Semantica

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea de Litere
SEMANTICĂ
Caiet de Studiu Individual

Specializarea Limba şi literatura română – O limbă şi
literatură modernă
Anul de studii III
Semestrul II
Titular disciplină:
Lector univ.dr. Mihaela MIRON – FULEA
2011
Cuprins
Semantică
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 7
1 RAPORTUL LIMBAJ – GÂNDIRE – REALITATE 8

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 9
1.1 Înţelegerea raportului limbaj – gândire – realitate 9
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 11
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 11
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 11
2 DESEMNAREA PRIN NUMELE COMUN 12

2.1 Înţelegerea etapelor procesului de desemnare prin numele comun 13
2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice instanţierii şi individualizării 15
3 DESEMNAREA PRIN NUMELE PROPRIU 19

3.1 Înţelegerea condiților de ocurență a numelor proprii 20
3.2 Recunoaşterea principalelor etape ale desemnării prin numele
proprii 21
4 NUME COMUN / VS / NUME PROPRIU 25

4.1 Înţelegerea fundamentelor opoziției nume comun / propriu 26
4.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de clasificare operată prin
numele de familie 28
5 TEORII DESPRE SENSUL ARTICOLULUI HOTĂRÂT 30

5.1 Familiarizarea cu perspectivele clasice de abordare a semanticii
articolului hotărât 31
5.2 Familiarizarea cu perspectivele moderne de abordare a semanticii
articolului hotărât 32
5
Semantică
Cuprins

6 SEMANTICA DETERMINANTULUI POSESIV 36

6.1 Înţelegerea determinantului posesiv ca expresie referențială hibridă 37
6.2 Înţelegerea noţiunilor de clasă – ţintă; saturare contextuală;
referent; sursă şi saturare contextuală / deictică 39
7 AL: MARCĂ DE CATEGORIZARE SUPRAORDONATĂ 43

7.1 Înţelegerea statutului lui al de marcator de categorizare
supraordonată 44
BIBLIOGRAFIE 48
6
Semantică
Introducere
Semantică
INTRODUCERE
Stimate student,
Cursul de Semantică îşi propune o descriere sistematică a mecanismelor

referenţiale activate de sintagmele nominale, în scopul de a surprinde
problematica referinţei (cum reuşim sa ne referim la lume prin
intermediul limbajului?) dintr-o perspectivă lingvistică de ansamblu,
graţie unei sinteze clare şi accesibile a studiilor consacrate funcţionării
expresiilor referenţiale.
Spor la învăţat şi succes!

Lector univ.dr. Mihaela MIRON – FULEA
7
Semantică
Raportul limbaj – gândire – realitate
Unitate de învăţare Nr. 1
RAPORTUL LIMBAJ – GÂNDIRE – REALITATE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1.............................................................................. 9

1.1 Înţelegerea raportului limbaj – gândire – realitate..................................................... 9
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1............................................................... 11
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare........................................................ 11
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1.............................................................................. 11
8
Semantică
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 înţelegerea raportului limbaj – gândire – realitate.
1.1 Înţelegerea raportului limbaj – gândire – realitate
Limbaj Indiferent de poziţia teoretică asumată, la ora actuală, rămâne incontestabil

faptul că limbajul natural este un instrument de comunicare interumană,
aflat în conexiune cu gândirea şi realitatea, graţie unui proces infinit de
semioză1, care garantează transformarea continuă a lucrurilor (nivelul
realului) în obiecte de cunoaştere (nivelul cognitiv) şi, apoi, în semne
lingvistice2 (nivelul limbajului). O trecere graduală, articulată în două
etape, ce au ca rezultat două deveniri: o devenire a lucrului în obiect şi o
devenire a obiectului în semn.
La capătul primei etape, o dată cu depăşirea nivelului lucrurilor pentru a

trece în cel al obiectelor (al lucrurilor cunoscute, al elementelor
experienţei), realitatea îşi vede stabilite graniţele, îşi vede atribuită o
discontinuitate, prin reliefarea trăsăturilor diferenţiale ale obiectelor din
care se consideră a fi alcătuită.
Gândire Însă, chiar din clipa în care această diversitate universală 3 este percepută şi
conştientizată, se declanşează procesul, invers, de atenuare a caracterului
absolut al fiinţei negative a obiectelor, producându-se întâlnirea cu
Acelaşi4- ul. Negativ prin irepetabilitatea şi indivizibilitatea sa (fără riscul
alterării propriei naturi), obiectul îşi regăseşte pozitivitatea în interiorul
unei clase în care el co – există alături de alte obiecte, împreună cu care
partajează un număr de proprietăţi comune.
Realitatea Realitatea, care, iniţial, apărea ca un continuum, populat de lucruri a căror

interacţiune dinamică era independentă de factorul uman, este chemată la
1
Cf. J. Deely (1997: p.19):” acţiunea semnelor”; Cf. Ch. S. Peirce(1958: 5.484): ”Prin semioză înţeleg (…) o
acţiune sau o influenţă care este sau implică cooperarea a trei obiecte de tipul semn, obiectul său şi interpretant,
această influenţă trirelativă neputând fi, în nici un caz, redusă la o acţiune între perechi”.
2
cf. J. Deely (op. cit.: p.21):” Ca lucru, el [ termometrul] doar există: este un mod de susţinere pentru o reţea de
relaţii şi acţiuni fizice. Ca obiect, el există pentru cineva, ca element al experienţei, diferenţiind un câmp
perceptual, în modalităţi bine definite, legate de existenţa sa ca lucru, printre alte elemente ale mediului
înconjurător. Dar ,ca semn, el stă nu numai pentru el însuşi în cadrul experienţei şi în mediul înconjurător, ci şi
pentru ceva diferit, ceva dincolo de el însuşi. El nu numai că există (lucru), nu numai că stă în relaţie cu cineva
(obiect), ci stă în relaţie cu cineva pentru ceva diferit de el însuşi (semn)”.
3
Cf. formulei heraclitiene Totul e divers!, înţeleasă fie radical, ca negare a condiţiilor de existenţă a identicului,
chiar prin raportarea unui obiect la sine însuşi, fie, în versiune moderată, ca acceptare a identităţii cu sine, dar
negare a identităţii cu celălalt.
4
Cf. formulei opuse Totul e asemănător!, care anulează diferenţele constitutive ale obiectelor, până în punctul în
care confuzia generează identitatea şi unicitatea ca principiu motrice al realului.
9
Semantică
ordine şi re – organizată, prin conceptualizare, după principii, evident,

extrinsece ei, în domenii de experienţă, sub forma canonică a claselor de
obiecte. O pluralitate distinctivă a claselor care închid, fiecare în parte, o
pluralitate nondistinctivă a obiectelor.
Renaşterea, conceptualizarea, este însă desăvârşită abia la sfârşitul celei de-

a doua etape a semiozei: naşterea limbajului, apariţia obiectelor semn,
adică crearea, pentru fiecare clasă (nonvidă, virtuală şi deschisă) de
obiecte, a unui obiect – semn, învestit cu capacitatea de o reprezenta, prin
substituţie, la nivelul limbajului.
Zămislit în urma confruntării factorului uman cu realitatea, limbajul

traduce atât un elan vital al omului de cunoaştere şi de luare în posesie a
lumii, cât şi o trădare, resimţită ca venind din partea realităţii, care,
netulburată de încercarea individului uman de a o conceptualiza, îşi duce
cu şi pentru sine existenţa, ce nu se lasă povestită decât prin deturnări
succesive. Imperfecţiunea limbajului nu e decât un aspect al perfecţiunii
realităţii, limbajul însuşi fiind o dulce amăgire născută din egocentrismul
celui care l-a creat. Şi, de aceea, exact atunci când, prin limbaj, se crede că
realul e supus intenţionalităţii fiinţei umane, aceasta se află constrânsă să
parcurgă drumul invers, într-o mişcare centrifugă, al cărei punct final este
realitatea: locul unde se desfăşoară confruntarea decisivă, în care se
verifică gradul de veridicitate şi autenticitate a ipotezelor. Şi, dacă ar fi
nevoie de o confirmare a acestor observaţii, am putea recurge la următorul
fragment al lui Platon: ”Dacă este cu putinţă ca într-o mare măsură să
aflăm prin nume lucrurile, dar şi prin ele însele, care din aceste două
feluri de cercetare ar fi mai frumoasă şi mai clară: pornind de la imagine,
ca să aflăm dacă aceasta însăşi a fost bine copiată şi să aflăm totodată
adevărul originalului a cărui copie este, sau de la adevăr, (cercetând)
originalul însuşi şi apoi copia lui, dacă a fost executată cum se cuvine?…
Să ne mulţumim a recunoaşte că nu de la nume trebuie să aflăm şi să
examinăm lucrurile, ci, mai degrabă, dimpotrivă, de la lucrurile însele
trebuie să aflăm şi să examinăm numele” (L. Wald, 1983, pag. 36). Şi
aceasta pentru că, într – adevăr, realitatea nu se sfârşeşte acolo unde începe
limbajul, dar limbajul se sfârşeşte (se definitivează) acolo unde începe
realitatea.
Legătura de dependenţă, atât în cauze, cât şi în efecte, a limbajului faţă de

realitate, mediată (sau nu) de gândire, este, din păcate, şi cea predestinată
la a fi lăsată uitării, complăcându-ne adesea în situaţia de a vorbi despre
limbaj ca despre o entitate închisă, prizonieră însă în iluzia unui demers
sortit, de la bun început, eşecului. Şi ne este dat să ne trezim brusc din
acest miraj, atunci când ne asumăm ipostaza de utilizatori ai limbajului,
pierduţi în intersecţia dintre propria fiinţă, limbajul nostru şi lumea din care
facem parte.
10
Semantică
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Comentaţi, din perspectiva innformaţiilor prezentate mai sus, citatul dat
din Platon?
Răspunsul la test se găseşte la pagina 11.
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare Nr. 1.
Prezentaţi modul cum se articulează: limbajul; gândirea; realitatea?
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
A se consulta cursul şi bibliografia.
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. D. S. L., limbaj; realitate; referinţă; referent, 2001 – 2005.

2. Miron – Fulea Mihaela, Numele proprii. Interfaţa semantică – sintaxă,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.
11
Semantică
Desemnarea prin numele comun
DESEMNAREA PRIN NUMELE COMUN
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2................................................................................ 13

2.1 Înţelegerea etapelor procesului de desemnare prin numele comun............................. 13
2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice instanțierii și individualizării........................... 15
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2................................................................. 18
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare.......................................................... 18
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2............................................................................... 18
12
Semantică
 înţelegerea etapelor procesului de desemnare prin numele comun;

 sublinierea trăsăturilor caracteristice instanțierii şi individualizării.
2.1 Înţelegerea etapelor procesului de desemnare prin numele comun
În studiile de semiotică şi de filosofie a limbajului, se admite, în general,

existenţa a două moduri în care individul uman ia contact cu realitatea:
modul direct şi modul indirect (prin intermediul limbajului). Or, concluzia
ce trebuie evitată este, pe de o parte, că, în contactul indirect, se ocultează
întotdeauna contactul direct, fiind evident că apariţia însăşi a limbajului
presupune o primă fază a contactului direct cu realitatea, deşi, ulterior, e
posibil recursul numai la contactul indirect (dar şi în aceste condiţii se
revine la realitate pentru a se verifica gradul de adecvare a limbajului la
real) şi, pe de altă parte că, în contactul indirect, nu ar fi implicat contactul
direct cu limbajul, o realitate construită.
Plecând de la aceste observaţii, putem considera că apariţia şi utilizarea

discursivă a numelor comune presupun parcurgerea anumitor etape de a
căror prezentare ne propunem să ne ocupăm în cele ce urmează:
1. Contactul direct cu realitatea are ca rezultate:
Percepţiile - percepţiile – impresiile produse de un obiect asupra simţurilor noastre;
Apercepţiile - apercepţiile – apar atunci când percepţiile străpung nivelul conştiinţei;
Conţinutul de - conţinutul de conştiinţă – organizarea mentală a percepţiilor;
conştiinţă - simbolizarea – stabilizarea fluxului de conţinuturi de conştiinţă,
Simbolizarea provenite de la acelaşi obiect, prin alegerea unuia ca simbol al tuturor
celorlalte;
Conceptualizare - conceptualizarea – formarea conceptului.
O sinteză a acestor trepte ale contactului direct cu realul ne este oferită de

către filosoful şi logicianul E. Cassirer (1966, pag. 85 – 89) ale cărui idei
sunt preluate de către E. Vasiliu (1995, pag. 78 – 79), care afirmă:
”Indivizii iau cunoştinţă de realitatea obiectivă prin intermediul  datelor
senzoriale >. Datele senzoriale provenind de la acelaşi obiect real sunt
variabile şi depind de condiţiile concrete în care individul are experienţa
obiectului real. În momentul în care datele senzoriale ajung să fie
prezente în conştiinţă, ele devin < conţinuturi ale conştiinţei  şi fiecare
dintre aceste conţinuturi este, în principiu, variabil, datorită faptului că
simţurile sunt în permanenţă impresionate de realitatea înconjurătoare.
Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care Cassirer vorbeşte de < fluxul
> permanent al datelor noastre senzoriale (provenite de la < acelaşi
obiect > sau de la aceeaşi clasă de obiecte), care determină instabilitatea
continuă a < conţinuturilor de conştiinţă >”.
13
Semantică
Categoriilor 2. Re – organizarea realităţii, prin alcătuirea categoriilor referenţiale,

referenţiale pe baza principiului diferenţelor indiferente. Simbolurile corespunzătoare
conţinuturilor de conştiinţă având ca sursă obiectele grupate în interiorul
aceleiaşi categorii trebuie, pe de o parte, să fie diferite de simbolurile
celorlalte categorii şi, pe de altă parte, să nu conţină decât diferenţe
indiferente, adică deosebiri ce pot fi neglijate, lăsând vizibile asemănările
în virtutea cărora a fost efectuată gruparea şi care vor conduce, apoi, la
elaborarea conceptului ce va guverna categoria referenţială în întregul ei.
În literatura de specialitate, această etapă s-a bucurat de un enorm interes

care a dus la teoretizări diverse, dintre care amintim modelul condiţiilor
necesare şi suficiente şi teoria prototipului, ambele fiind ipostaze ale
curentului ideaţionist (opus comportamentismului).
Conceptul, după cum afirma H. Bergson (1889), se lasă, artificial,

descompus într-o comprehensiune (intensiune), care-i imprimă
invarianţa, şi o extensiune, care-i asigură transindividualitatea. Un
concept se aplică unei categorii nonvide, deschise şi virtuale de obiecte a
căror condiţie de existenţă este dată de apartenenţa lor la categorie, în
calitate de membrii non – opozabili, de eşantioane ce verifică, fiecare în
parte, un nucleu identic de proprietăţi a căror conjuncţie asigură
distinctivitatea conceptului în cauză de celelalte aparţinând câmpului
conceptual al unei comunităţi lingvistice. Stabil prin comprehensiunea sa,
conceptul se reproduce, egal cu sine, în toate elementele extensiunii,
juxtapuse, simultane şi exterioare unele faţă de altele, dar interioare
categoriei.
Formarea şi structurarea conceptelor pun în joc un proces de abstractizare,

constând în anularea diferenţelor ce ar putea periclita unitatea punctului de
vedere sub care se tratează obiectele clasei. În definiţia empiristului
englez Locke (1660), procesul de abstracţie apare fie prin anularea
circumstanţelor spaţio – temporale ale existenţei lucrurilor, prin
transformarea lor în nişte reprezentanţi virtuali ai tuturor entităţilor de
acelaşi gen, fie prin ignorarea diferenţelor dintre obiecte, în vederea
reţinerii exclusive a caracteristicilor comune. În definiţia bergsoniană,
abstractizarea înseamnă extragerea unei trăsături din ansamblul celor care
configurează un anumit obiect. Pentru Wittgenstein, dată fiind poziţia sa
sceptică asupra abstracţiei, nu e vorba de a abstrage trăsăturile
incompatibile cu celelalte trăsături ale membrilor unei categorii, ci de a
admite că e de ajuns să se găsească o anumită ”asemănare de familie”
între elementele ei, pentru ca această asemănare să devină principiul de
organizare a categoriei, nefiind necesară existenţa unui raport sub care
toate elementele să se asemene. Altfel spus, membrii unei categorii
referenţiale împărtăşesc intensiunea în grade variabile.
Desemnarea
3. Desemnarea categoriei referenţiale printr-un nume comun, adică
printr-un semn lingvistic, conceptualizat el însuşi fie bipartit 5, ca unitate
biplană alcătuită dintr-un semnificant şi un semnificat, fie monopartit 6, ca
5
Cf. Ferdinand de Saussure.
14
Semantică
fiind reprezentat numai de semnificant.
La nivelul limbajului, intensiunii conceptului (nivel cognitiv) îi va

corespunde sensul semnului lingvistic, indiferent dacă înţelegem sensul
drept constituent al semnului sau nu. Însă, deşi semnul lingvistic are o
intensiune (sensul) şi o extensiune (categoria referenţială), acestea nu se
suprapun perfect intensiunii şi extensiunii conceptului, întru-cât sensul
conţine, în plus, o regulă de utilizare care circumscrie domeniul de
aplicare a semnului. Opţiunea pentru introducerea unei delimitări între
concept şi sens se justifică prin apartenenţa lor la două niveluri distincte:
conceptul intervine în relaţia realitate – gândire, sensul în relaţia gândire –
limbaj. De asemenea trebuie adăugat că relaţiei limbaj – realitate îi va
corespunde o a treia noţiune: semnificaţia, ancorată în procesul propriu –
zis de enunţare. De altfel, Kleiber (1981, pag. 25) notează că trebuie
concepută ”diferenţa dintre semnificat şi concept, pentru un item lexical,
ca o diferenţă de orientare”, deoarece ”a vorbi despre sensul (sau Sé) lui
cal revine la a întrevedea conţinutul acestui item ca o entitate lingvistică
în opoziţie cu sensul (sau Sé) celorlalte iteme lexicale; a vorbi despre
conceptul lui cal, dimpotrivă, revine la a-l întrevedea ca o entitate
extralingvistică, adică drept o entitate existentă în afara limbajului, în
opoziţie cu celelalte entităţi extralingvistice” (pag. 25 – 26).

Prezentaţi principalele etape ale procesului de desemnare prin numele
comune?
2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice instanţierii şi individualizării
Contact indirect Contactul indirect cu realitatea, prin intermediul semnelor, constituie

etapa finală a procesului de desemnare, în care individul uman ajunge să-
şi pună în act scenariile pe care şi le-a pregătit cu atâta rigoare: limbajul în
acţiune, adică limbajul utilizat în situaţii concrete de comunicare, sau, mai
precis, limbajul în interacţiune (cu el însuşi, cu realitatea, cu factorul
uman). Substitute ale categoriilor referenţiale, degajate prin
conceptualizarea realităţii, numele (comune) reprezintă nişte instrumente
predestinate să figureze în două tipuri de procedee prin care are loc
raportarea la realitate: instanţierea şi individualizarea.
Instanţierea 1. Instanţierea este procesul prin care numele (comun) trimite, printr-o
(generică / relaţie de substituţie, nu la întreaga clasă de obiecte, ci la nişte elemente
specifică) oarecare ale ei. Altfel spus, prin instanţiere se realizează trecerea, în plan
6
Cf. Ch. S. Peirce, Ch. Morris, E. Vasiliu.
15
Semantică
extensional, de la clasă la element. Aşa cum afirma J. C. Pariente (1973,

pag. 53): ”o clasă închide în extensiunea sa un ansamblu de obiecte care,
prin raportare la ea, sunt tot atâtea elemente, dar care, considerate în
raportul lor dintre ele, sunt nişte co-elemente”. Atunci când un nume
comun este utilizat pentru a face referire la un element reprezentativ al
unei clase, acest element va fi surprins nu în ceea ce are el diferit faţă de
co-elementele sale, căci proprietăţile sale diferenţiale au fost anulate chiar
prin constituirea clasei, ci în ceea ce are în comun cu toţi membrii clasei.
Instanţierea presupune aşadar, pe de o parte, menţinerea identităţii clasei

ca spaţiu al unei multiplicităţi omogene, a cărei singure diferenţiere se
realizează prin exterioritatea mutuală a elementelor sale, printr-o operaţie
de repetare infinită a identicului şi, pe de altă parte, prezenţa abstracţiei,
care garantează că elementul vizat nu intereseză decât prin ceea ce are în
comun cu toate celelalte co-elemente. Din acest ultim motiv, elementul
este considerat ca reprezentativ nu datorită selecţiei, ci unei extrageri
arbitrare, iar orice predicaţie care i se va atribui, în enunţare, se va extinde
la toate co-elementele sale.
În funcţie de raportarea la cele două tipuri de utilizări ale numelor

comune, şi anume utilizarea generică şi utilizarea specifică, distingem
două tipuri de instanţieri:
a) Instanţierea generică, în cadrul căreia elementul ales este virtual (fără
localizare spaţio – temporală). Actualizarea, la nivel discursiv, a acestui
tip de instanţiere se realizează prin recursul la operatorii reprezentaţi de:
- articolul nehotărât generic:
(1) Un copil trebuie să-şi asculte părinţii;
- articolul hotărât generic:
(2) Omul este o fiinţă raţională;
(3) Balenele sunt animale;
b) Instanţierea specifică – în cazul căreia elementul vizat are o localizare
spaţio – temporală, actualizarea fiind îndeplinită prin articolul nehotărât
specific:
(4) Te-a căutat un prieten la telefon.
Individualizarea 2. Individualizarea reprezintă procesul de trecere de la clasă la individ,

printr-o ruptură definitivă între cele două paliere: clasa şi individul.
Un obiect, pentru a putea fi individualizat, este necesar să fie iniţial plasat

în interiorul unei clase, întru-cât nu putem individualiza, prin numele
comun, decât ceea ce se află sub incidenţa unui concept, invariant şi
transindividual: ”Nu putem individualiza – notează J. C. Pariente (op. cit.:
pag. 43) – decât pe baza unui concept, căci el, determinând trăsăturile
comune obiectelor cărora le convine, circumscrie natura singularităţilor
graţie cărora noi individualizăm”.
Individualizarea presupune, aşadar, o instanţiere, dar nu se reduce la ea, ci

o depăşeşte, negând-o, prin reintroducerea, pentru elementul ales, nu
arbitrar, ci intenţional, a tuturor diferenţelor anulate, prin abstractizare, în
etapa conceptualizării. Individualizarea traduce întotdeauna o
16
Semantică
singularizare, o înstrăinare a elementului de clasă, realizată prin

negativitate. Clivajul, provizoriu, produs în cadrul proprietăţilor obiectului
în momentul elaborării conceptului sub auspiciile căruia a fost introdus
prin instanţiere, este redus la tăcere prin individualizare. Discernabilitatea
obiectului obligă la re-considerarea diferenţelor sale constitutive: el nu
mai e privit acum ca element al unei clase, ci drept un individ singular.
În analiza sa asupra individualului, J. C. Pariente (op. cit.) a insistat asupra

a două aspecte care ni se par deosebit de importante, şi anume că “nivelul
unde începe individualizarea este, deci, direct dependent de nivelul în
care se opreşte clasificarea” (pag. 40) şi că “a individualiza nu e pur şi
simplu a diferenţia”, întru-cât “atunci când obiectele nu ţin de acelaşi
concept, pentru a le diferenţia, e suficient să le clasăm, nefiind
indispensabil să le individualizăm” 7(loc. cit.).
Individualizarea include în ea o relativitate care ţine de relativitatea

clasificărilor (de la o comunitate lingvistică la alta şi, chiar, de la o situaţie
de comunicare la alta). În plus, pentru a individualiza, numele comun are
nevoie întotdeauna de prezenţa unor operatori de individualizare, pe care-i
descoperă în (pre) determinanţi articolul hotărât specific, adjectivul
demonstrativ, adjectivul posesiv ajungându-se la ceea ce, în logică, se
cunoaşte sub denumirea de descriere definită.

1. Procesul de instanţiere?
2. Procesul de individualizare?
7
Această afirmaţie este confirmată, o dată în plus, de multiplele exemple puse la dispoziţie de C. Lévi – Strauss (1962).
17
Semantică



Desemnarea prin numele comune: definiţie; particularităţi?

Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005, pag. 15 – 21.
18
Semantică
DESEMNAREA PRIN NUMELE PROPRIU
Cuprins Pagina

3.1 Înţelegerea condiților de ocurență a numelor proprii.................................................. 20
3.2 Recunoaşterea principalelor etape ale desemnării prin numele proprii....................... 21
19
Semantică
 înţelegerea condiţilor de ocurenţă a numelor proprii;

 recunoaşterea principalelor etape ale desemnării prin numele proprii.
3.1 Înţelegerea condiţilor de ocurenţă a numelor proprii
Condiţii de Reflecţiile despre actul de desemnare printr-un nume propriu se deschid

ocurenţă a printr-o întrebare imposibil de evitat: cum se justifică prezenţa numelor
numelor proprii proprii în interiorul unui limbaj, care, prin numele comune, părea a oferi
posibilitatea de a satisface fiinţei umane necesitatea de a comunica şi de a
se comunica? Profunzimea acestei interogaţii apare în întreaga ei
complexitate, de îndată ce încetăm să privim limbajul în interioritatea şi
singurătatea sa (cf. formulei saussuriene “Limba văzută în şi prin ea
însăşi”), pentru a face loc unei abordări relaţionale de tip triadic (limbaj –
gândire – realitate), cu deschidere înspre teoriile enunţării şi înspre
teoriile pragmatice. Descoperim astfel că prezenţa numelor proprii îşi
găseşte o motivaţie de ordin pragmatic, sintetizată de Kleiber (1981), sub
forma a trei condiţii care favorizează apariţia numelui propriu.
În primul rând este necesar ca referentul vizat de numele propriu să fie

supus unor predicaţii frecvente, care să semnaleze interesul discursiv
accentuat faţă de acest obiect. Or, un particular satisface o infinitate de
predicaţii, deoarece, aşa cum observă Leibniz în Nouveaux Essais (III, V.
16), există ”un fel de pleonasm în percepţiile pe care le avem despre
calităţile sensibile, cât şi despre masele sensibile; şi acest pleonasm
constă în faptul că avem mai mult de o noţiune despre acelaşi subiect”.
Apoi, referentul trebuie să fie perceput, la nivel discursiv, ca rămânând

constant, identic cu sine, indiferent de predicaţiile pe care i le putem
atribui. Jocul dintre variabilitatea şi invariabilitatea modului de referinţă
se grefează, la nivel lingvistic, pe jocul dintre numele comun şi numele
propriu, ultimul fiind singurul capabil să asigure permanenţa referinţei. A
atribui unui individ un nume propriu înseamnă a-l desolidariza de toate
proprietaţile sale constitutive, întrucât acestea sunt supuse schimbării,
alterării şi blochează accesul la unicitate, ca manifestare a invarianţei.
Astfel, procesul de desemnare se află în interdependenţă cu actul de
referinţă, cu modul în care este surprins referentul. Dacă este vorba de
reliefarea diversităţii, eterogenităţii stării sale existenţiale, desemnarea se
va realiza printr-un nume comun, a cărui prezenţă, în discurs, se datoreşte
ancorării proprietăţilor referentului într-un anumit stadiu al lumii (loc şi
timp) sau într-o lume posibilă. Dacă, dimpotrivă, e vorba de o referinţă
stabilă la un individ, independentă de însuşirile sale imanente şi
momentane, desemnarea recurge la numele propriu.
20
Semantică
În ultimul rând, locutorul trebuie să nu dispună de o descriere definită

care să satisfacă, în mod eficient, primele două condiţii.

Indicaţi condiţiile de ocurenţă a numelor proprii?
3.2 Recunoaşterea principalelor etape ale desemnării prin numele proprii
Pentru a surprinde trăsăturile diferenţiale ale numelui propriu, vom

confrunta schema oferită anterior, pentru desemnarea prin numele
comun, cu tipul de comportament pe care numele propriu îl angajează în
această privinţă.
Contactul direct 1. Contactul direct cu realitatea presupune epuizarea aceloraşi stadii ca

pentru numele comune, însă rezultatul este reprezentat de o concepţie
diferenţială despre realitate, întrucât accentul cade pe diferenţele
constitutive ale obiectelor, diferenţe responsabile de transformarea
obiectelor în particulari, în obiecte individuale, percepute ca diferite. Se
ajunge, în acest fel la degajarea unui principiu de individualizare, pe baza
căruia particularii sunt distinşi de toate celelalte entităţi ale realităţii. Sub
aspect ontologic, particularii nu sunt astfel, decât graţie modului în care
sunt conceptualizaţi: orice obiect devine particular, de îndată ce este
surprins în ceea ce are el diferit faţă de celelalte obiecte. Diferenţele sale
constitutive îi garantează accesul la o identitate proprie. Însă, nu este
necesară specificarea naturii fiecărei diferenţe în parte, ci este de ajuns
doar ca obiectul individual/individul (în sens larg) să fie perceput ca
distinct, pentru ca el să treacă drept obiect unic / particular.
Particulări 2. Reorganizarea realităţii prin constituirea categoriilor referenţiale

numibili pe baza principiului diferenţelor indiferente este o etapă care conduce la
degajarea a două categorii, aflate în raport disjunctiv: prima grupează
particularii „numibili”8, iar a doua – particularii „nonnumibili”.
Diferenţa faţă de numele comune ţine atât de numărul extrem de redus al
categoriilor referenţiale în care se structurează realul, faţă de caracterul
lor deschis şi aproape nelimitat din etapa corespunzătoare desemnării
prin numele comune, cât şi de prezenţa particularilor ca unităţi
constitutive ale categoriei referenţiale generale, în vreme ce, în procesul
8
Am preferat traducerea ad hoc a termenului nommable, propus de Kleiber (1981) pentru a distinge a priori
particularii care pot fi desemnaţi printr-un nume propriu, deoarece am considerat că, în pofida caracterului său
insolit, numibil este totuşi uşor de interpretat, pornind de la constituenţii săi (numi + bil) şi, pe de altă parte, că
prezintă avantaje epistemologice considerabile prin raportare la eventualele sale parafraze.
21
Semantică
de desemnare prin numele comun, obiectele nu au (şi nici nu pot avea)

statut de particulari.
Particularii numibili sunt particularii care a priori pot fi numiţi printr-un

nume propriu, deoarece ei satisfac condiţia de existenţă a unor predicaţii
multiple, precum şi condiţia de subzistenţă, ei fiind consideraţi ca
rămânând aceiaşi, indiferent de eventualele modificări ce pot interveni. În
schimb, particularii nonnumibili sunt dinainte excluşi din sfera
purtătorilor (potenţiali) ai unui nume propriu.
Se observă că organizarea categoriei referenţiale se face exclusiv pe baza

caracterului numibil sau nu al particularilor şi nu prin recursul la
proprietăţile lor imanente, care sunt în întregime tratate ca diferenţe
indiferente.
Act de 3. Desemnarea printr-un nume propriu va privi doar categoria

denominaţie referenţială a particularilor numibili, iar aceştia vor reprezenta ocurenţele
individuale ale clasei referenţiale / extensiunii numelui propriu ca unitate
a limbii. Elementele extensiunii verifică fiecare în parte intensiunea,
întru-cât ele posedă proprietatea de a fi purtători ai numelui, în virtutea
existenţei unui act de atribuire, presupus semantic. Ca orice semn
lingvistic, numele propriu are o extensiune alcătuită din ocurenţe
individuale, care nu se plasează la nivelul realului (sau lucrurilor), ci la
nivelul limbajului: existenţa lor este doar potenţială sau virtuală, altfel
spus conceptuală. De aceea, clasa referenţială desemnată de numele
propriu este, la nivelul limbii, nonvidă, virtuală şi deschisă. Observaţia
nu este deloc lipsită de importanţă, deoarece nu puţine sunt situaţiile în
care se confundă limbajul cu realitatea, pentru a se afirma că numele
propriu desemnează nu o clasă de particulari, ci un anumit particular,
ancorat în lumea reală sau într-o lume posibilă. Or, dacă un nume propriu
desemnează un anumit individ unic este pentru că locutorul utilizează
numele propriu pentru a se referi la acel individ unic, întrucât el ştie că
numele propriu i-a fost efectiv atribuit particularului în discuţie, printr-o
convenţie ad hoc de numire, care a stabilit o legătură constantă între
numele propriu şi particular. Ceea ce îi permite locutorului să utilizeze
numele propriu, pentru a realiza un act de referinţă la un particular
determinat spaţio – temporal este tocmai faptul că numele propriu este o
unitate a limbii cu proprietăţi referenţiale intrisece, pe baza cărora se
realizează actul de referinţă.
4. Contactul indirect cu realitatea

Numele proprii, substitute ale indivizilor nu datorită caracteristicilor
imanente ale acestora, ci graţie unei proprietăţi dobândite prin actul de
denominaţie proprietatea de a fi numit / N / (x) – prezintă, prin chiar
motivaţia lor ontologică (desemnarea particularilor), o disponibilitate de
a apărea în procesul de individualizare. Însă, ea nu trebuie absolutizată,
întrucât numele proprii se lasă antrenate şi în procesul de instanţiere.
Atenţia cercetătorilor a fost polarizată, în general, de aptitudinea de

individualizare a numelor proprii, ceea ce a făcut ca destinul lor să se
22
Semantică
confunde cu destinul studiilor care le-au fost consacrate, refuzându-li-se,

astfel, uneori tacit, alteori-şi cel mai adesea cu vehemenţă, statutul de
operatori de instanţiere.

Precizaţi principalele particularităţi ale desemnării prin numelr propri?
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.


Descrieți mecanismele constitutive ale procesului de desemnare prin

numele proprii?
23
Semantică

24
Semantică
Nume comun vs nume propriu
NUME COMUN VS NUME PROPRIU
Cuprins Pagina

4.1 Înţelegerea fundamentelor opoziţiei nume comun vs nume propriu........................... 26
4.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de clasificare operată prin numele de familie....... 28
25
Semantică
 înţelegerea fundamentelor opoziţiei nume comun vs nume propriu;

 recunoaşterea principalelor tipuri de clasificare operată prin numele
proprii de familie.
4.1 Înţelegerea fundamentelor opoziţiei nume comun vs nume propriu
Denominaţie Spre deosebire de numele comune, numele proprii desemnează referenţi

ireductibili la ansamblul proprietăţilor observabile, într-un moment sau
altul al existenţei lor, ei fiind văzuţi ca mediu al unei deveniri libere, în
care secvenţialitatea nu prezintă interes. Ei sunt identificaţi nu ca o
substanţă indiferentă la proprietăţi, nici ca un suport nud al tuturor
proprietăţilor individului, ci drept posesori ai unor atribute a căror natură,
în permanentă schimbare, împiedică accesul la stabilitate, la irepetabilitate
şi unicitate. Aşa cum sublinia Pariente (1982, pag. 50), „prin experienţa
timpului, învăţăm că un obiect nu se reduce la un fascicul de proprietăţi,
căci acest fascicul defineşte doar modul în care îl identificăm într-un
stadiu al lumii reale, fără a exclude că el ar fi identificabil şi altfel, în alte
stadii ale aceleiaşi lumi sau în alte lumi posibile.”
Dacă desemnarea printr-un nume comun nu introduce nici o modificare în

ordinea realului (un individ nu are proprietatea de a fi copil, pentru că îl
numim copil, ci îl numim copil pentru că prezintă proprietatea de a fi
copil), numele propriu atribuie referentului său o caracteristică pe care,
prin natura şi modul său de a fi, nu o poseda: proprietatea de a fi numit / N
/ (x). Aşa cum a demonstrat Kleiber (1981), pentru numele comune, a se
numi trimite la cod. De aceea, caracterul său este metalingvistic (cf. Locul
unde se vând cărţi se numeşte librărie). Pentru nume proprii, a se numi
este o expresie nonmetalingvistică, un semn ordinar care nu vizează
limbajul, ci realitatea. ”Sugerăm prin aceasta – notează Kleiber (op. cit:
pag. 394) – că faptul de a purta un nume reprezintă pentru anumite
categorii de particulari un atribut nonneglijabil. Tot astfel cum putem
vorbi de greutatea cuiva, de forma sa, de talia sa etc., tot la fel putem
vorbi, într-un mod ordinar, adică nonmetalingvistic, de numele său”.
Proprietatea de a avea un nume propriu, pe de o parte, desolidarizează

individul de proprietăţile sale naturale şi, pe de altă parte, reprezintă un
criteriu de identificare a individului, rezistent la schimbare. Numit printr-
un nume propriu, referentul subzistă într-un registru al permanenţei, situat
atât în discursul actual, cât şi în cele viitoare, posibile, contrafăcute sau
ireale. Şi aceasta, pentru că “singura permanenţă pe care nominaţia o
conferă prin ea însăşi obiectului nu e o permanenţă în existenţă, ci o
permanenţă în discurs. Cât timp numele său propriu nu e şters din
memoria oamenilor, putem vorbi despre un individ, chiar dacă dispariţia
26
Semantică
sa ne impiedică să-l facem obiectul unei ostensiuni (e probabil ceea ce

indică distincţia stoicilor dintre Dion este mort şi Acesta este mort), chiar
dacă devenim incapabili să enunţăm o proprietate care să nu-i convină
decât lui: e cazul acelor enigmatici faraoni, despre care biografii zic
succint că nu ştiu nimic” (J. C. Pariente, 1982, pag. 62).
Permanenţă Permanenţa discursivă pe care numele propriu o asigură individului

discursivă Clase desemnat, graţie proprietăţii dobândite, dar stabile de a fi numit / N / (x),
socio – culturale permite repartizarea indivizilor numiţi în clase socio – culturale, în
funcţie de numele propriu atribuit9. Dat fiind că “a avea un nume personal
înseamnă a poseda o existenţă socială” (Lizot, 1973, pag. 64), am putea
spune, împreună cu F. Zonabend (1980, pag. 12) că “plecând de la
antroponime, fiecare societate îşi repartizează membrii în sînul unei
ierarhii ce-i este proprie (…); numele apare atunci ca un instrument
mnemotehnic a cărui funcţie este, între altele, de a defini anumite
câmpuri de referinţă ale societăţii respective : câmp parental, câmp
social, câmp simbolic… Individul este, într-un anumit fel, la intersecţia
acestor câmpuri de forţă”.
Toate aceste observaţii întăresc tezele lui C. Lévi – Strauss (1962),

conform cărora sistemul antroponimic tratează “individualizarea ca o
clasificare”. Actul de atribuire a numelui se realizează fie ţinând cont de
anumite principii taxonomice, fie apare ca “o creaţie liberă a celui care
numeşte, ca o stare tranzitorie a propriei sale subiectivităţi” (op. cit: pag.
240). În plus, “alegerea, se pare, nu e decât între a-l identifica pe celălalt
alocându-i o clasă sau, sub pretextul de a-i da un nume, de a te identifica
pe tine însuţi prin intermediul lui. Nu numim, deci, niciodată: îl
clasificăm pe celălalt, dacă numele pe care i-l dăm depinde de
caracteristicile pe care le are, sau ne clasificăm pe noi înşine, dacă,
crezându-ne dispensaţi de a urma o regulă, îl numim liber (…). Şi, cel
mai adesea, facem cele două lucruri simultan” (op. cit: pag. 240).

Comentaţi următorul citat: „prin experienţa timpului, învăţăm că un
obiect nu se reduce la un fascicul de proprietăţi, căci acest fascicul
defineşte doar modul în care îl identificăm într-un stadiu al lumii reale,
fără a exclude că el ar fi identificabil şi altfel, în alte stadii ale aceleiaşi
lumi sau în alte lumi posibile”.
9
Sarcinile ce-i revin antroponimiei au fost sintetizate de către Ch. Bromberger (1982: p. 184) astfel: “Vocaţia
proprie cercetării antroponimice ar trebui să fie de a degaja, în sânul unei societăţi, regulile de atribuire a
numelui, principiile după care se clasifică, denumindu-i, indivizii similari şi diferiţi (prin sexul lor, prin
apartenenţa lor la o familie, la un clan, la o generaţie, la o localitate…), legile care regizează sistemul
apelaţiilor (se ştie că un individ primeşte, în general, mai multe nume, fie în zilele ce urmează naşterii sale, fie
în cursul existenţei sale), în fine, proprietăţile – sintagmatice – care diferenţiază, în enunţuri, numele de
persoane de celelalte clase nominale şi normele – sociale – ce-i prescriu sau interzic utilizarea în discurs”
27
Semantică
4.2 Recunoaşterea principalelor tipuri de clasificare operată prin numele proprii de

familie
Nivele de O situaţie aparte este reprezentată de numele proprii de familie, întrucât,

clasificare, în cazul lor, se pot realiza simultan două nivele de clasificare: clasificarea
clasificare socială (un nume propriu de familie are o extensiune alcătuită din toţi
socială, membrii unei familii) şi clasificarea denominativă (toate elementele ce au
clasificare proprietatea de a aparţine unei familii sau dinastii sunt desemnate prin
denominativă acelaşi nume propriu de familie). Atunci când criteriile sociale nu mai sunt
avute în vedere, se ajunge, evident, la generarea unei clase de indivizi,
plecând de la trăsătura, în comun partajată, de a fi purtătorii aceluiaşi
nume de familie, deşi nu aparţin aceluiaşi nucleu social (familia).
De asemenea, în vreme ce atribuirea unui nume comun pentru o clasă de

indivizi se face, la origine, în mod arbitrar şi se instituţionalizează printr-o
convenţie acceptată şi însuşită de către toţi utilizatorii unui anumit sistem
lingvistic, atribuirea unui nume propriu presupune existenţa unui cadru
instituţional diferit. Astfel, actul originar de numire are agenţi determinaţi,
în sensul că identitatea lor este cunoscută. De exemplu, în societatea
românească, Onomaturgul este reprezentat de părinţii individului ce
urmează a primi un nume sau de naşii săi de botez. Agentul actului de
numire poate acţiona, în desemnare, fie liber, în absenţa oricărei
determinări, fie prin raportare la un anumit tipar socio – cultural,
constatându-se, aşadar, existenţa a două formule extreme de denominaţie.
Pe de o parte, alegerea numelui propriu depinde doar de circumstanţele
particulare în care se desfăşoară desemnarea şi de intenţiile personale ale
celui ce numeşte, iar, pe de altă parte, selecţia este tributară unor modele
(mai mult sau mai puţin mecanice), de denominaţie, diferite de la o
comunitate la alta şi, în interiorul aceluiaşi grup, de la un moment la altul
al dezvoltării sale, aflate ele însele în dependenţă faţă de principiile de
organizare socială, specifice fiecărei comunităţi. Atribuirea este
instituţionalizată printr-un act de datare socială a numelui, printr-un
contract bazat pe un performativ de tipul eu te botez / eu te numesc / N /,
la care orice utilizare ulterioară a numelui va face referire.
28
Semantică

Prezentaţi cele două nivele de clasificare specifice numelor de familie?



Opoziţia nume propriu vs nume comun?

29
Semantică
Teorii actuale despre sensul articolului hotărât
TEORII ACTUALE DESPRE SENSUL ARTICOLULUI

HOTĂRÂT
Cuprins Pagina

5.1 Familiarizarea cu perspectivele clasice de abordare a semanticii articolului hotărât.. 31
5.2 Familiarizarea cu perspectivele moderne de abordare a semanticii articolului
hotărât................................................................................................................................ 32
30
Semantică
 familiarizarea cu perspectivele clasice de abordare a semanticii

articolului hotărât;
 familiarizarea cu perspectivele moderne de abordare a semanticii
articolului hotărât.
5.1 Familiarizarea cu perspectivele clasice de abordare a semanticii articolului hotărât
Principalele direcţii de dezvoltare a reflecţiilor teoretice dedicate

semanticii articolului se lasă repartizate în funcţie de opoziţiile clasic /
modern şi referenţial / existenţial.
1. Concepţiile clasice
Tezele i) Tezele referenţiale

referenţiale În concepţia clasică referenţială, propusă de logicienii distribuţionalişti
(Keynes, 1906) şi de susţinătorii teoriei actualizării (Bally, 1944), se
consideră că orice determinant are o funcţie de desemnare şi, de aceea, se
ajunge la concluzia că sensul articolului (hotărât sau nehotărât) este unul
referenţial. Astfel, în vreme ce articolul nehotărât are un sens real
nedeterminat, întrucât el nu identifică substantivul pe care îl actualizează,
sensul articolului hotărât este unul real determinat: articolul hotărât trimite
la indivizi deja identificaţi. Cunoscută sub numele de teza referenţială a
familiarităţii sau notorietăţii, teoria clasică referenţială este prezentă în
literatura românească de specialitate, indiferent dacă este vorba de
gramatica tradiţională, în cadrul căreia articolul este tratat ca o parte de
vorbire sau de gramatica modernă, structurală, unde articolul este
considerat (drept) morfem al categoriei determinării.
Tezele ii) Tezele existenţiale

existenţiale Pornind de la teoria descrierilor definite a lui Bertrand Russell, se ajunge
la conturarea unei noi concepţii despre sensul articolului hotărât, care
propune o analiză existenţială, opusă celei referenţiale. În acest cadru,
sensul referenţial este înlocuit cu un sens existenţial (asertat sau
presupus), aşa cum se întâmplă în abordările lui O. Ducrot (1972), care
afirmă că articolul hotărât are ca sens o presupoziţie existenţială de
unicitate, cu forma ”există un singur X care verifică proprietăţile a, b, c”.
Însă, dificultatea pe care o întâmpină teza nonreferenţială clasică este

aceea a reprezentării formale a unicităţii postulate. Soluţiile propuse,
caracterizate toate prin invaliditatea argumentelor oferite, se grupează în
patru mari direcţii:
- reprezentarea în termeni trăsături (Definit / sau / Specific), propusă de
F. G. Droste (1975);
- versiunea transformaţională, care vede în articolul hotărât o formă de
31
Semantică
suprafaţă a articolului nehotărât (cf. S. Annear, 1965 şi B. Robbins, 1968);

- reprezentarea în termeni de adjunct restrictiv prezent sau recuperabil
(cf. Z. Vendler, 1967);
- reprezentarea în termeni de puncte – de – referinţă (cf. D. Lewis, 1972
şi O. Dahl, 1975).

Prezentaţi succint teoriile clasice despre sensul articolului hotărât?
5.2 Familiarizarea cu perspectivele moderne de abordare a semanticii articolului

hotărât
Concepţiile moderne
Teoria i) Tezele referenţiale: teoria localizării

localizării Eşecul teoriilor clasice existenţiale a favorizat apariţia unei noi
perspective de abordare a sensului articolului, bazată pe ipoteza
funcţională (mai exact, pe teza referenţială) cunoscută sub numele de
teoria localizării şi propusă de J. A. Hawkins (1976, 1977, 1978). Deşi
teoria referenţială modernă acordă articolului hotărât un sens referenţial,
ea nu reprezintă o întoarcere la concepţiile referenţiale clasice, întrucât, pe
de o parte, sunt integrate rezultatele oferite de versiunile logice, fapt ce a
condus la eliminarea punctelor slabe ale teoriei familiarităţii / notorietăţii
şi, pe de altă parte, identificarea referentului nu se mai realizează direct,
ca în vechile teorii, ci indirect, prin introducerea unei etape intermediare
în procesul de recuperare referenţială. Astfel, pentru a descrie modul în
care se ajunge la decuparea referentului, Hawkins afirmă că este necesară,
iniţial, identificarea unui ansamblu de obiecte, pentru ca, abia apoi, să fie
localizat referentul, în interiorul acestui ansamblu. Altfel spus, procesul de
denotare este conceput ca fiind articulat în două etape: identificarea
ansamblului de obiecte şi localizarea referentului. Caracteristica esenţială
a ansamblului de obiecte (numit şi domeniu de cuantificare sau ansamblu
partajat) este aceea că este comun locutorului şi interlocutorului sau, cel
puţin, prezumat a fi comun de către locutor. Elementele pe baza cărora se
construieşte ansamblul partajat pot fi atât de natură lingvistică (discursul
anterior sau contextul lingvistic), cât şi de natură extralingvistică (situaţia
imediată de enunţare şi competenţa enciclopedică a interlocutorilor).
În interiorul acestui ansamblu de obiecte, referentul va ocupa o poziţie

aflată în relaţie de:
- disjuncţie exclusivă faţă de celelalte elemente ale ansamblului, dacă este
vorba de o sintagmă definită (sintagma / descrierea definită trimite, în
32
Semantică
acest context, la grupările de tipul substantiv + articol hotărât): referentul

este localizat ca fiind singurul care verifică nucleul de proprietăţi ce
alcătuieşte intensiunea (sensul) substantivului determinat prin articolul
hotărât;
- conjuncţie inclusivă, dacă avem a face cu o sintagmă / descriere
nedefinită (cu structura substantiv + articol nehotărât): referentul este
localizat ca fiind un membru oarecare, un reprezentant al extensiunii
(clasa referenţială / denotativă) substantivului determinat de articolul
nehotărât.
Sensul articolului hotărât este reprezentat de o trăsătură semantică

referenţială, constând în exprimarea totalităţii / inclusivităţii, în vreme ce
articolul nehotărât are un sens referenţial constituit de trăsătura semantică
de exclusivitate.
Se observă astfel că teoria localizării reuşeşte să depăşească dificultăţile

existente în abordările referenţiale clasice, referitoare la descrierea
modului cum locutorii ajung la identificarea referentului, graţie
următoarelor aspecte:
a) ceea ce determină reuşita procesului denotativ nu mai este cunoaşterea
referentului, ci cunoaşterea ansamblului de obiecte, în cadrul căruia
referentul urmează să fie localizat, fapt ce permite mărirea puterii
aplicative a tezei localizării, întrucât, prin opoziţie cu vechile teorii, se
integrează şi situaţiile în care articolul hotărât nu este utilizat pentru a
trimite la un referent cunoscut, ci la unul nonfamiliar;
b) unicitatea nu mai reprezintă o trăsătură a articolului hotărât, ci ea
rezultă din combinarea trăsăturii / Totalitate / a articolului cu trăsăturile /
Singular / şi / Numărabil / ale substantivului determinat;
c) ca şi în abordările logice nonreferenţiale, articolul este un cuantificator
universal, însă acţiunea sa se exercită, în teoria localistă, asupra unor
domenii de cuantificare restrânse pragmatic de condiţia ansamblului
partajat.
Teoria ii) Teza existenţială (G. Kleiber)

existenţială G. Kleiber, iniţiatorul abordărilor moderne nonreferenţiale, propune
analiza sensului articolului în termeni de presupoziţie existenţială de
(cvasi) totalitate, arătând că orice tentativă de a trata semantica articolului
din perspectiă referenţială este sortită eşecului, dat fiind că, la nivel
discursiv, prezenţa articolului nu se limitează la utilizările referenţiale ale
descrierilor definite, ci este întâlnită şi în utilizările nonreferenţiale (de
exemplu, Bucureştiul este capitala României, nu a Bulgariei). Astfel, dacă
se optează pentru soluţia semantică referenţială, se ajunge la situaţia
contradictorie, în care articolul, deşi are un sens referenţial, figurează într-
o descriere definită utilizată nu pentru a trimite la un anumit referent, ci
pentru a predica anumite proprietăţi (aşadar, o utilizare nonreferenţială,
predicativă), aşa cum este cazul substantivului capitala din exemplul
oferit anterior. Or, incompatibilitatea dintre modelul teoretic şi realizările
discursive reprezintă un argument decisiv în direcţia nonpertinenţei,
invalidităţii tezelor referenţiale, justificând şi să întărind opţiunea pentru o
abordare nonreferenţială a semanticii articolului.
33
Semantică
De asemenea, soluţia propusă de Kleiber prezintă avantajul de a reuşi să

evite criticile aduse la adresa teoriilor existenţiale clasice, deoarece, deşi
articolul rămâne un cuantificator universal, sensul său nu presupune
existenţa unei unicităţi, ci a unei totalităţi. Ceea ce caracterizează articolul
este o presupoziţie existenţială de totalitate, nu o presupoziţie existenţială
de unicitate, aşa cum afirmă O. Ducrot (1972). Ca şi Hawkins, de la care
Kleiber preia, practic, această idee, problema unicităţii nu decurge direct
din sensul articolului hotărât, întrucât trăsătura / Unicităţii / nu face parte
din sensul articolului, ci apare în urma trăsăturilor / Totalitate, Singular şi
Numărabil.
În ceea ce ne priveşte, optăm pentru teoria nonreferenţială propusă de

Kleiber (1983, 1990): sensul articolului hotărât este constituit de o
presupoziţie existenţială de totalitate (pentru singular) sau de
cvasitotalitate (pentru plural). Ni se pare că, într – adevăr, Kleiber este
îndreptăţit să afirme că ”în studiul actual, ipoteza semantică cea mai
satisfăcătoare se dovedeşte a fi, încă, aceea a presupoziţiei existenţiale.
Opţiunea semantică nonreferenţială prevede satisfăcător distribuţia
pragmatică a articolului hotărât şi, în mod particular, este aptă să rezolve
problema utilizării anaforice şi curioasa întrebare privind diferenţa de
repartizare pragmatică dintre sintagma nominală în poziţie referenţială şi
cea în poziţie atributivă” (1983, pag. 87).

Prezentaţi succint teoriile moderne despre sensul articolului hotărât?


34
Semantică

Prezentaţi principalele direcţii de abordare a semanticii articolului

hotărât?

35
Semantică
Semantica determinantului posesiv
SEMANTICA DETERMINANTULUI POSESIV
Cuprins Pagina

6.1 Înţelegerea determinantului posesiv ca expresie referențială hibridă.......................... 37
6.2 Înţelegerea noţiunilor de clasă – ţintă, saturare contextuală, referent – sursă şi
saturare contextuală / deictică............................................................................................ 39
36
Semantică
 înţelegerea determinantului posesiv ca expresie referenţială hibridă;

 înţelegerea noţiunilor de clasă – ţintă, saturare contextuală, referent –
sursă şi saturare contextuală / deictică.
6.1 Înţelegerea determinantului posesiv ca expresie referenţială hibridă
Mecanism În SN posesive cu nume comun în calitate de centru, ca în exemplele (1)

referenţial şi (2):
convenţional / (1) cartea mea;
instrucţional (2) carte a mea.
S-ar părea că al se află în distribuţie complementară cu articolul hotărât:

absenţa lui al este dictată de prezenţa articolului hotărât.
Poziţia pe care o adoptăm este că prezenţa lui al nu este controlată de

factori exclusiv sintactici.10 Ea depinde îndeosebi de factorii
pragmasemantici răspunzători de modul specific de funcţionare a
determinantului posesiv. Argumentul empiric în detrimentul
incompatibilităţii dintre al şi articolul hotărât este dat de existenţa unor
SN posesive în care cele două unităţi sunt coprezente. Este vorba de
construcţii de forma:
a) N – art. hot. – adj.dem. – al – pos:
(3) copilul acesta al meu;
b) N – art. hot. – d-nt prep. – al – pos:
(4) mâncarea de regim a voastră;
c) N – art.hot. – cel – adj. – al – pos:
(5) fata cea harnică a ta;
d) Adj. – art.hot. – N – al – pos:
(6) frumosul copil al său;
e) N – art.hot. – adj. – al – pos:
(7) copilul frumos al său.
Dacă vom compara structurile de tipul (a) – (e) cu sintagmele redate sub
(f) – (i):
f) N – art.hot. – pos. – d – nt prep:
(8) mâncarea voastră de regim;
g) N – art.hot. – pos. – cel – adj:
(9) fata cea harnică;
h) Adj – art.hot. – pos. – N:
(10) frumosul său copil;
i) N – art.hot – pos. – adj:
(11) copilul său frumos.
10
Rolul său de conector sintactic sau de element coeziv nu este pentru atât negat, ci doar integrat – pentru a nu
spune diminuat – într-o reţea mai amplă, care dă seama de toate valenţele pe care le posedă al.
37
Semantică
Reiese că una dintre funcţiile fundamentale ale lui al este de a circumscrie

domeniul de aplicare (sau sfera de cuantificare) a determinantului posesiv,
acolo unde îşi face apariţia un alt modificator al numelui.
Este evident că, în exemplele (3) – (7), posesivul se aplică nu doar

numelui comun, ci întregii secvenţe nume + modificator, în vreme ce, în
exemplele (8) – (11), modificatorul este cel care se aplică SN posesive.
Ipoteza fundamentală pe care o propunem este că prezenţa lui al nu este

direct legată de absenţa articolului hotărât – este vorba, cel mult, de un
efect şi nu de o cauză, ci de satisfacerea proprietăţilor intrinsec
referenţiale ale determinantului posesiv. În această optică, al devine un
marcator de saturare semantico – referenţială a posesivului, prin
intermediul presupoziţiei semantice de existenţă şi unicitate a unei
categorii referenţiale superioare, în interiorul căreia se delimitează o
subcategorie, organizată pe baza unei relaţii de proximitate cu persoana
sau obiectul discursiv desemnat(ă) de posesiv.
Posesivul ajunge astfel să fie definit ca o expresie intrinsec referenţială, ce

delimitează a priori ansamblul referenţilor cărora li se poate aplica, în
virtutea trăsăturilor sale semantice inerente. Sensul posesivului este
alcătuit din două componente de bază: o componentă convenţională (sau
descriptivă) şi alta instrucţională (sau procedurală)11, care „indică
alocutorului cum să procedeze pentru a găsi buna interpretare şi, în
ocurenţă pentru expresiile referenţiale, cum să acceadă la referent”
(Kleiber, 1995, pag. 14). În timp ce sensul convenţional al posesivului este
reprezentat de o presupoziţie existenţială a unei clase de entităţi unice 12, al
căror numitor comun este dat de relaţia lor de proximitate cu un acelaşi
referent (uman sau nonuman)13, sensul instrucţional al posesivului conţine
indicaţia de a identifica clasa – ţintă denotată printr-un proces de saturare
(con)textuală, iar referentul – sursă (sau „posesorul”) prin saturare
deictică / situaţională (pentru formele de persoana I şi a II-a) sau
contextuală ori deictică (pentru formele de persoana a III-a).
Posesivul apare, aşadar, ca o expresie hibridă, care invită la declanşarea

unui dublu mecanism de recuperare referenţială (pe de o parte, clasa şi, pe
de altă parte, referentul – sursă), pentru a se putea identifica referentul
global al SN posesive, însă nu fără a furniza, graţie formei sale
gramaticale, reperele necesare procedurii de recuperare referenţială.
11
Premisa că sensul unei expresii nu este doar de natură convenţională şi că trebuie admisă existenţa unui sens
instrucţional este, în momentul de faţă, larg acceptată, iar ea îşi dovedeşte eficienţa îndeosebi în descrierea
modului de funcţionare a pronumelor şi / sau adjectivelor pronominale. (cf. Anscombre şi Ducrot (1976), Kleiber
(1995), De Mulder (1997), etc.).
12
Este vorba de ceea ce se desemnează tradiţional prin titulatura de “obiecte posedate”.
13
Corespondenţa se stabileşte, de această dată, cu termenul clasic de “posesor”.
38
Semantică

Descrieţi mecanismele de recuperare referenţială declanşate de posesiv?
6.2 Înţelegerea noţiunilor de clasă – ţintă, saturare contextuală, referent – sursă şi

saturare contextuală / deictică
39
Semantică
Clasă – ţintă, Rolul determinantului posesiv este de a realiza identificarea unui obiect
saturare unic / unor obiecte unice, prin inserarea lor într-o clasă caracterizată,
contextuală intern, printr-o relaţie de proximitate cu un „posesor”, iar, extern, prin
includerea sa într-o clasă supraordonată, activată de numele – centru al SN
posesive. Determinantul posesiv introduce o (re)clasificare sau
(re)categorizare a referentului global al sintagmei, prin prezentarea sa ca
element unic al unei subclase rezultate dintr-o operaţie de reducere,
aplicată categoriei referenţiale superioare pe care o presupune semantic
numele – centru, în virtutea unui raport de proximitate cu un referent –
sursă (sau „posesor”). Posesivul impune, în acest mod, trei restricţii
asupra referentului SN posesive:
- referentul nu este un (inter)locutor sau, în termenii lui Benveniste (1966:
p. 225 – 236, 245 – 266), o „realitate a discursului”, ci un obiect de
discurs (± Animat, ± Uman etc.);
- referentul este prezentat ca deja clasificat, ca aparţinând a priori clasei
desemnate de numele – centru;
- referentul este conceput ca obiect unic sau particular.
Restricţia (i) apropie SN posesivă de SN definită şi de SN demonstrativă:

nici una dintre ele nu poate fi utilizată pentru a trimite la locutor sau la
interlocutor.14
Restricţia (ii) apare ca o justificare a lui (i), în măsura în care, aşa cum
subliniază Benveniste (1966, pag. 252), „realităţile discursive” nu pot fi
desemnate printr-un nume, tocmai pentru că nu sunt nişte noţiuni
obiective şi constante.15 Pe de altă parte, ea dă seama de caracterul
anaforic / endoforic al determinantului posesiv: prezenţa sa implică
recuperarea clasei supraordonate pe care o activează numele – centru,
astfel încât se poate afirma că ea trebuie să fie deja manifestă, pentru ca să
se realizeze (re)categorizarea adusă de posesiv. Este important de
semnalat că nu referentul desemnat prin numele – centru este cel ce este
necesar să fie prezent în memoria imediată (sau focus16/memorie
discursivă17/univers de discurs18/model contextual19/model discursiv20), ci
clasa referenţială activată de numele – centru, în interiorul căreia se
izolează, apoi, referentul, pentru a fi introdus într-o subclasă subordonată,
în virtutea relaţiei de proximitate cu referentul – ţintă sau posesorul.
Se înţelege astfel că valenţa anaforică a determinantului posesiv rezidă în

necesitatea de a recupera, pornind de la numele – centru, o clasă
referenţială de N, considerată ca deja prezentă în focusul interlocutorilor.
De exemplu, orice utilizare a SN posesive:
(27) colegul meu;
va presupune degajarea unei clase de N, unde N = coleg, prin raportare la
14
SN definită cu un nume – centru la vocativ nu reprezintă o excepţie, întrucât ea nu-şi asumă o funcţie / poziţie
referenţială, ci una apelativă.
15
A se vedea şi De Mulder (1997, pag. 167).
16
Cf. S. Garrod şi A. J. Sanford, 1982.
17
Cf. A. Berrendonner, 1981.
18
Cf. J. Lyons, 1980.
19
Cf. P. Boch, 1983.
20
F. Cornish, 1990.
40
Semantică
care referentul îşi dobândeşte statutul de obiect unic, impus de restricţia

(iii).
În acest sens, ultima restricţie echivalează cu imperativul ca referentul

global al SN posesive să fie conceput ca particular, care îşi justifică
unicitatea prin raportare la un context global (clasa supraordonată) deja
manifest / cunoscut. Semnalăm că una dintre consecinţele majore ale
condiţiilor (ii) şi (iii) este că SN posesive sunt incompatibile cu lecţiunea
generică: determinantul posesiv nu se poate aplica unui centru nominal,
decât dacă acesta are o utilizare specifică sau, altfel spus, dacă el activează
o clasă închisă formată din indivizi nongenerici. Prin aceasta, SN posesive
se diferenţiază de SN definite, care acceptă lecţiunea generică:
(28) *Profesorul ne-a vorbit despre balene. Balenele sale sunt / erau
(nişte) mamifere;
(29) Balenele sunt mamifere.
Referent – sursă şi saturare contextuală / deictică

Referent – sursă Dacă, sub aspectul clasei referenţiale supraordonate, determinantul
şi saturare posesiv apare ca un indice de continuitate, în privinţa clasei subordonate,
contextuală / el marchează o ruptură / o izolare, întru-cât referentul global al SN
deictică posesive este selectat din clasa activată de către numele – centru şi inserat
într-o nouă clasă, inclusă în prima, dar creată prin particularitatea de a se
afla într-o relaţie de proximitate cu altă instanţă discursivă: referentul –
sursă / posesorul, care devine astfel principiul de organizare al noii clase
şi, implicit, factorul care declanşează operaţia de (re)clasificare / (re)
categorizare a entităţii unice desemnate de SN posesivă.
Identificarea referentului – sursă recurge la o procedură deictică, atunci

când forma gramaticală a posesivului conţine informaţia de persoana I
(persoana locutorului) sau de persoana a II-a (marcă a interlocutorului), ca
în exemplele (30) şi (31):
(30) Fratele meu a plecat;
(31) Verişoarele noastre nu au sosit încă;
sau atât la o procedură deictică (exemplul (32)), cât şi la una anaforică
(exemplul (33)), dacă este ocurentă o formă de persoana a III-a:
(32) [arătând spre o altă persoană]:
- Prietena sa l-a părăsit?
(33) Mi-ai povestit ieri despre un doctor. Nu cumva soţia sa este
directoarea liceului din cartier?
Calculul referenţial presupus de interpretarea SN posesive necesită,

dincolo de recuperarea referentului – sursă, luarea în considerare a relaţiei
instaurate între acesta şi clasa subordonată, în măsura în care existenţa
însăşi a relaţiei este presupusă de orice ocurenţă a determinantului
posesiv. În această privinţă, am preferat o caracterizare în termeni de
relaţie de proximitate, întrucât în opoziţie cu definiţia clasică de relaţie de
posesie, ea permite integrarea situaţiilor în care nu este vorba de o simplă
posesie sau, mai general, de apartenenţă, ca în (34) şi (35):
(34) cuvintele sale (≠ “cuvintele pe care le are”);
(35) blestemul său (≠ “blestemul pe care îl are”).
41
Semantică
În plus, se semnalează explicit că factorul răspunzător de proiectarea

clasei subordonate / “hiponime”, pe de o parte, şi de inserarea referentului
global în noua clasă, pe de altă parte, este referentul – sursă, care are
mărci discursive clare în forma gramaticală actualizată de către posesiv
(persoană şi număr, pentru persoana I-a şi a II-a, la care se adaugă genul,
pentru persoana a III-a). Referentul – sursă joacă un rol indexical (în
accepţia lui Peirce) sau de simbol indexical: el este declanşatorul / indexul
procedurilor inferenţiale implicate de determinantul posesiv, graţie unei
legături existente între index şi referentul global al sintagmei, care se lasă
aproximată prin conceptul de “funcţie pragmatică”, propus de către
Nunberg (1993). Natura concretă a relaţiei de proximitate, deşi este greu
de surprins într-un inventar exhaustiv, este, cel puţin, considerată ca
aparţinând fondului comun de cunoştinţe ale interlocutorilor.

1. Indicaţi restricţiile pe care le impune posesivul asupra referentului SN?
2. Prezentaţi mecanismul de identificare a referentului – sursă?
42
Semantică



Determinantului posesiv – proprietăţi intrinsec referenţiale?

43
Semantică
AL – MARCĂ DE CATEGORIZARE SUPRAORDONATĂ
Cuprins Pagina

7.1 Înţelegerea statutului lui al de marcator de categorizare supraordonată...................... 44
44
Semantică
 înţelegerea statutului lui al de marcator de categorizare supraordonată.
7.1 Înţelegerea statutului lui al de marcator de categorizare supraordonată
Clasă Pivotul explicativ al prezenţei sau absenţei lui al într-o SN posesivă nu

referenţială rezidă în prezenţa sau în absenţa articolului hotărât, întru-cât al şi articolul
hiponimă / hotărât nu sunt în raport strict cauzal, ci prezenţa lui al este dictată de
hiperonimă, caracteristicile intrinsece ale determinantului posesiv, tot astfel cum se
proces de justifică şi prezenţa articolului hotărât. Nici unul, nici celălalt nu ascultă
încastrare, de constrângeri pur sintactice în cadrul SN posesive, ci de condiţiile
marcator de pragmasemantice imanente determinării printr-un posesiv.
continuitate /
coerenţă Motivele par acum lesne de înţeles: dat fiind că determinantul posesiv
operează o (re) clasificare a obiectului de referinţă (în sens larg), în
interiorul unei clase deja manifeste, în cadrul căreia entitatea discursivă se
prezintă ca unică (particular), prezenţa lui al este reclamată ori de câte ori
operaţia de „încastrare” (izolarea clasei hiponime în interiorul clasei
hiperonime) nu-şi vede satisfăcute, la nivel lingvistic, condiţiile de reuşită
a recuperării categoriei referenţiale hiperordonate. Or, singurul
cuantificator ce satisface exigenţa de a prezenta referentul numelui –
centru ca particular a cărui unicitate este motivată prin raportare la clasa
din care face parte, prin introducerea trăsăturilor sale diferenţiale, alături
de cele în comun partajate cu toţi ceilalţi membri ai categoriei este
articolul hotărât.
Însă numai dacă domeniul său de cuantificare este reprezentat de un nume

fără modificator. Prezenţa unui modificator are drept consecinţă că
presupoziţia de existenţă şi unicitate nu se mai aplică numelui, ci
secvenţei nume + modificator, care, nefiind codată, nu mai presupune
existenţa unei clase referenţiale nonvide, virtuale şi deschise şi, prin
aceasta, nu mai este nevoie de prezenţa unui context sau, în termeni
kleiberieni a unei circumstanţe de evaluare justificatorii pentru această
unicitate.
Or, contextul necesar pentru interpretarea unei SN definite (N + art. hot.),

în virtutea faptului că el este cel care justifică unicitatea conţinută de
articolul hotărât este reprezentat, în primul rând, de clasa denotată de N.
Cum, în plus, articolul hotărât este un indicator de continuitate, deoarece
individualizarea se produce într-un context justificativ deja manifest /
cunoscut, rezultă că ”încastrarea” este posibilă, când determinantul
posesiv se aplică unei SN definite N + art. hot., dar ea este blocată a
45
Semantică
priori, în cazul unei SN (definite sau nu) în care îşi face apariţia un
modificator, dat fiind că nu mai este satisfăcută condiţia, impusă de
posesiv, de recuperare a unei clase supraordonate activate de către centru.
Şi aceasta, pentru că SN cu modificator nu mai conţine o presupoziţie de
existenţă a unei categorii referenţiale de tipul N + modificator, aşa cum se
întâmplă în situaţia unor unităţi codate. Articolul hotărât, chiar dacă apare,
va presupune existenţa şi unicitatea secvenţei N + modificator, fără să mai
fie necesară justificarea unicităţii vehiculate, întrucât nu se mai
înregistrează nici o contradicţie între presupoziţia de existenţă a unei clase
referenţiale şi presupoziţia de unicitate existenţială adusă de articolul
hotărât (nu există, în cazul secvenţelor N + Modificator, nici o clasă
referenţială nonvidă, deschisă şi virtuală, spre deosebire de N, care, ca
unitate lexicală codată, conţine această presupoziţie).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru SN nedefinite sau SN demonstrative

care urmează să fie determinate de un posesiv, deşi explicaţia este un pic
diferită. De data aceasta „încastrarea” implicată de posesiv nu se poate
realiza (în absenţa lui al), întru-cât entitatea unică denotată nu mai este
surprinsă în continuitate: unicitatea ei apare ca efect al izolării discursive
impuse de articolul nehotărât (care vehiculează o presupoziţie semantică
de existenţă şi exclusivitate, dar şi o presupoziţie pragmatică de unicitate)
sau de determinantul demonstrativ (care implică un efect de ruptură,
rezultat dintr-o procedură indexicală, postulând „să se exploateze
elementele contextului particular ocurenţei SN demonstrative pentru a se
găsi referentul”, cf. De Mulder, 1997, pag. 186). Or, determinantul
posesiv cere ca obiectul de referinţă să fie surprins, iniţial, ca fiind inclus
în categoria, deja manifestă, activată de N, pentru ca, apoi, să poată fi
(re)clasificat, prin introducerea lui în clasa subiacentă proiectată de
referentul + sursă / posesor.
Rolul lui al este de a grefa discursiv presupoziţia de existenţă a clasei

supraordonate şi de a semnala, pe de o parte, necesitatea de a recupera,
pornind de la secvenţa centru a determinantului posesiv, clasa
supraordonată corespunzătoare, graţie caracteristicii sale de a fi
considerată ca deja manifestă, iar, pe de altă parte, de a indica faptul că
obiectul de referinţă este surprins în relaţie de continuitate cu această clasă
referenţială primară. O confirmare a acestei ipoteze teoretice este oferită
de SN posesive, unde determinantul posesiv, obligatoriu precedat de al,
are o topică antepusă:
(36) al meu destin;
(37) al meu nefericit destin;
(38) al meu destin nefericit.
Calitatea de topic discursiv, dobândită prin emfatizare, îi revine lui al în

detrimentul lui meu, tocmai pentru că al este un marcator de continuitate /
coerenţă, aşadar un element anaforic, în vreme ce meu are rolul de a
produce o ruptură, prin (re)categorizarea obiectului de referinţă,
responsabilă de prezentarea lui dintr-o nouă perspectivă (ca element
inserat în clasa subordonată, al cărei declanşator este referentul recuperat
graţie informaţiilor gramaticale de persoana I-a şi numărul singular).
46
Semantică
Rezultă că, în construcţia al + posesiv, este marcată clar „disjuncţia

surselor”21: al recuperează anaforic clasa activată de centrul sintagmei,
posesivul recuperează indexical sau deictic (în accepţia memorială a
termenului)22 clasa al cărei declanşator este posesorul. Astfel, al este un
indicator de continuitate, în vreme ce posesivul rămâne doar un indicator
de ruptură sau, altfel spus, al trimite la ceva deja dat, iar posesivul la ceva
nou. Cum determinantul posesiv reuneşte toate aceste trăsături înseamnă
că el reprezintă o expresie intrinsec referenţială hibridă, care-şi asumă
sarcina de a prezenta un obiect de referinţă, surprins într-un context
discursiv deja manifest (valenţă anaforică), dintr-o perspectivă nouă
(valenţă deictică), prin (re)categorizarea sa.

Demonstraţi că al este un marcator anaforic?



Descrieţi valenţele pragmatice ale elementului al din SN posesive?
21
Termen preluat de la (1985 c; 1990; 1995), care-l utilizează pentru a descrie funcţionarea anaforei nominale
(sau anaforei duble).
22
Există două mari direcţii de abordare a anaforei: una textuală, în care anafora se opune deixisului, prin
procedeul specific de saturare referenţială (textuală / vs / situaţională); cealaltă memorială, în care opoziţia dintre
anaforă şi deixis se fundamentează pe opoziţia dintre dat / nou, astfel încât saturarea contextuală sau situaţională
poate ajunge să semnaleze tot o anaforă, dacă referentul este deja manifest în memoria discursivă a
interlocutorilor.
47
Semantică

48
Semantică
Bibliografie
SEMANTICĂ
BIBLIOGRAFIE
1. Ariel M., Referring and accessibility, în Journal of Linguistics, Vol. 24, 1988, pag. 65 –
87.
2. Ariel M., Accessing Noun Phrase Antecedents, Editura Routlege, London, 1990.
3. Bell J. M., Opacity and Identity, în Analysis, 31, 1970, pag. 19 – 24.
4. Bouveresse J., L’Identité et la signification des noms propres chez Frege et Kripke, în
Sigma, Nr. 3, 1978.
5. Burge T., Reference and Proper Names, în Journal of Philosophy, 40, 14, 1972, pag. 425 –
439.
6. Carnap R., Introduction to Semantics, Editura Cambridge Mass Mit Press, Cambridge,
1942.
7. Charolles M., Contraintes pesant sur la constitution des chaînes de référence comportant
un nom propre, în Travaux du Centre de Recherches Sémiologiques, 53, 1987, pag. 29 – 55.
8. Charolles M., Fisher S., Jayez J., (eds.). Le Discours, Représentations et interprétations,
Editura Presses Universitaires de Nancy, Nancy.
9. Conrad B., On the reference of Proprer Names, în Acta Linguistica Hafniensia, Vol. 19:1,
1985, pag. 44 – 129.
10. Corblin F., Anaphore et interprétation des segments nominaux, Thèse d’Etat (Université
Paris, VII), Paris, 1985.
11. Corblin F., Indéfini, défini et démonstratif, Editura Droz, Geneve / Paris, 1987.
12. Cornish F., Anaphore pragmatique, référence et modèles du discours, în Kleiber G.,
Tyvaert J. – E., (eds.), 1990, pag. 81 – 96.
13. Coşeriu E., El plural en los nombres proprios, în Teoria del lenguage y linguistica
general, Madrid, 1962, pag. 290 – 299.
14. Deely J., Bazele semioticii, Editura All, Bucureşti, 1997.
15. De Mulder W., Flaux N., Van de Velde D., Entre général et particulier: les déterminants,
Editura Artois Presses Université, 1997.
16. Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică / Nemira, Bucureşti, 1997 – 2001.
17. Ducrot O., Logique, structure, énonciation, Editura Minuit, Paris, 1989.
18. Ducrot O., Todorov Tz., Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Editura
Seuil, Paris, 1972.
19. Ducrot O., Schaeffer J. M., Nouveau dictionnaire encyclopedique des sciences du
langage, Editura Seuil, Paris, 1972.
20. Forsgren M., Nom propre, référence, prédication et fonction grammaticale, în Noailly
M., (ed.), Nom propre et nomination, Editura Klincksieck, Paris, 1995.
21. Frege G., [1879 – 1925], tr. fr. Imbert C., Écrits logiques et philosophiques, 1994.
22. Galmiche M., Quelques remarques sur l’exploitation linguistique de la notion de
description définie, în LINX, Nr. 1, 1979, pag. 1 – 78.
23. Galmiche M., À propos de la définitude, în Langages, Nr. 94, 1984, pag. 7 – 37.
24. Gardiner A., The theory of Proper Names. A controversial Essay, Editura Oxford
University Press, London, 1954.
25. Gary – Prieur M. – N., Grammaire du nom propre, Editura P.U.F., Paris, 1994.
26. Gary – Prieur M. – N., L’Individu pluriel. Les noms propres et le nombre, Editura
C.N.R.S. Edition, Paris, 2001.
27. Guţu Romalo V., Unele valori ale articolului în limba română actuală, în Omagiu lui
49
Semantică
Bibliografie
Iorgu Iordan, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, pag. 365 – 369.

28. Guţu Romalo V., Articolul şi categoria determinării în limba română, în Elemente de
lingvistică structurală, Bucureşti, 1967, pag. 225 – 236.
29. Guţu Romalo V., Substantivul românesc între analitic şi sintetic, în S.C.L., XLV, Nr. 1 –
2, 1994, pag. 33 – 37.
30. Guţu Romalo V., Nom propre et article en roumain, în Revue roumaine de linguistique,
XL, Nr. 1 – 3, 1995, pag. 45 – 48.
33. Hawkins J. A., On Explaining some Ungrammatical Sequences of Article + Modifier in
English, în Proceedings of the 12th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society,
1976, pag. 287 – 301.
34. Hawkins J. A., The Pragmatics of Definiteness, Part. I, în Linguistiche Berichte, 47,
1997a, pag. 1 – 27.
35. Hawkins J. A., Definiteness and Indefiniteness. A Study of Reference and Grammaticality
Prediction, Editura Croom Helm, London, 1978.
36. Ichim – Tomescu D., Cercetarea gramaticală a numelor proprii, în L.R. (XXII), Nr. 5,
1973, pag. 467 – 477.
37. Ichim – Tomescu D., Gramatica numelor proprii în limba română, Editura All,
Bucureşti, 1998.
38. Jonasson K., Le nom propre. Constructions et interprétations, Editura Duculot, 1994.
39. Kerbrat – Orecchioni C., L’énonciation: de la subjectivité dans le langage, Editura A.
Colin, Paris, 1980.
40. Kerbrat – Orecchioni C., L’Implicite, Editura A. Colin, Paris, 1986.
41. Kerbrat – Orecchioni C., Les Interactions verbales, Editura A. Colin, Paris, 1990.
42. Kleiber G., Problèmes de référence: descriptions définies et noms propres, Editura
Klincksieck, Paris, 1981.
43. Kleiber G., Article défini, théorie de la localisation et présupposition existentielle, în
Langue française, Nr. 57, 1983, pag. 87 – 105.
44. Kleiber G., Dénomination et relations dénominatives, în Langages, Nr. 76, 1984, pag. 77
– 94.
45. Kleiber G., L’Article LE générique. La Généricité sur le mode massif, Editura Droz,
Geneve / Paris, 1990.
46. Kleiber G., La Sémantique du prototype, Editura P.U.F., Paris, 1990.
47. Kleiber G., Article défini, unicité et pertinence, în Revue Romane, Nr. 27 / 1, 1992, pag.
61 – 89.
48. Kleiber G., Nominales: essais de sémantique référentielle, Editura A. Colin, Paris, 1994a.
49. Kleiber G., Anaphores et pronoms, Editura Duculot, Louvain – la – Neuve, 1994a.
50. Kleiber G., Contexte, interprétation et mémoire: approche standard vs. approche
cognitive, în Langue française, Nr. 103, 1994d, pag. 9 – 22.
51. Kleiber G., Sur la definition des noms propres: une dizaine d’années après, în Nom
propre et nomination, Noailly M., (ed.), Editura Klincksieck, Paris, 1995, pag. 11 – 37.
52. Kleiber G., Problèmes de sémantique, Presses Universitaires du Septentrion, 1999.
53. Kripke S., La logique des noms propres, Editura Minuit, Paris, [1980], 1982.
54. Kripke S., (tr. rom.), Numire şi necesitate, Editura All Educational, Bucureşti, [1972,
1981], 2001.
55. Langue française, Nr. 92, Syntaxe et sémantique du nom propre, Gary – Prieur (éd.),
Editura Larousse, Paris, 1991.
56. Langages, Nr. 66, Le Nom propre, Molino J., (éd.), Editura Larousse, Paris, 1982.
57. Lexique, Nr. 15, Les noms propres: nature et détermination, Van de Velde D., Flaux N.,
(eds.), Editura Presses Universitaires du Septentrion, 2000.
58. Linsky L., Le Problème de la référence, Editura Seuil, Paris, 1967.
50
Semantică
Bibliografie
59. Martin R., La notion d’univers de croyance dans la définition du nom propre, în LINX,
Nr. 9, 1983a, pag. 7 – 28.
60. Miron – Fulea Mihaela, Numele proprii. Interfaţa semantică – sintaxă, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.
61. Noailly M., (ed.), Nom propre et nomination, Editura Klincksieck, Paris, 1995.
62. Nunberg G., The Pragmatics of Reference, Editura Indiana Linguistics Club,
Bloomington, 1978.
63. Pană Dindelegan G., Elemente de gramatică: dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Editura Humanitas Educational, Bucureşti, 2003.
64. Pariente J. C., Le Nom propre et la prédication dans les langues naturelles, în Langages,
Nr. 66, 1982.
65. Recherches linguistiques, Nr. 11 – Déterminants: syntaxe et sémantique, David J.,
Kleiber G., (eds.), 1984.
66. Russell B., [1903 – 1918], Ecrits de logique philosophique, Editura P.U.F., Paris, 1989.
67. Russell B., Logic and Knowledge, Editura AllenUnwin, London, 1950.
68. Russell B., Introduction à la philosophie mathématique, Editura Payot, Paris, 1970.
69. Russell B., Histoire de mes idees philosophiques, Editura Gallimard, Paris, 1961.
70. Russell B., Signification et vérité, Editura Flamarion, Paris, 1969.
71. Strawson P. F., Les individus, Editura Seuil, Paris, 1959 – 1973.
72. Strawson P. F., Référence identifiante et valeurs de vérité, în Etudes de logique et de
linguistique, Editura Seuil, Paris, 1977, pag. 91 – 113.
73. Strawson P. S., Phrase et acte de parole, în Langages, Nr. 42, Editura Larousse, Paris,
1970.
74. Van de Velde D., Le spectre nominal, Editura Peeters, Paris – Louvain, 1995.
75. Vasiliu E., Preliminarii logice la semantica frazei, Editura E.S.E., Bucureşti, 1978.
76. Vasiliu E., Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Editura E.S.E., Bucureşti, 1984.
77. Vasiliu E., Elemente de filosofie a limbajului, Editura Academiei, Bucureşti, 1995.
78. Wilmet M., La détermination nominale, Editura P.U.F., Paris, 1986.
51
Semantică

Semantica

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Semantica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

1 RAPORTUL LIMBAJ – GÂNDIRE – REALITATE 8

2 DESEMNAREA PRIN NUMELE COMUN 12

3 DESEMNAREA PRIN NUMELE PROPRIU 19

4 NUME COMUN / VS / NUME PROPRIU 25

5 TEORII DESPRE SENSUL ARTICOLULUI HOTĂRÂT 30

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 5 35

6 SEMANTICA DETERMINANTULUI POSESIV 36

7 AL: MARCĂ DE CATEGORIZARE SUPRAORDONATĂ 43

Cursul de Semantică îşi propune o descriere sistematică a mecanismelor

Spor la învăţat şi succes!

Unitate de învăţare Nr. 1

RAPORTUL LIMBAJ – GÂNDIRE – REALITATE

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1.............................................................................. 9

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 înţelegerea raportului limbaj – gândire – realitate.

1.1 Înţelegerea raportului limbaj – gândire – realitate

Limbaj Indiferent de poziţia teoretică asumată, la ora actuală, rămâne incontestabil

La capătul primei etape, o dată cu depăşirea nivelului lucrurilor pentru a

Realitatea Realitatea, care, iniţial, apărea ca un continuum, populat de lucruri a căror

ordine şi re – organizată, prin conceptualizare, după principii, evident,

Renaşterea, conceptualizarea, este însă desăvârşită abia la sfârşitul celei de-

Zămislit în urma confruntării factorului uman cu realitatea, limbajul

Legătura de dependenţă, atât în cauze, cât şi în efecte, a limbajului faţă de

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 11.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

Prezentaţi modul cum se articulează: limbajul; gândirea; realitatea?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

A se consulta cursul şi bibliografia.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. D. S. L., limbaj; realitate; referinţă; referent, 2001 – 2005.

Unitate de învăţare Nr. 2

DESEMNAREA PRIN NUMELE COMUN

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2................................................................................ 13

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

 înţelegerea etapelor procesului de desemnare prin numele comun;

2.1 Înţelegerea etapelor procesului de desemnare prin numele comun

În studiile de semiotică şi de filosofie a limbajului, se admite, în general,

Plecând de la aceste observaţii, putem considera că apariţia şi utilizarea

O sinteză a acestor trepte ale contactului direct cu realul ne este oferită de

Categoriilor 2. Re – organizarea realităţii, prin alcătuirea categoriilor referenţiale,

În literatura de specialitate, această etapă s-a bucurat de un enorm interes

Conceptul, după cum afirma H. Bergson (1889), se lasă, artificial,

Formarea şi structurarea conceptelor pun în joc un proces de abstractizare,

fiind reprezentat numai de semnificant.

La nivelul limbajului, intensiunii conceptului (nivel cognitiv) îi va

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 18.

2.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice instanţierii şi individualizării

Contact indirect Contactul indirect cu realitatea, prin intermediul semnelor, constituie

extensional, de la clasă la element. Aşa cum afirma J. C. Pariente (1973,

Instanţierea presupune aşadar, pe de o parte, menţinerea identităţii clasei

În funcţie de raportarea la cele două tipuri de utilizări ale numelor

Individualizarea 2. Individualizarea reprezintă procesul de trecere de la clasă la individ,

Un obiect, pentru a putea fi individualizat, este necesar să fie iniţial plasat

Individualizarea presupune, aşadar, o instanţiere, dar nu se reduce la ea, ci