III.7.Pragmatica - An III, Sem I - Fulea Mihaela

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea de Litere
PRAGMATICĂ
Caiet de Studiu Individual

Specializarea Limbă și literatură română – o limbă și
literatură străină (engleză/italiană)
Anul de studii III
Semestrul I
Titular disciplină:
Lector univ.dr. Mihaela MIRON – FULEA
2011
Cuprins
PRAGMATICĂ
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 7
1 TEORIA ENUNȚĂRII (I. PREZENTARE GENERALĂ) 8

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 9
1.1 Ancorarea teoriei enunțării în contextul cognitiv al
structuralismului 9
1.2 Sublinierea fundamentelor teoriei enunțării 10
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 12
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 12
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 12
2 APARATUL FORMAL AL ENUNȚĂRII 13

2.1 Înţelegerea opoziției enunț/enunțare și a consecințelor sale 14
2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale deicticelor și
subjectivemelor 15
3 OPOZIȚIA PERFORMATIV/CONSTATATIV (J. AUSTIN) 19

3.1 Înţelegerea fundamentelor opoziției performativ/constatativ 20
3.2 Recunoașterea enunțurilor performative explicite 22
4 ACT LOCUȚIONAR / ACT ILOCUȚIONAR / ACT

PERLOCUȚIONAR 25
4.1 Înţelegerea noţiunilor de act locuționar / act ilocuționar / act
perlocuționar 26
4.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de acte locuționare din tipologia
propusă de Austin 28
5 SEARLE ȘI OPOZIȚIA LOCUȚIONAR / ILOCUȚIONAR 31

5
Pragmatică
Cuprins
5.1 Înţelegerea criticilor aduse de Searle la adresa distincției

austiniene locuționar / ilocuționar 32
5.2 Familiarizarea cu principiul exprimabilității 33
6 ANALIZA ACTELOR ILOCUȚIONARE 37

6.1 Înţelegerea noţiunilor de forță ilocuționară, semnificație
convențională, semnificație intențională 38
6.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de acte ilocuționare distinse de
J. S. Searle 39
7 PRINCIPIILE PRAGMATICII LUI GRICE 42

7.1 Familiarizarea cu principiile pragmatice ale lui Grice 43
7.2 Înțelegerea importanței noțiunilor de semnificație naturală și de
semnificație non – naturală în teoria lui Grice 44
BIBLIOGRAFIE 48
6
Pragmatică
Introducere
PRAGMATICĂ
INTRODUCERE
Stimate student,
Cursul de Pragmatică propune un itinerariu cognitiv care pornește de la

teoria enunțării (Benveniste), unanim considerată drept una dintre
sursele fundamentale ale pragmaticii, pentru a expune marile linii
constitutive ale teoriei actelor de limbaj (J. Austin și J. S. Searle) și
pentru a reflecta, împreună cu Grice, asupra principiilor pragmaticii, fie
că este vorba de principiul semnificației non – naturale, fie de principiul
cooperativ.
Spor la învăţat şi succes!

Lector univ.dr. Mihaela MIRON – FULEA
7
Pragmatică
Teoria enunțării (I. Prezentare generală)
Unitate de învăţare Nr. 1
TEORIA ENUNȚĂRII (I. PREZENTARE GENERALĂ)
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1………………………………………………..... 9

1.1 Ancorarea teoriei enunțării în contextul cognitiv al structuralismului…………….. 9
1.2 Sublinierea fundamentelor teoriei enunțării.............................................................. 10
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1……………………………………....... 12
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 12
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1………………………………………………..... 12
8
Pragmatică
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 ancorarea teoriei enunțării în contextul cognitiv al structuralismului;

 sublinierea fundamentelor teoriei enunțării.
1.1 Ancorarea teoriei enunțării în contextul cognitiv al structuralismului
Teoria enunţării reprezintă a treia etapă, orientare în cadrul general al

structuralismului, pe lângă:
- prima etapă – în care demersul structuralist are în vedere fenomenele
lingvistice de suprafaţă: Saussure, Şcoala pragheză, lingvistica funcţională
franceză, distribuţionalismul american;
- a doua etapă – preocupată de formularea unor ipoteze referitoare la
structura neaparentă a limbii: Hjelmslev; Chomsky.
În vreme ce polarizarea interesului lingviştilor pentru sistem a dominat

prima parte a secolului nostru, în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
atenţia cercetătorilor tinde să fie captată de ”parole”, de limba în uz, de
limba ca mijloc de comunicare.
Meritul de a fi imprimat o direcţie nouă gândirii lingvistice, prin

orientarea interesului lingviştilor către actul concret al enunţării îi revine
lingvistului francez Émile Benveniste (1902 – 1976).
Repere biografice:
- a studiat şi a predat la Paris (Sorbona, Collège de France);
- ca formaţie, a fost indoeuropenist: a susţinut între anii 1927 – 1937,
prelegeri de gramatică comparată şi a redactat câteva lucrări fundamentale
de indoeuropenistică (1935 – ”Originile formării numelor (substantivelor)
în indoeuropeană”; 1947 – ”Nume de agent şi nume de acţiune în
indoeuropeană”).
Pe acest fundament de largi cunoştinţe de indoeuropeană se grefează, sub

influenţa lui Saussure, preocupările de lingvistică generală (de astfel, din
1937, Benveniste începe să predea cursuri de lingvistică generală), care
pot fi grupate în două direcţii:
- o direcţie legată direct de Saussure şi de teoriile sale:
- 1939 – ”Natura semnului lingvistic”;
- 1962 – ”Structură în lingvistică”;
- o direcţie nouă, reprezentată de teoria enunţării, al cărei întemeietor a
fost considerat, incontestabil.
Concepţia lui Benveniste despre teoria enunţării se acumulează, de-a

lungul anilor, într-o serie de articole ce pun în evidenţă, iniţial, probleme
9
Pragmatică
de detaliu, pentru ca, în final, să se ajungă la o viziune de ansamblu:

- 1946 – ”Structura relaţiilor de persoană”;
- 1950 – ”Natura pronumelor”;
- 1958 – ”Subiectivitatea în limbă”;
- 1970 – ”Aparatul formal al enunţării”.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Prezentați succint etapele structuralismului lingvistic?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 12.
1.2 Sublinierea fundamentelor teoriei enunțării
Nivelul În ciuda interesului constant pentru tezele saussuriene, care l-a făcut un
semnului / vs / reprezentant al structuralismului, Émile Benveniste nu s-a închis în
nivelul frazei imanentism, ci a fost unul dintre primii care s-a interesat de limbajul în
funcţiune, străduindu-se să păstreze specificitatea limbii fără a ignora însă
legăurile ei cu gândirea, socialul şi experienţa umană.
Pentru Benveniste, limba este o structură cu mai multe niveluri, dintre

care două sunt esenţiale: nivelul semnului şi nivelul frazei. Semnele, deşi
pot fi analizate ele însele în componente fără semnificaţie (fonemele), sunt
nişte unităţi SEMIOTICE: ele semnifică, graţie laturii semnificat, şi se
identifică prin opoziţie, care reprezintă un prim mod de semnificanţă.
Nivelul superior este cel al frazei care aparţine unei alte instanţe –
discursul. La acest nivel, limba este, în mod fundamental, SEMANTICĂ,
ca al doilea mod de semnificanţă. În domeniul semantic, avem a face cu
semne particulare, cuvintele, care se obţin plecând de la sens. Semantica,
spre deosebire de semiotică, ia în calcul referenţii, adică faptele
extralingvistice denotate. În vreme ce semiotica (semnele) trebuie să fie
recunoscute, semantica (discursul) trebuie să fie înţeles. Această dualitate
dintre semiotică şi semantică este cea care caracterizează limbajul, în
opoziţie cu celelalte sisteme de comunicare.
Graţie capacităţii sale simbolice, orice limbă impune gândirii o formă care
o face, în acelaşi timp, posibilă şi transmisibilă. Limba are o dublă funcţie:
ea organizează gândirea, având o funcţie de reprezentare; ea asigură astfel
gândirii capacitatea de a circula de la un spirit la altul, ceea ce trimite la a
doua funcţie a limbii: cea de comunicare.
Raportul limbă / Benveniste a acordat o deosebită atenţie categoriilor limbii.

vorbire Nemulţumindu-se doar să le descrie minuţios, el s-a întrebat dacă gândirea
şi înţelegerea pe care oamenii o au despre realitate sunt constrânse de
categoriile proprii fiecărei limbi. Acest fapt era, de altfel, sugerat de
10
Pragmatică
analiza conceptelor din doctrina lui Aristotel, care a arătat că ele au suferit
influenţa structurilor gramaticale ale limbii greceşti. Alternativa este
reprezentată de ideea că aceste categorii, deşi determină gândirea, îi lasă
destulă autonomie pentru a nu o transforma în sclav. Benveniste acceptă
să lase să subziste antinomia:
- ”Este un fapt că, supusă exigenţelor metodelor ştiinţifice, gândirea
adoptă mereu acelaşi demers. În acest sens, ea devine independentă, nu de
limbă, ci de structurile lingvistice particulare. (…) Nici un tip de limbă nu
poate prin el însuşi şi nici de unul singur să favorizeze sau să împiedice
activitatea spiritului. Progresul gândirii este legat mai strâns de
capacităţile oamenilor, de condiţiile generale ale culturii, de organizarea
societăţii decât de natura particulară a limbii. Dar facultatea gândirii este
legată de facultatea de limbaj, căci limba este o structură informală de
semnificaţie şi a gândi înseamnă a manipula semnele limbii” (1958 –
”Catégories de pensée et categories de langue”, republicat în ”Problèmes
de linguistique générale”, 1966, pag. 73 – 74).
Benveniste îşi aduce astfel contribuţia la dezbaterea asupra raporturilor

dintre limbă şi gândire.
Enunțare Lăsând la o parte amplele analize pe care Benveniste le-a realizat asupra
sistemelor morfologice şi semantice, ne îndreptăm atenţia asupra
lingvisticii ”discursului” sau a ”enunţării” (expresie utilizată în ultimele
sale articole). Definiţia comentată a enunţării, în care sunt luate în
considerare mărcile pe care le comportă în discurs este:
- ”punere în funcţionare a limbii printr-un act individual de utilizare.
Discursul – se va zice, care este produs de fiecare dată când vorbim,
această manifestare a enunţării, nu este pur şi simplu ”vorbirea”? Trebuie
să ţinem cont de condiţia specifică a enunţării: actul însuşi de a produce
un enunţ şi nu textul enunţului este obiectul nostru. Acest act este faptul
locutorului care mobilizează limba în folosul său (…). / Locutorul îşi
apropriază aparatul formal al limbii şi îşi enunţă poziţia sa de locutor prin
nişte indici specifici, pe de o parte, şi prin nişte procedee accesorii, pe de
altă parte” (idem.; pag. 80 şi 82).
Deoarece limbajul este un instrument de comunicare indispensabil

individului uman şi, tocmai de aceea, este, în mod fundamental, semantic,
sarcina lingvistului este de a examina modul concret în care acest
instrument funcţionează şi de a preciza trăsăturile sale de structură
orientate înspre această funcţionare. Or, o astfel de cercetare ajunge să
postuleze prezenţa unui subiect în sistemul universal atestat al
persoanelor. Nici sistemul verbal al timpurilor verbale nu se poate
concepe fără relaţia fundamentală cu prezentul locutorului. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru relaţiile de loc. În acest mod, se organizează o mare
parte a categoriilor gramaticale, pe baza celor trei coordonate: ego – hic –
nunc.
Inseparabil de cel care vorbeşte, limbajul este făcut pentru enunţare,

existând, în orice limbă, un ”aparat formal al enunţării”.
11
Pragmatică

Comentați succint definiția enunțării oferită de Benveniste?
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare Nr. 1.
Teoria enunțării: prezentare generală?
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
A se consulta cursul și bibliografia.
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. D. S. L., enunțare; teoria enunțării, 2001.
12
Pragmatică
Aparatul formal al enunțării
APARATUL FORMAL AL ENUNȚĂRII
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2............................................................................. 14

2.1 Înţelegerea opoziției enunț / enunțare și a consecințelor sale.................................... 14
2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale deicticelor și subjectivemelor.................. 15
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2............................................................... 17
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................ 17
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2............................................................................. 18
13
Pragmatică
 înţelegerea opoziției enunț / enunțare și a consecințelor sale;

 sublinierea trăsăturilor caracteristice ale deicticelor și subjectivemelor.
2.1 Înţelegerea opoziției enunț / enunțare și a consecințelor sale
Enunț / Aşa cum am afirmat deja, Benveniste defineşte enunţarea ca actul de

enunțare, pronunţare a enunţului, enunţul fiind textul rezultat în urma enunţării.
propoziţie Enunţarea, deşi implică limba, nu se identifică cu ea. Într-o perioadă în
ideală / vs / care definirea limbii ca instrument de comunicare era dominantă,
propoziţie Benveniste concede că numai enunţarea şi nu limba poate fi considerată
reală, sens instrument de comunicare. Diferitele studii ale lui Benveniste pun în
literal / vs / evidenţă faptul că, abordat din perspectiva enunţării, chiar sistemul apare
sens efectiv, într-o lumină nouă, în măsura în care anumite părţi ale sistemului
subiectivitate, presupun, într-un fel sau altul, actul enunţării.
situație de
enunțare Ca act individual de punere în funcţiune a limbii, enunţarea introduce în
perspectiva lingvistică elementul subiectiv, omul, locutorul enunţului. În
afara enunţării, limba nu este decât o posibilitate pe care locutorul şi-o
însuşeşte, ca aparat formal, şi o foloseşte în realizarea enunţului. Integrarea
locutorului în orizontul de cercetare are consecinţe importante la diferite
niveluri:
- prezenţa locutorului atrage în mod necesar prezenţa interlocutorului;
- situează enunţarea în concret, prin implicarea cadrului spaţio – temporal;
- aduce în prim plan limba vorbită, dialogul ca principal mijloc de utilizare
a limbii.
De asemenea, integrarea enunţării şi a enunţului ca produs al enunţării

impune operarea unor noi distincţii, de o deosebită utilitate:
a) propoziţie ideală / vs / propoziţie reală
Propoziţia ”Copilul aleargă” poate fi propoziţie ideală sau propoziţie reală.
Ca propoziţie ideală, ea este apreciată din perspectiva corectitudinii
gramaticale. Ca propoziţie reală, ea apare ca rezultatul unei enunţări şi are
în vedere un anumit copil şi o anumită situaţie, dar şi reacţia subiectivă a
locutorului.
b) sens literal / vs / sens efectiv

Sensul literal aparţine propoziţiei ideale, în vreme ce sensul efectiv
implică, dincolo de sensul literal, nişte informaţii suplimentare legate de
contextual de enunţare.
Concepută ca punere în acţiune a sistemului printr-un act individual, atât

enunţarea, cât şi enunţul obligă la luarea în considerare a unui număr mare
14
Pragmatică
de factori care nu pot fi ignoraţi, dar care nu-şi găsesc locul decât parţial în
complexa relaţie reprezentată de sistemul unei limbi. Teoria enunţării nu
aboleşte sistemul, cum nu se face explicit nici în cazul altor concepţii post
– saussuriene. Caracterul sistematic al limbii, rolul relaţiilor în organizarea
limbii şi în situarea unora faţă de altele a unităţilor lingvistice îşi păstrează
valabilitatea. Caracterul de sistem al limbii rămâne ca un dat, ca un cadru
general, ca o referinţă implicită şi permanentă. Însă accentul se deplasează
către enunţare, către acei factori de care descrierea ca sistem a limbii nu
reuşeşte să dea seama.
La Benveniste, pivotul teoriei enunţării este reprezentat de centrarea

atenţiei asupra locutorului, asupra persoanei care realizează enunţarea, care
pune în mişcare sistemul. De aceea, el introduce în calcul subiectivitatea,
manifestările sale, sub diverse forme, în comunicare şi în lingvistică.
Benveniste acceptă definirea enunţării ca instrument de comunicare,
sistemul fiind doar cel pe care se bazează enunţarea. Implicarea locutorului
atrage după sine introducerea alocutorului, iar considerarea limbii din
perspective comunicării reale, concrete conduce obligatoriu la dialog, la
interacţiunea verbală, care reprezintă cea mai veche şi cea mai frecventă
formă de comunicare lingvistică. Însă, invocarea locutorului şi a
interlocutorului nu este posibilă decât în condiţiile raportării la o situaţie
determinată de comunicare, la anumite circumstanţe precise de timp şi
de spaţiu. De aceea, în domeniul lingvistic se va include situaţia de
comunicare, compusă din:
- istoria celui ce vorbeşte (ansambul caracteristicilor sale sociologice;
psihologice; culturale);
- istoria auditorului;
- spaţiul şi timpul enunţării (cadrul spaţial şi intervalul de timp în care se
derulează enunţarea).

1. Definiți enunțarea?
2. Definiți enunțul?
3. Definiți situația de enunțare?
2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale deicticelor și subjectivemelor
Aparat formal Perspectiva enunţării conduce la reconsiderarea statutului şi a funcţiilor

al enunțării anumitor elemente ale sistemului, care au în comun faptul că trimit la
situaţia de enunţare, cu toate elementele menţionate. Aceste reflexe ale
subiectivităţii s-au instituţionalizat ca elemente de sistem, ca elemente care
participă la reţeaua de relaţii paradigmatice şi sintagmatice. Dacă
15
Pragmatică
raportarea lor la structura relaţională nu permite o situare satisfăcătoare, în

schimb, poziţia lor se clarifică şi se rafinează graţie teoriei enunţării.
Benveniste numeşte acest domeniu al unităţilor lingvistice care introduc
subiectivitatea aparat formal al enunţării. Din cadrul lui fac parte:
- pronumele personale (au în vedere rolurile participanţilor în comunicare);
- alte unităţi ale limbii care se referă la locutor, la alocutor sau la procesul
de enunţare ca atare;
- unităţile care presupun o organizare a spaţiului în jurul locutorului sau
interlocutorului;
- unităţile care stabilesc anumite succesiuni cronologice, în virtutea
raportării la momentul enunţării;
- elementele care implică precizări legate de calitatea enunţării şi a
enunţului (ţin de modalitate).
În studiile lui Benveniste, aparatul formal al enunţării este numai schiţat;

deşi apar sugestii uneori însoţite de exemple, ele rămân la nivelul tatonării.
De o dezvoltare mai largă beneficiază însă pronumele personale, zonă
lingvistică denumită deixis personal ce a făcut obiectul unor numeroase
cercetări în ultimele decenii.
NB: În termeni generali, acest mod specific în care procesul de enunţare se

manifestă poartă denumirea de marcaj enunţiativ.
Deixis 1. Deixisul (< greacă ”indicare, cu degetul / prin gest”) are în vedere
enunţarea realizată într-un spaţiu limitat şi transparent care permite
contactul vizual dintre locutor şi interlocutor şi care favorizează utilizarea
gestului ca adjuvant în comunicare. Deixisul are în vedere elementele
gramaticale şi lexicale care corelează comunicarea și coordonatele spaţio –
temporale ale actului de comunicare. Deixisul este asociat cu noţiunea
filosofică de ostensiune (ostensie) care implică identificarea referentului
sau orientarea atenţiei interlocutorului către un anumit referent printr-o
indicaţie gestuală.
Deictice Clasa deicticelor cuprinde: pronumele personale; pronumele şi adjectivele

demonstrative; adverbele; articolele. În funcţie de elementele situaţiei de
enunţare pe care le pun în relaţie cu enunţul, deicticele se împart în:
deictice personale, deictice spaţiale şi deictice temporale (la care se adaugă
deicticele sociale).
Subjectivemele 2. Subjectivemele sunt elementele care ţin de subiectivitatea locutorului,

definită ca ansamblul opiniilor; credinţelor; sentimentelor; etc., ce
formează universul personal al fiecărui locuitor.
Subjectivemele se clasifică în:

a) Subjectiveme axiologice: conţin o judecată de valoare a subiectului
vorbitor, fondată pe anumite dovezi. E vorba, mai ales, de termenii pe care
dicţionarele îi înregistrează ca meliorativi / peiorativi;
b) Subjectiveme afective: implică participarea afectivă a locutorului, reacţia
emotivă care se manifestă prin cuvintele utilizate, prin intonaţie, etc.;
c) Sujectiveme apreciative: poartă judecăți referitoare la cantitate / calitate;
16
Pragmatică
d) Modalizatorii: trimit la modul în care cel care vorbeşte se raportează la

ceea ce zice sau la interlocutor.

1. Construiți 4(patru) enunțuri în care să apară deictice (personale;
spațiale; temporale; textuale)?
2. Dați 4(patru) exemple de subjectiveme?

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

2 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

1. Opoziția enunț / enunțare?

2. Aparatul formal al enunțării: definiție; elemente; exemple?
17
Pragmatică
1. D. S. L., enunț; enunțare; deixis; deictic; subjectivem; modalizator;

aparat formal al enunțării, 2001 – 2005.
2. Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Conversația: structuri și strategii. Sugestii
pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura All, București, 1995, pag.
65 – 83.
18
Pragmatică
Opoziția performativ / constatativ (J. Austin)
OPOZIȚIA PERFORMATIV / CONSTATATIV (J. AUSTIN)
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3............................................................................. 20

3.1 Înţelegerea fundamentelor opoziției performativ / constatativ.................................. 20
3.2 Recunoașterea enunțurilor performative explicite.................................................... 22
19
Pragmatică
 înţelegerea fundamentelor opoziției performativ / constatativ;

 recunoașterea enunțurilor performative explicite.
3.1 Înţelegerea fundamentelor opoziției performativ / constatativ
Teoria actelor Searle şi Austin sunt principalii iniţiatori a ceea ce se numeşte astăzi teoria
de limbaj actelor de limbaj, o concepţie conform căreia limbajul trebuie, în primul
rând, să fie considerat ca un mijloc de a îndeplini anumite tipuri de acte
particulare.
Austin a fost un filosof al limbajului, fapt singular în contextul gândirii

anglo – saxone contemporane în care curentul neo – pozitivist conduce
mai curând la logica formal decât la filosofie atunci când este vorba de
studiul limbajului. Eric Weil, care a prezidat colocviul de la Royaumont
cu tema ”Filosofia analitică” în cadrul căruia şi-a susţinut Austin aceasta
conferinţă, nota că obiectul studiului autorului lui ”Quand dire c’est faire”
nu este enunţul logicianului, ci cel al vieţii curente, cotidiene, cel al
conversaţiei. Tocmai pentru că este vorba de limbajul nostrum, ne simţim
atât de puternic cuprinşi de distincţia avansată de Austin, un pic precum
Monsieur Jourdain care se mira să fi putut face atâta timp proză fără să o
ştie.
Austin atrage atenţia asupra faptului că majoritatea enunţurilor noastre au

drept funcţie constatarea a ceea ce este şi, întru-cât ele fac explicit
referinţă unei realităţi diferite de ele însele, aceste enunţuri
CONSTATATIVE sunt supuse criteriului adevărat / fals. Este ceea ce ne
îndreptăţeşte să afirmăm despre cineva că se înşală când declară că afară
este frumos, când în realitate (sau în adevăr) plouă. Din contră, în
enunţurile performative, care sunt în ele însele propriul scop sau propriul
obiect, noţiunile de adevărat / fals sunt lipsite de valoare. Astfel, un enunţ
performativ ca ”îţi promit” nu descrie o acţiune, ci constituie o acţiune în
şi prin el însuşi. A zice ”eu scriu” înseamnă a trimite la o acţiune distinctă
de declaraţia făcută. În schimb, enunţul performativ este în el însuşi o
acţiune. Relevând această particularitate a limbajului ordinar, Austin face
din fiecare dintre noi atunci când vorbim nişte creatori.
Constatativ Doctrina actelor de limbaj iniţiată de Austin (1911 – 1960) şi dezvoltată

de Searle s-a constituit (sub influenţa lui Wittgenstein) ca reacţie la o
tendinţă a anumitor filosofi de a considera toate enunţurile care nu sunt
nişte afirmaţii adevărate sau false drept enunţuri lipsite de sens. Este ceea
ce Austin numeşte ”sofismul descriptiv”, adică ideea că orice enunţ
încărcat cu sens nu poate avea ca funcţie decât să deserve sau să
20
Pragmatică
reprezinte un fapt / o stare de lucruri. În locul unei repartizări a

enunţurilor în două categorii: enunţurile descriptive şi enunţurile lipsite de
sens, Austin propune o distincţie între 3 TIPURI DE ENUNTURI:
enunţurile lipsite de sens, enunţurile descriptive (şi încărcate cu sens pe
care le numeşte CONSTATATIVE) și enunţurile nondescriptive (şi
încărcate cu sens). Într-un anumit fel, toată lumea a recunoscut mereu
existenţa unor enunţuri non – descriptive şi încărcate cu sens precum
interogativele şi imperativele, însă Austin nu se interesează, măcar în
punctual de plecare, de acest gen de enunţuri (care nu duc la confuzii). El
caută, mai curând, să arate că anumite enunţuri care au toate aparenţele
gramaticale ale afirmaţiilor nu sunt, în realitate, nici pe departe afirmaţii.
Performativ Este vorba despre ceea ce el numeşte enunţuri PERFORMATIVE prin

adevărat / vs / opoziţie cu enunţurile constatative (descriptive). El introduce această
fals; reușit; noţiune cu ajutorul unor exemple precum următoarele:
nereușit 1. Îmi cer scuze că v-am deranjat.
2. Botez acest vapor ”Regina Elisabeta” (pronunţat în timpul spargerii
unei sticle de şampanie …).
3. Eu las moştenire ceasul meu, fratelui meu Paul.
4. Pariez pe 1$ că va ploua mâine.
Aceste enunţuri se caracterizează prin faptul că nu ”descriu” sau ”constă”

nimic (ele nu sunt nici adevărate nici false) şi că producerea lor este să
facă parte din îndeplinirea unei acţiuni care nu ar fi în mod normal
descrisă ca acţiunea de a zice ceva (de exemplu, a produce aceste enunţuri
nu înseamnă nici a descrie ceea ce eşti în curs de a face, nici a zice ceea ce
eşti pe cale să faci, ci înseamnă a face). Când afirm: ”Ceasul meu îl las
moştenire fratelui meu Paul” nu zic că las moştenire ceasul meu, ci îl las
realmente moştenire, deşi a lăsa moştenire ceva nu constă pur şi simplu în
a pronunţa nişte cuvinte. Altfel spus, pentru ca o enunţare să treacă drept
îndeplinirea unei acţiuni, trebuie, în general, ca alte condiţii suplimentare
să fie satisfăcute: de exemplu, să fii proprietarul ceasului pe care pretind
să-l las fratelui meu; să existe un martor al declaraţiei mele; etc. Când
condiţiile cerute nu sunt satisfăcute, nu înseamnă că enunţul performativ
este fals, ci că este fără – obiect, defectuos, ceea ce îl distinge strict de un
enunţ constatativ.
Austin remarcă, de exemplu, că este necesar, pentru ca enunţarea unui

performativ să treacă drept îndeplinirea unei acţiuni, ca această enunţare
să facă parte dintr-o procedură convenţională în vigoare într-o anumită
comunitate; ca persoanele şi circumstanţele să fie cele pe care le cere
aplicarea acestei proceduri şi ca procedura să fie urmată corect şi complet
de către toţi participanţii. Toate aceste constrângeri se aplică într-un mod
clar în cazul actelor cu grad mare de ritualizare ca botezurile şi căsătoriile.
În plus, chiar când există o procedură convenţională şi când ea este
respectată, se poate ajunge ca enunţarea unui performativ să fie
defectuoasă, în sensul că ea reuşeşte să îndeplinească o acţiune, însă în
mod imperfect, întru-cât participanţii nu au intenţiile, gândurile sau
sentimentele cerute. Se poate, de exemplu, ca cineva să se scuze zicând
”Îmi cer scuze”, chiar dacă nu regretă deloc că a făcut ceea ce a dus la a se
21
Pragmatică
scuza şi chiar dacă auditoriul ştie perfect că el nu regret nimic. În acest

caz, nu putem zice că enunţul este fals, ci doar că el este defectuos.

1. Construiți 5 exemple de enunțuri constatative?
2. Construiți 5 exemple de enunțuri performative?
3.2 Recunoașterea enunțurilor performative explicite
Performative Ajungem la concluzia că există o categorie de enunţuri a căror funcţie este

explicite de a îndeplini nişte acţiuni mai degrabă decât de a descrie nişte stări de
lucruri. Exemplele date de către Austin sugerează că aceste enunţuri
performative se caracterizează prin faptul că sunt enunţuti la PERSOANA
I, SINGULAR, INDICATIV PREZENT şi al căror verb centru se comport
diferit după modul în care este conjugat (la prima persoană sau la
persoana a treia, de exemplu):
1. El şi-a cerut scuze.
2. El a botezat acest vapor ”Regina Elisabeta’’.
3. El îşi va lăsa ceasul moştenire fratelui său.
4. Am pariat 1$ că va ploua mâine.
Contrar enunţurilor (1. – 4.), enunţurile (1. – 4.) nu pot servi decât la
descrierea unei acţiuni care a fost sau va fi îndeplinită şi nu la a îndeplini
această acţiune. Austin remarcă însă că toate enunţurile performative nu
sunt de aceeşi formă ca (1. – 4.), aşa cum o ilustrează exemplele
următoare:
1. Sunteţi concediat!
2. Sedinţa este deschidă!
3. Sunteţi autorizat, prin prezenta, să vă reclamaţi lotul.
Toate aceste enunţuri sunt aparent enunţuri a căror utilizare permite (cu
anumite condiţii) îndeplinirea unor acţiuni, deşi nici unul nu este la
persoana întâi, singular, indicativ prezent. Ele sunt totuşi echivalente unui
enunţ la prima persoană:
5. Eu vă concediez!
6. Declar şedinţa deschisă!
7. Vă autorizez, prin prezenta, să vă reclamaţi lotul.
22
Pragmatică
Performativele la persoana întâi a indicativului prezent (fie la singular, fie

la plural) constituie ceea ce Austin numeşte PERFORMATIVE
EXPLICITE.
Aşadar, în mod ideal, clasa enunţurilor performative şi cea a enunţurilor

constatative ar trebui să fie mutual exclusive, astfel încât enunţurile
performative să poată fi fericite / reuşite sau nereuşite, însă nu şi adevărate
sau false, iar cele constatative să poată fi adevărate sau false, nu şi
reuşite / nereuşite, DAR Austin îşi dă repede seama că o asemenea
dihotomie nu poate fi, în mod strict, menţinută.
Este suficient să se reflecteze puţin pentru a bănui că este diferit să se

spună o categorie de enunţuri ce servesc la a face ceva, că a vorbi este
întotdeauna a face ceva. Şi, mai ales, se dovedeşte că anumite enunţuri
constatative pot, aparent, să dea loc aceloraşi tipuri de anomalii precum
performativele (de exemplu: ”Bluza este acolo, dar eu nu cred că bluza
este acolo.”) şi invers, că anumite enunţuri performative pot fi considerate
adevărate sau false (de exemplu: ”Îmi cer scuze, dar nu regret nimic.”).

Precizați condițiile pe care trebuie să le satisfacă un enunț pentru a putea fi
considerat un enunț performativ explicit?



J. Austin și opoziția performativ / constatativ?
23
Pragmatică
1. D. S. L., constatativ, performativ, 2001 – 2005.
24
Pragmatică
Act locuționar / act ilocuționar / act perlocuționar
ACT LOCUȚIONAR / ACT ILOCUȚIONAR / ACT

PERLOCUȚIONAR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4.............................................................................. 26

4.1 Înţelegerea noţiunilor de act locuționar / act ilocuționar / act perlocuționar............. 26
4.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de acte locuționare din tipologia propusă de
Austin............................................................................................................................... 28
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4................................................................ 29
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare......................................................... 29
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4.............................................................................. 30
25
Pragmatică
 înţelegerea noţiunilor de act locuționar / act ilocuționar / act

perlocuționar;
 recunoaşterea pricipalelor tipuri de acte locuționare din tipologia
propusă de Austin.
4.1 Înţelegerea noţiunilor de act locuționar / act ilocuționar / act perlocuționar
Dificultăţile în a explica fundamentele opoziţiei performativ / constatativ

l-au condus pe Austin la o repudia, pentru a o înlocui cu o clasificare a
diferitelor tipuri de acte de limbaj, adică, a diferitelor sensuri în care
putem zice că a zice ceva înseamnă a face ceva. Astfel, el a ajuns la a
distinge 3 tipuri de acte care sunt,în mod normal, îndeplinite de orice
locator când enunţă o frază: actele locuţionare; actele ilocuţionare şi actele
perlocuţionare.
Locuționar A) A îndeplini un ACT LOCUȚIONAR (adică a zice ceva) revine la a

îndeplini simultan 3 tipuri de acte:
- Un act fonetic;
- Un act fatic;
- Un act retic.
ACTUL FONETIC constă în producerea anumitor sunete sau, mai

general, a anumitor fenomene fizice. Este un tip de act pe care şi un
câine / o pisică îl pot îndeplini.
ACTUL FATIC constă în producerea anumitor cuvinte / expresii (adică a

unor sunete de un anumit tip gramatical) care aparţin unui vocabular şi
unei gramatici. Este un tip de act pe care nu-l pot îndeplini un câine / o
pisică şi pe care cineva îl poate îndeplini fără a înţelege ceea ce spune. De
exemplu, cineva ar putea învăţa pe de rost o frază compusă din cuvinte a
căror semnificaţie să-i fie necunoscută şi atunci când o pronunţă el va
îndeplini un act fatic.
ACTUL RETIC constă, după formularea lui Austin, în utilizarea anumitor

expresii într-un anumit sens şi cu o anumită referinţă. Este aspectul cel
mai important al actului locuţionar, astfel încât se identifică uneori actul
locuţionar şi actul retic.
Pentru a clarifica distincţia între actul fatic şi actul retic, Austin se bazează
pe opoziţia dintre discursul direct şi discursul indirect. În vreme ce
discursul direct serveşte la a raporta un act fatic, numai discursul indirect
permite raportarea unui act retic îndeplinit de un locator:
1. Andrei zice: ”Numărul doi este un număr par”;
2. Andrei a zis că numărul doi este un număr par.
26
Pragmatică
Actul retic îndeplinit de un locator nu este determinat însă de actul fatic pe

care îl îndeplineşte, întru-cât semnificaţia unei fraze într-un context de
enunţare dat nu este întotdeauna identică semnificaţiei lingvistice. Un
locator poate îndeplini utilizând aceeaşi frază o infinitate de acte retice
diferite. Altfel spus, îndeplinind acelaşi act fatic locutorul îndeplineşte o
serie infinită de acte retice.
În plus, Austin atrage atentia asupra faptului că a pentru a putea afirma că

2 locutori care utilizează aceeaşi frază pot îndeplini acelaşi act retic doar
dacă ei fac referinţă la lucruri (referenţi) indentice. De aceea, pentru a
identifica actul retic îndeplinit de un locator este necesar să se identifice
simultan lucrurile despre care vorbeşte şi sensul cuvintelor sale (adică
semnificaţia frazei utilizate în contextul în care ea este utilizată).
Ilocuționar B) Conform analizei lui Austin, a îndeplini un act locuţionar înseamnă,

ipso facto, a îndeplini un ACT ILOCUȚIONAR:
- Când se îndeplineşte un act locuţionar, când se produce un enunţ încărcat
cu sens acest lucru se face mereu într-un anumit mod, conferindu-i-se o
anumită FORȚĂ care variază în funcţie de context, numită ”FORȚĂ
ILOCUȚIONARĂ”. Acelaşi enunţ poate fi utilizat, nu acelaşi sens, când
cu forţa unei ameninţări, cu cea a unei promisiuni sau a unei predicţii sau
avertisment etc. se astfel serveşte la îndeplinirea, de fiecare dată, a unor
acte ilocuţionare diferite. Austin va afirma că un act ilocuţionar nu este
actul de zice ceva, cu un act îndeplinit zicând ceva. Noţiunea de act
ilocuţionar este cel mai uşor de înţeles opunând-o celei de act locuţionar şi
de act perlocuţionar.
Perlocuționar C) Un ACT PERLOCUȚIONAR este îndeplinit atunci când faptul de a

zice ceva are ca efect modificarea gândurilor, acţiunilor sau sentimentelor
auditoriului (eventual locutorului însuşi).
Perlocuționar Un act perlocuţionar este îndeplinit prin intermediul unui act locuţionar
act fonetic; act sau ilocuţionar (chiar şi prin intermediul unui enunţ), însă nu este vorba de
fatic; act retic un act desăvârşit zicând ceva. Descrierea unui act perlocuţionar face
referinţă, implicit sau explicit, la efectele pe care le poate avea
îndeplinirea unui act locuţionar sau act ilocuţionar asupra anumitor
persoane. Locutorul poate avea sau nu intenţia de a produce aceste afecte,
însă dacă are intenţia de a le produce arunci actul locuţionar / act
ilocuţionar joacă un rol instrumental în producerea acestor efecte. Actul
locuţionar, din contră, nu este niciodată un mijloc de îndeplinire a unui act
ilocuţionar, ceea ce revine la a afirma că relaţia dintre actul locuţionar şi
actul ilocuţionar nu este cauzală.
Pentru Austin, distincţia dintre actele ilocuţionare şi cele perlocuţionare se

bazează pe ideea că numai primele sunt (sau par să fie) convenţionale.
Caracterul lor convenţional se manifestă prin faptul că ele pot fi mereu
îndeplinite prin perfomative explicate. Dimpotrivă, nu există nicio frază
performativă explicată care să permit, în mod convenţional, îndeplinirea
unui act perlocuţionar. Astfel, ceea ce caracterizează performativele
27
Pragmatică
explicate nu este atât că utilizarea lor (laterală) trece drept îndeplinirea

actului ilocuţionar pe care ea o reprezintă explicit ca fiind îndeplinit. Dacă
actele perlocuţionare pot fi intenţionale, îndeplinirea lor nu depinde
(exclusiv) de intenţiile locutorului, de convenţiile lingvistice sau de
colaborarea auditorului. Ele rezidă mai ales în efectele ”natural” ale
enunţării.
Forţa ilocuţionară a unei enunţări apare astfel ca profund legată de

semnificaţie. Însă face ea parte din aceasta? Dacă da, face ea parte din
ceea ce fraza semnifică în limbă, din ceea ce ea semnifică într-un context
dat sau din ceea ce locutorul semnifică (intenţional) utilizând-o? Toate
acestea reprezintă întrebări pe care reacţiile lui Searle le distincţiile lui
Austin ne invită să ni le spunem.

Prezentați succint elementele de specificitate ale actului locuționar?
4.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de acte locuționare din tipologia propusă de

Austin
Austin departajează 5 categorii:

Verdictive I) VERDICTIVELE = constau în a pronunţa o judecată / verdict fondat pe
evidenţă / pe motive întemeiate asupra unei valori / unui fapt;
= a considera că; a calcula; a analiza; a aclasa; a evolua; a caracteriza.
Exercitive II) EXERCITIVELE = constau în a formula o decizie în favoarea /

defavoarea unei serii de acţiune;
= a ordona; a comanda; a pleda pentru; a recomanda; a implora; a sfătui; a
numi; a declara deschisă o şedinţă; a închide; a avertiza; a proclama.
Comisive III) COMISIVELE = angajează locutorul într-o suită de acţiuni deter;

= a promite; a se angaja prin contract; a garanta; a jura.
Expozitive IV) EXPOZITIVELE = sunt utilizate pentru a expune anumite concepţii,

pentru a conduce o argumentaţie; a clarifica utilizarea cuvintelor; a
asigura referenţii;
= a afirma; a nega; a răspunde; a obiecta; a exemplifica; a parafraza; a
raporta un discurs.
Comportamenta V) COMPORTAMENTALELE = reprezintă reacţiile la comportamentul

le celorlalţi, la evenimentele care-i privesc, fiind expresia de atitudine în
privinţa conduitei lor sau a destinaţiei lor;
28
Pragmatică
= a se scuza; a mulţumi; a felicita; a critica; a blestema; a binecuvânta; a

protesta; a ţine un toast.

- Se dă textul:
PRISTANDA: Da' să vedeți ce s-a-ntâmplat... coane Fănică. Din vorbă-n vorbă,
Cațavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiți,
unul pe care contează bampirul — și acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care
contează bampirul ca pe Dumnezeu... și când l-om avea pe ala, i-avem pe toți... Ia
ascultați scrisoarea asta"... și scoate o scrisorică din portofel... „Ia ascultați..." Diavolul
de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc și zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu,
Năică, nu citi... stăi, s-o ascult și eu... să-mi aprinz numai țigara..." Și, coane Fănică, se
scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din țigară și vine să arunce chibritul aprins pe
fereastră drept în ochii mei... ”(I. L. Caragiale).
Cerință: Analizați actele de limbaj din perspectiva tipologiei austiniene?



Opoziția locuționar / ilocuționar / perlocuționar?
29
Pragmatică
1. D. S. L., act locuționar / act ilocuționar / act perlocuționar; act fonic /

act fatic / act retic, 2001 – 2005.
30
Pragmatică
Searle și opoziția locuționar / ilocuționar
SEARLE ȘI OPOZIȚIA LOCUȚIONAR / ILOCUȚIONAR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 5............................................................................... 32

5.1 Înţelegerea criticilor aduse de Searle la adresa distincției austiniene locuționar /
ilocuționar......................................................................................................................... 32
5.2 Familiarizarea cu principiul exprimabilității.............................................................. 33
31
Pragmatică
 înţelegerea criticilor aduse de Searle la adresa distincției austiniene

locuționar / ilocuționar;
 familiarizarea cu principiul exprimabilității.
5.1 Înţelegerea criticilor aduse de Searle la adresa distincției austiniene locuționar /

ilocuționar
Locuţionar / Searle (1968) a criticat distincţia lui Austin dintre locuţionar şi ilocuţionar,
Ilocuţionar încercând să arate că nu se poate distinge, în maniera lui Austin, între
actele retice şi actele ilocuţionare, ci trebuie să se distingă între actele
ilocuţionare şi actele propoziţionale (din care fac parte).
Ideea lui Austin pare a fi că este perfect posibil să se ştie ce cuvinte au fost
pronunţate de locutor şi cu ce semnificaţie, fără să fie necesar să se
cunoască forţa enunţului său. Astfel spus, aceeaşi frază, cu aceeaşi
semnificaţie, poate fi aparent enunţată în diferite circumstanţe pentru a
îndeplini nişte acte ilocuţionare distincte, fapt ce ar justifica, după Austin,
distincţia dintre actul locuţionar şi actul ilocuţionar. În analiza lui Austin,
forţa ilocuţionară nu face parte din semnificaţia enunţului, ci ea i se
adaugă.
Însă Searle remarcă faptul că nu toate frazele pot fi enunţate cu aceeaşi

semnificaţie pentru a îndeplini nişte acte ilocuţionare diferite. În
particular, este vorba de performativele explicite, pentru care, după Searle,
actul retic este un act ilocuţionar. De aceea, actele locuţionare şi actele
ilocuţionare nu sunt nişte clase de acte mutual exclusive. Nu există o
distincţie între actul retic şi cel ilocuţionar în cazul unui performativ
explicit, deoarece semnificaţia unui performativ explicit este un act
ilocuţionar. Or, actul retic constă în utilizarea unei fraze căreia i se atribuie
o anumită semnificaţie.
Într-o a doua fază, Searle tinde să arate că semnificaţia tuturor enunţurilor

este un act ilocuţionar şi că, în consecinţă, toate actele retice sunt nişte
acte ilocuţionare. Pentru a demonstra acest lucru el recurge la faptul că
este aparent imposibil să se raporteze un act retic în discurs indirect fără
să se utilizeze un verb ilocuţionar, adică un verb cu care se pot construi
performativele explicite. De îndată ce încercăm să raportăm ceea ce un
locutor spune printr-un discurs indirect nu putem evita, subliniază Searle,
utilizarea unui verb ilocuţionar şi, implicit, indicarea forţei ilocuţionare a
enunţului său. Searle ajunge la concluzia că actul retic nu este, în mod
real, distinct de actele ilocuţionare.
Însă, dacă a îndeplini un act retic înseamnă a enunţa o frază
32
Pragmatică
împrumutându-i o anumită semnificaţie (literală) şi dacă orice act retic

este un act ilocuţionar, atunci semnificaţia oricărei fraze (în context) este
un act ilocuţionar. Mai exact, Searle susţine că semnificaţia literală a unei
fraze determină mereu o forţă ilocuţionară mai mult sau mai puţin
specifică, astfel încât forţa locuţionară, departe de a se adăuga (cum crede
Austin) semnificaţiei, face parte din aceasta.
Poziţia lui Searle pare a avea drept consecinţă că oricine anunţă o frază
atribuindu-i un sens, adică făcând-o să exprime un anumit act ilocuţionar
îndeplineşte ipso facto acest act ilocuţionar, însă acest lucru nu este în
întregime just, întru-cât de fiecare dată când un locutor utilizează o frază
el caută să îndeplinească unul / mai multe act (e) ilocuţionar (e) care
constituie semnificaţia intenţională a enunţării sale. Dar acest (e) acte
ilocuţionar (e) pot sau nu să fie exprimate, în contextul dat, de fraza
utilizată, adică ele pot sau nu să fie, în mod convenţional, semnificate de
locutor.
De exemplu, un locutor care utilizează enunţul: ”Poţi să-mi dai sarea?”, în

contextul unei cine, cere auditorului său să-i dea sarea, însă acest act
ilocuţionar nu este deloc cel exprimat de enunţul său, întru-cât acesta
exprimă actul de a cere auditorului său dacă este capabil să-i dea sarea. De
aceea, în acest caz, locutorul încearcă să îndeplinească două acte
ilocuţionare: unul convenţional şi intenţional semnificat şi altul
intenţional, nu şi convenţional, semnificat.
Totuşi, chiar dacă admitem, ca Searle, că sensul unei fraze, într-un context
dat, este mereu un act ilocuţionar nu înseamnă că a utiliza o frază care să
exprime un anumit act ilocuţionar (adică a îndeplini un act retic) se
confundă cu îndeplinirea acestui act ilocuţionar. Dacă Searle pare tentat de
această concluzie este pentru că îşi concentrează atenţia asupra enunţărilor
serioase şi literale, asupra cazurilor în care locutorul are efectiv intenţia să
îndeplinească actul ilocuţionar care este convenţional exprimat de enunţul
său.

Actul retic: poziția lui Austin vs poziția lui Searle?
5.2 Familiarizarea cu principiul exprimabilității
Principiul Atitudinea lui Searle este aparent motivată de adeziunea sa la ceea ce el

exprimabilităţii numeşte principiul exprimabilităţii, conform căruia tot ce poate fi
exprimat (semnificat) intenţional poate, în principiu, să fie exprimat
33
Pragmatică
(semnificat) literal. Fiind dată ipoteza că sensul literal al unui enunţ este
un act ilocuţionar, a accepta acest principiu revine la a afirma că pentru
orice act ilocuţionar ce poate fi exprimat intenţional, este posibil (teoretic)
să existe o frază care să exprime literal, convenţional, acest act. Searle
acordă o mare importanţă principiului exprimabilităţii, căci el îi permite să
susţină ca studiul actelor ilocuţionare se reduce la studiul semnificaţiei
(convenţionale) a enunţurilor.
Am văzut că, pentru Searle, orice enunţare serioasă şi literală a unei fraze
constituie îndeplinirea unui act ilocuţionar exprimat convenţional de
această frază în contextul dat. Aceasta îi permite să ajungă la concluzia că
regulile care guvernează utilizarea, serioasă şi literală, a unei fraze se
confundă cu regulile de îndeplinire a actului ilocuţionar pe care ea îl
exprimă. Însă, dacă ar fi rămas ceva, ar fi trebuit să admită că studiul
actelor ilocuţionare excede studiul semnificaţiilor enunţurilor, întru-cât
există acte ilocuţionare care sunt îndeplinite fără a fi semnificate
convenţional. Or principiul exprimabilităţii garantează tocmai ca orice act
ilocuţionar ce poate fi îndeplinit pronunţând, serios şi literal, o frază care
exprimă acest act ilocuţionar, ceea ce permite să se susţină că regulile de
îndeplinire a oricărui act ilocuţionar nu sunt altele decât regulile de
utilizare, serioase şi literale, a frazelor care-l exprimă sau care l-ar putea
exprima. Teoria actelor ilocuţionare se găseşte astfel identificată cu teoria
semnificaţiei convenţionale.
Searle vede în acest fapt avantajul că nu mai este necesar, pentru a da

seama de actele ilocuţionare, să se invoce alte convenţii decât convenţiile
lingvistice, care fixează semnificaţia enunţurilor. La Austin, actele
ilocuţionare erau calificate drept ”convenţionale”, însă ele sunt, în acelaşi
timp, separate de semnificaţia lingvistică a enunţării, ceea ce lasă să se
înţeleagă că ar exista reguli convenţionale care ar guverna îndeplinirea
actelor ilocuţionare şi care ar fi distincte de regulile lingvistice. Însă este
dificil să se ştie de ce tip de convenţii anume este vorba.
Punctul de vedere a lui Searle are, în mod cert, meritul de a disipa acest
mister, însă nu este un merit decât în măsura în care este just să se afirme
că actele ilocuţionare sunt nişte acte convenţionale. Simplul fapt că
semnificaţia convenţională a unui enunţ ar fi un act ilocuţionar nu pare
totuşi să fie un motiv suficient pentru a afirma că actele locuţionare sunt
nişte acte ilocuţionare, dacă se înţelege prin aceasta că trebuie să existe
nişte reguli convenţionale generale a căror aplicare constituie îndeplinirea
unui act ilocutoriu. Posibilitatea săvârşirii sau încercarea de a săvârşi un
act ilocuţionar diferit de cel care este convenţional exprimat de enunţul
său indică, dimpotrivă, destul de clar faptul că actele ilocuţionare ţin
măcar în egală măsura de intenţiile locutorului şi de convenţiile lingvistice
generale => Opoziţia austiniană dintre actul retic şi actul ilocuţionar este
aşadar de acelaşi ordin ca opoziţia lui Grice dintre semnificaţia
intenţională şi semnificaţia convenţională (a frazelor în context).
Criticile pe care Searle le-a formulat la adresa lui Austin, ca şi celor

adresate lui Grice par, de altfel, să pornească din aceeaşi prejudecată după
34
Pragmatică
care nu s-ar putea să existe acte de semnificare fără mijloace

convenţionale de a le îndeplini. Searle nu reuşeşte să arate că toate actele
retice sunt nişte acte ilocuţionare şi, prin urmare, să abolească distincţia
lui Austin, însă acest lucru nu înseamnă că ideea conform căreia
semnificaţia unui enunţ este un act ilocuţionar ar fi eronată. Din contra,
ideea ca modurile gramaticale şi prefixele performative (”îţi promit că”;
”afirm că”; etc.) funcţionează că nişte indicatori de forţa ilocuţionară este,
măcar la prima vedere, intuitiv plauzibilă.

Indicați consecințele aplicării principiului exprimabilității la teoria actelor
de limbaj?



Locuționar / vs / ilocuționar în teoria searleană a actelor de limbaj?
35
Pragmatică
1. D. S. L., principiul exprimabilității, 2001 – 2005.

2. Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Limbaj și comunicare. Elemente de
pragmatică lingvistică, Editura All Educational, București, 2003, pag. 21
– 42.
36
Pragmatică
Analiza actelor ilocuționare
ANALIZA ACTELOR ILOCUȚIONARE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6............................................................................... 38

6.1 Înţelegerea noţiunilor de forță ilocuționară; semnificație convențională;
semnificație intențională................................................................................................... 38
6.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de acte ilocuționare distinse de J. S. Searle......... 39
37
Pragmatică
 înţelegerea noţiunilor de forță ilocuționară; semnificație convențională;

semnificație intențională;
 recunoaşterea principalelor tipuri de acte ilocuționare propuse de J. S.
Searle.
6.1 Înţelegerea noţiunilor de forță ilocuționară; semnificație convențională; semnificație

intențională
Am putea rezuma punctul de vedere expus anterior afirmând că orice

enunţare serioasă şi literală a unei fraze revine la a încerca să se
îndeplinească actul ilocuţionar exprimat de această frază în contextul
respectiv şi ca orice enunţare a unei fraze de către un locutor competent
revine la a exprima / semnifică în mod convenţional un anumit act
ilocuţionar şi la a încerca, dacă enunţarea este serioasă, să se îndeplinească
un anumit act locuţionar care poate diferi de primul.
Actele ilocuţionare apar în această perspectivă ca nişte unităţi de bază ale

comunicării şi ca nişte obiecte privilegiate ale semnificaţiei.
Forță Orice act ilocuţionar comportă un aspect, numit forţă ilocuţionară care
ilocuționară poate fi comun mai multor acte ilocuţionare foarte diferite. De exemplu,
toate actele ilocuţionare exprimate de următoarele fraze au aceeaşi forţă
ilocuţionară: aceea a unui ordin:
- Îţi ordon să deschizi fereastra;
- Îţi ordon să rămâi aici.
Un act ilocuţionar nu se reduce, în general, la forţa sa, el având, de

asemenea, un anumit conţinut la care această forţă este aplicată, ceea ce
Searle exprimă spunând că un act alocuţionar are, de obicei, forma F (p),
unde F este o forţă ilocuţionară şi p un conţinut propoziţional sau, mai
simplu, o propoziţie. În vreme ce forţa F este exprimată de indicatorul de
forţă ilocuţionară (modul gramatical sau prefixul performativ), propoziţia
este exprimată de restul enunţului.
Semnificație Noţiunea de propoziţie are o lungă istorie în filosofie. În prezentul

convențională context, ea corespunde la ceea ce ar fi fost sensul unui enunţ pur
constatativ, dacă s-ar fi menţinut opoziţia performativ / constatativ.
Propoziţia exprimată de un enunţ este acea parte a sensului său
susceptibilă de a fi adevărată sau falsă, adică de a reprezenta o situaţie sau
o stare de lucruri. Dacă este adevărat ca orice enunţ exprimă un act
ilocuţionar, atunci nu este posibil, aşa cum o subliniază Searle, să se
exprime o propoziţie în afară contextului unui act ilocuţionar (sau, mai
exact, a unui act retic), căci propoziţia este ilocuţionar neutră. Altfel spus,
noţiunea de propoziţie nu trimite la nimic altceva decât la conţinutul unui
38
Pragmatică
act ilocuţionar, indiferent de modul în care acesta este exprimat.
Semnificație Undeva între semnificaţia / semnificaţiile frazei scoase din context şi

intențională semnificaţia intenţională a unei enunţări se află semnificaţia
(convenţională) a enunţului, adică a frazei în context. Această
semnificaţie, ca şi semnificaţia (intenţională) a enunţării sunt acte
ilocuţionare compuse, în general, dintr-o forţă ilocuţionară şi o propoziţie.
Însă semnificaţia unei fraze scoase din context este ceva mai abstractă şi
nu determină un act alocuţionar particular decât într-un context de
enunţare.

Definiți forța ilocuționară?
6.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de acte ilocuționare propuse de J. S. Searle
Searle începe prin a adăuga la teoria austiană a actelor de limbaj un

principiu puternic, principiul de exprimabilitate, conform căruia tot ceea
ce vrem să spunem poate fi spus.
Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice locutor L, de fiecare dată

când L doreşte să semnifice (are intenţia de a transmite; doreşte să
comunice; etc.) X, este posibil să existe o expresie E astfel încât E să
fie exprimarea exactă sau formularea exactă a lui X.
Acest principiu implică o viziune a teoriei actelor de limbaj conform

căruia cele două noţiuni centrale sunt intenţia şi convenţia: locutorul care
se adresează interlocutorului său are intenţia să-i comunice un anumit
conţinut, pe care i-l transmite graţie semnificaţiei convenţionale asociate
expresiilor lingvistice enunţate în acest scop.
Centralitatea noţiunilor de intenţie şi convenţie nu constituie totuşi o

ruptură prin raportare la teoria austiană a actelor de limbaj, ci, mai
degrabă, Searle se mulţumeşte să indice explicit noţiunile care erau, la
Austin, implicite.
Originalitatea lui Searle consta în a distinge existenţa a două părţi într-un

enunţ: marcatorul de conţinut propoziţional şi marcatorul de forţă
ilocuţionară.
Searle a oferit propria versiune a regulilor ce se aplică diferitelor tipuri de

39
Pragmatică
acte de limbaj şi propria sa clasificare a diferitelor tipuri de acte de

limbaj.
Criteriile pe care se bazează taxonomia sunt următoarele:

1. SCOPUL actului ilocuţionar;
2. DIRECŢIA de ajustare între cuvinte şi lume:
- fie cuvintele ”se ajustează” lumii, ca într-o aserţiune;
- fie lumea ”se ajustează” cuvintelor, ca într-o promisiune.
3. STĂRILE PSIHOLOGICE exprimate;

4. DIFERENŢELE privind conţinutul propoziţional, care sunt
determinate de anumite mecanisme legate de forţa ilocuţionară şi care pot
fi ilustrate, de exemplu, de diferenţa dintre povestirea unui eveniment
trecut şi o predicţie asupra viitorului;
5. FORŢA cu care scopul ilocuţionar este reprezentat, care depinde de
gradul de explicitare a actului;
6. STATUTUL locutorului şi interlocutorului şi influenţa lor asupra forţei
ilocuţionare a enunţului;
7. RELAŢIILE enunţului cu interesele locutorului şi interlocutorului;
8. RELAŢIILE cu restul discursului;
9. DIFERENŢELE dintre actele ce trec, în mod necesar, prin limbaj (a
jura ceva) şi cele ce se pot îndeplini cu sau fără limbaj (a decide);
10. DIFERENŢA dintre actele instituţionale şi cele non – instituţionale;
11. EXISTENŢA sau nu a unui verb performativ corespunzător actului
ilocuţionar;
12. STILUL îndeplinirii actului.
Acest ansamblu un pic heteroclit de criterii îi permite lui Searle să

degajeze 5 clase majore de acte de limbaj, clasificarea bazându-se, în mod
esenţial, pe primele 4 criterii:
Reprezentative - reprezentativele (aserţiune; afirmaţie; etc.);
Directive - directivele (ordin; cerere; sfat; etc.);
Romisive - promisivele (promisiune; ofertă; invitaţie; etc.);
Expresive - expresivele (felicitare; mulţumire; etc.);
Declarative - declarativele (declaraţie de război; nominalizare; etc.).

- Se dă textul:
ZOE: Cu mine?... Du-te, Ghiță, du-te degrabă, dă-i drumul și roagă-l din partea mea să
poftească aici... Îl aștept...
PRISTANDA: Numai dacă conul Fănică...
ZOE: Dacă ții la tine, dacă ții la familia ta, Ghiță...
PRISTANDA: Cum să nu țiu, coană Joițico? unsprece suflete!
ZOE: Du-te degrabă, într-un suflet, și să nu vii fără Cațavencu. Poartă-te bine cu el. Ia
o birjă și vino-ntr-o clipă.
PRISTANDA: Ascult!
ZOE: Ai venit?
PRISTANDA: M-am dus!...
Cerință: analizați actele de limbaj din perspectiva teoriei lui Searle?
40
Pragmatică



Actele ilocuționare în teoria lui Searle?

– 42.
2. Reboul A., Moeschler J., Pragmatica azi, Editura Echinox, Cluj –
Napoca, 2001, pag. 43 – 58.
41
Pragmatică
Principiile pragmaticii lui Grice
PRINCIPIILE PRAGMATICII LUI GRICE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7.............................................................................. 43

7.1 Familiarizarea cu principiile pragmatice ale lui Grice.............................................. 43
7.2 Înțelegerea importanței noțiunilor de semnificație naturală și de semnificație non
– naturală în teoria lui Grice............................................................................................ 44
42
Pragmatică
 familiarizarea cu principiile pragmatice ale lui Grice;

 înțelegerea importanței noțiunilor de semnificație naturală și de
semnificație non – naturală în teoria lui Grice.
7.1 Familiarizarea cu principiile pragmatice ale lui Grice
Paul Grice îşi elaborează programul de analiză a semnificaţiei începând

din 1957, iar influenţa sa asupra dezvoltării pragmaticii (mai ales în anii
70) a fost marcantă. Propunându-şi să rezolve o problemă de o asemenea
complexitate, Grice va adopta o strategie adecvată, constând în a o
descompune în sub – probleme mai simple şi în a indica etapele
susceptibile să conducă la o soluţie a problemei generale. El poate astfel
să determine ce părţi ale problemei pot / trebuie să fie rezolvate înaintea
altora şi să-şi facă o mai bună idee despre alura pe care ar putea-o avea o
soluţie completă. Contribuţia lui Grice la evoluţia cercetărilor asupra
semnificaţiei va lua forma unui program care vizează să caracterizeze,
după un plan determinat, nu conceptul de semnificaţie, ci o întreagă
familie de concepte de semnificaţie.
Principiul Teoria pragmatică a lui Grice este definită de 3 principii:

semnificaţiei 1. Principiul semnificaţiei non – naturale: a înţelege un enunţ revine la
non – naturale a înţelege, ca destinatar, intenţia locutorului, prin recunoaşterea acestei
intenţii;
Principiul 2. Principiul cooperării: inferenţele destinatarului sunt rezultatul ipotezei
cooperării că locutorul cooperează;
Principiul 3. Principiul metodologic: expresiile limbii nu au o infinitate de
metodologic semnificaţii şi, de aceea, este recomandabil să nu fie multiplicate dincolo
de ceea ce este necesar.

Definiți cele trei principii griceene?
43
Pragmatică
7.2 Înțelegerea importanței noțiunilor de semnificație naturală și de semnificație non –

naturală în teoria lui Grice
Semnificaţia Cuvântul ”semnificaţie” poate fi utilizat într-o mare diversitate de

naturală contexte, aparent foarte diferite, ceea ce face astfel încât termenul să nu
acopere o noţiune unică şi bine determinată, căreia să i se poată atribui o
singură definiţie. De aceea, trebuie încercată repartizarea acestor utilizări
diferite într-un anumit număr de categorii generale şi precizarea relaţiilor
dintre aceste diverse categorii.
Semnificaţia Prima distincţie admisă de Grice este o variantă a distincţiei tradiţionale

non – naturală dintre ”semnele naturale” şi ”semnele convenţionale”, însă nu trebuie
totuşi asimilată acesteia. Grice opune enunţurile de tipul (1) – (2), care
invocă o ”semnificaţie naturală”, enunţurilor (3) – (4), care fac să
intervină o ”semnificaţie non – naturală”:
1. Acest fulger semnifică (indică) faptul că vom avea o furtună;
2. Bugetul recent semnifică faptul că vom intra într-o perioadă de
austeritate;
3. Pronunţând fraza ”Maria s-a înroşit”, Paul a dorit să spună (să afirme)
că Maria se intimidase;
4. În română, cuvântul ”a se înroşi” înseamnă ”a deveni roşu”.
Grice consideră că există o noţiune non – naturală de semnificaţie care

este mai generală decât cea de semnificaţie lingvistică sau convenţională,
în sensul că ea priveşte nu doar cuvintele şi celelalte expresii simbolice, ci
şi o întreagă varietate de lucruri / evenimente care semnifică, dar care nu
au cu ceea ce ele semnifică nici o legătură convenţională.
Grice identifică două tipuri de semnificaţie non – naturală:

- ocazională = care priveşte ocurenţele particulare;
- atemporală = care priveşte tipurile de ocurenţe.
În măsura în care explicarea primului tip de semnificaţie face să intervină,

în mod esenţial, intenţiile locutorului, se poate vorbi, în acest caz, de
semnificaţie INTENŢIONALĂ sau de semnificaţia locutorului, în vreme
ce, pentru al doilea tip, se poate vorbi de semnificaţie
CONVENŢIONALĂ, dat fiind că acest tip de semnificaţie priveşte
îndeosebi expresiile lingvistice propriu – zise. Un locutor poate utiliza
astfel o frază pentru a semnifica intenţional ceva diferit de ceea ce
semnifică ea convenţional. Acest lucru se întâmplă de fiecare dată când
locutorul utilizează o frază în mod non – literal.
Teza principală a lui Grice s-ar putea exprima astfel: ceea ce frazele
semnifică în mod convenţional depinde de ceea ce locutorii doresc să
spună intenţional atunci când le utilizează.
Grice îşi propune să ofere o explicaţie a noţiunii de semnificaţie

ocazională a locutorului, adică să formuleze condiţiile necesare şi
suficiente pentru a se putea spune că, într-o ocazie particulară, cineva
44
Pragmatică
semnifică non – natural ceva. În articolul din 1957, Grice se inspiră, mai
întâi, din sugestia conform căreia semnificaţia unei expresii este o tendinţă
a acesteia de a produce anumite efecte asupra auditorilor, pentru ca apoi să
lase să intervină intenţia locutorului de a produce un anumit efect.
Noţiunea de intenţie permite să se admită că locutorul poate, într-un caz
particular, să utilizeze un anumit item cu intenţia de a produce un anumit
efect, deşi nu ar fi utilizat, în mod obişnuit sau regulat, acest item cu
intenţia de a produce acest efect.
Astfel, Grice ajunge la a postula următoarea regulă:

Un locutor L, într-o ocazie particulară sau alta, semnifică non – natural
ceva utilizând x dacă şi numai dacă are intenţia (utilizând x ) să
producă un anumit efect asupra unui anumit auditor.
Se observă că această definiţie vizează doar să explice ceea ce înseamnă,

pentru un locutor, să semnifice non – natural ceva, însă ea lasă deschise
întrebările vizând natura a ceea ce este astfel semnificat. Punctul de
vedere al lui Searle este că a spune ceea ce locutorul semnifică rezidă pur
şi simplu în a prezice care este efectul pe care caută să-l producă asupra
auditorului. Deşi acest efect se poate manifesta în mod foarte diferit, Grice
reţine îndeosebi 2 (tipuri de) situaţii: cele în care locutorul încearcă să-şi
conducă auditorul să facă un anumit lucru şi cele în care locutorul caută
să-şi conducă auditorul să aibă o anumită atitudine psihologică şi, în
particular, să creadă un anumit lucru. Această opoziţie corespunde,
intuitiv, distincţiei dintre enunţurile imperative şi enunţurile indicative,
fără totuşi să coincidă cu ea, deoarece putem, de asemenea, să cerem
cuiva să creadă sau să-şi dorească un anumit lucru.
Grice îşi dă seama că definiţia propusă este insuficientă şi enunţă nişte

condiţii suplimentare:
- Un locutor L, într-o anumită ocazie particulară, semnifică non – natural
ceva utilizând x, dacă şi numai dacă, utilizând x:
(1) L are intenţia să producă asupra auditorului A un anumit efect E;
(2) L are intenţia ca A să recunoască (sau să realizeze) că L are intenţia;
(3) L are intenţia ca E să rezulte (sau măcar în parte) din faptul că A
recunoaşte (sau realizează) că L are intenţia (1).
Un locutor L, într-o anumită ocazie particulară, semnifică non – natural că

p utilizând x, dacă şi numai dacă utilizând x:
(1) L are intenţia să-l facă pe A să creadă că p;
(2) L are intenţia ca A să recunoască faptul că L are intenţia (1);
(3) L are intenţia ca A să creadă că p (sau măcar în parte), în virtutea
faptului că va fi recunoscut că L are intenţia (1).
Atunci când este exprimată sub foma unor definiţii explicite, analiza lui
Grice poate părea inutil de complicată, însă ea se fundamentează pe o
intuiţie de bază: ceea ce un locutor vrea să spună, ceea ce încearcă să
comunice ţine de intenţia cu care el realizează acest lucru.
Problema semnificaţiei non – naturale este următoarea:

45
Pragmatică
- cum poate destinatarul să recupereze intenţia locutorului, şi anume ceea

ce vrea el să spună?
Dacă se examinează un enunţ, se poate înţelege de ce se vorbeşte de

semnificaţie non – naturală: spre deosebire de fum – care semnifică în
mod natural prezenţa focului, un enunţ nu semnifică natural intenţia
locutorului. Locutorul, enunţând un enunţ E, comunică o propoziţie (p). A
recupera ceea ce locutorul doreşte să spună implică, pentru destinatar, ca
el să fie capabil să recupereze intenţia locutorului.
Definiţia semnificaţiei non – naturale devine astfel:

 A spune că un locutor L a dorit să semnifice un anumit lucru
prin x, înseamnă că L a avut intenţia, enunţând x, să producă un efect
asupra auditorului A graţie recunoaşterii de către A a acestei intenţii.

Semnificație naturală vs semnificație non – naturală?



Rolul și importanța principiului semnificației non – naturale în sistemul

teoretic al lui Grice?
46
Pragmatică
1. D. S. L., semnificație naturală; semnificație intențională; principiul

cooperativ; maxime conversaționale, 2001 – 2005.
– 64.
47
Pragmatică
Bibliografie
Pragmatică
BIBLIOGRAFIE
1. Armengaud F., La Pragmatique, Editura P.U.F., Paris, 1985.
2. Austin J. L., Quand dir, c’ est faire, Editura Seuil, Paris, 1972.
3. Benveniste E., Problèmes de linguistique générale, Vol. I – II, Editura Gallimard, Paris,
1966 – 1976.
4. Berrendonier A., Eléments de pragmatique linguistique, Editura Minuit, Paris, 1981.
5. Boch P., Agreement and anaphora. A study of the rol of pronouns in syntax and discourse,
Editura Academic Pres, New York, U.S.A., 1983.
6. Charolles M., Fisher S., Jayez J., (eds.). Le Discours. Représentations et interprétations,
Editura Presses Universitaires de Nancy, Nancy.
7. Corblin F., Indéfini, défini et démonstratif, Editura Droz, Geneve / Paris, 1987.
8. Corblin F., Typologie des reprises linguistiques: l’anaphore nominale, în Charolles M.,
Fisher S., Jayez J., (eds.). Le Discours. Représentations et interprétations, Editura Presses
Universitaires de Nancy, Nancy, 1990, pag. 227 – 242.
9. Cornish F., Anaphore pragmatique, référence et modèles du discours, în Kleiber G.,
Tyvaert J.,-E. (eds.), 1990, pag. 81 – 96.
10. Deely J., Bazele semioticii, Editura All, Bucureşti, 1997.
11. Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică / Nemira, Bucureşti, 1997 – 2001.
12. Ducrot O., Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Editura Hermann,
Paris, 1972.
13. Ducrot O., La preuve et le dire, Editura Mame, Paris, 1973.
14. Ducrot O., Les lois du discours, în Langue française, Nr. 42, 1979, pag. 21 – 33.
15. Ducrot O., Analyses pragmatiques, în Communications, Nr. 32, 1980, pag. 11 – 60.
16. Ducrot O., Le Dire et le dit, Editura Minuit, Paris, 1985.
17. Ducrot O., Logique, structure, énonciation, Editura Minuit, Paris, 1989.
18. Ducrot O., Todorov Tz., Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Editura
Seuil, Paris, 1972.
19. Ducrot O., Schaeffer J. M., Nouveau dictionnaire encyclopedique des sciences du
langage, Editura Seuil, Paris, 1972.
20. Grice H. P., Logique et conversation, în Communications, Nr. 30, 1979.
21. Grize J. P., Logique et langage, Editura Ophrys, 1990.
22. Gumperz J., Engager la conversation. Introduction à la sociolinguistique
interactionnelle, Editura Minuit, Paris, 1989.
23. Hawkins J. A., The Pragmatics of Definiteness, Part. I, în Linguistiche Berichte, 47,
1997a, pag. 1 – 27.
24. Hawkins J. A., The Pragmatics of Definiteness, Part. II, în Linguistiche Berichte, 48,
1977b, pag. 1 – 27.
25. Hawkins J. A., Definiteness and Indefiniteness, A Study of Reference and Grammaticality
Prediction, Editura Croom Helm, London, 1978.
26. Ionescu – Ruxăndoiu L., Naraţiune şi dialog în proza românească. Elemente de
pragmatică a textului literar, Editura Academiei, Bucureşti, 1991.
27. Ionescu – Ruxăndoiu L., Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică
a românei vorbite, Editura All, Bucureşti, 1995.
28. Ionescu Ruxăndoiu L., Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
Editura All Educational, Bucureşti, 2003.
48
Pragmatică
Bibliografie
29. Kerbrat – Orecchioni C., L’énonciation: de la subjectivité dans le langage, Editura A.

Colin, Paris, 1980.
30. Kerbrat – Orecchioni C., L’Implicite, Editura A. Colin, Paris, 1986.
31. Kerbrat – Orecchioni C., Les Interactions verbales, Editura A. Colin, Paris, 1990.
32. Kleiber G., Anaphores et pronoms, Editura Duculot, Louvain – la – Neuve, 1994b.
33. Linsky L., Le Problème de la référence, Editura Seuil, Paris, 1967.
34. Manoliu – Manea M., Gramatică, pragmasemantică şi discus, Editura Litera, Bucureşti,
1993.
35. Martin R., Inférence, antonymie et paraphrase, Editura Klincksieck, Paris, 1976.
36. Milner J. – Cl., Arguments linguistiques, Paris, 1973.
37. Milner J. – Cl., De la syntaxe à l’interprétation, Paris, 1978.
38. Moechler J., Reboul A., Dictionnaire encyclopédique de pragmatique, Editura Seuil,
Paris, 1994.
39. Nunberg G., The Pragmatics of Reference, Editura Indiana Linguistics Club,
Bloomington, 1978.
40. Recanati F., Direct reference. From language to thought, Editura Blackwell, Oxford,
1993.
41. Searle J. S., [tr. fr. 1972], Les Actes de paroles. Essai de philosophie du langage, Editura
Hermann, Paris, 1969.
42. Sperber D., Wilson D., Relevance. Communication and cognition, London, 1986.
43. Strawson P. F., Les individus, Editura Seuil, Paris, 1959 – 1973.
44. Vasiliu E., Elemente de filosofie a limbajului, Editura Academiei, Bucureşti, 1995.
49
Pragmatică

III.7.Pragmatica - An III, Sem I - Fulea Mihaela

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

III.7.Pragmatica - An III, Sem I - Fulea Mihaela

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

1 TEORIA ENUNȚĂRII (I. PREZENTARE GENERALĂ) 8

2 APARATUL FORMAL AL ENUNȚĂRII 13

3 OPOZIȚIA PERFORMATIV/CONSTATATIV (J. AUSTIN) 19

4 ACT LOCUȚIONAR / ACT ILOCUȚIONAR / ACT

5 SEARLE ȘI OPOZIȚIA LOCUȚIONAR / ILOCUȚIONAR 31

5.1 Înţelegerea criticilor aduse de Searle la adresa distincției

6 ANALIZA ACTELOR ILOCUȚIONARE 37

7 PRINCIPIILE PRAGMATICII LUI GRICE 42

Cursul de Pragmatică propune un itinerariu cognitiv care pornește de la

Spor la învăţat şi succes!

Unitate de învăţare Nr. 1

TEORIA ENUNȚĂRII (I. PREZENTARE GENERALĂ)

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1………………………………………………..... 9

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 ancorarea teoriei enunțării în contextul cognitiv al structuralismului;

1.1 Ancorarea teoriei enunțării în contextul cognitiv al structuralismului

Teoria enunţării reprezintă a treia etapă, orientare în cadrul general al

În vreme ce polarizarea interesului lingviştilor pentru sistem a dominat

Meritul de a fi imprimat o direcţie nouă gândirii lingvistice, prin

Pe acest fundament de largi cunoştinţe de indoeuropeană se grefează, sub

Concepţia lui Benveniste despre teoria enunţării se acumulează, de-a

de detaliu, pentru ca, în final, să se ajungă la o viziune de ansamblu:

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 12.

1.2 Sublinierea fundamentelor teoriei enunțării

Pentru Benveniste, limba este o structură cu mai multe niveluri, dintre

Raportul limbă / Benveniste a acordat o deosebită atenţie categoriilor limbii.

Benveniste îşi aduce astfel contribuţia la dezbaterea asupra raporturilor

Deoarece limbajul este un instrument de comunicare indispensabil

Inseparabil de cel care vorbeşte, limbajul este făcut pentru enunţare,

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 12.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

Teoria enunțării: prezentare generală?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

A se consulta cursul și bibliografia.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. D. S. L., enunțare; teoria enunțării, 2001.

Unitate de învăţare Nr. 2

APARATUL FORMAL AL ENUNȚĂRII

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2............................................................................. 14

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

 înţelegerea opoziției enunț / enunțare și a consecințelor sale;

2.1 Înţelegerea opoziției enunț / enunțare și a consecințelor sale

Enunț / Aşa cum am afirmat deja, Benveniste defineşte enunţarea ca actul de

De asemenea, integrarea enunţării şi a enunţului ca produs al enunţării

b) sens literal / vs / sens efectiv

Concepută ca punere în acţiune a sistemului printr-un act individual, atât

La Benveniste, pivotul teoriei enunţării este reprezentat de centrarea

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 17.

2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale deicticelor și subjectivemelor

Aparat formal Perspectiva enunţării conduce la reconsiderarea statutului şi a funcţiilor

raportarea lor la structura relaţională nu permite o situare satisfăcătoare, în

În studiile lui Benveniste, aparatul formal al enunţării este numai schiţat;

NB: În termeni generali, acest mod specific în care procesul de enunţare se