S3_Acte de vorbire

A. Cum puteți realiza următoarele acțiuni?

i) chemarea unei persoane care se află în autobuz;

ii) avertizarea unei persoane care nu vede mașina care se apropie;
iii) felicitarea unei persoane.

Acestea pot fi realizate atât verbal, cât și non-verbal.

B. Enunț performativ
- enunțul a cărui emitere implică realizarea practică (îndeplinirea) a unei acțiuni
exprimate prin verbul din propoziția regentă.
- se opune unui enunț constatativ, care are un caracter descriptiv.
ex.
Îți cer/vă cer să răspunzi/să răspundeți la întrebare. (performativ direct, verbul „a
cere”)
Ai/ați răspuns la întrebare. (constatativ)

Verb performativ
- verb a cărui folosire la persoana I singular indicativ prezent activ implică realizarea
unei acțiuni.
- ipoteza a fost contestată, deoarece – în structura semantică de adâncime a fiecărei
propoziții – verbul principal este unul performativ. Depinde numai de interpretarea
pe care o face receptorul enunțului nostru.
ex.
Să răspunzi/să răspundeți la întrebare. (performativ indirect, conjunctivul cu valoare
de imperativ)

Enunțurile performative alcătuiesc actele de vorbire (act verbal, act de limbaj) – act
complex, realizat prin utilizarea limbii în situații de comunicare concrete. Punctul de
plecare al teoriei l-a constituit identificarea de către Austin a clasei verbelor
performative și a distincției între enunțuri caracterizate prin valoare de adevăr
(constatative) și enunțuri caracterizate prin reușită sau nereușită (performative).

ex.
a) Ai o gânganie pe umăr.
- constatare (interpretare – las-o acolo, nu mă deranjează)
- avertizare (interpretare – dacă mă ciupește? S-o dau jos!)

b) Cineva a mâncat toată prăjitura.

- constatare (interpretare – prăjitura s-a terminat)
- acuză (interpretare – emițătorul știe cine a mâncat-o, dar nu spune direct)
- scuză (interpretare – nu mai am cu ce să te servesc)

c) Știu karate.
- constatare (interpretare – practică acest sport la un club)
- amenințare (interpretare – dacă încerc să-l atac, o să mă bată)

d) Ce tembel! [fără verb]

- constatare (interpretare – persoana la care se referă este astfel)
- insultă (interpretare – am făcut ceva rău și aceasta este o insultă față de mine). De
remarcat folosirea, în cele mai multe dintre cazuri, a persoanei a III-a singular în
locul persoanei a II-a singular, pentru exprimarea indirectă. De exemplu, emițătorul
se poate adresa receptorului prezent în fața sa prin enunțul „Ce tembel este/e
ăsta!”.

e) Am nevoie de o foaie de hârtie.

- constatare (interpretare – nu mai sunt foi de hârtie prin preajmă)
- cerere (interpretare – îi dau o foaie de hârtie)

f) Ce ochi albaștri (ai)! [verb opțional]

- constatare (interpretare – s-a uitat la mine și a observat acest lucru)
- compliment (interpretare – este în beneficiul meu; ochii albaștri sunt apreciați de
emițător. Astfel, enunțul contează ca un compliment).

C. Acte componente

După Austin, orice act de vorbire poate fi analizat pe 3 nivele:

a) locuționar
b) ilocuționar
c) perlocuționar

ex.
O doamnă a trimis o invitație pe care a scris că „va fi acasă” într-o anumită zi, între
anumite ore. George Bernard Shaw a răspuns: „tot așa va fi și G.B. Shaw.”
- în termenii actelor de vorbire, putem avea următoarea interpretare: dra Eleanor
Higgins va fi acasă pe 10 aprilie, între orele 7 și 9 seara, și îl invită pe domnul G.B.
Shaw să ia cina, spre exemplu. Un astfel de mesaj ar trebui interpretat ca o
invitație. Shaw interpretează enunțul literal, ca pe o simplă informație, și răspunde:
„tot așa va fi și G.B. Shaw.” Ca act de vorbire, suntem în fața unui refuz.

A: cred că mă duc să-mi mai iau un croasant.

B: și eu voiam să mă duc.
C: poți să-mi aduci și mie un sandviș cu ton?
B: și mie?
- la un prim nivel, putem identifica locuția, ceea ce se spune (enunțurile propriu-zise
ale celor 3). Atunci cînd spunem ceva, realizăm un act locuționar. La un al doilea
nivel de analiză, identificăm forța ilocuționară – ce anume realizăm cu ceea ce am
spus: intenția lui A și a lui B, cererile venite din partea lui C și a lui B. A se ridică și
le aduce lui B și C ceea ce au vrut. La al treilea nivel al analizei, vorbim despre
efectul perlocuționar, reacția receptorului, în acest caz, îndeplinirea cererilor.
- A: îmi exprim intenția de a mă duce să iau un croasant.
B: îți spun că și eu intenționam același lucru.
C: îți cer să-mi aduci și mie un sandviș cu ton.
B: îți cer să-mi aduci și mie unul la fel.

A, B, C urmăresc un meci de fotbal la televizor și sunt supărați. (reclamă la Zapp 500

Anytime –www.youtube.com/watch?v=tISEx1ok_eI)
A: eu mă duc să-mi iau o bere. vă aduc și vouă ceva? (intenția lui A de lua o bere;
intenția lui A de a le aduce și celorlalți ceva)
B+C: hai, mă, lasă-ne. (refuz)
(telefonul lui A sună)
B: adu-mi și mie una. (cerere)
C: și mie. (cerere)
(A se întoarce cu 3 sticle de bere. telefonul lui A sună) (efectul perlocuționar)
C: eu voiam la cutie. (refuz)
A: bine, mă. (recunoaștere, va acționa în consecință, conformându-se noii cereri)
(A se întoarce cu o cutie de bere) (efectul perlocuționar)
D: auzi, adu-mi și mie o bere. (cerere)
A: da, da, sună-mă. (refuz; sfat)
(D ar trebui să se conformeze, pentru a putea vorbi despre efectul perlocuționar)
- enunțurile propriu-zise reprezintă actele locuționare.

A: iar ai întârziat. (forța ilocuționară – A vrea să-l determine pe B să-și ceară scuze; act
de vorbire – reproș)
B: mă scuzați [+/– informație] (efectul perlocuționar – B își cere scuze)
- enunțurile propriu-zise reprezintă actele locuționare.

A: (ai spart vaza de la bunica.)

B: îmi pare rău.

A: (am un pistol la mine.) (act de vorbire – amenințare)

B: gata, te las în pace.

Fie actul locuționar „Îmi plac gogoșile”. Care sunt posibilele acte ilocuționare?
- constatare;
- cerere – fă-mi și mie niște gogoși; cumpără-mi niște gogoși;
- compliment – sunt bune gogoșile făcute de tine.

A: Soneria!
B: Sunt plin de făină!
A: Bine!

Situația poate fi înțeleasă de oricare dintre noi, pentru că ni s-a întâmplat să nu putem
răspunde la ușă sau la telefon deoarece eram ocupați. În astfel de cazuri, recurgem la
construcții concise, pentru că vrem să transmitem maxim de informație în minim de
formă. Situația de mai sus se cere a fi clarificată: emițătorul vrea să spună du-te și
răspunde la ușă pentru că sună cineva, însă pentru a se referi la acțiunea care este în
curs de desfășurare, alege o formulă concentrată, fără predicat, și anume substantivul
articulat hotărât soneria. Aici, rolul predicației este asumat de intonația exclamativă.
Formularea lui B are predicat (sunt plin de făină) și, așa cum reiese din enunț, este o
propoziție principală. Dacă o analizăm mai atent, observăm că este o propoziție
subordonată cauzală, dar emițătorul a renunțat la exprimarea propoziției principale
(nu mă pot duce) și a conjuncției subordonatoare (deoarece), pentru că ele pot fi
recuperate din contextul de comunicare. Răspunsul final al lui A (bine) este o
construcție concisă, sinonimă cu am înțeles situația și mă duc eu.

A: Ai mănuși?
B: Nu!
A: Dar păianjenii?

Situația este mai simplu construită, primele două replici putând fi încadrate
prototipului IR (întrebare închisă – răspuns). Replica a treia (Dar păianjenii?) are o
interpretare complexă: pe de o parte, ea nu mai este o întrebare propriu-zisă, ci este
un avertisment, care ar putea fi formulat astfel: dacă nu ai mănuși, poți fi înțepat de
păianjeni; pe de altă parte – rămânând la formularea din text – lipsește predicația:
(dar) ce te faci cu (păianjenii?). Lipsa predicației este explicată prin deplasarea
interesului emițătorului spre transmiterea avertismentului, astfel încât „întreaga forță
de expresie se aplică noțiunii care «emoționează».” (Iordan, 1975, p. 249)