie
si valorifica aspectul estetic al creatiei literare; literatura ca arta a cuvantului, in specificitatea ei poetica, a
literaritatii/literalitatii sale. Termenul text" vine din latinescul "textus", pe filiera franceza, si denumeste
termenii sau frazele care constituie o scriere sau o opera. In cercetarile semiotice acceptiunile textului sunt
foarte diferite.Antiliteratura este un fenomen permanent al istoriei literaturii și se concretizează în
anticreaţie, anti-carte, antilimbaj, anticomunicare, antisemnificaţie, antitext, antiscriitură, anti-artă literară,
anti-frumos, anti-specific literar. Orice criză a ideii de literatură poate fi definită

2.Enumerati si caracterizati functiile literaturii.Definiti si explicati functia ei estetica.Natura şi

funcţiile literaturii sunt aspecte complementare. Ele nu pot fi gândite decât împreună ca două feţe ale
aceluiaşi fenomen. Toate definiţiile care s-au dat în timp literaturii au fost obligate să ţină seama de această
realitate. Potrivit lui Tzvetan Todorov, noţiunea de literatură poate fi abordată fie structural, fie
funcţional. Abordarea structurală conduce la evidenţierea proprietăţilor
imanente ale literaturii, arătându-ne modul propriu în care se alcătuieşte spaţiul ei, caracteristicile acestui
spaţiu. Catharsis-ul, de pildă, e un efect, el apare din manifestarea unei funcţii, dar această funcţie se leagă
de natura intimă a poeziei, aşa cum au înţeles-o anticii. Lucrurile sunt destul de simple:”Structura e făcută
din funcţii, iar funcţiile creează o structură”. UTILITATEA ŞI PLĂCEREA.. Funcţia estetică a literaturii
începe să fie întrevăzută abia în perioada alexandrină. FUNCŢIA DE CUNOAŞTERE. Vorbind despre
funcţiile literaturii, trebuie să ne punem întrebarea esenţială dacă ea este doar un amestec de filozofie, religie,
psihologie, istorie, muzică şi imagini artistice, LITERATURA ŞI ADEVĂRUL. Problema funcţiei de
cunoaştere a literaturii atinge implacabil, indiferent de contextul în care ea e formulată, problema adevărului
în artă. E o problemă permanentă a literaturii, pe care o întâlnim încă în antichitatea greacă timpurie. Homer
consideră poezia un domeniu al adevărului. Solon susţine, în schimb, că poeţii se ocupă de născociri. Din
cele spuse până acum rezultă că literatura are mai multe funcţii, variabile de la o epocă la alta. Dacă funcţia
educativă şi instructivă a literaturii erau deosebit de preţuite în lumea antică şi cea medievală, în iluminism
şi romantism, odată cu a doua jumătate a secolului XIX, literatura cunoaşte un proces de emancipare faţă
de funcţiile prescrise din afară şi încearcă să se autonomizeze ca spaţiu. Funcţia de cunoaştere va deveni tot
mai importantă pentru creator (e cazul marilor poeţi Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau al romancierilor
moderni Proust, Virginia Woolf), dar asta în paralel cu o intensificare a interesului pentru efectele estetice
ale textului.

3.Explicati modalitatile si principiile de interpretare a literaturii: interpretarea tematista,

interpretarea mitologica si arhetipala, interpretarea psihologica si psihanalitica, interpretarea
stilistica. Interpretarea tematista-este una dintre cele mai vechi, este cel mai des utilizata si criticata, ea
are in vedere substanta continutului literaturii(elemente ale existentei umane-teme,motivele operei literare).
Motivul, element care ajuta la formarea temei. Cea mai mica imitate de sens, motivele sunt concrete.
Interpretrea tematica cere o lectura atenta a textului. In sec al XX-lea, interpretarea tematica devine o
componenta relativ autonoma a criticii literare, a avut un caracter pronuntat didactic, mediul fiind cel
scolastic; Interpretarea mitologica si arhetipala- este legătură directă cu cea psihologică : Norbert
Groeberg susține că interpretarea mitologică e un derivat al celei psihanalitice așa cum o concepe Yung-
scoaterea în prim plan a subconștientului colectiv. Int. Mitologică are o mare deschidere
spre spiritual. De acea literatura se întoarce spre mit. Arhetipul – „ca niște organe ale psihicului pre-rațional
forme și idei moștenite, externe și identice, ele sînt aidoma unei albii părăsite de rîu, dar posibil din nou a
fi irigate de el. Ele sint cele care indică oricărei activități imaginative căile nedeterminate, din ele rezultă
fanteziile viselor infantile, se produce imaginea arhetipală. ”Aceste teorii sint importante dar ele trebuie
puse în aplicație fiind corelate interpretării totale; Interpretarea psihologica si psihoanalitica-literatura
cauta prin psihologie cai depatrundere in universul/interiorul omului. Psihologia ca stiinta de tip social este
una ermetica (inchisa) ea nu studiaza analiza psihologica. Mai ales a procesului de creatie si a receptarii.
Functia expresiva a literaturii din perspectiva a caruia textului e primiot ca expresie a autorului trimite la
necesitatea studiului.Orice lucrare este expresia autorului; Interpretarea stilistica-inseamna analiza
expresiei literare. Aceasta interpretare se cunoaste ca-i faciala. Cercetarea literara presimte poate in modul
cel mai acut o stare de anxietate in fata interpretarii stilistice, mai ales atunci cand trebuie sa-i stabileasca
principiile, finalitatile generale, deoarece obiectul de studiu este foarte complex. stilul particularitatilor
personalizeaza comunicarea verbala.

4.Expuneti conceptele de literatura sacra si profana,scrisa si orala, culta si populara. Când vorbim
despre sacru şi profan nu trebuie să ne gândim neapărat la o semnificaţie teoretică, teologică. Sacrul şi
profanul, înainte de a fi două concepte teoretice ale literaturii, ale antropologiei sau ale religiei, sunt două
dimensiuni ale vieţii de la originile ei şi până în prezent. LITERATURA SACRĂ SI PROFANĂ. Încă de
la începuturile ideii de literatură scrisul şi oralitatea sunt două dimensiuni fundamentale ale creaţiei,
accentuând, la rândul lor, două dimensiuni esenţiale ale umanului: vizualul şi auditivul. Să facem însă şi
observaţia că literatura apare într-o lume dominată de magie, mit, simbol, ceremonii ritualice, într-o lume
stăpânită de două orizonturi opuse ale vieţii: sacrul şi profanul. «Sacrul» – o caracterizează ca pe un
«Sentiment al stării de creatură» sau un sentiment al numenului. Sacrul se opune profanului, în măsura în
care el este “sălaşul unei puteri pe care profanul n-o posedă”, Sacrul se opune profanului, în măsura în care
el este “sălaşul unei puteri pe care profanul n-o posedă”, Literatura cultă este o literatură scrisă. Are caracter
individual, autorii ei sînt persoane care şi-au făcut din scris o profesie şi îşi pot exercita dreptul de autor
asupra lucrării create. Textul scris este un spaţiu al subiectivităţii şi denotă erudiţia şi mentalitatea culturală
a autorului. Scrisul (tiparul) este modalitatea de difuzare şi păstrare a literaturii culte. Este instituţionalizată,
este recunoscută oficial, are un limbaj elaborat. Literatura populară trimite la ideea de popor, are caracter
oral, colectiv (un text poate circula în mai multe variante), anonim. Termenul de „literatura orala” are
avantajul de a pune accentul pe o inrudire functionala intre cele doua campuri – oralul si scrisul – care isi
impart domeniul utilizarilor estetice ale limbajului uman.Literatura orala cuprinde activitati literare multiple,
savante sau populare, prezente sau trecute si in care activitatea individuala are un rol indispensabil, chiar
daca ea se manifesta altfel decat in literatura scrisa.

5.Explicati conceptele de intertextualitate, metaliteratura, modalitati metaliterare, referindu-va si

la studiul lui Adrian Marino Literatura cu literatura. Intertextualitatea este perceputã ca „ansamblu de
relatii pe care un text, în spetã literar, le întretine cu altetexte cunoscute“. Orice text este o mașină de produs
texte.De obicei, se analizează trei forme de relaţii intertextuale: - internă (situată în interiorul textului); -
propriu-zisă (între textele literare);- externă (textul literar este raportat la „textul lumii”) Metaliteratura
este literatura despre literatura, e o forma de reflectie asupra literaturii si o modalitate de transformare a
acesteia in insasi substanta scrisului.Încă de la începuturile sale, literatura a absorbit în cuprinsul ei citate,
pasaje decupate şi retranscrise din alte opere sau şi-a aşezat înaintea propriei sale desfăşurări mottouri, idei
sau imagini desprinse din textele înaintaşilor, având o valoare emblematică, simbolică pentru opera pe care
o“prefaţează”. Utilizarea citatelor şi a motto-urilor ne arată imensul prestigiu şi imensa presiune pe care o
exercită tradiţia culturală.

6.Definiti si explicati conceptul de stiinta a literaturii (teoria literaturii, critica literara, istoria
literara/ istoria literaturii). Teoria literaturii (din gr. theorein – ,,a contempla, a observa, a examina”) este
acţiunea de observare a literaturii. Ea se constituie din ansambluri de reguli, legi, principii, criterii de
cercetare a literaturii şi definire a componentelor operei literare.În opinia teoreticienilor R. Wellek şi A.
Warren, literatura poate fi abordată extrinsec şi intrinsec. Abordarea intrinsecă presupune definirea
literaturii, studiul structurii generale a literaturii: a genurilor, speciilor, curentelor, stilului, versificaţiei etc.;
studiul extrinsec se referă la problemele literaturii în raport cu alte arte, alte valori culturale, la relaţia
literaturii cu biografia, a literaturii cu psihologia, a literaturii cu ideile, a literaturii cu societatea etc. Critica
literară (lat. criticus – „a judeca”, „a discerne”) este actul de emitere a judecăţii de valoare, de comentare,
caracterizare sub unghi artistic a operei literare, de stabilire a configuraţiei şi a valorii estetice a unei
opereCritica literara este un act de caracterizare, de evaluare, o modalitate de a studia opera literara. Critica
literara studiaza toate aspectele dimensiunii estetice. Istoria literaturii este o disciplină metaliterară care
cercetează literatura în plan evolutiv, pe perioade sau de la origini pînă la o anumită dată. Istoria literaturii
studiază continuitatea procesului istorico-literar, fenomenul tradiţiei şi al inovaţiei în literatura naţională
sau mondială, ierarhizează valorile şi distribuie „poziţiile” prime şi secunde ale scriitorilor în procesul
literar dintr-o anumită perioadă. Istoria literaturii presupune diverse forme de cercetare literară: sinteze,
studii, monografii, lucrări specializate .

7.Definiti si explicati disciplinele ce studiaza literatura: poetica, retorica, stilistica, semiotica. Conform
dicţionarului de Terminologie poetică şi retorică, poetica „desemnează orice teorie internă a literaturii care-
şi propune să elaboreze categorii ce permit punerea în evidenţă atît a unităţii, cît şi a varietăţii operelor
literare”. Iniţial, la Aristotel şi Horaţiu, explica notiunea de poetica ca pe o „ştiinţă” normativă a limbajului
literar, un tratat despre „poiesis” (poezie, creaţie), care se limita la structurile versificate sau la convenţiile
ce acţionează în cadrul unui gen literar. Retorica (gr. retorike – „a vorbi”) este o artă-ştiinţă de elaborare a
unui discurs persuasiv.În Evul Mediu, retorica este una din cele şapte arte liberale şi se compune din cinci
părţi: inventio (găsirea temei), dispositio (ordonarea ideilor), elocutio (mijloace de expresie), memoria
(memorizarea argumentelor) şi pronuntiatio (dicţiunea). Stilistica se defineşte ca fiind „ştiinţa stilului”. În
accepţiune clasică, stilul însemna modul de exprimare verbală sau scrisă. A apărut ca disciplină de sine
stătătoare la finele secolului al XIX-lea şi a preluat o parte din sarcinile retoricii. Ea are ca obiect analiza şi
inventarul de mărci variabile ale unei limbi (stilistica limbii) sau analiza resurselor stilistice ale textului
literar (stilistica literară). Semiotica îşi propune să studieze semnele de orice natură. Disciplina constituie
un ansamblu de concepte, principii care încearcă să subsumeze ştiinţele în baza teoriei semnelor (lingvistica,
logica, matematica, retorica, estetica). Semiotica este un domeniu al cercetării încă deschis atît din punct
de vedere conceptual, cît şi ca metodă şi obiective, aflat într-o strînsă relaţie cu cercetarea literară.

8.Realizati un expozeu sumar al teoriei contemporane a genurilor literare: teoria lui R.Wellek si A.
Warren, teoria Mariei Corte si teoria lui A.Marino. Notiunea de gen- defineşte, pornind de la convenţii
formale, tematice, de la norme de construcţie devenite prescripţii constrângătoare, o clasă de opere, de texte
literare cu proprietăţi comune. Conceptul nu este produs în câmpul ştiinţelor care studiază literatura, el este
împrumutat din studiul biologiei, din cercetarea fenomenelor naturale care pot fi reduse, datorită
particularităţilor speciilor, la câteva trăsături definitorii, repetabile în dinamica evoluţiei individuale, astfel
încât apariţia unor noi exemplare nu determină modificări morfologice şi funcţionale la nivelul speciei.De
importanţă teoretică deosebită sînt consideraţiile teoreticienilor americani R. Wellek şi A. Warren, pentru
care „genul literar este o instituţie, aşa cum Biserica, Statul, Universitatea sînt instituţii. Exprimîndu-se prin
intermediul genului literar,scriitorul intră în raza de acţiune a unei instituţii. El poate să conteste sau să
reformeze această instituţie, să-i înnoiască structurile şi modul de organizare sau să o contopească cu alta,
mai funcţională, dar ea tot instituţie rămîne. În cele din urmă se poate spune că genurile literare sînt nişte
imperative instituţionale care exercită o constrîngere asupra scriitorului, dar care, larîndul lor, suferă şi ele
o constrîngere din partea acestuia” René Wellek şi Austin Warren afirmă în Teoria literaturii că genul literar
„nu este un simplu nume, deoarece convenţia estetică în care se încadrează o operă îi modelează caracterul”.
R. Wellek şi A.Warren sunt cei care conchid că genurile literare se reprezintă formal printr-o „sumă de
procedee estetice aflate la dispoziţia autorului şi care sunt inteligibile pentru cititor”. Se poate constata că
în general maeştrii sunt rareori inventatori de genuri, ei preiau, elaborează şi lărgesc forme anterioare.
Plăcerea oferită de o nouă operă nu constă doar în ceea ce aduce ea inedit, ci mai ales în „senzaţia de
recunoaştere”. Maria Corti sustine ca textul nu traieste izolat in literatura, prin proria-i functie semnica
impreuna cu alte semne, apartine unui ansamblu, adica unui gen literar.Investigatiile asupra genurilor
literare ajung la rezultate bine diferentiate ce se pot imparti in esenta in doua categorii: pozitiile de pozitie
abstracta, atemporala sau deductiva si cele de natura istorica, diacronica sau inductiva.Genul literar este
insa si simpotm al unei culturi si al statusului social care il produce, il accepta si il difuzeaza.Genurile
literare au in istoria lor ceva asemanator cu limba.ele dureaza mai mult decat motivele socio-culturalecare
le-au creat. Genul literar se poate defini ca locul unde opera intra intr-o complexa retea de relatii cu alte
opere. Adrian Marino:sustine ca „Singura soluţie pe deplin întemeiată a genurilor literare ar fi definirea
lor în sensul unor tipuri de creaţie, surprinse în mecanismul creaţiei însăşi, în atitudinea cea mai specifică
a eului creator, care este autoreflectarea şi distanţarea (...). Teoreticianul român contemporan Adrian
Marino clasifică genurile literare în funcţie de cîteva criterii: psihologic şi antropologic, social, etic,
filosofic etc. Genurile se mai pot clasifica i functie de continutul social sau al psohologiei de clasa. Fiecare
opera este un gen nou, fiindca ea este originala, irepetabila.
Prin opera respectiva se constituiegenul respectiv.Literatura inseamna hibridizarea genurilor. Nu exista
genuri pure exista forme intermediare de opere. Geniul combina genurile.

9.Expuneti perspectivele de cercetare a genurilor literare propuse de teoreticeanul rus B.Tomasevski

si teoret. francez G. Genette. Conceptul de gen literar este formulat prima dată de către Platon, care-l
defineşte după natura imitaţiei realităţii de către poet. Conform clasificării sale, în prima categorie intră
operele caracterizate prin mimesis total (tragedia, comedia), poetul aflându-se în spatele unui personaj; în
cea de-a doua poetul comunică direct, fără intermediar, ideile şi sentimentele sale (poezia lirică) şi într-a
treia, se-mpletesc imitaţia cu expunerea (epopeea şi alte lucrări epice). La Aristotel, conform teoriei sale
despre poezie, imitaţia stă la baza oricărui fel de poezie, distincţia între acestea, realizându-se prin diferenţa
formelor de expresie ale conţinutului poetic. Boris Tomaşevski, potrivit unei viziuni definitorii Şcolii
formale ruse, priveşte genurile în dinamismul specific reconvertirii, reciclării formelor şi apreciază că ele
„trăiesc genetic”. În ciuda transformărilor, a contaminărilor şi a substituirii genurilor superioare de către
cele marginale, acestea îşi conservă elemente structurale, indicii de gen (procedeele de construcţie) care se
constituie în instrumentarul formal, invariabil, testamentar ce face posibilă perpetuarea generică şi genetică
a speciilor şi a genurilor. Genurile traiesc si se dezvolta. B. Tomasevski se arata interesant de caracteristicile,
evoolutia si modificarea genurilor literare, ca si de aparitia genurilor noi. Pentru G. Genette genul
reprezintă un cadru teoretic şi structural care faţă de textul literar se delimitează ca generic, ansamblând în
sistemul de reguli care îl definesc metatexte, prescripţii şi condiţii de existenţă formală, arhitectonică. În
consecinţă eseistul şi teoreticianul francez consideră genul drept arhitext, iar relaţiile dintre genuri putând
să fie denumite ca raporturi arhitextuale, interteoretice şi suprastrusturale, chiar şi atunci când se
înregistrează contestarea speciilor anterioare, negarea şi înlocuirea genurilor canonice cu altele, nihiliste şi
parodice.

10.Explicati modul de existenta si constructia operei literare, facand referire la teoria lui A. Marino
expusa in studiul Opera literara. Opera literară este un obiect artistic, concretizat în discurs şi predestinat
lecturii, receptării şi interpretării. Este fie o creaţie populară, fie o creaţie cultă; are structură şi finalitate
estetică; uzează de funcţia expresivă a limbii; creează un univers imaginar autonom şi coerent; are un mod
de organizare şi existenţă autonom. Adrian Marino: „Deşi realitatea concretă a operei de artă este
eminamente unitară, din necesităţi pur analitice şi metodologice, viziunea dicotomică a domeniului estetic
devine inevitabilă. Dacă există o „idee” şi o „aparenţă”, o formă substanţială şi una accidentală, o „materie”
şi o „formă” a cunoaşterii, un „spirit absolut” şi o „formă sensibilă”, atunci – fireşte – şi opera trebuie să se
despice în două, oricît de speculativă, pur teoretică, ar fi această concepţie. Estetica idealistă (Kant, Schiller
şi, mai ales, Hegel) consolidează şi chiar dogmatizează dualismul, perpetuat sub diferite definiţii pînă azi,
întrucît satisface din plin nu numai necesitatea logică, dar şi cea practică”.

11.Realizati un expozeu al unei teorii moderne asupra limbajului literar, referindu-va la conceptiile
lui R. Wellek, A. Warren, Roman Jakobson, Carlos Bousono. La o primă aproximare limbajul
desemnează orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicare socială, adică orice sistem de
semne care serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei.
Limbajul literar este intim legat de viaţa socială, de civilizaţie, de dezvoltarea gândirii, de artă etc. El se
constituie prin amestecarea indisociabilă dintre fiinţarea nemijlocită (senzaţii, imagini) şi fiinţarea mijlocită
(reprezentări şi expresii). Pornind de la teza: „literatura e în primul rând o întrebuinţare singulară a
limbajului", stilisticienii au încercat să-l definească prin serii de opoziţii terminologice: denotativ –
conotativ, sens propriu – sens figurat, transparent – opac, literar – literal etc. Formalistul rus Roman
Jakobson, în studiul Lingvistică şi poetică, insistă asupra funcţiei poetice a limbajului literar prezentă, în
viziunea teoreticianului, şi în poezie, şi în proză, aceasta manifestându-se prin utilizarea unor elemente
gramaticale, semantice şi prozodice specifice. De exemplu, poezia îşi realizează funcţia poetică, afirmă
Jakobson, prin utilizarea unei serii de mijloace: metrică, ritm, vers, figuri de sunet şi figuri lexicale, ceea ce
are ca efect opacizarea mesajului. R. Jakobson evidentiaza 6 functii ale limbajului, fiecare dintre acestea
determina o alta functie a limbajului. Context, mesaj, transmitator, distinator, contact, cod. Functia emotiva
sau expresiva, e concentrata asupra transmitatorului are ca scop exprimarea directa a atitudinii vorbitorului
fata de cele spuuse de el. Ea are tendinta sa produca impresia unei anumite emotii. Funcţia conativă-Indică
orientarea limbajului spre destinatar (receptor). Se referă la efectul de convingere pe care mesajul trebuie
să-l aibă asupra destinatarului, de la care se intenţionează să se obţină un anumit tip de răspuns (verbal,
comportamental). Funcţia poetică-Orientează limbajul asupra lui însuşi, mesajul existând în sine. Funcţia
referenţială-Se manifestă atunci când limbajul este orientat spre context şi se transmit informaţii despre
lumea reală sau fictivă..Funcţia fatică-Accentuează contactul (canalul) şi serveşte la stabilirea, prelungirea
sau întreruperea comunicării, la verificarea modului în care funcţionează circuitul comunicării. Funcţia
metalingvistică-Este centrată pe cod şi permite interlocutorilor să verifice dacă folosesc în mod corect codul
pentru a avea certitudinea unei înţelegeri clare. Teoreticienii R.Wellek şi A.Warren remarcă şi dimensiunea
denotativă sau „enunţiativă” a limbajului poetic. Cert este că poezia modernă nu mai poate încăpea în
modelele explicative enumerate anterior. Cercetătorul spaniol Carlos Bousoño, în studiul Teoria expresiei
poetice, propune termenii de imagine tradiţională şi imagine vizionară, explicând textualizarea imaginii
poetice şi prin procedeul rupturii sistemului.

12.Expuneti, respectand cronologia, cateva definitii, puncte de vedere, asupra metaforei (Aristotel, G.
Vico, A. Bise, Ortgea Y Gasset etc.) Metafora (gr. metaphora – „transfer”) Este figura de analogie care, în
virtutea unor asemănări (în poezia tradiţională) sau neasemănări (în poezia modernă), transferă un nume de
la un obiect la altul în vederea plasticizării unuia dintre ele (de ex.: claviatura rîului; obrajii palizi ai pudorii).
Metaforele se distribuie în două clase mari: A. Metaforă cu ambii termeni (T. propriu şi T. figurat) prezenţi
sau in praesentia: ex.: „Un cuibar rotind de ape, peste care luna zace” (M. Eminescu, Călin (File din
poveste)). B. Metaforă constituită doar din termenul figurat sau in absaentia. În acest caz, se elimină din
construcţie termenul propriu (Tp) şi elementele de legătură (precum, ca, ca şi, asemeni), conferindu-se
eleganţă stilistică expresiei: 102 ex.: „Doamna mărilor şi-a nopţii varsă linişte şi somn...” (M. Eminescu,
Scrisoarea a III-a). În acest exemplu, cuvîntul-obiect („luna”) este substituit de cuvîntulimagine („Doamna
mărilor şi-a nopţii...”) Exemplul următor substituie imaginea poetului, care înglobează în sine un univers
alcătuit din elemente eterogene: „Amestec fără seamăn: cer şi glie, Iubiri, dureri şi chiot şi blestem. ”( I.
Pillat, Poetul). Prima teoretizare a metaforei se atestă în Poetica lui Aristotel: „Metafora e trecerea asupra
unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă la speţă, fie după analogie”. Au emis
opinii asupra metaforei Cicero, Du Marsais, G. Vico, A. W. Schlegel. Esteticianul german Alfred Biesse
dispută despre caracterul metaforic al limbii, considerînd metafora şi o componentă a vorbirii obişnuite.
între metafora poetică şi metafora ştiinţifică. Lucian Blaga atestă două mari tipuri de metafore: metafore
plasticizante şi metafore revelatorii. Unul din studiile esenţiale consacrate metaforei este Metafora vie
(1975) de Paul Ricoeur. Filozoful francez deosebeşte metafora-cuvînt de metafora-enunţ, conchizînd că
metafora nu poate fi izolată de sensul integral al enunţului care o conţine.

13. Realizați o prezentare a două studii teoretice asupra metaforei : L. Blaga Geneza metaforei și T.
Vianu Problmele metaforei Blaga în sudiul său vorbește despre 2 tipuri de metafore: plasticizantă și
revelatorie.Metafora plasticizantă înseamnă apropiere între 2 fapte. Ea compensează lipsa înțelesului unui
cuvînt. Este „ o tehnică compemsatorie, nu e chemată să îmbogățească ci să completeze neputința expresiei
directe.” Metafora plasticizantă plasticizează un complex de fapte prin altul. „În realitate nu plasticizăm un
fapt prin alt fapt, ci expresia incompletă a unui fapt prin alt fapt.”Metafora relevatorie sporește semnificația
faptelor, descoperă taina unui fenomen. Metaforele revelatorii încearcă să reveleze un mister, prin
intermediul mijloacelor concrete, al experienţei sensibile şi lumii imaginare, anulând astfel înţelesul
obişnuit al faptelor şi substituindu-le o nouă viziune.Cîtă vreme metaforele tip I nu sporesc semnificaţia
faptelor, la care se referă, ci întregesc expresia lor directă, cuvîntul ca atare, metaforele tip II sporesc
semnificaţia faptelor însile, la care se referă.Tudor Vianu consideră că ,,metafora este rezultatul exprimat
al unei comparaţii subînţelese” sau ,,transferul unei expresii pe baza unei analogii între două realităţi, între
care spiritul a intuit o comparaţie”. Vianu susține că metafora poate avea mai multe funcții : filozofică,
psihologică, estetică. El sistematizează în opera sa mai multe opinii în special al esteticienilor germani. Cea
mai importantă funcție este cea estetică. Vianu vorbește despre mai multe subcategorii esteice :
sensibilizatoare, disimulatoare, de potențare a impresiei, unificatoare.
TEORIA LUI LUCIAN BLAGA. Pornind de la constatarea că omul e o fiinţă precară, trăind pe de o parte
într-o lume concretă pe care nu o poate exprima şi pe de altă parte în orizontul misterului, pe care nu-l poate
revela, Blaga consideră metafora “un moment ontologic complementar prin care se încearcă corectura
acestei situaţii”. Metafora îndeplineşte şi o funcţie ontologică, ea nu e un fenomen numai de competenţa
poeticii sau stilisticii. E o dimensiune a destinului uman, care cade în sarcina şi a antropologiei sau a
metafizicii. Ca modalităţi de suplinire a deficienţelor ontologice ale existenţei sunt posibile, potrivit
filosofului, două mari tipuri de metafore: metafore plasticizante şi metafore revelatorii. “Metafora
plasticizantă reprezintă o tehnică compensatorie, ea nu e chemată să îmbogăţească faptul la care se referă,
ci să completeze şi să răzbune neputinţa ecxpresiei directe”. Metaforele revelatorii au o cu totul altă funcţie.
Ele sporesc semnificaţia faptelor la care se referă. Sunt destinate să scoată la iveală ceea ce se ascunde în
fapte: “Metaforele revelatorii încearcă, într-un fel revelarea unui «mister», prin mijloacele pe care ni le
pune la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară”
14. Realizați o prezentare succintă a eseului Plăcerea textului de Roland Barthes Cartea
reuneste intre cele doua coperti trei texte: Placerea textului, Roland Barthes despre Roland Barthes si
Lectia. Acestea au fost publicate initial separat, insa autorul, observand un posibil fir comun, ancorat in
semnificatii multiple, le-a strans la final in aceeasi lucrare. Scrise in perioada tarzie a gandirii lui Barthes,
ele pot fi privite si ca o epitoma a ceea ce a spus pana atunci.Placerea textului vorbeste pe limba nimanui,
dar la care toti suntem nativ predispusi: contradictia logica. Este abjectia societatii noastre la care nimeni
nu indrazneste sa adere. Si cum ar putea? De vreme ce ar indura un puhoi de acuze, de ilogism, de
infidelitate, de anti-socratism chiar, culminand cu supremul oprobiu: contrazicerea. Tribunalele l-ar expedia
usor cazand povara pe asistentele spitalului de nebuni. Si totusi, argumenteaza autorul in prezentul eseu,
acest contraerou exista: este cititorul de text in momentul in care isi obtine placerea. In placerea textului
vechiul mit biblic se rastoarna, Babel nu mai e o pedeapsa, subiectul se desfata in coabitarea limbajelor care
lucreaza cot la cot pentru placerea lui. Este o demonstratie furtunoasa in favoarea anti-matematicului care
aduce aminte de lumea goala a umanului, strapuns pana la propria contradictie.Este o carte unica deoarece
luam contact cu actul gol al scriiturii. Poate scopul oricarui text barthesian se implineste aici. Voalul dintre
cititor si autor, care constituie chiar farmecul celor mai multe dintre carti este aruncat fara urme de regret,
obtinandu-se poate ceva mai important, un dialog mai deschis prin paginile istoriei. Volumul „Placerea
textului. Roland Barthes despre Roland Barthes.
15. Explicați conceptele de operă / text/ discurs literar. Caracterizați tipurile de text literar : liric, epic,
dramatic, argumentativ. Opera literară este un obiect artistic, concretizat în discurs şi predestinat lecturii,
receptării şi interpretării. Este fie o creaţie populară, fie o creaţie cultă; are structură şi finalitate estetică;
uzează de funcţia expresivă a limbii; creează un univers imaginar autonom şi coerent; are un mod de
organizare şi existenţă autonom. Textul (lat. textus – „ţesătură, întocmire, alcătuire”) constituie un grup de
semne organizate într-un anumit mod în scopul producerii unui sens. În dicţionarul Terminologie retorică
şi poetică atestăm următoarea definiţie: „Textul este un ansamblu finit şi structurat de semne care propu-ne
un sens." Conceptul de discurs inseamna vorbire. Discursul este o unitate lingvistica formata dintr-o
succesiune de fraze. Discursul literar este expresia operei literare. Textul artistic este de mai multe feluri:
a) liric; cuprinde acele opere literare in care scriitorul (cel mai adesea, poet) comunica direct impresiile,
gândurile, sentimentele, ideile si atitudinile sale. Cel care le exprima este insusi poetul. b) epic; cuprinde
acele opere literare in care ideile si sentimentele autorului nu sunt transmise direct, ca in cazul genului liric,
ci indirect, prin intermediul actiunii si al personajelor. Genului epic ii corespunde, ca mod de expunere,
naratiunea. c) dramatic. cuprinde acele opere literare in care continutul de idei, sensul operei sunt
evidentiate prin jocul unor actori, care intruchipeaza personajele pe o scena, in fata spectatorilor. Intre
spectatori si scriitor (dramaturgul) apare o conventie, spectatorul admitând ideea ca pe scena apar adevaratii
eroi. d)Textul argumentativ este un text personalizat deoarece exprimă punctul de vedere al emițătorului.
Pornește de la o ipoteză pe care o dezvoltă cu argumente finalizând-o cu o concluzie. Todorov afirmă că
textul și discursul înseamnă o suită de fraze.Discursul are o sferă înaltă, deoarece în sfera sa el include și
textul literar.

16. Expuneți unele definiții și teorii ale textului literar elaborate de H. Plett, U. Eco, Ion Coteanu ș.a
Conceptului de text (lat. țesătură, alcătuire) îi sunt atribuite mai multe definiții care, în opinia noastră, pe
alocuri se suprapun și se completează, însă fiecare dezvăluie esența acestei noțiuni doar dintr-o perspectivă
și nicicum nu acoperă sensul global al acestui termen. Variantele de sens în care circulă acest concept sunt:
textul ca document scris; textul ca unitatea fundamentală a comunicării lingvistice; textul ca totalitate de
fraze aflate într-o relație bazată pe unitatea și continuitatea sensului; textul ca activitate de producere a
sensului sau chiar asimilarea și transformarea unor texte preexistente etc. Unii oameni de știință limitează
noțiune de text doar la discursul scris, mai precis la operă literară, alții o consideră sinonim al discursului
(...) și totuși, definiția cea mai consecventă pentru text ar fi o secvență lingvistică scrisă sau vorbită formând
o unitate comunicațională, fie că se are în vedere o înșiruire de fraze, o singură frază, sau un fragment dintr-
o frază. Textul este produsul discursului, discursul fiind mecanismul procesual de producție a textului.
Discursul poate fi oral sau scris, iar textul literar este produsul discursului literar. Textul literar este un
discurs literar fixat prin scriere. Literar subântelegându-se mijlocirea limbajului poetic. Discursul este
folosirea individuală a limbii în scopul de a comunica ceva. H. Plett sustine ca „Literatură” și „text” sunt în
mintea vorbitorului de rând lucruri diferite. Literatura e întotdeauna și text, nu și invers: fie asta o definiție
provizorie. noțiunea de text este mai cuprinzătoare (mai extinsă) decât cea de literatură. Din perspectiva
pragmatica, textul apare ca un instrument al comunicarii lingvistice între emitator si receptor. O privire
critică asupra lucrărilor mai vechi din ştiinţa literaturii ne conduce spre concluzia că noţiunea „text” este,
ce-i drept, folosită frecvent, dar în mod cu totul nesistematic şi nereflectat.Textul exista ca expresie, apel si
reprezentare in functie de perspectiva aleasa ca dominanta. U. Eco Textul estetic ca exemplu de inventie.
Textul estetic model de laborator al tuturor aspectelor functiei semnului.
17. Precizați și comentați conceptul de imagine : imagine în psihologie și literatură, imaginea esență a
actului poetic Imagine (artistică) (fr. image, lat. imago) Tradiţional, imaginea artistică se defineşte ca
formă concretă a unei idei artistice. În acest sens, ea se poate echivala cu: - opera de artă în întregime: de
exemplu, romanul Ion de L. Rebreanu re-prezintă imaginea ţăranului purtînd în suflet mitul pămîntului;
romanul Groapa de Eugen Barbu; - element al operei (descriere, evocare): imaginea satului sau a mamei
din Amintiri din copilărie de Ion Creangă sau imaginea cubului din Lecţia despre cub de N. Stănescu; -
orice trop sau figură de stil: „...viaţa mea este un celofan violet prin care transpare un galeş pachet.... ”
(Mangafaua de M. Cărtărescu). Imaginea este un tablou mental rezultat din contactul senzorial cu realitatea.
Poetica veche o definea prin ideea concreteţei senzoriale, teză valabilă doar pentru o parte a poeziei.
Ex.: ,,Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară, Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară” (Iarna de
V. Alecsandri) – imagine vizuală. Prin astfel de imagini se poate doar percepe lumea: imagini vizuale,
auditive, tactile, olfactive, chinestezice etc. 26 Arta (literatura) contemporană pune accentul nu pe
percepţiunea lumii, ci pe transfigurarea ei, aceasta însemnînd, în opinia teoreticianului L. S. Vîgotski, o re-
prezentare, re-modelare, re-creare, potrivit legilor gîndirii artistice, dirijată de emoţie. Pătrunzînd în
sistemul conştiinţei, senzaţiile şi semnalele senzoriale sînt trecute prin registru emoţional şi sînt definite
prin cuvinte. În cazul artistului, cuvîntul este în stare să cuprindă „senzaţia interioară”, o „senzaţie resimţită
lăuntric” (Herbert Read). Cuvîntul poetic nu este un simplu vehicul, el este o structură capabilă să încapă
propria structură şi cea a lumii. Imaginea va desemna, astfel, trăirea momentană a sufletului, va fi însăşi
emoţia, sentimentul (şi nu va povesti sentimentul), „acea reprezentare care într-o singură clipă reuşeşte să
înfăţişeze un complex intelectual şi emoţional, să realizeze unificarea mai multor idei disparate”, consideră
Ezra Pound. Comparate cu imaginile poeziei tradiţionale, cele ale poeziei moderne apar ca nonsensuri şi
par a fi alogice: ex.: ,,Globul s-a-ntors cu irisu-năuntru” (Peisaje de iarnă de Ştefan Augustin Doinaş).
Limbajul textului dat însă are o logică intrinsecă, are o gramatică proprie, care fac posibile cele mai frapante
combinări sintagmatice, cele mai insolite textualizări ale imaginii.
18. Precizați și comentați conceptul de simbol : plurivalența simbolului, simboluri colective și individuale,
funcțiile simbolului literar, T. Vianu despre simbolul artistic Simbolul (fr. symbole, gr. symbolon – „semn
de recunoaştere”). Este un semn care înlocuieşte şi reprezintă un obiect în baza unei analogii. Simbolul
indică asupra unei relaţii de analogie dintre un obiect concret şi o abstracţie, prin aceasta devenind posibilă
substituţia unuia prin altul. Este cea mai concentrată figură de stil redusă la un singur cuvînt cu multiple şi
profunde semnificaţii (porumbelul, bradul, şarpele, ghiocelul etc. Simbolurile pot fi: a) colective (integrate
într-un context cultural, într-o comunitate: bourul, pajura (stema Moldovei), dragonul, lotusul (în China),
măslinul (popoarele ebraice) etc. b) individuale, create de poet, scriitor, care le dă o interpretare proprie;
sînt efectul unei configuraţii a textului poetic: teiul, luna, marea etcCuvîntul simbol a dat naştere unei
mişcări literare: simbolismul. PLURIVALENŢA SIMBOLULUI. Ca şi cuvântul “imagine”, şi cuvântul
“simbol” a dat numele unei mişcări literare: simbolismul. Cuvântul simbol provine, prin filieră franceză,
din grecescul “symbolon” (semn de recunoaştere – la origine un băţ pe care gazda şi oaspetele său îl rupeau,
fiecare păstrând câte o jumătate, ca semn de recunoaştere). Simbolul este deci semnul unei legături.
Legătura care face posibilă apariţia simbolului poate fi: naturală sau ontologică (pânza ca simbol al corabiei,
harpa ca simbol al muzicii, taurul ca simbol al fecundităţii); formală sau analogică (hainele negre ca simbol
al morţii, porumbelul alb ca simbol al păcii); convenţională sau de înţelegere (trifoiul cu patru foi ca simbol
al norocului, drapelele, stemele). Într-o relaţie simbolică, un simbol ţine locul obiectului simbolizat şi îi
îndeplineşte funcţiile, deşi între simbol şi obiect există o diferenţă de structură şi de substanţă.
TEORIA LUI TUDOR VIANU. O teorie demnă de toată atenţia cu privire la simbolul artistic propune
Tudor Vianu. Potrivit acestuia, toate creaţiile artei sunt simboluri, semne substitutive, dar felul în care a
fost înţeles simbolul e diferit de la o epocă la alta. În antichitatea greco-latină, arta avea un caracter de
simbol tocmai datorită condiţiei sale de copie a unui model, care o obligă să se substituie realităţii. În orice
teorie a mimesisului, toate elementele imitative sunt simbolice. Simbolul este deci o creaţie a artei, “dar
una care ne permite să ne întoarcem asupra realităţii, pentru a desprinde din ea înţelesurile 170 Cap. XIV
ei adânci şi ilimitate”220. Simbolul este o sinteză a sensibilului cu ideea, a imaginii senzoriale cu
semnificaţia tipică. “Simbolul artistic încorporează şi transmite semnificaţiile realului sensibil, dar cum
aceste semnificaţii sunt limitate, spiritul trebuie să le formeze printr-un act de aprofundare continuă”.
Simbolul este, prin urmare, o creaţie a spiritului, dar şi un dat preexistent operei. El nu poate fi înţeles decât
ca o sinteză între particular şi general, între o imagine individuală şi o noţiune abstractă. SIMBOLUL
LITERAR ŞI FUNCŢIILE LUI. Faptul acesta l-au resimţit şi specialiştii în retorică şi poetică, pentru
care simbolul nu este o figură distinctă sau la care întâlnim o abordare timidă, ezitantă şi imprecisă a
simbolului ca procedeu literar. Am văzut că Tudor Vianu avansează noţiunea de “metaforă simbolică”,
susţinând implicit că simbolul e o variantă a metaforei. Ca mod de construcţie şi funcţionare, simbolul pare
mai aproape de metonomie. Faptul e valabil în primul rând pentru simbolurile deja impuse în spaţiul culturii,
convenţionalizate prin uz, nu însă şi pentru cele poetice, individuale. Metonimia se bazează pe o anume
stereotipie a asocierii termenului simbolizat cu simbolizantul. Simbolurile individuale apar, de regulă, în
texte cu statut de unicat sau în universuri poetice particulare. Ele se caracterizează printr-o ambiguitate
sporită şi printr-o mai mare dependenţă de contextul care le include. În general, aproape implacabil,
simbolurile uzuale şi cele individuale coexistă într-o operă poetică.

19. Explicați conceptul de mit : mitul ca istorie sacră, mit și ritual, funcțiile mitului, desacralizarea
mitului, funcția mitică a literaturii, mitul, substanță a literaturii MITHOS ŞI LOGOS.Raporturile
dintre literatură şi mit sunt de o deosebită complexitate.Există cel puţin trei puncte de vedere distincte din
care putem discuta aceste raporturi. Ne poate interesa, pe de o parte, rolul literaturii în transmiterea
sistemelor mitologice tradiţionale şi a trăsăturilor gândirii mitice din antichitate şi până în zilele noastre. Pe
de altă parte, s-ar putea iniţia o cercetare care să examineze aportul mitului la constituirea substanţei
literaturii. În al treilea rând, literatura are ea însăşi capacitatea de a impune noi mitologii şi noi mituri, de la
mitul lui Faust, până la aşa numitele mituri ale lumii moderne, cum ar fi cel al lui Superman. Fiecare tip de
raport în parte e important şi de o extraordinară bogăţie
MITUL CA ISTORIE SACRĂ. Există, prin urmare, astăzi două accepţii ale cuvântului. Pe de o parte, el
înseamnă “ficţiune, iluzie”, pe de alta, pentru etnologi, sociologi, istoricii religiilor, el desemnează “tradiţia
sacră, revelaţia primordială, modelul exemplar”.În câmpul literaturii sunt vehiculate ambele sensuri, deşi
mai important pare cel de-al doilea. Cea mai puţin imperfectă dintre definiţiile mitului ne-a fost dată de
Mircea Eliade: “Mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-n timp
primordial, în timpul fabulos al începuturilor.
MIT ŞI RITUAL. Valoarea de istorie adevărată a mitului se justifcă prin aceea că omul arhaic se consideră
un rezultat al evenimentelor relatate în povestirea mitică. Pentru primitiv, “dacă lumea există, dacă omul
există, lucrul se explică prin aceea că fiinţele supranaturale au desfăşurat o activitate creatoare în vremea
începuturilor”. Faptele relatate în mit îl privsc pe omul primitiv în mod direct, viaţa lui n-ar putea fi explicată
în afara întâmplărilor originare. Omul modern se socoteşte un produs al istoriei şi al succesiunii temporale.
Pentru el, cunoaşterea istoriei universale în totalitatea ei nu este o obligaţie.
FUNCŢIILE MITULUI. Funcţiile mitului sunt multiple: el explică geneza lumii (mitul omului cosmic)
sau fenomenele naturii (mitul lui Prometeu), miturile motivează aspiraţiile şi idealurile umane (mitul lui
Icar, miturile sfinţilor în creştinism). La origine, mitul este o expresie a unor realităţi ontologice şi
gnoseologice. Omul rezolvă, prin intermediul mitului, probleme ale existenţei şi cunoaşterii, dar asta într-
o formă metaforică, simbolică. Apariţia formelor de cunoaştrere şi de explicare ştiinţifică a realităţii va
conduce la o eroziune a gândirii şi mentalităţii mitice. Dar mitul însuşi îşi cunoaşte propriile sale
metamorfoze interioare. DESACRALIZAREA MITULUI. Cultura Greciei e, după observaţia lui Mircea
Eliade, singura !n care mitul a inspirat şi a călăuzit poezia epică, tragedia, comedia, artele plastice, ceea ce
a dus la o atenuare a aspectului religios în favoarea celui estetic. Pe de altă parte, încă de timpuriu, odată cu
filosofii presocratici, mitul a fost supus unei lungi şi pătrunzătoare analize critice, din care a ieşit radical
demitizat. Prima restrângere a spaţiului de manifestare a mitului se produce în opera lui Homer, care nu a
urmărit să prezinte în “Iliada” şi “Odiseea”, în mod sistematic şi exhaustiv ansamblul mitologiei şi religiei
greceşti.
FUNCŢIA MITICĂ A LITERATURII Tocmai această absorbţie timpurie a mitologiei în substanţa
literaturii explică importanţa deosebită acordată mitului, alături de noţiunile de imagine, metaforă, simbol.
Mitul este simţit ca un element fundamental constitutiv al literaturii. Pe de altă parte, de la Gambatista Vico,
Coleridge şi Nietzsche încoace, mitul a devent un analog al poeziei, un model al acesteia, un complement
al adevărului istoric şi ştiinţific. Wellek şi Warren, în “Teoria literaturii”, consideră că “sensul şi funcţia
literaturii se află, în primul rând, în metaforă şi mit239. Cei doi disting între gândirea metaforică, având o
natură formală în măsură să explice dimensiunea retorică a poeziei şI gândirea mitică, exprimată prin
naraţiune sau viziunea poetică şI aparţinând conţinutului operei. Orice operă literară autentică face, într-un
fel sau altul, apel la mit sau este în măsură să instituie mituri noi. MITUL, SUBSTANŢĂ A
LITERATURII. Problema cea mai importantă a discuţei noastre rămâne, totuşi aceea a mitului ca
substanţă a literaturii. Am văzut mai înainte că, după Homer şi Hesiod, mitul se transformă tot mai mult
într-un pretext literar. Se deschide astfel o lungă perioadă de valorificare culturală a mitului, ale cărui
scheme narative, personaje şI evenimente sunt preluate spre a fi prelucrate în operele literare independente.
Antichitatea procedează astfel în tragedia gracă, în “Metamorfozele” lui Ovidiu, în “Eneida” lui Vergiliu.
20. Explicați conceptul de literatură narativă, precizați natura și tipurile literaturii narative ( după R.
Wellek și A. Warren, G. Genette, J. Jakobson, Tz. Todorov). Conceptul de literatură ne arată cu ce domeniu
al artei avem de a face. Spaţiul reiese din concept şi cuprinde totalitatea textelor literare, o geografie şi o
istorie a lor. Wellek si Warren precizeaza ca: Este necesar să spunem câteva cuvinte despre termenul
„narativ“ care, aplicat la literatură, ar trebui să îmbrăţişeze şi tipul deosebit al literaturii jucate, adică drama.
O povestire poate fi reprezentată de mimi, sau poate fi narată de un singur povestitor, povestitorul epic sau
unul dintre urmaşii lui. Opinia pe care îşi întemeiază cei doi studiul este aceea a interdependenţei celor
treiştiinţe: nu se poate concepe teoria literară fără critică şi istorie, sau critica, fără teorie şiistorie, sau istoria,
fără teorie şi critică. Teoria pe care o au cei doi în vedere, şi pe care o consideră potrivită în
abordareafenomenului literar este perspectivismul, adică posibilitatea de raportare a unei opere literareatât
la valorile propriei sale epoci, cât şi la cele ale epocilor ulterioare ei: termenul de perspectivism implică
recunoaşterea faptului că există o singură poezie, o singură literatură,comparabilă de-a lungul veacurilor,
care se dezvoltă, care se transformă, care e plină de posibilităţi. Teoreticianul G. Genette, foloseste termenii
„povestire la persoana I sau a III-a” numai încadraţi între ghilimele. Aceste expresii curente sugerează
variaţia acolo unde intervine de fapt elementul invariabil al oricărei situaţii narative, şi anume prezența
explicită sau implicită, a „persoanei” naratorului, care nu poate fi inclusă în povestire, ca orice subiect al
enunţării în enunţ, decât la „persoana întâi". Tz. Todorov imparte procedeele discursului în trei grupe:
timpul naraţiunii, unde se exprimă raportul dintre timpul poveştii şi cel al discursului; aspectele naraţiunii,
sau maniera în care povestea este percepută de către narator şi modalităţile naraţiunii, care depind de tipul
discursului utilizat de către narator pentru a ne face să cunoaştem povestea. În poveste, mai multe
evenimente pot să se desfăşoare în acelaşi timp, pe când discursul este constrâns să le pună unul după altul;
o figură complexă este proiectată pe o linie dreaptă.Aspectele naraţiunii se refereau la modul în care este
percepută povestea de către narator; modalităţile naraţiunii se referă la modul în care acest narator ne-o
expune, ne-o prezintă. La aceste modalităţi ale narațiunii ne referim atunci când spunem că un scriitor ne
„arată” în timp cе cutare altul nu face decât să ni le „spună”. Există două modalități principale: reprezentarea
şi relatarea.