V.

TEORIA LITERATURII

Literatura reprezintă totalitatea formelor de reprezentare , indiferent de gen sau de specie, aceste
reprezentări având nişte atribute specifice în raport cu celelalte tipuri de discurs.
Literatura se defineşte din două perspective :
 funcţională, (ce face literatura şi care este funcţionalitatea şi finalitatea ei)
 structurala, (ce este literatura şi din ce este ea construită.)
Din aceasta dubla perspectivă, funcţionala şi structurală, literatura cunoaşte un mare număr de accepţiuni :
1. Prima accepţiune priveşte literatura ca fiind imitaţie a lucrurilor posibile, mimesis, Termenul de
mimesis apare pentru prima data la Platon. El spune că ceea ce tutelează tot este o idee absolută. Omul faţă
de idee reprezintă doar o copie a acestei idei. El este imperfect, ca orice copie, dar, pentru a se salva din
această stare, creează şi el câte ceva. La Aristotel mimesis reprezintă o imitaţie selectivă a unor lumi.
2. A doua accepţie a literaturii priveşte literatura ca fiind o artă a frumosului tranzmis prin semn
lingvistic, a frumosului care, prin natura lui, e inanalizabil
3. A treia accepţie a literaturii a apărut în secolul douăzeci, în contextul dezvoltări disciplinelor
lingvistice. Astfel, această accepţie priveşte literatura ca funcţie particulară a limbajului. Comparat cu
limbajul cotidian care este denotativ, limbajul artistic este şi denotativ, şi conotativ, accentul căzând pe
conotaţie faţă de denotaţie. O altă caracteristică ar fi opacitatea sa, datorită aglutinării conotativului cu
denotativul. Limbajul artistic este, de asemenea, polisemantic şi plurifuncţional. Se deosebeşte de
asemenea, prin caracterul său emotiv, net superior ca şi pondere în limbajul artistic faţă de cel cotidian.
Limbajul ştiinţific are şi el caracteristicile sale; este pur simbolic, dar devine transparent în mediul său de
uzitare. Această accepţie a ajutat enorm ân procesul de semnificare a literaturii. Ea a reuşit să detaşeze
discursul literar de toate celelalte tipuri de discurs. Pe de altă parte, aceste mărci de recunoaştere a
limbajului literar au devenit nişte instrumente în procesul de analiză şi de decodificare a textului literar.
4. A patra accepţie îmbină achiziţiile semioticii cu trăsăturile ce definesc artele plastice, mai exact,
literatura beneficiază de unghiul interdisciplinar. Astfel, în această accepţie, literatura este un câmp de
tensiuni, orientate fie centrifugal, fie centripetal, putând avea coexistenţa acestor doua sensuri ale forţelor,
între care raportul este dialectic. Pe de o parte literatura este un asemenea câmp de tensiuni, pe de altă parte
e un sistem în care intră două sau mai multe câmpuri. Prin caracterul de sistem literatura e construcţia care
îşi are un loc al său, bine definit, în cadrul celorlalte tipuri de texte, iar prin câmpul de tensiuni, mereu in
mişcare, pe care lectura aplicată îl descoperă, literatura e permutabilă, în sensul că ea are o viaţă a ei, dată
de un caracter eminamente istoric. În interiorul literaturii există această tensiune lăuntrică dintre caracterul
sistemic, organizat şi forţele care pun sub semnul întrebării valabilitatea acestui sistem. Din această
perspectivă, literatura privilegiază câteva categorii individuale, fundamentale, care se înţeleg mai ales

1
contextualizate la acest nivel al literaturii ca sistem şi ca şi câmp de tensiune. Astfel de categorii reprezintă:
ritmul epic şi cel liric, simetria şi asimetria etc. Literatura trebuie înţeleasă ca un edificiu alcătuit din trei
straturi mari. În primul rând, pentru că literatura e alcătuită de către om, stratul fundamental este cel
antropologic. Pe această dimensiune literatura reproduce şi transcrie tot ceea ce ţine de omenesc (biosul,
biologicul). Un al doilea strat este cel temporal, istoric, care este detectabil, măsurabil. Un al treilea strat
este cel formal, care întruneşte toate atributele care dau evidenţă pentru faptul că un anume text e literar. În
virtutea acestor trei straturi, literatura are o finalitate triplă. În primul rând ea confirmă o structură reală,
antropo-social-istorică; ea propune de asemenea o structură proprie modului ales de comunicare; în al
treilea rând ea impune o realitate nonreală, dar care stă mereu sub semnul posibilului.
Obiectul propriu-zis al ştiinţei literaturii este opera literară. Secolul douăzeci a propus nişte
accepţiuni ale operei cu un mare grad de operativitate.
Astfel, există în primul rând un nivel prelogic al operei (nu unul ilogic şi nici unul alogic, ci o
anumită logică pe care eu nu pot s-o realizez, nu există o ecuaţie în psihologie a acestui tip specific de
logică). Nivelul prelogic reprezintă o pură intuiţie a formei, având ca element component ritmul, care dă
nota şi cadenţa operei. Prin nivelul prelogic se înţelege o primă intuiţie a formei şi aici apar deja
componentele de bază ale operei.
Al doilea nivel este cel al elaborării subconştiente a operei, ceea ce există în străfundurile
inconştiente ale autorului, elementele care ies la suprafaţă, de cele mai multe ori independent de voinţa
scriitorului. Avem în acest caz câteva tipare esenţiale:
- Tiparul imaginaţiei materiale – existenţa în ţesătura intimă a unei opere a unor
elemente între care unele sunt mai privilegiate decât altele, existenţa celor patru elemente
fundamentale: pământ, apă, foc, aer.
- Tiparul (palierul) spaţio-temporal; opera literară conţine în ea elementele constitutive şi
specifice ale unui anumit spaţiu căruia îi aparţine creatorul.
- Palierul arhetipurilor, al marilor simboluri care apar şi se exteriorizează în operă, de cele mai
multe ori independent de voinţa scriitorului şi care traversează ca un ax toate culturile, toate
sistemele religioase; astfel de arhetipuri ar fi axis mundi sau arborele vieţii.
- Tiparul cosmologic, adoptat şi asimilat de o anumită operă.
Al treilea nivel este cel al elaborării conştiente a operei. Şi acest nivel conţine mai
multe paliere pe care le enunţăm succesiv, ele practic coexistând. Aceste paliere sunt -următoarele:
- Palierul psihic, individual şi colectiv, tiparul psihic cu încărcătura specifică,
temperamentală: punct de vedere, atitudine faţă de existenţă, incluziunea biografiei proprii etc.
- Tiparul modelator al istoricului şi al socialului; scriitorul face parte dintr-o anumită istorie, dintr-o
anumită comunitate etc şi, inevitabil, toate acestea se regăsesc în miezul operei.
- Palierul obţiunilor ideologice şi estetice ale creatorului; În acest sens există două situaţii distincte;
tipologic vorbind, aceste obţiuni ideologice şi estetice ce alcătuiesc aşa-numita ars poetica, în sensul
2
 mai general al termenului, pot să existe separat de opera propriu-zisă. De exemplu, Doctor Faustus
conţine o anexă în care autorul îşi exprimă raţiunile şi concepţia sa estetică ce au stat la baza
alcătuirii romanului. Există şi o a doua situaţie când aceste obţiuni fac parte din miezul romanului.
În astfel de situaţii vorbim despre consubstanţialitate între ideologia estetică a scriitorului şi
dimensiunea estetică, funcţională a operei. Aici intră şi artele poetice.
- Palierul modelator al codurilor literare, elemente care-mi indică, înainte de a citi o operă literară, că
am de a face cu o operă lirică, cu una dramatică sau cu un roman.
Toate aceste niveluri mari sunt coextensive, existenţa lor şi a palierelor determină multitudinea
unghiurilor critice de abordare, mai exact, critica literară, care are o finalitate axiologică, adică de
valorizare a operei, favorizează un anumit nivel. Avem astfel: critică psihanalitică şi arhetipală, critică de
tip sociologic, critica ideilor literare etc. Această accepţie a operei este una de tip morfologic. O altă
accepţie a operei este cea de tip fenomenologic, produsă de estetica fenomenologică şi care, la rândul său,
este produsul unui curent filozofic care a traversat secolul al douăzecilea, fenomenologia.
Fenomenologia presupune un complex de metode de descriere adecvată aplicată unui fenomen,
făcută în aşa fel încât să se obţină esenţa concretă a acestuia. Din punct de vedere fenomenologic,
descrierea operei îi aparţine unui estetician polonez remarcabil, Ingarten, după care opera literară este
alcătuită din trei straturi:
a) Stratul fonetic, prin care se înţelege şirul de sunete, cu funcţionalitatea specifică a fenomenului:
intonaţia, ritmicitatea, corelate şi având un caracter procesual.
b) Stratul semantic, prin care se înţelege de obicei semnificaţia cuvântului, a sintagmei, a paragrafului,
a capitolului etc.
c) Stratul obiectelor reprezentate prin care înţelegem tot ceea ce se spune într-o operă.
d) Stratul tipurilor imaginare, vizuale sau auditive în care ni se înfăţişează lumea. Acest strat este
organic legat de procesul de receptare a operei.
În cadrul metodelor de cercetare, cu valoare de cadru, sunt cele cunoscute: deducţia, inducţia,
sinteza, analiza etc. În al doilea rând, a discuta despre metodele preluate de la alte discipline înrudite cu
teoria lecturii înseamnă a le schiţa pe acestea, la rândul lor, ele alcătuind pe de o parte un subsistem al
teoriei literaturii, iar, pe de altă parte, reprezentând un ansamblu coerent în care părţile (disciplinele ca
atare) sunt unele în raport cu celelalte, în relaţii de complementaritate
 Poetica, care are două mari vârste; în ambele avem însă de a face cu o disciplină care fixează
principiile, legile esenţiale ale artei în general şi ale poeziei în special. Scopul poeticii a fost
întotdeauna acela de a arăta în ce constă specificitatea artei.
 Poietica studiază structurile specifice ale operei şi elaborează acele instrumente de decodare ale operei,
poietica se ocupă cu studiul procesului de creaţie, ea având ca obiectiv studiul instaurării operei; are de
fapt ca finalitate stabilirea momentelor genetice ale operei. Poietica demonstrează faptul că, de multe
ori, opera finită nu poate fi înţeleasă în articulaţiile ei mărunte fără cunoaşterea anticamerei operei, fără

3
 cunoaşterea etapelor creaţiei, concretizate în manuscrise care au condus treptat la textul definitiv. Pe de
altă parte poietica a demonstrat regimul de mare complexitate al statutului autorului, ajungându-se la
circumscrierea unor categorii precise: naratorul, naratarul, autorul, eul subiectiv, eul obiectiv etc, între
aceste categorii instituindu-se o sumă de relaţii care se pot observa în text. Poietica descoperă
ansamblul factorilor ce condiţionează apariţia unui artist, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
circumscrie procesul intim de creaţie a operei. Ea fixează prin descoperiri repretate aşa-numitele etape
ale genezei unui text literar.
 Primul moment al genezei este aşa-numitul incipit, prima frază, prima sintagmă; de obicei
acest incipit este o apariţie instantanee, dar reprezintă produsul unor decantări anterioare.
 Al doilea moment, planul, se naşte din efortul de conştientizare şi de extrapolare a
conţinutului incipitului; planul reprezintă o schemă de fundal, schelăria operei, el putând fi
alcătuit dintr-o imagine figurativă sau dintr-o imagine abstractă, geometrică, general
valabilă; planul poate fi reprezentat chiar şi de o temă muzicală (valsul în Craii de curtea
veche) sau de o structură muzicală (în Doctor Faustus).
 Un al treilea moment al genezei, scenariul, reprezintă partea de suprafaţă a planului, o
formă hibridă, fără identitate precisă; reprezintă practic ceva între plan şi contextualizarea
finală a acestuia. El conţine însă un minimum de structură proprie şi un minimum de sens
absolut necesar pentru construcţia operei.
 Al patrulea moment, schiţa, reprezintă o primă formă de textualizare, de articulare, una însă
cu foarte multe imperfecţiuni; de obicei ea intră în alcătuirea variantelor manuscrise.
Până la textualizare există o ipostază a textului numită avantext, care precede textul definitiv; de
obicei se restituie odată cu textul definitivat toate aceste ipostaze care ţin de avantext. Geneza ca proces
cunoaşte şi ea o tipologie cu mai multe înfăţişări:
 Critica literară are ca obiect cu precădere individul; ea reprezintă un discurs axiologic, întrucât
conferă o valoare sau o nonvaloare operei. Pe de altă parte, critica literară descoperă structura operei
literare şi o defineşte în esenţa ei. Ea integrează opera într-un sistem de relaţii cu alte opere. Prin
urmare, critica literară descoperă şi nu creează valoarea. Ea, în calitate de discurs care legitimează
existenţa operei, are câteva funcţii:
- funcţia teoretică – aici venind în atingere cu poetica, pentru că face parte din filozofia operei;
- funcţia socială – în sensul că, indiferent de tipul de critică, ea educă opinia şi gustul public;
- funcţia practică – în sensul că reface prin deducere procesul de creaţie a operei; ea e capabilă,
printr-un efort anamnetic, să refacă procesul de creaţie.
 Retorica - restrânsă la aşa-numitele figuri, prin care înţelegem totalitatea expresiilor ce ilustrează
maniera de a comunica; acestea se instituie în uriaşe depozite culturale, alcătuind în bună măsură
recuzita unui curent literar, a unui scriitor cunoscut sau chiar a unei opere, pentru că, de fapt, orice
operă literară reprezintă un fapt de limbă particular. Aşadar, orice operă literară se înscrie în ecuaţia

4
 generală a comunicării de tip lingvistic, dar există o sumă de particularităţi care o detaşează de aceasta.
Lingvistul Roman Jacobson a elaborat un studiu care fixează această ecuaţie a comunicării, fiecăruia
din elementele ecuaţiei corespunzându-i câte o funcţie lingvistică diferită, după cum urmează:
- emiţător – funcţia emotivă;
- mesaj – funcţia poetică;
- context – funcţia referenţială;
- cod – funcţia metalingvistică;
- contact – funcţia fatică;
- destinatar – funcţia conativă.
Noţiunea de text vine de la latinescul textum (ţesătură). Numim text orice enunţ vorbit sau scris
şi care îndeplineşte în mod prioritar o funcţie de comunicare. Textul, în general, pentru a-şi îndeplini
această funcţie, trebuie să satisfacă şapte standarde: coeziunea, coerenţa, intenţionalitatea,
acceptabilitatea, informativitatea, intertextualitatea şi situaţionalitatea.
În perimetrul literaturii textul instruieşte în acelaşi timp receptorul cu privire la modul în care
emiţătorul, adică autorul textului, doreşte să fie înţeles. Din punct de vedere conotativ textul alcătuieşte un
sistem care nu se suprapune decât parţial peste sistemul lingvistic ce îi serveşte ca bază, pentru că textul
literar este în primul rând un sistem conotativ, este un sistem secund raportat la un alt sistem de
semnificare. Semiotic vorbind, testul este alcătuit din trei straturi:
- stratul verbal, alcătuit din elementele propriu-zis lingvistice, fonologice, gramaticale, care
constituie obiectul analizei retorice, sub unghiul expresivităţii acestor aspecte;
- stratul semantic reprezintă totalitatea unităţilor lingvistice care vertebrează motivul sau
ansamblul de motive ce constituie scheletul temei sau al mănunchiului de teme. Acest strat
constituie obiectul analizei tematice;
- stratul sintactic este reprezentat de relaţiile între unităţile lingvistice: fraze, paragrafe etc; acest
strat constituie obiectul analizelor de tip narativ. Aceste analize la rândul lor caută:
1. Ordinea logică – cauzalitatea, disjuncţia, deducţia, conjuncţia, logica specifică a textului.
2. Ordinea temporală – raporturile care se constituie într-un text între timpul cosmic, timpul fizic,
timpul interior, între timpul lecturii, timpul naraţiunii, timpul evocat de naraţiune etc. Toate
aceste dimensiuni temporale alcătuiesc o reţea.
3. Ordinea spaţială – ritmul pe care se construieşte textul (axul textului) şi raporturile dintre
diferitele dimensiuni spaţiale evocate efectiv existente în text.
. Textul există prin câteva ipostaze şi ele relaţionate între ele:
1. Avantextul – desemnează ansamblul de manuscrise, de variante ce preced textul definitiv şi
constituie împreună cu acesta un sistem. Avantextul aproximează, mă ajută să deduc printr-un efort
analitic de rememorare, poesisul. De obicei, acest ansamblu care ţine de geneza textului este
restituit în opera definitivă, care este, fie clasică, fie clasicizată.
5
 2. Paratextul – relaţia textului cu acele elemente care intră în alcătuirea orizontului de aşteptare al
operei. De paratext ţin: titlul, prefaţa, postfaţa, infrapagina, ilustraţiile, prezentarea sumară de pe
coperta a patra, notele marginale. Problema titlului este extraordinar de importantă. În literatură
există o multitudine de titluri. Titlul este de multe ori o hieroglifă, el fiind extrem de important chiar
începând de la unul foarte simplu: un substantiv articulat sau nearticulat. Nu întâmplător Blaga îşi
intitulează poezia Gorunul şi nu spune Un gorun. La fel de dificilă este şi problema ilustraţiei;
aceasta se desfăşoară într-un câmp foarte larg, începând de la plierea efectivă pe text, până la
nonfigurativism.
3. Metatextul – relaţia de comunicare care îl leagă pe un text de altul fără să-l citeze sau să-l numească
în mod necesar. Un astfel de metatext este Ulise al lui Joice, care de fapt rescrie Odiseea, fără s-o
citeze niciodată, însă o rescrie la nivelul unei zile, într-un oraş din Irlanda.
4. Contextul – reprezintă de obicei relaţiile textului cu câmpul social-cultural de apartenenţă genetică
sau funcţională.
5. Hipertextul – reprezintă de obicei derivarea unui text din altul, fie prin transformare, fie prin
imitaţie. Parodia, de exemplu, este un hipertext.
6. Arhitextul – relaţia de apartenenţă dintre toate celelalte ipostaze textuale la un fel de text-matrice,
text nediferenţiat.
7. Intertextul – reprezintă un concept de culoare socio-lingvistică; intertextul este tot ceea ce situează
în mod explicit un text în relaţie cu alte texte sub forma citării. Citatul poate să fie real, încadrat în
textul respectiv, sau fals. Vorbim despre intertextualitate atunci când înţelegem că orice enunţ este o
permutare, o asimilare şi o prelucrare de enunţuri anterioare, astfel încât fructul acestui proces triplu
este un text caracterizat prin încrucişarea acestor enunţuri. Intertextul conştientizează şi adânceşte în
acelaşi timp un adevăr formulat încă demult şi anume că nimic nu este nou sub soare, că totul s-a
scris, că tot ce se scrie de fapt se rescrie şi că tot universul e o carte în care noi, fiinţe sensibile,
facem parte din universul de semne ale acestei cărţi. Prin urmare, intertextul este ansamblul textelor
care pot fi apropiate prin analogie, prin similitudine, prin comparaţie, de textul pe care-l avem.
Este, în plus, ansamblul textelor regăsite de memorie în textul pe care-l citim. Cu cât trimiterile
intertextuale în procesul de lectură sunt mai numeroase, cu atât opera e mai valoroasă şi, de
asemenea, procesul de receptare e la un standard mai ridicat.
Toate aceste ipostaze ale textului literar, între care se detaşează evident intertextul, alcătuiesc un
sistem, pe de o parte, precum şi fenomenul de comprehensiune, pe de altă parte. Toate aceste ipostaze au
rolul de a ajuta la decodarea textului, a structurii lui, precum şi de a facilita procesul de lectură, care e
alcătuit din comprehensiune şi din interpretarea textului.
Critica literară, spre deosebire de poetică, are ca obiect cu precădere individul; ea reprezintă un
discurs axiologic, întrucât conferă o valoare sau o nonvaloare operei. Pe de altă parte, critica literară
descoperă structura operei literare şi o defineşte în esenţa ei. Ea integrează opera într-un sistem de relaţii

6
cu alte opere. Prin urmare, critica literară descoperă şi nu creează valoarea. Ea, în calitate de discurs care
legitimează existenţa operei, are câteva funcţii:
- funcţia teoretică – aici venind în atingere cu poetica, pentru că face parte din filozofia operei;
- funcţia socială – în sensul că, indiferent de tipul de critică, ea educă opinia şi gustul public;
- funcţia practică – în sensul că reface prin deducere procesul de creaţie a operei; ea e capabilă,
printr-un efort anamnetic, să refacă procesul de creaţie.
Critica cunoaşte o tipologie determinată de privilegierea unui anumit strat al operei; vorbim astfel de critică
mitologică, arhetipală, psihanalitică, de tip sociologic etc. Critica literara din punct de vedere al cititorului
faţă de text se împarte în două:
A) critica de text, ( critica filologică) care este produsul unei lecturi specializate;
B) critica propriu-zisă, care cunoaşte, la rândul ei, anumite forme de manifestare şi anume:
recenzia, studiul monografic, eseul etc.
Receptarea textului literar din perspectiva stilistica presupune descifrarea lingvistico--
artistica a operei, intelegerea cuvantului si a latentelor sale, descompunerea imaginarului artistic, pentru ca
scriitorul selecteaza, combina cuvinte si sensuri, opereaza devieri" estetice. Criticul N. Balota apreciaza ca
discursul poetic participa la ordinea limbajului comun si, totodata, transcende aceasta ordine (). Poezia
purcede din radacina insasi a cuvantului; ea este o vorbire originara".
Analiza stilistica urmareste aspectele esentiale ale operei sub raportul realizarii expresivitatii, al
mestesugului cuvintelor ce primesc relief, culoare si insufletire. Originalitatea poeziei se manifesta prin
limbajul ei specific, prin registrul variat al figurilor de stil, prin proiectarea viziunii lirice despre lume si
viata intr-o substanta sugestiva, inedita, la limita neobisnuitului, a inefabilului, a nonconventionalului.

NIVELURILE TEXTULUI POETIC

 NIVELUL FONETIC
La acest nivel se descoperă şi comentează prezenţa următoarelor figuri :
 AFEREZA – suprimarea unui sunet sau a unui grup de sunete aflat în poziţie iniţială într-un
cuvânt – vreme-nchisă
 APOCOPA – idem, în poziţie finală – făr-de –veste
 SINCOPA –idem, în interiorul cuvântului – alt’dată
 ALITERAŢIA –repetiţie consonantică cu efect eufonic, onomatopeic sau simbolic – Prin vişini
vântul în grădină / Cătând culcuş mai bate-abia – Coşbuc
 ASONANŢA –repetiţia unei vocale accentuate în două sau mai multe cuvinte – Ale turnurilor
umbre peste unde stau culate – Gr.Alexandrescu

7
  CUVÂNTUL –VALIZĂ – fuzionare a două cuvinte care au un anumit număr de caracteristici
formale comune. Aceste cuvinte se suprapun parţial, când au şi o asemănare fonetică. –a furgăsi
– a fura+ a găsi, femartie – februarie+ martie
 DIEREZA – fenomen invers sinerezei , constând în multiplicarea vocalelor – Oceanul de
ninsoare , în loc de o-cea-nul
 METATEZA – constă în schimbarea ordinii sunetelor într-un cuvânt . remuneraţie pentru
remuneraţie
 PALINDROMUL – cuvinte sau sintagme care se citesc la fel şi de la dreapta la stâna şi invers –
capac, sus, Ana, rar
 PARIGMENON – figură ce presupune repetarea, în acelaşi vers, a cuvintelor care fac parte din
aceeaşi familie lexicală, repetiţia având efect eufonic – Singur fuse îndrăgitul, singur el
îndrăgitorul – Eminescu
 PARONOMAZA – joc de cuvinte, apropiate ca formă , uneori şi ca etimologie – La toată
răscrucea-i o cruce –Arghezi, Toţi au murit de tot –Eminescu
 POLIPTOTONUL – figură de sunet cu implicaţii semantice, care constă în repetarea aceluiaşi
cuvânt, cu forme diferite – E stăpânul fără margini peste marginile lumii – Eminescu
 SINEREZA – reprezintă unirea a două vocale într-un diftong sau monoftongarea – sară în loc de
seară.
 RIMA , fiind definită ca omofonia ultimelor vocale accentuate din versuri sucesive, este
considerată o figură de sunet.

 NIVELUL LEXICAL
Pentru analiza din acest punct de vedere, sunt relevante următoarele aspecte :
 CATEGORIILE LEXICALE – arhaisme, regionalisme, cuvinte populare, neologisme, elemente de
jargon, argou, termeni ştiinţifici
 CLASE SEMANTICE – sinonime, antonime,omonime, paronime, pleonasm, tautologie
 MIJLOACE DE FORMARE A CUVINTELOR – derivare, compunere, conversiune
 CÂMPUL LEXICO- SEMANTIC – în text pot fi detectaţi termeni care se grupează în jurul aceleaşi
noţiuni – plumb – la Bacovia

 NIVELUL MORFOSINTACTIC
Investigarea textului presupune identificarea şi comentarea figurilor de construcţie .
 CHIASMUL SIMPLU – AŞEZAREA ÎN CRUCE – repetarea lexicală a cel puţin unuia din
termenii simetriei – schema AB BA – Toate-s vechi şi nouă toate – Eminescu
 COMPLEX – sunt puse în paralel aceleaşi elemente lexicale, dar cu funcţiile gramaticale
inversate – slova vorbelor tocită / Vorba slovei prihănită – Arghezi

8
  ELIPSA –suprimarea unui constituent dintr-un enunţ – Şi bea din plin vârtejul stârnit în
preajma ta / Cum, altădată, boarea pădurilor terestre- I.Barbu
 HIPALAGA, numită şi epitet imposibil, presupune tot o rupere în ordinea firească a unei
sintagme, prin plasarea unui determinant pe lângă un alt cuvânt, faţă de care nu se
subordonează, creând ambiguitate – Lacul codrilor albastru – Eminescu în loc de lacul
albastru al codrilor
 HIPERBATUL – scoaterea în afara cadrului normal al frazei a unuia dintre constituenţii ei
ficşi ( dislocare sintactică ) – Trandafiri aruncă roşii…/ Trandafiri aruncă tineri – Eminescu
 INVERSIUNEA – schimbare în ordinea constituenţilor frazei – Ale turnurilor umbre peste
unde stau culcate. – Alexandrescu
 PARALELISMUL SINTACTIC – procedeu prin care se repetă, în acelaşi vers sau în versuri
succesive, acelaşi tipar sintactic , de obicei este generat de repetiţie – Şi dacă…- Eminescu
 POLISINDETONUL – repetiţia mărcilor coordonării, punând în evidenţă relaţia sintactică – Şi
plouă şi ninge/ Şi ninge şi plouă. – Bacovia
 REPETIŢIA – reluarea unui element cu aceeaşi valoare – Care vine, vine, vine, calcă totul în
picioare – Eminescu
 ZEUGMA – folosirea unui cuvânt ( predicat, atribut, complement) într-o relaţie gramaticală
cu mai multe cuvinte din propoziţie / frază – Mândrului geniu şi nalt / Al luminei –
Eminescu

 NIVELUL STILISTIC
Cuprinde figurile semantice, de gândire retorice ( acestea alcătuind sfera figurilor stilistice )
1. FIGURI SEMANTICE
 COMPARAŢIA
 EPITETUL –
1. simplu
2. dublu
3. apreciativ – mândru soare
4. ornant – păsări negre
5. evocativ- vorbă prihănită
6. generalizator – dulce plai
7. individualizator – melc nătâng
8. cromatic –păru-i galben
9. sinestezic – aromate promoroace
10. oximoronic – calde promoroace
11. pleonastic- pulbere fină
12. metaforic – ciorapi de sticlă de mătase
9
 13. substantival – codrii de argint
14. adjectival – floare-albastră
15. adverbial – plânge încet
16. gerunzial – lebădă murindă
 METAFORA
1. in praesentia – Lună , tu, stăpâna mării – Eminescu
2. in absentia – Sfertul lumii de apus / S-a urcat niţel mai sus – Arghezi
3. metaforă – apoziţie – Leoaică tânără – iubirea – Stănescu
4. metaforă genitivală – Cuibul veşniciei – Blaga
5. metaforă verbală – Zilele albe, iată , au început să plece – Arghezi
6. metaforă adjectivală – ( epitetul metaforic ) – Limba scămoasă – Arghezi
7. la Blaga – metaforă plasticizantă şi revelatorie
 PERSONIFICAREA

2. FIGURI DE GÂNDIRE
 ANTITEZA
 LITOTA – presupune a spune mai puţin , dar a semnifica mai ult – El vine-aşa , de
dragul lui , / Când vine – Coşbuc – în subtext se înţelege că este vorba de un
sentiment mult mai puternic decât cel care este afirmat
 HIPERBOLA
 OXIMORONUL – epitet imposibil , asociind două cuvine cu sensuri contradictorii –
dureros de dulce, luminoasa umbră - Eminescu
 CLIMAXUL – gradaţia ascendentă – căci eu iubesc / şi flori , şi ochi , şi buze şi
morminte – Blaga
 ANTICLIMAXUL – gradaţie descendentă – Toţi au plecat, de când ai plecat/ Toţi s-au
culcat , ca tine , toţi au înnoptat, / Toţi au murit de tot – Arghezi
3. FIGURI RETORICE
 INTEROGAŢIA RETORICĂ
 INVOCAŢIA RETORICĂ

 NIVELUL IMAGINILOR ARTISTICE

 IMAGINEA ARTISTICĂ – forma concretă de redare a unei idei artistice.
 VIZUALE
 AUDITIVE
 AUDIO- VIZUALE – Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi –
Eminescu

10
  TACTILE – Şi parcă dorm pe scânduri ude – Bacovia
 OLFACTIVE – Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet – Eminescu
 GUSTATIVE – Cerul la gust –ajunge ca un blid/ Cu laptele amar şi agurid
– Arghezi
 SINESTEZICE- O picătură parfumată cu vibrări de violet – Bacovia
 CROMATICE – S-a-nchis grădina serii cu porţi de abanos – Voiculescu
 STATICE – Iar pe-ntinderea pustie , fără urme , fără drum – Alecsandri
 DINAMICE – ( CINETICE, MOTRICE ) – Pe copite iau în fugă faţa
negrului pământ – Eminescu

 NIVELUL PROZODIC
 RIMA – potrivire sonoră în finalul versurilor
a). În funcţie de felul în care se repetă vocalele ce o compun :
1. împerecheată – aa-bb
2. încrucişată – abab
3. îmbrăţişată – abba
4. monorimă
5. înlănţuită aba, bcb, cdc
b). În funcţie de accent
1. feminină ( silabele finale neaccentuate )
2. masculină ( silabele finale accentuate )
3. dactilică ( are accentul pe antepenultima silabă a cuvântului )
4. hiperdactilică/ peonică ( cuvântul are accentul pe a patra
silabă )

 MĂSURA - numărul silabelor ce compun un vers

-versuri scurte ( 7-8 silabe, specifice poeziei populare )
-versuri lungi ( peste 10 silabe )

 RITMUL – succesiunea silabelor accentuate şi neaccentuate dintr-un vers

-iambic – a doua accentuată
-trohaic – prima accentuată
-dactilic -o silabă accentuată + 2 neaccentuate
-ambibrahic – prima neaccentuată+ accentuată+ neaccentuată
-anapestic – 2 silabe neaccentuate + accentuată
 VERSUL ALB – vers lipsit de rimă

11
  VERSUL LIBER – vers lipsit de rimă şi de ritm, având măsură variabilă
1
8 Date despre
Încadrare în
autor şi operă
lit.naţională
Gen, specie,
7 şi univ. 2
Curent lit.
NIVELUL NIVEL FONETIC
PROZODIC

NIVELUL NIVEL LEXICAL

IMAGINILOR
3
6
ARTISTICE
NIVEL NIVEL
STILISTIC MORFO

5 SINTAC 4

CURENTUL LITERAR
Curentul literar: e miscarea de idei si principii artistice care reuneste scriitori ce adera la
aceleasi conceptii literare fata de care se simt atrasi spititual, inscriindu-se astfel in maniera literara
respectiva. De obicei, ideile estetice si literare ale unei astfel de grupari se fac publice printr-un manifest
sau program literar.
Ex.: ,,Introductie” programul-manifest al ,,Daciei literare”.
Clasicismul: e un curent cultural care a impus creatiilor trasaturi ferme si precise, promovand
interesul pentru natura umana (caracterE), imprimand ordine, armonie si rigoare: Regula celor trei unitati
(de loc, de timp si de actiunE) si puritatea genurilor literare; Cultul pentru adevar si natural; Cultul pentru
virtuti morale si de constiinta, de unde rezulta caracterul moralizator al operei literare. Trasaturi puternice
de caracter: vitejia, demnitatea, generozitatea, avaritia, lasitatea, demagogia etc. Stilul sobru, grav.
Ex.: Ioan Slavici este un scriitor moralist (vezi ,,Moara cu noroc”).
Iluminismul: e miscarea culturala si ideologica (filozofica, estetica, stiintifica si literarA),
cunoscuta si sub numele de ,,Epoca Luminilor”, care promoveaza ratiunea, caracterul laic si anticlerical,
emanciparea maselor populare prin cultura si combate dogmele si fanaticismul.
Ex: Gheorghe Sincai, S.Micu, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu.
Modernismul: e un curent literar initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a carui doctrina
porneste de la ideea ca exista “un spirit al realului” care impune procesul de sincronizare a literaturii
romane cu literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului. Ideea de la care porneste Eugen
Lovinescu este aceea ca civilizatiile mai putin dezvoltate sufera influenta binefacatoare a celor avansate,
mai intai prin imitatia civilizatiei superioare (Teoria imitatiei emisa de francezul Gabriel TardE), iar dupa

12
implantare, prin stimularea crearii unui fond literar propriu. De aceea teoria ,,formelor fara fond” sustinuta
de Titu Maiorescu este acceptata si de Lovinescu, dar acesta considera ca formele pot uneori sa-si creeze
fondul. In vederea modernizarii literaturii romane, Eugen Lovinescu traseaza cateva directii noi pe care sa
se inscrie operele literare: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, tematica operelor
literare sa fie inspirata din viata citadina si nu cea rurala, crearea romanului obiectiv si a romanului de
analiza psihologica, intelectualizarea prozei si a poeziei (ilustrarea in operele literare a unor idei filozofice
profundE), crearea intelectuala, ca personaj al operei literare.
Ex.: Liviu Rebreanu este creatorul romanului romanesc modern prin ,,Ion” (roman obiectiV) si
,,Padurea spanzuratilor” (roman de analiza psihologicA).
Parnasianismul: e curentul literar aparut ca reactie impotriva romantismului (in Franta – 1850) si
promoveaza o constructie savanta impersonala, obiectiva a ideilor literare, prin imagism rafinat si forma
superioara, in care poetul nu-si implica sentimentele, trairile, o poezie pietenala, rece. Noutatea consta in
sonoritatile surprinzatoare ale cuvintelor, bogatia si ineditul rimelor.
Ex.: Ion Barbu – etapa parnasiana.
Poporanismul: e un curent literar aparut in Romania la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea, ale carui idei sustineau inspirarea operelor literare din viata poporului, avand ca scop
dezvoltarea si progresul existentei taranesti, atat din punct de vedere material cat si cultural. Revista care
promoveaza poporanismul este “Viata Romaneasca” (1 martie 1906 – IasI), sub conducerea lui Garabet
Ibraileanu, care cerea scriitorilor simpatie pentru clasa taraneasca.
Ex.: creatia lirica a lui Octavian Goga.
Realismul: e curentul cultural care impune gandirea veridica a realitatii cu obiectivitate, fara
implicare afectiva a scriitorului in redarea intamplarilor sau conturarea personajelor. Ilustreaza intamplari
si personaje tipice, reale, creand astfel tipologii de caractere: arivistul, demagogul, avarul, intelectualul etc,
intr-un stil impersonal, rece, obiectiv.
Ex.: Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu.
Romantismul: e miscarea artistica ce introduce noi categorii estetice (uratul, grotescul, macabrul,
fantasticuL) si noi specii literare (drama romantica, meditatia, poemul filozofic, nuvela istoricA). Trasaturi:
exprimarea exagerata a unor idei sau sentimente puternice, personaje exceptionale puse sa actioneze in
imprejurari exceptionale, cultivarea specificului national prin inspirarea din istorie, folclor, frumusetile
naturii. Modalitatea stilistica specifica este antiteza. Motive si teme romantice: luna, noaptea, izvorul, lacul,
ruinele, fantomele, visul, codrul, cosmosul etc.
Ex.: Opera lui Mihai Eminescu (ultimul mare romantic europeaN ); ,,Umbra lui Mircea la Cozia”
de Grigore Alexandrescu.
Semanatorismul: e un curent literar ce-si programul publicat in revista ,,Semanatorul”, aparuta la
Bucuresti intre anii 1901 – 1910, condusa initial de Alexandru Vlahuta si George Cosbuc iar apoi de
Nicolae Iorga. Ideile promovate in semanatorism exprima: paseismul (intoarcerea spre trecuT), idilismul

13
(infrumusetarea fortatA) a satului romanesc, sentimentul dezradacinarii de sat, predilectia de scene
violente, cu personaje dominate de instincte, asadar un interes exagerat pentru viata taranimii, pentru
creatia populara, pentru trecutul glorios al neamului.
Ex.: volumul ,,Balade si idile” de George Cosbuc.
Simbolismul: e un curent literar artistic aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea si are meritul de a fi
redat poeziei sensibilitatea, apeland la simbol aluzie sugestie. Trasaturile simbolismului: raportul dintre
simbol si eul poetic nu este exprimat, ci sugerat; poezia simbolista exprima numai atitudini poetice sau stari
sufletesti; principala modalitate de realizare a poeziei este corespondenta dintre cuvant si elementul din
natura ale carui caracteristici sugereaza toate simturile omului (auz, vaz si miroS); promoveaza, ca noutate
prozodica, versul liber.
Ex.: ,,Plumb” de George Bacovia.
Sincronismul: e un principiu cultural, constituind punctul de plecare al curentului literar numit
modernism, exprimand ideea sincronizarii literaturii romane cu literatura europeana sau, altfel spus,
europenizarea literaturii romane.
Traditionalismul: e tendinta de supraevaluare a elementelor de traditie ale unui popor, de ilustrare
in operele literare ale miturilor, motivelor, credintelor, elementelor de limbaj ale poporului.
Traditionalismul nu este un element literar care s-a constituit si manifestat intr-o anumita perioada istorica,
cu directii trasate de un initiator, ci este mai mult o ilustrare a spiritului conservator al unui autor.
Ex.: majoritatea scriitorilor romani manifesta elemente traditionale in operele lor.
Umanismul: e o miscare culturala, cunoscuta si sub numele de Renastere, care promoveaza
dezvoltarea armonioasa a spiritului uman prin eliberarea lui de orice constrangeri, avand urmatoarele
trasaturi: ratiunea sa domine fiinta umana, increderea in demnitatea si libertatea omului si preocuparea
pentru o dezvoltare multilaterala, armonia dintre om si natura, precum si respectul si intoarcerea spre
valorile spirituale ale antichitatii. Altfel spus, umanismul impune intreaga capacitate de simtire si gandire a
omului ca principal element in progresul culturii universale.
Ex.: Grigore Ureche, Miron Costin, D. Cantemir, iar ca personalitati ale Renasterii: St. cel Mare.
Existentialismul - varianta distincta a filozofiei existentiale - este o doctrina filozofica si de actiune
caracterizata printr-o accentuare a individualitatii, propagarea libertatii individuale si a subiectivitatii.
Existentialismul isi are originea in lucrarile lui Kierkegaard, este dezvoltat de contributiile lui Husserl si
Heidegger, devenind faimos dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial prin lucrarile lui Jean-Paul
Sartre si ale autorilor grupati in Franta in jurul revistei "Les Temps Modernes". Existentialismul cuprinde
deopotriva un sistem ideatic, o morala si o doctrina de actiune.
Ermetismul - 1. Caracterul de neinteles al unei opere, lucrari teoretice, caracterul secret al unei
doctrine. 2. Curent literar, manifestat cu precadere dupa primul razboi mondial, care a cultivat deliberat (in
poeziE) un limbaj excesiv intelectualizat, incifrat, adesea ininteligibil.
Ex.: Ion Barbu - etapa ermetica

14
 Expresionismul - Se deosebeste in mod fundamental de naturalism si impresionism. Spiritul
creator nu mai ramane pasiv, nu mai este supus obiectului, ci se reflecta in exterior, Venind sa dea expresie
intregului. Expresionismul se manifesta cu intregul sau cortegiu de fenomene, prin trairile halucinatorii,
reprezentarile fantaste, deformate ale lumii, constiinta finala, apocaliptica, generate de priza societatii
timpului. Lumea, considera ei, a ajuns la un capat, e perioada declinului civilizatiei industriale, incapabila
de a mai produce ceva nou, de a renaste, precum pasarea Phoenix, din propria-i cenusa. in consecinta, cum
nimic nu se schimba, se pune punctul final, se apropie sfarsitul.
Ex.: Blaga este expresionist in "Poemele luminii" (1919), "in marea trecere" (1923), in piesele de
teatru "Zamolxe" (1921), "Tulburarea apelor" (1923)
ELEMENTE DE COMPOZITIE
 OPERA LIRICA
Poezia lirica se constituie ca o compozitie coerenta, o tesatura armonioasa, inseparabila intre
continutul poetic dens si forma adecvata, materialul lingvistic fiind ordonat dupa o logica interioara.
Partile intregului se organizeaza intr-o constructie unitara, fie realizata deliberat de creator, fie ca
produs al intuitiei artistice.
Compozitia exterioara a poeziei se refera la strofe, canturi, grupaje asimetrice de versuri, structuri
continue determinate de tehnica ingambamentului.
Compozitia interioara trimite la un motiv central din textul poetic, la un laitmotiv si se afla in
relatie cu elementele compozitiei exterioare.
Creatiile epice si lirice pot fi organizate atat in structuri succesive liniare - curgerea cronologica a
faptelor sau a starilor afective sau dislocate -, cat si in structuri simultane, ce prezinta alternativ trairi lirice
diferite. Astfel, secventele lirice decupate dintr-un text pot fi coerente, unitare, prezentate in gradatie sau
prin contrast.
Structura operei literare depaseste simpla insumare a elementelor componente, un sistem de
relatii uneste forma si continut, idee si material artistic intr-o sinteza superioara. Tudor Vianu vorbeste
despre structura artistica" (sufleteasca) a creatorului, spirit intuitiv, cu fantezie creatoare" si forta de
expresie si structura ierarhica a operei de arta", ordonarea mai multor valori sub semnul valorii estetice.
Tema, ideea, motivul/laitmotivul sunt elemente ale structurii operei de arta prin care se dezvaluie
viziunea, perspectiva, atitudinile creatorului fata de realitatea reflectata.
 Tema reprezinta un aspect general al realitatii surprins artistic in opera literara (natura, dragostea,
destinul, geniul, patriotismul, razboiul, avaritiA). Numarul temelor este limitat, acestea se reiau, in
literatura, din perspective si cu modalitati artistice diferite. intr-o definitie mai moderna, tema este o
schema foarte generala spre care conduc situatiile si motivele dintr-o opera" (B. Tomasevski, Teoria
literaturii. PoeticA) si continua cu ideea ca acest concept inseamna insumare, unificare a materialului
lexical al lucrarii".

15
 Motivul este elementul component al unei opere literare" {Dictionar de termeni literari, coordonator Al.
SandulescU), un element cu grad de generalitate care se repeta in diferite momente ale aceleiasi opere
sau in creatii diferite, acumuland de fiecare data noi sensuri" (C. Parfene, Receptarea poetica). Dupa
Tomasevski, motivul este cea mai mica unitate semnificativa a textului, cea mai mica particula a
materiei tematice", iar tema reprezinta unitatea semantica a diferitelor elemente ale operei, cu un grad
sporit de generalitate. Astfel, motivul amurgului violet", al ploilor reci se subsumeaza temei toamnei, ca
ipostaza a naturii.
 Motivele literare pot fi explicite (un cuvant, o sintagma, un pasaj in textul epiC) sau implicite
(sugerate doar prin imaginile poeticE), centrale - repetate insistent, obsedant, numite si
laitmotive - sau secundare (mai putin importante in ierarhia sensurilor artisticE).
 Motivele sugestive in literatura sunt cele vegetale (teiul, codrul, salcamul, floarea albastra),
acvatice (apa, izvorul, marea, lacuL), muzicale (buciumul, lira, violina, clavirul, muzica
sfereloR), cosmice (luceferii, stelele, luna, soarele, calatoria astrala), somnul, visul, jertfa, carpe
diem, fortuna labilis, revolta titaniana, motivul mioritic etc. Acestea circula in spatii culturale
diferite, in genuri si curente variate, cu semnificatii nuantate in functie de personalitatea
scriitorilor.
 Ideea poetica este un termen complex, care a evoluat, ca semnificatie, de la acceptiunea
neoplatoniciana (obiectivare a Ideii transcendente la nivel poetiC), apoi reprezentare interioara a
existentei, pentru ca in spatiul teoriei literare moderne sa insemne conceptia de baza a scriitorului in
raport cu tema si realitatea abordate, atitudinea fundamentala a acestuia. Daca adaugam la relatia autor -
opera si alte aspecte importante, ca raportul opera - lector, contextul creatiei, contextul receptarii,
conceptul de opera deschisa", definitia ideii operei trimite si la semnificatiile profunde implicate in
structura sa, dezvaluite, actualizate, A«concretizateA» de cititor in procesul intim al lecturii" (C.
Parfene, op. cit., p. 22).
Aspecte ale constructiei exterioare:
» Titlul - element lingvistic, ce identifica o creatie; cuvant-sintagma, propozitie sau fraza asezata
inaintea textului unei lucrari.
- unele texte nu au titlu, acesta fiind inlocuit cu semne grafice;
- are o valoare simbolica, sintetizand esenta creatiei respective si sugerand o traire, o neliniste sau o
idee reluata preponderent in cuprinsul operei.
Exemple: Sara pe deal, Creion, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Testament, Joc secund etc.
» Incipitul - formula introductiva, cu o anumita relevanta ideatica sau expresiva.
» Grupajul strofelor, canturilor, ciclurilor poematice sprijina identificarea secventelor lirice,
pentru ca intre forma si continut se constituie importante relatii de profunzime.

16
Constructia interna se refera la ordinea si logica interioare ale poeziei. Textul poetic cuprinde o
succesiune de tablouri, de secvente lirice determinate de substanta ideatica, de o imagine a naturii, o stare
de spirit, o traire a eului.
Relatiile dintre secvente pot fi de simetrie sau de opozitie.
Imaginea artistica este o reflectare sensibila a realitatii prin cuvinte, sunete, culori, in functie de
materialul specific fiecarei forme de arta. Este un produs al imaginatiei, al fanteziei artistului, care va
recrea realul, va reconfigura sugestiile si impresiile primite din jur, dinspre propriile existenta si experienta,
particularizand generalul si concretizand abstractiile.
Plecand de la realitate, artistul nu o reproduce, ci o transfigureaza prin filtrul conceptiilor si al
sensibilitatii sale. Produsul artistic obtinut este o imagine a lumii, o alternativa construita prin jocul
fictiunii, iar imaginarul artistic genereaza opere ca realitate artistica". Imaginile artistice ale literaturii sunt
imagini verbale (literatura este arta care in constructia imaginilor foloseste ca material functia expresiva a
limbiI), imagini exprimate prin cuvant" (E. Boboc, Concepte operationalE).
Combinarea magica a cuvintelor, expresivitatea limbajului, armonia profunda dintre idee si expresie
verbala determinate de viziunea launtrica a scriitorului genereaza imaginea artistica, importanta unitate de
sens poetic, literar intr-un text.
Imaginea poetica este o forma particulara a imaginii artistice, cu un caracter senzorial accentuat,
dar in relatie cu valoarea notionala a cuvantului. Este clasificata in: vizuala, auditiva, tactila, olfactiva,
chinestezica, sinestezica, in functie de natura elementelor senzoriale solicitate. Se bazeaza pe sensul
conotativ al cuvintelor, pe asociatii si combinatii poetice inedite, fiind o abatere de la norma lingvistica, o
reproiectare de sensuri. in constructia unei imagini poetice, poetii folosesc in mod original figurile de stil,
resursele expresive ale limbii.
Trăsături:
I. EUL LIRIC
= “vocea” care exprimă gândurile şi sentimentele poetului;
= nu se confundă cu personalitatea reală a poetului;
= mărci gramaticale: persoana la pronume, adjective pronomonale posesive şi verbe (I/a II-a,
subiectiv; a III-a obiectiv)
II. FIGURI DE STIL: epitet,metaforă, enumeraţie, ş.a.
III. IMAGINI POETICE: vizuale, auditive, olfactive, motorii, motorii, tactile;
IV. MODALITATI DE EXPUNERE SPECIFICE: descrierea, monologul, dialogul;
V. VERSIFICATIA ( PROZODIA ):
 ritm
 masura versurilor
 rima
 ritm ( iambic (-/), trohaic(/-), dactilic etc )

17
  rima (monorimă (a-a-a-a),încrucişată (a-b-a-b), îmbrăţişată(a-b-b-a), împerecheată(a-a-b-b), variată)
 masura versurilor = numărul de silabe dintr-un vers.
Tipuri de poezie
A) poezie lirică subiectivă = lirica eului (I, II )
B) poezie lirică obiectivă :
a) “lirica rolurilor” (se exprimă direct sentimentele altei persoane );
b) “lirica măştilor” ( Autorul se ascunde sub masca altor personaje: o altă
personalitate exprimă sentimentele poetului – Demiurgul=
locul fiinţei umane în Univers - Luceafărul, de Mihai
Eminescu )
Componentele textului liric
I. Elemente de compoziţie şi de ordin structural:
1. titlu
 cuvânt, sintagmă sau text care stă în fruntea unei poezii, concentrând problematica tratată.
 in poezie sunt utilizate frecvent titluri metaforico-simbolice, originale şi expresive, destinate să
orienteze aşteptările cititorului ( Amurg violet, Cuvinte potrivite, Flori de mucigai ).
 poate exprima timpul, spaţiul; poate fi cuvânt-cheie ( Plumb ).
 Cuvânt:
 Luceafărul, de M.Eminescu;
 Testament, de Tudor Arghezi,
 Plumb, de George Bacovia.
 Sintagmă:
 Malul Siretului, de V. Alecsandri;
 Paradis în destrămare, L. Blaga;
 Flori de mucigai, Tudor Arghezi;
 Text:
 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, L. Blaga,
 Fiind băiet, păduri cutreieram, M.Eminescu
2. incipit
 formulă introductivă într-o operă literară, cu o anumită relevanţă artistică;
 are valoare anticipativă, uneori sugerează semnificaţia întregului text;
 tine de construcţia exterioară a operei literare
Exemple :
 “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” = Titlu= primul vers;
 “Leoaică tânără, iubirea” = Titlu= primul vers;

18
  “Dormeau adânc sicriele de plumb” – Plumb ( primul vers );
 “Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte” – Testament, de T. Arghezi;
 “A fost odată, ca-n poveşti” – Luceafărul, de Mihai Eminescu
3. secvenţe poetice
 unitate de construcţie a unei poezii, concentrând o idee literară , corespunzătoare, de regulă, unei
strofe:
Exemplu :
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii,
şi nu ucid
cu mintea tainele ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte”
( L. Blaga - cunoaşterea luciferică )
4. relaţii de opoziţie şi de simetrie
 elemente de compoziţie în textul poetic:
 relaţia de simetrie= dispunerea, într-un mod asemănător, a unor cuvinte / sintagme,
secvenţe poetice identice în discursul liric, fiind aşezate într-o îmbinare armonioasă şi
având rol eufonic şi de a accentua ideea poetică;
“Ea era frumoasă ca umbra unei idei, //
[…] Ea nu avea greutate, ca respirarea. //
[…] Ea era frumoasă ca umbra unui gând”.
( frumuseţe senzorială + ideală ): Evocare, Nichita Stănescu
 relaţia de opoziţie= raport între elementele lirice antitetice, care coexistă opunându-se ori
excluzându-se pentru a scoate în evidenţă ideea poetică sau semnificaţiile acelor
cuvinte / sintagme / secvenţe poetice.
Estetica urâtului ( FRUMUSETEA URATULUI )în Testament, de
Tudor Arghezi:
“bube, mucegaiuri şi noroi” – “frumuseţi şi preţuri noi”;
“Zdrenţe” – “mucegaiuri şi icoane” ;
“veninul” – “miere”.
5. elemente de recurenţă : motiv poetic, leitmotiv
 motiv poetic= unitate structurală minimală, relevând o situaţie tipică şi având semnificaţii
 simbolice . Prin repetare, devine element de recurenţă şi laitmotiv.
Ex.: luna, lacul, stelele, luceafărul, teiul, codrul → TEMA NATURII;

19
  Tema: element din structura operei literare; un aspect din realitate transfigurat in opera
( despre
 ce e vorba în operă= ideea centrală ): iubirea, războiul, natura, istoria, moartea, geniul.
 laitmotiv= motiv central care se repetă de mai multe ori într-o operă, pentru a accentua
imaginea artistică. In poezie, se integrează uneori, refrenului.
 Refren = cuvânt, vers sau chiar strofă care se repetă într-o poezie pentru a accentua o
anumită
 idee poetică.
Ex.: “Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar/
( alb + negru→ gri= cromatica → dezolarea )
Décor de doliu funerar / Copacii albi, copacii negri”. ( G. Bacovia, Décor )
II. Instanţele comunicării în textul poetic: eul liric
 Eul liric = “vocea interioară” a creatorului de poezie;
 “vocea ” care exprimă gândurile şi sentimentele poetului;
 mărci gramaticale: pronume , adjective pronominale posesive şi verbe la persoana I;
 nu se confundă cu personalitatea reală a autorului;

III. Tipuri de lirism: subiectiv şi obiectiv.

 LIRICA SUBIECTIVA: lirica eului ( pers. I )( Eu nu strivesc corola de minuni a lumii )=confesiv,
monologal
 LIRICA OBIECTIVA ( pers. a III-a ):
 “lirica rolurilor”- G. Călinescu ( poetul exprimă direct sentimentele altei persoane ) :
poezie teatrală;
 “lirica măştilor” – Tudor Vianu ( în Luceafărul lui Mihai Eminescu, în fabule: autorul se
ascunde sub masca altor personaje – o altă personalitate exprimă sentimentele poetului,
gândurile lui Eminescu despre locul fiinţei umane în Univers – Demiurgul ).
IV. Analiza limbajului poetic sub aspectul particularităţilor stilistice ( expresivitate, ambiguitate,
sugestie: figuri sintactice, figuri semantice, figuri de sunet şi elemente de versificaţie ).
 Figuri de stil:
 figuri sintactice şi de construcţie ( enumeraţia, repetiţia, paralelismul sintactic, refrenul,
simetria, antiteza , invocaţia retorică, inversiunea )
 figuri semantice: epitet,comparaţie, personificare, hiperbolă,metafora, oximoron, simbol
( Bacovia : plumb= depresia; galben=boala ),
 figuri de sunet:

20
  aliteraţie: joc de consoane: “Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie”, “Si zalele-i
zuruie crunte”;
 onomatopee: buf, trop;
 asonanţa: joc de vocale: “Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”.
“Nunul mare, mândrul soare şi pe nună, mândra lună”.
 Versificaţie
 Versul= un rând dintr-o poezie;
 alb ( fără rimă );
 liber ( fără rimă, ritm , cu metri diferiţi ), dar cu ritm interior.
 Strofa= subdiviziunea unei poezii. In funcţie de numărul de versuri, strofa se numeşte:
 monovers (1v),
 distih ( 2v ),
 terţet ( 3 v ),
 catren ( 4v ),
 cvinarie ( 5v),
 sextină ,
 polimorfă ( 7-12 v );
I. RIMA = potrivirea sunetelor la final de vers → MUZICALITATEA;
 aabb = împerecheată; abab = încrucişată ; abba = îmbrăţişată; aba = înlănţuită ; aaaa= monorima.
 Feminină= accent pe penultima silabă ( luminozitate, deschidere ):
 Masculină= accent pe ultima silabă ( închidere, întuneric ):
II. RITM:
a) ritm bisilabic:
 troheu ( - U )= ritm optimist, caracteristic poeziei populare:
 iamb ( U - ) = gravitate, solemnitate, tristeţe:
B) ritm trisilabic:
 dactil ( -UU ):
 amfibrah ( U-U ):
 anapest ( UU- )=ritm solemn
III. MASURA VERSURILOR = numărul de silabe dintr-un vers.

ARTA POETICA ( poezie programatică, manifest literar, ars poetica, testament literar )
 Arta poetică= text liric în care autorul îşi exprimă concepţia despre poezie(sursele de inspiratie,
instrumentele creatiei, rolul poeziei) şi misiunea poetului;
 crez poetic: poezia în care autorul îşi exprimă CONCEPTIA ESTETICA.
21
  Crezurile poetice în literatura română sunt de 3 tipuri:
I. crezuri poetice încadrate TEMATICII SOCIALE:
Epigonii ( Mihai Eminescu ),
Testament ( T. Arghezi ),
Flori de mucigai ( T. Arghezi )
Testament( Ienăchiţă Văcărescu );
II. crezuri poetice ALEGORICE= bazate pe o poveste:
Luceafărul ( M. Eminescu ),
Noaptea de decemvrie ( Alexandru Macedonski ),
Riga Crypto şi lapona Enigel ( Ion Barbu= o poveste a nunţii ),
Mistreţul cu colţi de argint ( Stefan Augustin Doinaş=o povestire de vânătoare);
III. crezuri poetice STRUCTURATE METAFIZIC ( FILOSOFIC ):
Din ceas, dedus(Joc secund)( Ion Barbu ),
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii( L.Blaga ),
Nehotărâre ( Tudor Arghezi ).
V. Momente ale evoluţiei poeziei în literatura română
1. Literatura paşoptistă: Vasile Alecsandri,Gr. Alexandrescu, I.H.Radulescu, V.Carlova (prima jumatate
sec. Al XIX-lea)
2. Epoca Marilor Clasici ( a doua jum. a sec al XIX-lea ): Mihai Eminescu
3. Literatura de la sfarsitul sec.al XIX-lea, începutul sec al XX-lea: George Coşbuc, Octavian Goga, Al.
Macedonski, George Bacovia ( unii îl consideră interbelic )
4. Literatura interbelica: (1916 – 1944) Poeţi modernişti : L.Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu Poet
tradiţionalist : Vasile Voiculescu, Ion Pillat
5. Literatura postbelică ( 1944 → …. ) Gellu Naum, St. Aug.Doinas, Radu Stanca, Leonid Dimov
Nichita Stănescu ( neomodernist ) Marin Sorescu ( neomodernist ) Mircea Cărtărescu( postmodernist )

 OPERA EPICA
Autorul este persoana care creeaza o opera literara, modificand realitatea prin imagini artistice,
selectand, combinand si nuantand limbajul pentru a oferi o alta imagine realitatii, in textul epic, el este cel
care il plasmuieste pe narator, inventeaza actiunea, da viata personajelor, opteaza pentru o anume instanta
narativa etc. ii este proprie intentia de a reprezenta lumea si viata printr-o relativa detasare obtinuta prin
disimularea sub masca personajelor.
Spre deosebire de poet, care se concentreaza asupra propriei subiectivitati, prozatorul este atent, in
principiu, la ce se intampla in jurul sau, in realitatea imediata: evenimente, intamplari, oameni, scene de

22
viata etc. Autorului ii este proprie o anumita reprezentare despre fiinta umana si despre realitatea sociala in
care aceasta se misca.
Personajul nu este asadar decat un artificiu construit de autor pentru a exprima sensul pe care acesta
il atribuie realitatii evocate, este purtatorul unui mesaj. Imaginatia autorului--artist prelucreaza idei,
imagini, emotii, reflectii, dezvoltand efecte artistice ce vizeaza cele doua functii ale literaturii: de
cunoastere/autocunoastere si, respectiv, estetica.
 Narator, naratiune si perspectiva narativa
Numeroase critici au atras atentia asupra pericolului de a se confunda naratorul fictiv" cu autorul
concret" : Naratorul pare la prima vedere identic autorului. Privit mai indeaproape, constatam ca mai
intotdeauna personalitatea autorului se diferentiaza, intr-o maniera caracteristica, de figura naratorului. El
stie mai putin, uneori, si mai mult decat te-ai putea astepta de la autor, el marturiseste din cand in cand
opinii ce nu sunt neaparat ale autorului. Acest narator este, prin urmare, o figura autonoma, creata de autor
ca si personajele romanului" (Silvian Iosifescu, Constructie si lectura).
Naratorul si personajele sunt esentialmente fiinte de hartie; autorul (materiaL) unei povestiri nu se
poate non-confunda intru nimic cu naratorul acestei povestiri". in consecinta, ideologia operei literare este
aceea a autorului abstract, sentimentele nefiind pronuntate de catre autor, ci de catre narator" (Silvian
Iosifescu, op.cit.). in afara de functia narativa (de reprezentare fundamentala), naratorul isi poate asuma si
functia de control sau de regie (poate cita discursul personajelor in interiorul propriului discurS) sau chiar
functia de interpretare (de analiza) a discursului personajelor.
De-a lungul evolutiei literaturii s-au conturat mai multe tipuri de narator

 naratorul omniscient, care este tipul clasic, cel ce dirijeaza din spate" toate actiunile
""personajelor, carora le cunoaste si le anticipeaza evolutia,|inventeaza situatii si scene pentru a
ilustra anumite trasaturi ale acestora, este omniprezent pe tot parcursul derularii evenimentelor,
perspectiva sa este unica (I. Slavici, H. de Balzac, M. Preda, G. CalinescU);
 naratorul-personaj este direct implicat in succesiunea evenimentelor, intra in relatii si
conflicte~cu"TCglelaite"personaje, poate nara Ia persoana I sau a III-a, poate avea o perspectiva
pregnant obiectiva sau subiectiva asupra faptelor (C. Petrescu, M. EliadE);
 naratorul-martor. Acesta a participat la intamplari, dar nu in calitate de protagonist, cijie
observator, consemneaza evenimentele si ulterior le relateaza (Ienachi Coropcarul din povestirea
Cealalta Ancuta de M. SadoveanU);
 naratorul-mesager este cel caruia i se istoriseste o intamplare pe care, la randul sau, o prezinta
cititorilor/ascultatorilor (lita Salomia din povestirea Istorisirea Zahariei Fantanarul de M.
SadoveanU);
 naratorul-confident (M. Eminescu, Geniu pustiU) este cel caruia i se incredinteaza o poveste"
pe care o transmite ulterior cititorilor ;

23
  naratorul-autor este cel care asigura un dialog permanent cu un cititor prezumtiv (C. Petrescu,
Patul lui ProcusI);
 naratorul-reflector difera de cel scriptural", avand rolul de a schimba, prin interventiile sale,
perspectiva asupra faptelor si a personajelor, de a ambiguiza, eventual, mesajul (H. Papadat-
Bengescu, Concert din muzica de BacH);
 supranaratorul este cel care gestioneaza interventiile altor naratori, intr-un ciclu sau serie de
povestiri (M. Sadoveanu, Hanu AncuteI).
Naratiunea este un mod de expunere fundamental pentru genul epic, bazat pe relatarea unor
intamplari organizate intr-o succesiune temporala. Dupa forma epicului, poate fi in versuri (legenda,
balada, epopeE) sau in proza (nuvela, schita, romaN). in functie de atitudinea naratorului, poate fi
obiectiva (romaN) sau subiectiva (povestirE).
Naratiunea reprezinta o unitate structurala intre fabula (histoire, ) si subiect (discours"). Fabula
implica urmatoarele categorii: nuclee narative (fapte, actiuni propriu-zisE), indicii narative (descrierea
obiectelor si a personajeloR), catalizele (diverse extensii ale descriptivuluI), informatiile (situeaza nucleele
in timp si spatiU), personajele (actantiI). Discursul sau modul de prezentare a istoriei implica un timp al
naratiunii (implica distinctia timpul narat - timpul narariI), modalitati narative (reprezentare, dialog,
relatarE) si aspecte narative (punctul de vedere al naratoruluI).
Viziunile sau perspectivele naratiunii definesc raportul personaj - narator in trei ipostaze:
 narator > personaj (par derriere") - naratorul stie mai mult decat personajul sau, este omniscient
si omniprezent, cunoaste versiunea fiecarui personaj despre evenimente (I. Slavici, Moara cu noroc,
L. Rebreanu, Ion, M. Preda, MorometiI);
 narator = personaj (avec") - naratorul stie tot atat cat si personajul, identifi-candu-se, eventual, cu
acesta (C. Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, M. Eliade, MaitreyI);
 narator < personaj (du dehors") - naratorul stie mai putin decat personajul, astfel incat il lasa sa
evolueze liber, aici sistemul anticiparilor din literatura clasica nu mai functioneaza (M. Nedelciu,
Tratament fabulatoriU). in proza moderna si postmoderna observam multiplicarea vocilor narative,
odata cu aparitia romanului epistolar, cu sau fara note (Ulise de James JoycE), sau a subsolurilor
explicative (C. Petrescu, Patul lui ProcusT).
Pe langa naratiune, epica mai foloseste ca moduri de expunere descrierea, dialogul si monologul.
 Descrierea reprezinta un mod de expunere bazat pe surprinderea trasaturilor caracteristice
ale unui aspect al realitatii, fie acesta obiect, fenomen, peisaj, personaj sau stare sufleteasca.
Este specifica poeziei si prozei, mai putin teatrului. Se realizeaza prin intermediul imaginilor
artistice, al figurilor de stil, avand ca marci ale subiectivitatii pronumele personal si posesiv
de persoana I, verbele, adverbele sau imbinarile de cuvinte prin care se exprima perceptii
subiective sau impresii personale. in genul epic, ea intrerupe cursul povestirii, realizandu-se
asa-numitele pasaje descriptive, in care fie se prezinta cadrul sau atmosfera actiunii, fie se
24
 face portretul unui personaj, fie se evidentiaza, in combinatie cu monologul, anumite stari
sufletesti ale eroilor. Facuta la persoana I (in romanul moderN) sau la persoana a IH-a (in
proza traditionala), descrierea reprezinta un element esential pentru orice constructie epica.
Poate lua forma realist-clasica (L. Rebreanu, Ion, G. Calinescu, Enigma OtilieI), fantastica
(M. Eminescu, Sarmanul Dionis, V. Voiculescu, LostritA), umoristica (I. Creanga, Amintiri
din copilarie. Povesti, Povestea lui Harap-AlB), satirica (I.L. Caragiale, Momente si schitE),
psihologica (L. Rebreanu, Padurea spanzuratiloR) .
 Dialogul este un mod de expunere fundamental in teatru, insa prezent si in genul epic si
chiar liric, constand intr-o succesiune de replici interconectate semantic, care apartin
personajelor. Dialogul din genul epic are rolul de a declansa si de a motiva actiunea, de a
defini relatiile dintre personaje, de a exprima reactia lor mentala si afectiva in raport cu o
anumita situatie. Reprezinta un mijloc important de caracterizare a personajelor, fie direct
(prin autocaracterizarE), fie indirect (vorbind, personajele isi tradeaza cultura, statutul
social, intentiile, dorintele etC). Replicile scurte, laconice ori, dimpotriva, ceremonios--
ample, vocativele, interpretarile, pauzele in rostire, reluarea unor cuvinte ori sintagme,
punctele de suspensie sunt printre cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului
din perspectiva interna a celor direct implicati in desfasurarea intamplarilor. Comunicarea
reala este convertita in procedeu compozitional si stilistic, capatand valoare estetica."
(Limba si literatura romana, clasa a Xl-a, coordonator Eugen SimioN). Dialogul interior
este specific prozei moderne, constand in disocierea eului personajului in doua voci
distincte, ca expresie a unor contradictii launtrice acute (personajul Stavrache din nuvela in
vreme de razboi de I.L. CaragialE).
 Monologul este, conform etimologiei, un discurs la persoana I. Eroul vorbeste cu sine,
dezvaluindu-si sentimentele, gandurile, intentiile. Este prezent mai ales in nuvela si roman,
avand functia de a contribui la caracterizarea personajelor. in proza moderna apare, ca
modalitate de analiza psihologica, monologul interior, prin care personajul, analizandu-si
trairile si emotiile, dezvaluie latura cea mai intima a personalitatii sale. Ca si stilul indirect
liber, cu care este adesea confundat, monologul interior configureaza structura interioara a
personajului, aparent fara vreo cenzura din partea constiintei sau ratiunii.
 Introspectia este modalitatea de analiza psihologica ce consta in observarea fenomenelor propriei
constiinte, fara a fi adresata cuiva (Stefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, intaia
noapte de razboI).
 Personajul este un factor structurant al povestirii, un fir conducator, care creeaza posibilitatea unei
bune intelegeri a motivelor ingramadite si se constituie intr-un mijloc auxiliar de clasificare si ordonare
a motivelor" (B. Tomasevski, Teoria literaturiI). Indiferent cum este numit - erou, protagonist, figura,
actor, actant etc. -, personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trasaturi fizice si
25
 morale distincte, pusa in lumina printr-un sir de intamplari situate intr-un anumit cadru temporal si
social. El poate fi definit din mai multe perspective : morala (raportul dintre om si el insusI), sociala
(raportul om - societatE), ontica (raportul om - univerS), estetica (raportul realitate - conventie narativa).
In diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutatii esentiale pe masura schimbarilor produse in
conceptiile estetice si in operele literare apartinand diverselor curente. in Poetica sa, Aristotel defineste
personajul drept un caracter ce trebuie sa intruneasca trasaturi precum nobletea, potrivirea (exista o fire
barbateasca: nici barbatia, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii"), asemanarea" (intre tipul creat si
modelul din realitatE), statornicia. Personajul antic se detaseaza prin logica, unitate interioara,
verosimilitate, rationalitate, inteligibilitate.
Clasicismul a insistat asupra unitatii personajului, concepand foarte riguros ideea de consecventa,
straduindu-se sa creeze caractere universal valabile, nu simplificand trasaturile umane, ci ierarhizandu-le in
functie de cea dominanta. Fiind inspirat din Antichitatea greco-romana, este dominat de ratiune, are simtul
onoarei si al datoriei, iar tipul uman creat concorda cu firea, cu nivelul geografic, cu epoca istorica, cu
varsta modelului din realitate.
Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este sfasiat de trairile interioare antagonice,
este dinamic, construit antitetic, se transforma, sufera mutatii spectaculoase, este un monstru de frumusete
sau uratenie, de bunatate sau de rautate, ori de toate acestea amestecate () e bizar, enigmatic, rebel" (G.
CaliriescU). Ca tipuri intalnim acum visatorul, inadaptatul, geniul, demonul, titanul, mesianicul, scepticul,
cinicul etc. in realism, personajele sunt vazute in transformare, fara ca, in acest mod, caracterele sa-si
piarda unitatea. Daca romanticii fusesera interesati de formele atipice, de genii si de monstri, iar clasicii se
ocupasera de omul normal, echilibrat, cei mai multi scriitori realisti revin la omul normal, considerat nu in
generalitatea lui clasica, ci in diversitatea lui individuala si istorica, in nenumaratele lui intruchipari pe care
le confera observarea realului. El provine din toate straturile sociale si poate avea orice varsta, iar
psihologia lui se poate desprinde din portret, comportament, imbracaminte, vorbire si mediul in care
traieste.
Ca tipuri, acum circula avarul, parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul etc. in naturalism,
comportamentul si actiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare, boala, instincte, obsesii. in
literatura moderna, personajul este expresia unei sensibilitati, nu a unei dimensiuni caracterologice, isi
pierde consistenta si coerenta, pentru a intruchipa deseori un simbol (Mesterul Manole de Lucian BlagA).
Prin analiza si autoanaliza se sondeaza zonele abisale ale trairii si ale gandirii personajelor, se cauta
raspunsuri la intrebarile fiintei.
Tipologia personajului este foarte ampla, clasificarile operandu-se pe baza mai multor criterii.
Dupa gradul de transfigurare a realitatii, exista personaje pur fictive (Tanase Scatiu, Felix Sima, Manole
CrudU) sau atestate istoric (Stefan cel Mare, Petru Rares, Mihai Viteazul, Alexandru LapusneanuL).
Uneori, personajul poate fi insusi scriitorul (Nica) sau poate prelua diferite date din viata acestuia,
devenind un alter ego (Titu HerdeleA). in fabule si balade, personajele sunt personificari de pasari si

26
animale (calul lui Toma Alimos sau cainele Samson din Cainele si cateluL). Distinctia real -
fabulos/fantastic se opereaza mai ales in basme, unde apar personaje precum balauri, zmei, zgripturoaice
etc. Prin termenul suprapersonaj" nu este numit un individ, ci un loc sau un obiect care determina decisiv
viata personajelor (spanzuratoarea din Padurea spanzuratilor de L. Rebreanu sau groapa din romanul
Groapa de Eugen BarbU)
Dupa rangul ocupat in dinamica naratiunii, personajul poate fi principal (IoN), secundar
(George BulbuC), episodic (Mitropolitul Teofan din nuvela Alexandru LapusneanuL), figurant (cei doi
calugari din Cetatea Hotinului, din aceeasi nuvela).
Dupa amploarea constructiei si a devenirii sale, personajul poate fi complex/rotund (Otilia din
Enigma OtilieI) sau simplu/unilateral/plat (Motoc din nuvela Alexandru LapusneanuL).
Daca avem in vedere modul de constituire, personajul poate fi individual sau colectiv. Personajul
colectiv poate lua forma corului (in teatrul antiC), a grupului (Harap-Alb si prietenii saI) sau a masei de
oameni (taranii din Rascoala sau norodul adunat in curtea domneasca in Alexandru LapusneanuL).
Dupa rolurile interpretate, personajul poate fi protagonist (Harap-AlB), antagonist (SpanuL),
reflector (cel care participa sau numai asista la evenimente, in ipostaza unui observator care exprima
punctul de vedere al naratorului si comenteaza, de pe o pozitie relativ obiectiva, actele eroilor (Sbilt din
drama Patima rosie de M. Sorbul, Nory din romanul Concert din muzica de Bach de H. Papadat-
BengescU), raisonneur (Branzovenescu din O scrisoare pierduta sau Ipingescu din O noapte furtunoasa de
I.L. CaragialE).
Personajul poate fi caracterizat direct (de catre narator, de catre alte personaje si prin

autocaracterizarE) sau indirect (prin actiuni, fapte, evenimente, pareri, reactii, relatii, nume, limbaj,
vestimentatie, mediu social, gesturi, mimica etC). Portretul rezultat poate fi moral, fizic sau complex (are in
vedere toate formele de existenta si de manifestare ale personajuluI).
In genul epic, categoria timpului are in vedere raportul dintre doua lumi temporale -cea a
discursului fictional (numit si timp al lecturii") si cea a universului fictiv, mult mai complex. Asadar timpul
scriitorului sau al naratiunii este diferit de timpul narat sau al fictiunii. in general se opereaza distinctia
intre temporalitatea externa (care include timpul cititorului, al scriitorului si cel istoriC) si cea interna (care
include timpul narat si timpul naratiuniI). Dupa cum arata Noemi Bomher in Initieri in teoria literaturii:
Uneori, timpul fictiunii este intrerupt, suspendat sau doar incetinit, naratiunea convertindu-se in analiza,
descriere sau digresiune.
Distanta dintre cele doua timpuri este uneori abolita, ca in romanul modern, cele doua timpuri
coincid ca si cum personajul si-ar stenografia monologul. in textele la persoana I apar deseori tehnica si
A«truculA» jurnalului intim, conventie narativa ce are drept scop convertirea timpului trait in timp narat. in
mod traditional, actiunea urmareste firul cronologic, iar naratiunea de asemenea".
Autorul modern poate insa opera inversiuni in cronologia evenimentelor, relatand fapte sau scene
ale prezentului inaintea celor care apartin trecutului (Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
27
incepe cu scena de la popota pentru ca, ulterior, prin retrospectiva si memorie involuntara, sa fie prezentata
iubirea dintre Gheorghidiu si ElA).
Categoria spatiului, ca si cea a timpului, se refera la doua realitati: un spatiu exterior, real,
obiectiv, al scriitorului si al lectorului, si un spatiu interior, al universului fictiv. Caracteristica
fundamentala a spatiului epic este continuitatea, caci daca timpul real este infinit si lipsit de sens, cel al
fictiunii are inceput si sfarsit, fiind incarcat de semnificatii. Conventia narativa presupune situarea intr-un
anumit spatiu, descris sau nu, spatiu perceput ca un drum, o cale sacra, initiatica (asa cum exista ea in
mituri si, tot mai des, in literatura moderna), sau o cale deschisa, obiectiva, aparent fara importanta in
evolutia personajelor (ca in literatura clasica, unde relatia cu spatiul este una exterioara, neimplicata), o
cale labirintica sau circulara, simpla sau sinuoasa, inchisa sau deschisa." (Noemi BomheR)
Spatiul universului fictiv poate fi inchis (camera Emiliei din romanul Patul lui ProcusT), deschis
(in muntii Neamtului de C. Hogas), fantastic (Nopti la Serampore de M. EliadE), citadin (Intrusul de M.
PredA), circular (Ion de L. RebreanU), oblic (drumul Vitoriei din Baltagul de M. SadoveanU), initiatic
(Creanga de aur de M. Sadoveanu sau drumul eroilor din basmE), interior (este cel care apartine fiintei,
intimitatii spiritului, fiind neexplicitat in cuvinte, ci implicit - spatiul copilariei lui Creanga, a carui
nostalgie este omniprezenta in opera acestuiA) etc.
Constructia subiectului si a discursului narativ
Subiectul (numit si discurS) reprezinta dispunerea evenimentelor relatate intr-o anumita
succesiune, reflectarea artistica a unei suite de motive a caror complexitate este determinata de specia
literara si de tehnica de creatie a autorului.
Subiectul operelor epice traditionale evolueaza pe asa-numitele momente ale subiectului clasice:
expozitiunea (partea de inceput, in care se fixeaza coordonatele spatio-temporale ale actiunii, se contureaza
atmosfera si se dau informatii despre personajE), intriga (constituie premisa actiunii propriu-zise, marcand
aparitia sau intensificarea conflictuluI), desfasurarea actiunii (cuprinde evolutia sau derularea propriu-zisa a
actiuniI), punctul culminant (reprezinta momentul de maxima intensitate, de apogeu al conflictuluI),
deznodamantul (marcheaza rezolvarea conflictului si sfarsitul actiuniI).
Subiectul este constituit prin corelarea unor elemente de rang inferior - motivele.
Motivul numeste o unitate tematica indivizibila si constructia subiectului consta intr-o tesatura de
motive eterogene, care, la randul lor, pot fi conexate (cele care nu pot fi omise fara distrugerea constructiei
narativE), libere (care aduc detalii si corespund unor digresiunI), incidentale (care fac sa treneze povestirea,
implicand alte motive, prin care efectul de intarziere este sporiT). in raport cu povestirea, motivele pot fi
dinamice (cele care modifica actiunea sau situatia narata) si statice (nu intervin in evolutia evenimenteloR).
Ca unitate tematica minimala, motivul se poate repeta in interiorul constructiei epice, devenind
laitmotiv. O configuratie stabila de mai multe motive care se repeta in mai multe opere literare devine
topos (drumul cu obstacole din basme, care implica plecarea, sfatul parintesc, probele, ajutorul divin etC).

28
 O combinatie de cel putin trei motive formeaza o secventa. intr-o naratiune, secventele se pot
combina fie prin inlantuire (juxtapunerE), formand o suita liniara (Baltagul de M. SadoveanU), fie prin
incasetare (insertiE), o secventa continuand-o pe cealalta (povestirea in rama" - V. Voiculescu, M.
SadoveanU), fie prin alternanta, doua povestiri diferite fiind dezvoltate alternativ, intrerupandu-se reciproc
si succesiv (cele doua planuri narative din romanul Rascoala - viata Bucurestiului si viata taraniloR).
Tema reprezinta un aspect general al realitatii (iubirea, destinul, moartea, razboiul, natura etC),
surprins artistic in opera literara, dar circuland si dincolo de aceasta (in muzica, teatru, pictura, sculptura
etC). Fiecare curent literar manifesta predilectii pentru o tema sau alta, in functie de ideologia epocii sau de
conceptia estetica predominanta: Antichitatea - destinul, Renasterea - omul ideal, clasicismul - lupta dintre
datorie si pasiune, romantismul - geniul, realismul - domeniul socialului etc.
Actiunea denumeste faptele, intamplarile, evenimentele, peripetiile ce se succeda intr-o opera
literara, determinate de relatiile eroului sau personajului principal cu celelalte personaje sau cu mediul
inconjurator. Actiunile operei epice trebuie sa constituie o unitate inchegata, atat din punct de vedere
cronologic, cat si cauzal. in functie de tipul de desfasurare, actiunea poate fi continua (cronologica), atunci
cand urmareste succesiunea evenimentelor, sau discontinua (intrerupta de intoarceri in timP), cand, datorita
memoriei involuntare, sunt prezentate secvente decupate din cronologia fireasca a faptelor. Actiunea poate
fi lineara (in proza traditionala - nuvela istorica si schita) sau construita pe mai multe planuri (in romanE).
Dupa locul desfasurarii evenimentelor, ea poate fi statica (M. Sadoveanu, Hanu AncuteI) sau
dinamica/cinetica (V. Alecsandri, Calatorie in Africa, C. Hogas, Pe drumuri de muntE).
Episodul este specific operelor epice si dramatice si reprezinta o actiune secundara, subordonata
celei principale. Se caracterizeaza prin unitate si coerenta logice, printr-o semnificatie proprie, ce se adauga
sensului general al textului. Poate avea in centru alte personaje decat cele principale sau poate revela
anumite trasaturi ale personajului principal (episodul taierii salcamului din romanul Morometii de M.
Preda, episodul excursiei la Odobesti din romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de C.
PetrescU).
Conflictul constituie un factor important in desfasurarea actiunii epice si dramatice, vizand o
ciocnire de interese intre personaje, sustinuta prin intriga, o disputa ideatica sau porniri contradictorii, total
opuse, ale aceluiasi personaj. Cand rezulta din infruntare de interese intre personaje avand conceptii diferite
se numeste conflict exterior (de natura istorica, sociala, politica etC), iar cand este expresia pornirilor
contradictorii ale aceluiasi personaj conflictul este interior (etic, psihologic, ideologic etC).
Incipitul reprezinta formula introductiva dintr-o carte tiparita sau dintr-un manuscris antic sau
medieval, care cuprindea titlul lucrarii si numele autorului" (DEX). in timp, termenul a suferit nuantari,
astfel incat astazi semnifica o formula sau un fragment introductiv dintr-o opera epica, avand o anumita
relevanta tematica, ideatica sau compozitionala (din lat. incipit = aici incepe").
Finalul corespunde, in economia compozitionala a textului epic, incipitului, in sensul ca reprezinta
o secventa sau un episod care incheie opera, avand o anumita semnificatie pentru interpretarea acesteia. Se

29
poate afla eventual intr-un raport de simetrie cu incipitul (inceputul si sfarsitul romanului Enigma Otiliei de
G. CalinescU).
Modalitati ale nararii. Povestirea
Rezumatul reprezinta in genul epic o tehnica narativa constand in prezentarea succinta, de catre
narator, a actiunilor personajelor, din necesitatea de a comprima o perioada mai indelungata din evolutia
lor. Apare atat in naratiunea clasica (I. Slavici, Moara cu noroC), cat si in cea moderna (epilogul autorului
din romanul Patul lui Procust de C. PetrescU).
Scena reprezinta subdiviziunea unui capitol sau a unui tablou epic, similara cu episodul,
caracterizata printr-o relativa independenta fata de intreg, in sensul ca inchide o anumita semnificatie si are,
eventual, o valoare simbolica. Termenul este imprumutat din domeniul dramaturgiei, de la care pastreaza
determinarile spatiale, temporale, cele tinand de scenariu, miscarea personajelor, observarea detaliilor etc.
(scena cinei de la inceputul romanului Morometii de M. PredA).
Vorbirea directa (stilul direcT) este o modalitate de expresie prin care un scriitor sau personajele
lui isi exprima gandurile sub forma unei constatari obiective, consemnata in scris integral, fara modificare
din partea vreunei instante narative. Poate lua forma dialogului direct, semnalat prin linii de dialog, sau a
citatului introdus cu ajutorul ghilimelelor. Se distinge prin folosirea vocativelor, a verbelor la imperativ, a
adresarii la persoana a Ii-a, a expresiilor declarative.
Vorbirea indirecta (stilul indirecT) consta in transmiterea informatiilor in forma modificata prin
interventia naratorului, care nuanteaza sau adapteaza comunicarea personajelor la situatia epica a textului.
Se caracterizeaza prin prezenta propozitiilor enuntiative, a pronumelor la persoana a IlI-a, a topicii
obiective.
Stilul indirect liber este o modalitate de reproducere a gandurilor personajului care presupune
trecerea de la planul naratorului la cel al constiintei personajului, deci o schimbare a perspectivei narative.
Spre deosebire de vorbirea indirecta, care este semnalata de prezenta unor verbe declarative sau a unor
conjunctii subordonatoare (ca, sa, daca), stilul indirect liber isi pastreaza independenta sintactica, trecerea
de la vocea naratorului la cea a personajului nefiind punctata prin nici un fel de avertisment. Este des
intalnit in opera epica si are o deosebita valoare stilistica, deoarece ambiguizeaza discursul prin
suprapunerea vocii auctoriale pe cea a personajului (I. Slavici, Moara cu noroc, M. Preda, MorometiI).

 OPERA DRAMATICA
Subiectul dramatic este dat de curgerea intamplarilor, a interactiunii mai multor personaje, aflate
in conjunctie sau in disjunctie, dar si de zbuciumul unui personaj, de miscarea interioara, sufleteasca. in
teKtrul clasic, subiectul poate contine un prolog, cu valoare de expozitiune, intriga este puternica, sustinuta
printr-un eveniment important sub aspectul cauzalitatii, faptele se succeda gradat, intr-un crescendo, spre
punctul culminant (moment de maxima incordare a relatiilor dintre personajE), iar deznodamantul urmeaza
rapid sau ia forma unui epilog. in teatrul modern, momentele subiectului pot fi condensate, dispersate,
30
evenimentul este inlocuit prin situatii simbolice, faptele devin succesiune de stari spirituale sau afective ale
personajelor, iar deznodamantul are o doza de ambiguitate, este deschis.
Conflictul consta in ciocnirea de idei, opinii, interese, in contradictia si nepotrivirea dintre
sentimentele, conceptiile, interesele diferitelor personaje dintr-o opera dramatica. Poate fi, ca si in epica, de
natura exterioara (intre doua personaje sau intre personaje si societatE) sau de natura interioara (intre
ganduri, stari, sentimente ale unui personaJ). in tragedie, conflictul se rezolva prin moartea eroului, in
comedie sau drame - prin aplanarea tensiunilor acumulate, prin solutii de compromis. Si unele drame au
final tragic.
Conflictul este elementul esential care sustine actiunea, conduce la dezvoltarea subiectului si a
relatiilor dintre personaje.
Actul este o parte, o diviziune a actiunii dramatice. Initial, semnifica un singur decor, apoi s-a
complicat prin posibilitatea demarcarii cu ajutorul cortinelor in cadrul aceluiasi act. Actele se compun din
scene si tablouri, ca subdiviziuni care grupeaza una sau mai multe secvente cu anumite personaje.
Replica corespunde interventiei unui personaj care da un raspuns interlocutorului sau intr-un dialog
cu mai multe personaje. Replicile antitetice evidentiaza ideatic si expresiv conflictul dramatic, sensurile
acestuia.
Indicatiile scenice (didascaliilE) reprezinta instructiunile date de autorii dramatici pentru
reprezentarea piesei. Acestea includ numele personajelor, relatiile dintre acestea, indicatii de rostire si
tonalitate ale replicilor, sugestii regizorale, referiri la decor, ambianta, miscare scenica, valorificarea altor
forme de arta (muzica, dans, secvente de filM).
Acestea pot fi sumare (in piesele lui AlecsandrI) sau extinse (Camil Petrescu, Lucian BlagA), fiind
o forma de prezenta a eului dramatic in text.
Functiile importante ale didascaliei sunt de a preciza cine vorbeste si cui se adreseaza, de a situa
dialogul intr-un anumit context, de a descrie actiuni nonverbale care insotesc sau intrerup dialogurile sau de
a sugera stari de spirit, sentimente, trairi implicate in rostire sau mimica.
Personajul dramatic este elementul important al constructiei dramatice, prin interventiile,
dialogurile si monologurile pe baza carora se constituie subiectul si conflictul dramatic.
Caracterizarea acestuia se poate realiza :
» direct: prin portret fizic, moral, psihologic (pe baza indicatiilor scenice cu referiri
individuale, in portrete sumare, schitate doaR);
» indirect, prin:
- actiuni, fapte, opinii ale personajului;
- comportament, gesturi, mimica (limbaj nonverbal predominant in genul dramatiC);
- onomastica;
- mediul social, decorul in care se misca;
- limbaj;
31
 - autocaracterizare.
Caracterizarea se realizeaza gradat, prin succesiunea de scene si tablouri, de replici si atitudini, spre
trasaturile de maxima expresivitate. Teatrul modern urmareste personajul si in interioritatea sa, sondeaza
zonele constientului si ale inconstientului prin elemente de introspectie si monolog interior
Structura textului dramatic
I. Teatrul clasic, traditional (aristoteliC):
» Cultiva ca specii: tragedia, comedia, farsa, vodevilul, drama, melodrama.
» Actiunea este logica, tehnica lineara.
» Tehnici de constructie a actiunii dramatice :
- inlantuirea evenimentelor;
- acumularea situatiilor;
- substituirea de persoane (quiproquO);
- travestiul (deghizarea, mascA);
- tehnica imbroglioului (incurcaturi, confuzii de personajE);
- simetriile situatiilor dramatice ;
- compozitie piramidala.
» Conflict puternic, opozitia dintre personaje sau grupuri de personaje, forte indreptatite in
mod egal, rezolvarea este posibila numai prin moarte.
» Personaje:
- tipologii general-umane;
- caractere, arhetipuri (ipocritul, avarul, parvenitul, pretiosul, femeia-
vanitoasa, cocheta, superficialul, nehotaratul etc.);
- individualizare prin numele personajelor, date despre caracterul acestora,
profil psihologic, comportament, detalii vestimentare, raportare la alte personaje.
» Spatiul scenic:
- sugerat prin decor, indicatii scenice ;
- modelul cutiei" ;
- unitate de spatiu in tragedia antica.
» Timpul/perspective le temporale:
- timp fizic, linear, limitat;
- timp istoric (succesiune de evenimentE);
- unitate de timp ;
- in relatie cu evolutia actiunii (indicatii scenicE).
» Limbaje scenice:
- dramaturgul se exprima prin personajele sale si stie tot atat cat si acestea
(perspectiva aveC);
32
 - personajul se defineste prin actiune, prin relatii (solidare, antagonice,
directE), prin limbaj si comportament scenic.
» Modurile discursului: dialog scenic, monolog dramatic.
II. Teatrul modern:
» Specii: drama de idei, drama expresionista, teatrul absurdului, teatrul epic, teatrul liric,
tragicomedia, farsa tragica.
» Actiunea dramatica:
- propune o situatie simbolica;
- este o succesiune de stari de constiinta (obsesii, cosmaruri, angoasE);
- evolutie spirituala a personajelor;
- punctul culminant se disperseaza in mai multe momente ;
- finalul deschis, suspansul, absenta solutiei; logica actiunii" urmeaza o curba
imprevizibila a vietii interioare, intamplarile sunt aduse la nivelul constiintei de
fluxul memoriei; compozitia este circulara, in spirala, sinusoidala.
» Conflictul - introduce opozitia dintre individ si existenta, dintre individ si sistem,
(..dialogul este conflictual.
» Personaje:
- ilustreaza ipostaze existentiale (spaima de moarte, alienarea, esecul,
solitudinea, absurduL);
- personaje generice (valori, idei supraindividualE): El, Ea, Mama;
- insi cu identitate vaga, amorfa, noneroi, bufoni, nebuni, cu personalitate
dubla etc.;
- absenta numelui/integrat seriei;
- alegorizare, simbolizare, mitizare/demitizare, parodiere a personajului.
» Spatiul scenic:
- apelul la simboluri (labirintul, spatiile inchise sau deschise, artificiale sau
naturalE);
- tendinta de fuzionare a categoriilor spatio-temporale (spatializarea
timpului").
» Planurile temporale se multiplica:
- timp obiectiv, perceput ca trecere;
- timpul incremenit (un etern acum");
- timp biologic, timp interior;
- timp imaginar;
- timp mitic;
- amintirea/proiectia in viitor.

33
 » Limbaje scenice:
- regizorul/autorul"/povestitorul" intra in rol, pe scena, comentand personaje,
actiuni etc.;
- personajul se defineste prin dialogul conflictual, nu atat prin actiune, cat si
prin relatii, prin limbaj si comportament scenic.
» Modurile discursului:
- dialog scenic;
- monolog dramatic;
- anticlimax (schimbare de cod, de regim stilistic : tragic/comiC).
Limbajul dramaturgiei
Limbajul dramatic pare mai coventional decat alte limbaje, pentru ca este orientat spre comunicarea
de informatii prin care se constituie subiectul piesei. in codul dramatic se integreaza insa elemente lirice si
epice care sporesc expresivitatea. Monologurile adopta uneori tonul confesiv, trairile personajelor,
descrierile de interioare, relatia personajului cu ceilalti, cu sinele, cu universul din jur contine note lirice,
faptele pot fi relatate patetic, exaltat, cu indici clari ai subiectivitatii. in piesele lui Lucian Blaga, fascinatia
miturilor, aerul magic al unor intamplari, impresia de ritual, recursul la arhetipuri, eresuri, nostalgia
primordialitatii confera expresivitate si lirism textului dramatic. in Probleme de estetica, B. Croce
sugereaza aceasta discreta relatie a liricii cu dramaticul: Lirica nu e efuziune, nu e tipat si nici planset, ci,
dimpotriva, tocmai ea este o obiectivare, intrucat in ea sinele se contempla ca la un spectacol, se povesteste,
se dramatizeaza".
Instinctul epic apare prin dispozitia momentelor subiectului, prin reperele narative, dupa cum alte
texte au valoare filosofica, tensiune imaginativa, inclinatie descriptiva etc.
Dialogul este forma fundamentala de organizare a limbajului dramatic. Dialogul obisnuit din
situatia de comunicare este transferat in arta, cu alte semnificatii. Simpla inlantuire de replici, gen
intrebare-raspUns, devine dialog artistic, specific genului dramatic. Aici exprima conversatia dintre doua
sau mai multe personaje, declanseaza si motiveaza actiunea, defineste relatiile dintre personaje, exprima
atitudinea lor fata de o situatie, contribuie la caracterizarea personajelor direct (prezentare de sine, a
propriilor ganduri, pareri, sentimentE) sau indirect (un personaj caracterizeaza un alt personaJ). Replicile
scurte, laconice ori, dimpotriva, ceremonios ample, alternarea timpurilor verbale, enunturile exclamative,
vocativele, interpelarile, pauzele in rostire, reluarea unor cuvinte ori sintagme, punctele de suspensie sunt
printre cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului din perspectiva interna a celor direct
implicati in desfasurarea intamplarilor." (E. Simion, Limba si literatura romanA) Dialogul artistic are o
valoare estetica, textul este dublat de un subtext sau paratext al semnificatiilor, comunicarea reala devine
procedeu compozitional sau stilistic.
Dialogul sugereaza relatiile dintre aparenta si esenta personajelor sau a situatiilor, include oralitatea
limbajului, marcile stilistice ale unui mod specific de comunicare. Creeaza impresia de verosimil, credibil,

34
confera ritm, dinamism textului. Particularitatile limbajului oral, vorbit (vocative, imperative, dativul etic si
posesiv, apelative, adresari directe, interjectii, topica afectiva a frazeloR) sunt insotite de elemente
nonverbale (gestul, mimica, privirea semnificativa) sau paraverbale (pauza, intonatia, accentul,
intreruperea, tacereA), completand relevanta reprezentarii scenice, dialogate in spectacolul teatral.
Monologul este un mod de expunere a propriilor ganduri si sentimente ale unui personaj. in teatru,
pot exista scene intregi in care un personaj vorbeste cu sine insusi (solilocviuI), centrat pe locutor, forma a
monologului interior din genul epic, unde ilustreaza tehnica analizei psihologice.
O varietate este si monologul adresat, o interventie mai substantiala a unui personaj intr-o scena
semnificativa la care participa si alti eroi (monologul lui Stefan cel Mare din drama istorica Apus de soare
de Barbu Stefanescu-DelavranceA).
Monologul este o interventie ampla, in stil direct, formulata in prezenta sau absenta altui personaj.
Daca este adresat unui alt personaj cu intentia de a fi receptat (ca discurs, confesiune, narare orala), vorbim
de monolog propriu-zis. Daca este centrat asupra personajului si cuprinde expunerea unor opinii, trairi,
aspiratii, emotii, nelinisti, este soliloc/ solilocviu (Iona de Marin SorescU).
Genul dramatic propune receptorului, prin diversitatea speciilor, a constructiilor dramatice, a
personajelor, un univers inedit, in care literaritatea textului isi sporeste semnificatiile si latentele prin
interpretare, prin reprezentare scenica.
Tragicul, comicul, sublimul si grotescul, conflictele aprige sau meditatiile dramatice, eroicul si
burlescul deschid variate perspective asupra conditiei umane si asupra ipostazelor complexe, inepuizabile
ale literaturii.

Limbajul
Creatiile literare, indiferent de genul in care se grupeaza, ilustreaza stilul artistic ca stil functional
prin care limba este utilizata nu doar pentru a transmite informatii (ca scop al comunicarii, aspect tranzitiv
al limbiI), ci mai ales pentru a trezi emotii estetice (un scop artistic prin aspectul reflexiv al limbiI).
Limbajul poetic este deci limba folosita cu functie estetica. in opinia lui I. Coteanu, variantele
functionale ale limbii se definesc prin opozitia artistic - nonartistic. intr-un fapt de limba distingem, de
regula, un sens denotativ (sensul principal, informatia de baza), un sens conotativ (informatia colaterala,
adiacenta) si, in relatie cu acesta, un sens figurat (sensuri latente, informatii potentiale, atribuite uneori
cuvantului, sintagmei prin transfer de senS). Dezvaluirea mai ales a acestor informatii potentiale ale
faptelor de limba formeaza principalul mecanism al limbajului poetic". (Mihail Andrei, Iulian Obita, Limba
romana)
Caracteristicile limbajului artistic sunt:
- aspectul conotativ (sensuri primite in contexte literare diferitE);
- originalitatea limbajului;
- individualizarea discursului, unicitate, inovatie la nivel stilistic;

35
 - expresivitatea limbajului, functia sa poetica (puterea artistului de a construi proiectii ale
imaginatiei sale, formulate intr-un umor expresiv, sugestiV);
- bogatia lexicala (varietatea termenilor, polisemia si sinonimia bogate, selectia operata la nivel
lexical, combinatii inedite de termeni si sensuri, forta asociativa;
- varietatea mijloacelor de expresie :
> limbaj figurat;
> noi structuri sintactice;
> noi modalitati de organizare a comunicarii;
> ritmuri diferite;
> libertatea de a valorifica alte registre nonartistice ale limbii;
- valorificarea termenilor antilirici" in estetica uratului si in creatiile avangardiste (argoul,
cuvintele bolnave", putrede", limbajul de periferiE);
- explorarea surselor de poeticitate ale formularilor banale, prozaice sau chiar stiintifice (scriitorii
postmodernI);
- reactivarea vocabularului pasiv (arhaisme, regionalisme, sensuri invechite, expresii popularE);
- apelul la neologisme, la unitati frazeologice noi pentru a moderniza formele artistice;
- conventionalitatea - comunicarea in stilul artistic este expresia unei alte realitati, imaginate de
autor, pe care destinatarul o accepta ca reala", intrand deliberat intr-un joc, intr-o conventie (el stie
ca este vorba despre o fictiune, despre un fals", dar il considera credibil, posibil, il accepta ca
atarE).
STRUCTURI LITERARE
Structura: modul de organizare exernă a unei opere literare, in elementele sale constitutive (părti,
capitole, acte, tablouri, strofe etc)
Compoziţia: modul de organizare internă a operei literare, tinând seama de temă, versuri, subiect,
acţiune, personaje, care conferă intregului anumite semnificatii.
Dimensiunea compozitională a operei poate fi analizată şi pe niveluri unitare (fonetic, lexical,
gramatical, ideatic).
Tema: aspectul fundamental de viată pe baza căruia scriitorul işi construieşte opera prin
transpunerea artistică (exemple de teme: natura, iubirea, moartea, satul, conditia umana, geniul, istoria etc)
Motivul literar: cea mai mică unitate semnificativă a textului; modalitatea artistică prin care se
realizează tema; element (situaţie, număr,obiect etc) care poartă o anumită semnificaţie (exemple de
motive: (in lirica eminesciană: lacul, luna, stelele, teiul, izvorulo, codrul, marea; in basme: cifrele magice
trei, şapte, nouă, zece, impăratul fără urmaşi, alegerea calului, apa vie etc)
Laitmotivul: motiv care se reia, cu o anumită frecvenţă, pentru a scoate in evidenţă o idee, un
sentiment, o caracteristică a unei situaţii s.a

36
 Ideea: semnificaţia profundă a textului, variind de la o creatie artistică la alta, in functţe de
transpunerea concretă in operă a temei literare (spre exemplu, in basme, ideea este reprezentată de victoria
binelui, a adevarului şi a dreptăţii impotriva forţelor răului)
Subiectul operei literare: totalitatea faptelor şi evenimentelor constituite in momente ale
naratiunii, cu ajutorul cărora sunt caracterizate personajele literare.
Momentele subiectului:
 Expoziţiunea: partea introductivă a unei opere literare in care se prezintă cadrul actiunii şi
unele personaje.
 Intriga: faptele importante care determină, afectează cursul acţiunii şi fără de care acţiunea
nu ar mai fi interesantă.
 Desfăşurarea acţiunii: faptele determinate de intrigă, desfăşurate in ordine cronologică, de
cea mai mare întindere in povestire.
 Punctul culminant: momentul de maximă intensitate in desfăşurarea acţiunii, in care
personajul principal se află intr-o situaţie fără ieşire.
 Deznodământul: ultima parte a unei opere literare, marchează sfârşitul acţiunii şi al operei
se rezolva situaţia personajului principal.
RECEPTAREA TEXTULUI
Textele literare, epice, lirice şi dramatice, în versuri şi în proza- selectate după criteriile: valoric-
estetic, stilistic, formativ,diversitatea structurilor textuale,calitati lingvistice si formale,diversitate
tematica,nivel de lizibilitate, dar şi posibilitatea de a ilustra noţiuni/concepte operaţionale -, asigură
premisele iniţierii în studiul literaturii, menţinerii interesului pentru lectură, în general, ilustrării
elementelor de limbă română şi exersării comunicării.
Lectura – ca strategie didactică de abordare a textului literar – capătă o nouă dimensiune: lectura
studiu sau lectura aprofundată, de descoperire a particularităţilor operelor, prin antrenarea elevilor într-o
învăţare activă.
Terminologia referitoare la textul literar se îmbogăţeşte prin însuşirea, de la o clasă la alta, a unor
noţiuni despre structura operelor studiate, personaje, eu liric, teme, motive, elemente de prozodie, figuri de
stil, specii ale prozei , poeziei si dramaturgiei etc.
Studiul textului literar se subordonează unor principii de receptare pentru că nu există “o
modalitate şablon”, ci numai “un cadru adaptat” structurii specifice a fiecărei opere literare:
 principiul “diferenţierii”: fiecare text trebuie să fie receptat în unicitatea lui;
 principiul “analizei simultane a relaţiei dintre conţinut şi expresie”;
 principiul “participării active a elevilor”: fiecare receptor de literatură îşi creează în minte un
model al său, diferit de al celorlalţi.(Cf.C.Parfene,1997,pp 62 si urm.)
Accentuînd importanţa actului lecturii pentru înţelegerea şi interpretarea operei literare, Alina
Pamfil formulează alte două principii ale studiului textului in gimnaziu:
37
  importanţa înţelegerii textului “în profunzime” şi a cunoaşterii lui “în detaliu”, cunoaşterea
„ sensului literal”;
 “valorificarea experienţei subiective pe care actul lecturii şi interpretării o presupune”.
(A.Pamfil,2003,p.70)
 Receptarea textului epic
O parcurgere a programei şi a manualelor pentru gimnaziu evidenţiază numărul mare al textelor
epice şi al aspectelor legate de acestea pe care elevii trebuie să şi le însuşească: structură, subiect,
momente ale subiectului, timp şi spaţiu, personaje şi mijloace de caracterizare, specii epice în versuri şi
proză, apariţinînd literaturii culte sau populare etc.
Apropierea de textul literar se realizeaza prin practicarea unor lecturi diferite (succesive / repetate)
ce conduc la intelegere si interpretare.
Actul lecturii este reprezentat de Judith Langer (in A. Pamfil ,2003,p.64 ) prin patru tipuri de
relatii care se stabilesc intre cititor si text :
1. a pasi din exterior spre interior: intrarea in lumea textului;
2. a fi in interior si a explora lumea textului;
3. a pasi inapoi si a regindi datele pe care le avem;
4. a iesi din lumea textului si a obiectiva experienta.
Demersul didactic de receptare a textului literar parcurge, în general, trei etape:
1. prelectura;
II. înţelegerea si interptetarea textului prin lectură aprofundată;
III.reflectia.
I. Etapa de prelectura (după C. Parfene “discuţia orientativă”, după V. Goia“activităţi
pregătitoare”) provoaca interesul elevilor pentru noul text. Se actualizează informaţii sumare despre autor
şi opera sa, textul este încadrat în volum, fragmentul în opera integrală, se stabilesc legături cu experienţa
de viaţă a elevilor.
Aceasta este formula clasică de deschidere a studiului operei literare care poate alterna, însă, cu
alte modalităţi: anticipări ale conţinutului textului pornind de la titlu, subtitlu, numele capitolelor, de la
ilustraţii sau alte aspecte care ţin de paratext, ori “deschiderea prin cîmpuri lexicale” în cazul unor specii
precum: basmul, pastelul, legenda, schiţa etc., cîmpuri lexicale ce vor fi extinse, prin lectură, de elvi.
Profesorul poate adresa intrebari de felul:
Ce ginduri / amintiti va provoaca lectura foii de titlu?
Cum aproximati sensul,pornind de la titlu /subtitlu /moto etc.?(cf A. Pamfil,2003,p.78)
Se pot organiza activitati de scriere libera sau de anticipare de tipul predictiei pe baza termenilor dati in
avans,activitati ce dezvolta imaginatia, creativitatea si competenta de redactare a elevilor.(Vezi metodele
cadrului E.R.R.)

38
 II. Înţelegerea si interpretarea textului / studiul aprofundat - se realizează prin contactul direct cu
textul literar ,prin lectura, şi cuprinde toate activităţile care conduc la descifrarea acestuia, premisă a
interpretărilor ulterioare, prin descoperirea unor semnificaţii.
 Prima lectură, numită şi lectura sensibilizatoare /afectiva, este efectuată, în general, de
profesor, la clasele mici, dar elevii din clasele mari ale gimnaziului, care au aptitudini, pot
realiza ei prima lectură. Sînt situaţii în care profesorul solicită ca textul să fie lecturat de
fiecare elev, în gînd, folosind tehnica SINELG.
Lectura unui text literar impune un ton fundamental, respectarea pauzelor gramaticale, logice şi
psihologice, accentuarea anumitor cuvinte, un ritm lent sau rapid, în funcţie de conţinutul textului. Pentru
o lectură expresivă este necesară o bună cunoaştere a textului, un timbru al vocii şi dicţie potrivite. De
obicei, elevii urmăresc lectura textului vizual şi auditiv, fără a fi solicitaţi să îndeplinească alte sarcini, cum
ar fi, de exemplu, să-şi noteze cuvintele pe care nu le înţelg. Cuvintele care pot “bloca” înţelegerea
textului, se explică înainte de începerea lecturii.În situaţia în care textele sînt foarte lungi, de exemplu la
clasa a VIII-a, se combină lectura selectivă cu rezumarea fragmentelor care nu se citesc în clasă.
Prima lectură a textului epic provoacă, mai ales elevilor mici, diferite “reacţii
emotionale”(„raspunsul afectiv” ) care vor fi “valorizate” prin formularea unor întrebări de tipul: “Ce
amintiri v-a provocat lectura? Care sînt întîmplările/evenimentele/personajele care v-au impresionat... şi
de ce ? Cum vă raportaţi la personaje? Aţi fost de acord cu acţiunea lor? Aţi fi procedat la fel? Dacă nu,
cum aţi fi procedat?” etc.(cf.A,Pamfil,2003,p.71)
Activităţile care succed primei lecturi urmăresc descifrarea textului şi se realizează prin lectura
aprofundată care, în funcţie de vîrstă elevilor, conduce la descoperirea aspectelor multiple ale operei
literare studiate: acţiune, personaje, timp şi spaţiu, structură etc.
 Lectura explicativa -pe unităţi/fragmente logice( relectura) este efectuată de elevii cu
deprinderi de lectură si este urmată de explicarea unitatilor lexicale (cuviner /expresii)
necunoscute.
Identificarea unităţilor/fragmentelor logice are în vedere înţelesul şi structura grafică, se
realizează la început de profesor împreună cu elevii, apoi sarcina de identificare revine elevilor, individual
sau pe grupe. După lectura unui fragment, se procedează la explicarea cuvintelor/expresiilor necunoscute
prin sinonime/antonime, dacă acestea există, sau, în cazul cuvintelor polisemantice- în context ; atunci cînd
sensul nu poate fi dedus din context, profesorul şi elevii creeează enunţuri care să faciliteze înţelegerea.
Elevii trebuie să deprindă tehnica lucrului cu glosarele si dicţionarele de diferite tipuri, pe care să le
utilizeze în clasă sau în alte situaţii. Cuvintele/expresiile explicate în subsolul paginii de manual sînt şi
acestea fixate sub aspectul însuşirii corecte a formei şi pronunţiei. Se scriu pe tablă cuvintele/expresiile noi
împreună cu sinonimele sau contextele în care au fost folosite, insistîndu-se asupra acelora care vor intra în
vocabularul activ al elevilor.

39
 După lectura tuturor fragmentelor textului, se rezolvă,de obicei, exerciţiile de vocabular din
manual de la capitolul Descifrarea textului ori alte exerciţii care vizează aspecte fonetice, morfologice, de
topică şi punctuaţie etc.
 Elaborarea planului de text înseamnă pătrunderea în structura compoziţională
şi îi conduce pe elevi spre o înţelegere globală a textului epic. În gimnaziu se practică: planul simplu de
text, planul dezvoltat ori planul momentelor subiectului operei literare .
 Planul simplu de text se realizează prin identificarea ideilor principale pentru fiecare
fragment al textului epic, într-o succesiune logică. Ideile principale se formulează în relaţie
cu subiectul textului/fragmentului de text şi reprezintă “informaţia cea mai importantă pe
care autorul a furnizat-o pentru a explica subiectul”,(A.Pamfil,2003,p.65)
Pentru a enunţa ideile principale se răspunde la întrebarea: “Care este lucrul cel mai important
prezentat de autor/narator în fragment/paragraf...?”
Strategia de elaborare a planului simplu de text se însuşeşte în gimnaziu prin exersare la lecţiile de
comunicare şi parcurge următoarele etape:
 delimitarea unităţilor/fragmentelor logice;
 explicarea fiecărei unităţi;
 formularea întrebării;
 enunţarea şi scrierea pe tablă / în caiete a ideii principale.
După deprinderea strategiei, profesorul poate da ca sarcină de lucru în clasă, individual sau pe
grupe, realizarea planului simplu al unui text epic, folosind tehnica jurnalului de lectură cu două/trei
secţiuni.
Enunţarea ideii principale se face sub forma unei propoziţii, de obicei enunţiativă, printr-un citat
semnificativ, selectat din unitatea/fragmentul logic sau printr-un titlu. Planul simplu de text îi ajută pe elevi
să realizeze rezumatul textului epic, în situaţia de faţă, dar strategia rezumării este utilă pentru
comprimarea diferitelor tipuri de texte, favorizînd comunicarea eficientă.
 Planul dezvoltat de text redă structura textului în detaliu – ideile principale si ideile
secundare – şi ajută la reproducerea amănunţită a textului.
Deprinderea de a formula ideile secundare se formează treptat, elevii fiind conduşi prin întrebări
de felul: “Ce date oferă fragmentul de text despre ideea principală? Ce alte informaţii ne mai oferă
textul...?” etc.
 Reproducerea continutului textului se concretizează în rezumarea acestuia,care se poate
face oral sau scris, în clasă sau acasă. Este o modalitate folosită frecvent în gimnaziu, de elevii
din clasele mai mici care, ghidaţi de planul simplu / dezvoltat, urmăresc firul acţiunii operelor
epice. Profesorul îndrumă elevii spre o exprimare originală, fără utilizarea excesivă a
“cuvintelor”naratorului / autorului.

40
 Exersarea tehnicii de rezumare, adică de comprimare a uni text, se face prin diferite tipuri de
exerciţii realizate oral sau scris, individual sau pe grupe, prin extindere la alte tipuri de texte (texte
nonliterare).
 Acţiunea şi momentele acţiunii operei literare sunt continuturi ale invatarii pe care
programa de gimnaziu le prevede . Studiul textului epic trebuie să fie însoţit, din primele clase
ale gimnaziului, de activităţi care au ca obiectiv clarificarea noţiunilor de autor/narator,
lector/naratar, ştiut fiind că, de cele mai multe ori, elevii le confundă.
Acţiunea va fi înţeleasă şi definită ca “o reţea conceptuală care cuprinde: acţiunea propriu-zisă,
agentul acţiunii, scopul pentru care este realizat, motivele şi circumstanţele”, ca în modelul de mai jos:

CE?

CUM? DE CE?

ACŢIUNE

ÎMPOTRIVA CUI?
CU CINE?

CINE?
(cf. A.Pamfil,2003,p.84)
Momentele acţiunii/subiectului („timpul fictiunii ) operei literare sînt intuite de elevii mici, dar
ele se definesc abia în clasa a V-a, prin acumularea unor cunoştinţe despre structura operei literare, despre
organizarea cronologică a evenimentelor în textul epic.
Pînă la apariţia noilor programe de limba şi literatura română, modelul organizării “timpului
ficţiunii” cuprindea: expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant şi deznodămîntul.
Unele din manualele noi (vezi manualele de la Editura Humanitas, dar şi altele) au impus un al
doilea model, numit şi schemă canonică sau schemă cvinară, care cuprinde, ca şi primul, cinci momente:
 starea/situaţia iniţială – stare de echilibru ce precede declanşarea acţiunii;
 complicaţia sau forţa perturbatoare / cauza care modifica situatia initiala– prezentarea
faptelor care schimbă starea de echilibru;
 dinamiaca /desfasurarea acţiunii – parcurgerea principalelor evenimente;
 rezolvarea situaţiei dificile sau forţa echilibrantă – evenimentul care pune capăt situaţiei
tensionate;
 starea/situaţia finală – noul echilibru.
Elevii sînt conduşi să descopere momentele acţiunii operelor studiate, cu precizarea că nu orice
text se supune aceleiaşi structuri canonice, iar demersul didactic va avea în vedere particularităţile fiecărui
text.
 Timpul şi spaţiul acţiunii

41
 Recunoaşterea în textele literare a indicilor temporali si spaţiali este o activitate accesibilă
elevilor, chiar dacă, în clasele mari ale gimnaziului, elevii sînt solicitaţi să stabilească diferite corelaţii,
atunci cînd naraţiunea se desfăşoară în planuri paralele, să surprindă semnificaţii din neprecizarea sau
deformarea timpului sau absenţa determinării spaţiale în unele opere epice precum: fabula, parabola,
legenda, basmul etc.
 Personajele
Identificarea, clasificarea şi caracterizarea personajelor sînt activităţi de înţelegere a
locului şi rolului acestora în acţiunea operei literare.
Elevii îşi însuşesc criterii de clasificare, din primele clase ale gimnaziului, în funcţie de care,
personajele sînt:
 principale (protagonişti)/secundare/episodice, figuranţi;
 individuale/colective;
 statice/dinamice (în evoluţie) etc.
Lecturînd cu atenţie textul, elevii suprind, rînd pe rînd, elementele care definesc personajele şi
completează fişa de caracterizare. Ordinea desprinderii trăsăturilor poate fi dictată de parcurgerea firului
narativ sau de alte criterii.
Prncipalele modalităţi de caracterizare pe care elevii de gimnaziu şi le însuşesc sînt:
 Caracterizarea directă- se realizează pe baza informaţiilor care provin pe diferite căi:
– direct de la narator: portretul fizic/moral;
– de la alte personaje;
– de la personajul însuşi, în monologuri sau dialoguri (autocaracterizare).
 Carcaterizarea indirectă -constă în desprinderea trăsăturilor din:
– nume/apelative/porecle;
– fapte, atitudini, reacţii pe care cititorul le descoperă;
– poziţia socială: vestimentaţia, locuinţă, limbaj;
– relaţiile cu celelalte personaje etc.
 Caracterizarea prin comparaţie solicită din partea elevilor capacitatea de analiză, comparare,
disociere şi ierarhizarea trăsăturilor; se poate realiza prin asemănare sau prin antiteză.
Trăsăturile se desprind fie paralel, fie succesiv. Subliniem ,încă o dată ,importanţa surprinderii
şi a absenţei unor informaţii legate de personaj şi găsirea semnificaţiilor.
Sistematizarea informaţiilor despre personajele unei opere literare se poate reprezenta grafic
printr-o “reţea”, alcătuită frontal, împreună cu elevii, sau prin activitate pe grupe.
Interpretarea textului este etapa în care, continuînd studiul aprofundat, elevii găsesc posibile
semnificaţii diferitelor elemente ce compun textul literar.
Lecţiile/secvenţele de interpretare sînt posibile numai dacă înţelegerea “literală” s-a produs, pentru
a putea face conexiuni între elementele întregului sau între textul discutat şi alte opere literare.
42
Întrebările de interpretare sînt întrebări problematizante, deschise şi vizează răspunsuri diferite.
Formularea întrebărilor de acest tip stimulează gîndirea şi imaginaţia, conduc la discuţii/dezbateri care
grupează elevii în funcţie de opţiuni. Acest lucru este posibil la clasele mari ale gimnaziului, cînd elevii
sînt capabili de interpretări multimple şi abordări interdisciplinar (vezi: Metoda conversatiei- tipurile de
intrebari in relatie cu textul literar).
Secventele de interpretare succed ,de obicei ,celor de intelegere a textului in detaliu prin folosirea
diferitelor strategii (vezi activitatile de intelegere ),dar se pot realiza simultan cu cele de intelegere
A .Pamfil ( 2003,p.148 si urmat. ),citand autori precum Myszor ,Baker,Beck
Hamilton,Scholes si altii, gupeaza diferte strategii de interpretare si ofera exemple :
-„regruparea semnelor”:
- structurarea campurilor lexicale ;
- harta personajului (reprezentare grafica a prsonajelor si a relatiilor dintre ele );
- selectarea unor constante ale textului; ex.: „Selectati descrierile satului Saraceni”
din nuvela Popa Tanda;” Selectati fragmentele ce prezinta probele prin care treca
Fat-Frumos”etc.;
- „clarificarea zonelor de indeterminare” –locuri din text in care lipsesc informatiilae care se pot
constitui in „ plus de sens” :
- „rostirea nerostitului” (dupa Myszor si Backer) :ex.:” Scrieti ce gandesc personajele si nu
spun.”;”Exprimati ceea ce gandesc celelalte personaje despre erou „ etc.
- „interogarea autorului „( dupa Beck si Hamilton )sau”interogarea textului” (dupa A. Pamfil )-
presupune identificare blancurilor textuale din text. Elevul nedumerit de ambiguitatea si imprecizia textului
se intreaba ce a vrut sa spuna autorul (cf. C. Popescu , Intrebarea, in Perspective ,nr.1/8,2004,p.45);
-„ producerea de text impotriva textului”(dupa Scholes):
-redactarea unor parodii;
-realizarea unor „extensii” ale textului (Ce s-a intamplat dupa..?);
-rescrierea unor fragmente (rescrierea incipitului.,a finalului etc.).
Elevii mici sînt solicitaţi să găsească semnificaţii unor aspecte uşor de sesizat, potrivit vîrstei şi
informaţiilor pe care le deţin, experienţei lor de viaţă. Manualele formulează astfel de întrebări:
 „Putem atribui dorinţei de a prinde lumina soarelui în coş şi un alt sens decît cel de
manifestare a prostiei?” (I. Creangă, Poveste)- clasa a V-a;
 „Plecarea la Socola este doar o despărţire de sat şi de locurile natale sau semnifică şi
trecerea într-o altă vîrstă a “tinereţii”?” (I. Creangă, Amintiri din copilarie)-clasa a VI-a;
 „Ce semnificaţie are scena finală a nuvelei, în care, alături de părintele Trandafir şi soţia sa,
apar următoarele două generaţii ale familiei?” (I. Slavici, Popa Tanda)- clasa a VIII-a;

43
  „Literatura şi matematica par două domenii fără nici o legătură între ele. Sînteţi sau nu de
acord cu această afirmaţie? Argumentaţi printr-o discuţie în grupuri de cîte cinci elevi”. (M.
Eliade, Corigenta-) clasa a IX-a.
Concluziile profesorului trebuie sa evidentieze „polisemantismul textului”, posibilitatea de a gasi
interpretari variate( A Pamfil,2003).
III. R eflectia ,ca etapa finala a studierii textului literar, inseamna „ a iesi din lumea textului si
a obiectiva experienta de invatare” : Care sint noile achizitii facute de elevi? La ce folosesc ?Cum pot fi
corelate cu alte tipuride texte / cu alte tipuri de comunicare / cu alte arte? (elevii por dramatiza un fragment
de text sau il pot transpune in banda desenata.
Lucrările de didactică propun modele de structurare a parcursului didactic pentru receptarea
textului epic, adaptabile în funcţie de vîrsta elevilor, de specificul textului, de speciile epice vizate.
Reţinem, ca fiind în acord cu cerinţele programei şi cu tratarea conţinuturilor în manualele alternative,
model propus de Alina Pamfil (2003,p.202)
 Date generale despre text (autor, an de apariţie, specie): Ce text?
 Tema textului :Despre ce ?
 Cine prezintă evenimentele? Din ce perspectivă?:instanta noratoriala,viziune
 Care sînt evenimentele? Cum sînt prezentate?:Ce ? In ce mod?
 Care este timpul şi spaţiul în care se petrec? Cum sînt conturate?
 Care sînt personajele? Cum sînt ele realizate / create?
 Ce semnificaţii generale putem stribui textului?:Cu ce scop?
 Care sint efectele asupra cititorului ?: Ce efecte ?
 Receptarea textului dramatic
Modelul de receptare este asemănător celui pentru textul epic, adică parcurge etapele de
explicaţie/observare, înţelegere/lectură aprofundată şi interpretare/găsire a unor posibile semnificaţii si
reflectia
Discutarea textului dramatic în lecţiile de lectură/literatură impune unele precizări care îl
diferenţiază de celelalte tipuri de text, în primul rînd de textul epic :
 textul dramatic este scris pentru a fi reprezentat; se adresează, deci, spectatorului;
 textul dialogat este însoţit de indicaţiile autorului;
 dimensiunea esenţială a textului dramatic este dialogul;
 vocea dramaturgului este cunoscută prin “vocile” personajelor;
 intriga/forţa parturbatoare este momentul cel mai important al subiectului operei
dramatice;trăsăturile personajelor se conturează prin modalităţi specifice.

44
 Evidenţierea dimensiunii spectaculare a textului dramatic se poate concretiza în activităţi care
propun dramatizarea unor scene, interpretarea de roluri, organizarea unor mini-spectacole, realizarea de
texte dialogate în orele de comunicare, prin selectarea cîtorva teme din cele propuse de elevi.
Receptarea textului liric
În timp ce receptarea textului epic/dramatic percurge drumul dinspre evenimente / fapte( Ce se
spune?) , spre punerea în evidenţă a” modalităţilor spunerii”( Cum se spune?) urmată de interpretare,
demersul didactic de studiere a textului liric se realizează în altă ordine: evidenţierea, mai întîi, a
„modalităţilor spunerii”, a elementelor de ordin formal (fonetice, lexico-semantice, morfo-sintactice,
figurative, prozodice), apoi a structurilor şi semnificaţiilor, “ prin detalieri şi
nuanţări”(cf.A.Pamfil,2003,p.124) Inţelegerea şi interpretarea textelor lirice nu sînt posibile fără însuşirea
si valorificarea noţiunilor de teorie literară , noţiuni care se acumulează treptat şi însoţesc studiul textului.
Studierea textului liric in etapa gimnaziului urmeaza diferite modele impuse de teoriile receptarii,
modele ce se regasesc in parcursul didactic din manualele de limba si literatura romana de la diferite
edituri:
Demersul clasic de receptare a textului liric are in vedere:
 discutii despre titlu inainte / dupa prima lectura;
 stabilitea temei;
 stabilirea structurii operei lirice;
 analiza pe niveluri ;
 interpretarea;
 elemente de versificatie.

Modelul structuralist propune parcurgerea unor etape doar din considerente didactice:
 lectura afectiva-precedata de auditii,vizionarea unor imagini / secvente cinematografice,picturi
etc.;
 prima explorare a textului incepe cu lectura ,intuirea temei,a sentimentului dominant, elevii
selecteaza versuri care i-au impresionat etc,;
 analiza pe fragmente / secvente lirice urmareste interogarea textului la toate nivelurile;
 etapa de sinteza – se poate realiza printr-o schema unitara,prin formularea unor intrebari
deschise,de interpretare,prin stabilirea de analogii cu alte texte lirice etc.
Modelul propus de Judith Langer (in A.Pamfil,2003,p.64) accentueaza rolul lecturii in procesul
receptarii si formuleaza patru tipuri de relatii care se stabilesc intre cititor si text,prin actul lecturii:
1. a pasi din exterior spre interior: intrarea in lumea textului;
2. a fi in interior si a explora lumea textului;
3. a pasi inapoi si a regindi datele pe care le avem;

45
 4. a iesi din lumea textului si a obiectiva experienta
1.Intrarea in lumea textului se face cu pasi mici,corespunzatori prelecturii si reactiei imediate dupa
prima lectura: realizarea de texte poetice si evaluarea acestora de colegi,interogarea asupra asteptarilor
elevilor pornind de le titlu , formulare unor intrebari privind primele impresii de lectura;neclaritatile sint
notate pentru a fi discutate in etapa finala a studierii textului.Aceste activitati sint urmate de explorarea
nivelului formal (ritm,rima masura,strofe,structuri sintactice etc)
2.Explorarea lumii textului se face structural,pe niveluri de receptare:fonitic si
punctuatie,morfologic , sintactic,lexico –semantic,stilistico-textual-prin activitate pe grupe.
3.A regandi datele despre text inseamna a reluare neclaritatilor din prima etapa.Se gasesc
posibile, semnificatii ale textului poetic prin formularea unor intrebari deschise,problematizante.
4. Iesirea din lumea textului si obiectivarea experientei se concretizeaza in sintetizarea
informatiilor printr-o metoda grafica (de exemplu brainstormingul-ciorchine), un plan de interpretare pe
baza caruia elevii vor realiza un text,o compunere de tipul „scriere despre textul literar”(Cf. A.
Pamfil,2003,pp.172-181 .Vezi si M.L. Pascan,Abordarea textului liric in gimnaziu din perspectiva
modelului comunicativ,2007,pp.47-57)
Sintetizand,putem spune ca manualele de gimnaziu propun un model de receptare care parcurge,
ca şi în cazul textului epic/dramatic, trei etape in care se realizeaza activităţi ce urmăresc observarea,
înţelegerea , interpretarea si reflectia asupra textului poetic.
I. Etapa de prelectura – este diferită, în funcţie de nivelul receptării şi al interpretării:
informaţiile despre autor şi opera vor fi succinte, în cazul elevilor de clasele a V-a şi a VI-a – urmărindu-
se, în general, notiţele biografice din manual – şi complexe, în clasele aVII-a – a VIII-a cînd anumite
precizări, despre specia literară, geneza operei, structura, formula estetică etc., facilitează înţelegera. Dar
,ca si in cazul textelor epice / dramatice, etapa de introducere in studiul textului liric trebuie sa exploateze
paratextul:
 Elevii vor fi interogati asupra asteptarilor pe care le au de la text ,pornind de la titlu si subtitlu
ori imaginile care insotesc textul din manual (sau alte imagini):
Ce va sugereaza un titlu ca „Emotie de toamna”?
La ce va ganditi cand priviti imaginea.....?etc.;
 Profesorul poate utilza jocul didactic/concurs literar ,solicitand realizarea unui text poetic
care sa-i introduca pe elevi in laboratorul creatiei literare.Activitatea dureaza cinci-sase minute
si se evlueaza:
Scrieti un catren pornind de la metafora „cuibar rotind de ape”;
 Deschiderea prin realizarea de campuri lexicale este o alta modalitate de introducere in studiul
textului poetic:

46
 Realizati campurile lexicale ale cuvintelor” emotie” si „ toamna” si descrieti polii in jurul
carora graviteaza elementele celor doua campuri” ( N. Stanescu, Emotie de toamna )-cl.a
VIII-a ;
Alcatuiti campul lexical al ( M Eminescu,Calin Filledin poveste).-cl.a VII-a) etc.
II.Etapa de inţelegerea /studiul aprofundat se realizează prin lecturi repetate şi integrale pentru a
patrunde in universul fictional: prima lectura (afectiva) va fi urmata de alte lecturi integrale realizate de
elevi , în gînd şi /sau cu voce tare.
O strategie de parcurgere secventiala a unui text liric (dar si secventele descriptive ale unui text
narativ) este harta subiectiva a lecturii care se realizeaza prin decuparea textului pe secvente ,lectura
repetata,cu voce tare, a secventelor de catre profesor ,timp in care elevii noteaza / reprezinta
grafic,individual, ce vad si ce simt.Drumul fiecarui cititor prin poem este propriu iar sensul constituit prin
actul lecturii este,de asemenea, personal.(Cf.A. Pamfil,2003,p.213)
Se recomandă evitarea lecturii pe strofe urmată de formularea ideilor principale – modalitate
amendată de didactica; textul liric nu descrie evenimente/fapte, ci exprimă sentimente, atitudini prin
intermediul eului liric.
În secvenţele ce urmează lecturii şi relecturilor tetului poetic, elevii sînt solicitaţi să observe
aspecte de ordin fonetic, lexico-semantc ,morfo-sintactic , stilistico-textual, de versificaţie şi de puctuaţie,
prin “lectură aprofundată”(activitate pe grupe) :
 repetarea unor sunete (omofoniile), succesiunea accentelor, căderea unor vocale;
 elemente de prozodie: structura strofelor şi a versurilor, felul rimelor;
 identificarea unor cuvinte/grupuri de cuvinte care se repetă;
 identificarea pronumelor personale si adjectivelor pronominale posesive-marci ale lirismului;
 identilicare verbelor,a modurilor,tmpurilor si persoanelor acestora;
 slectarea termenilor care aparţin cîmpului lexical al unui anume cuvînt;
 gruparea termenilor în fucnţie de registrele stilistice: termeni populari, regionali, neologisme,
termeni religioşi, elemente de argou şi de jargon;
 repetiţii de ordin sintactic;
 modificări de topică;
 identificarea figurilor de stil, a diferitelor procedee artistice;
 identificarea si gruparea imagini lor;
 explicarea arhitecturii frazelor,a relatiilor de coordonare si subordonare etc
Textul poate fi abordat structural , pe niveluri de receptare,elevii constituindu-se in 6 grupe care
descopera particularitatile textului, ca mai sus. Activitatea de descoperire nu este una de inventariere, ci
de explicare a rolului acestor elemente în exprimarea sentimentelor.

47
 Manualele formulează astfel de sarcini : (Exemplele au fost selectate din manualele de la editura”
Humanitas Educational”)
 „Grupaţi cuvintele care desemnează elementele cadrului natural în trei cîmpuri lexicale
distincte în funcţie de planurile cărora le aparţin: pămînt, apă, cer” (M. Eminescu, La mijloc
de codru...,) clasa a VI-a;
 „Explicaţi rolul căderii unor vocale în exemplele: “cînd stau culcat cu capu-n poala ta”;
“acoperind pămîntul c-o mare de-ntuneric” (L. Blaga, Izvorul nopţii) clasa a VIII-a;
 „Identificaţi inversiunile din text şi explicaţi rolul fiecăreia în cadrul poeziei” (L. Blaga,
Izvorul nopţii)- clasa a VIII-a;
 În text există trei timpuri verbale: prezent, trecut şi viitor. Discutaţi ce indică fiecare dintre
acestea, folosindu-vă de următoarele sugestii: un fapt obiectiv, o rugăminte, o posibilitate, un
eveniment consumat, o stare, o proiecţie imaginară. (N. Stănescu, Emoţie de toamnă)-clasa a
VIII-a)
 Discutaţi, pe grupe, semnificaţia metaforelor din prima strofă: “ochi străin”, “frunză de
pelin” (N. Stănescu, Emoţie de toamnă)- clasa a VIII-a
 Identificaţi inversiunile din prima şi a patra strofă a poeziei şi arătaţi rolul stilistic al acestora
(M. Eminescu, Lacul)- clasa a VIII-a)
 Explicaţi rolul folosirii punctelor de sugestie din ultima strofă a poeziei: “Dar nu vine...
Singuratic/În zadar suspin şi sufăr” (M. Eminescu, Lacul)-clasa a VIII-a)
Explorarea textului, conduce la descoperirea altor aspecte cum ar fi:
 prezenţa eului liric, identificarea mărcilor lirismului;
 sentimentele dominante, trările interioare;
 atmosfera pe care versurile o degajă;
 tema poeziei;
 semnificaţia titlului;
 mesajul operei lirice etc.
Interpretarea textului liric, găsirea semnificaţiilor elementelor descoperite, este o activitate
dificilă pentru că textul liric reflectă “un univers al închipuirii şi esenţelor” greu de definit.
(A.Pamfil,2003,p.126)
Interpretarea este o invitaţie făcută elevilor la “a gîndi, a simţi, a-şi formula opiniile” şi a
argumenta, pentru că ei trebuie să înveţe că orice afirmaţie, pentru a fi acceptată, trebuie susţinută.
(cf.C.Parfene.1998,p.148)
Manualele se constituie, şi în această etapă a receptării textului liric, într-un ghid care orientează
discuţiile spre formularea unor concluzii, prin activitate frontală sau prin cooperare, propunînd strategii
precum: conversaţia, brainstorming-ul liniar sau ciorchinele, tehnica “gîndiţi/lucraţi în
perechi/comunicaţi”, jurnalul de lectură etc.
48
 III . Reflecţia (A iesi din lumea textului si a obiectiva experienta) , ca secvenţă finală a studiului
poeziei, pune în evidenţă paşii parcurşi pentru receptarea textului liric: “de la poezia auzită, la poezia
privită şi apoi la configurarea sensului”.(A.Pamfil,2003,p.126) Se formulează concluzii, se sintetizează
particularităţile operei lirice care să-i ajute pe elevi, în descifrarea unor texte asemănătoare.Se propune un
plan pentru analiza textului liric pe baza caruia elevii vor realiza un text de tipul „scriere despre textul
literar”-conform programei analitice.
Pentru “cultivarea şi verificarea receptivităţii se pot formula diferite sarcini de lucru, în clasă sau
acasă:
-memorarea unor secvenţe, după preferinţă;
-lectura şi discutarea în grup a unei poezii, la prima vedere;
-realizarea unor texte scrise, avînd ca punct de plecare opera studiată;
-compuneri libere pe teme propuse de elevi etc.
Insistăm supra tratării diferenţiate a elevilor, nu numai în funcţie de vîrstă/clasă, ci şi de
poisibilităţile lor de a produce texte orale sau scrise: ne referim, în special, la textele care vizează
creativitatea, calitate care trebuie cultivată de profesor şi prin alte modalităţi: elaborarea unor portofolii,
realizarea revistelor scrise de elevi pentru elevi, cercurile litrar etc.
Realizarea comentariului (A. Pamfil ,2003,p.217) de catre elevii de gimnaziu ar trebui sa contina
urmatoarele date,raspuns la cateva intrebari :
 Ce text? - Date generale despre text(autor,an de aparitie,gen,specie);
 Despre ce? Tema textului si semnificatia titlului;
 Cine? - Eul liric (persoana,viziunea,starea,sentimentele );
 Ce si in ce mod? – Compozitia textului(strofe,versuri si structura lor);
Care sint imaginile? Ce redau? Ce spatii? Ce ganduri? Ce
sentimente?Ce stari? Ce metamorfoze?Cum sint realizate
 Cu ce scop si cu ce efect? – Semnificatii globale;efecte asupra cititorului

49