II.8.Limba Romana Contemporana - An II, Sem I - Fulea Mihaela

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea de Litere
LIMBA ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ
SINTAXA
Caiet de Studiu Individual

Specializarea
Limba şi literatura română – O limbă şi literatură modernă
Anul de studii II
Semestrul I
Titular disciplină:
Lector dr. Mihaela MIRON – FULEA
2011
Cuprins
Limba Română Contemporană

CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 8
1 SINTAXĂ TRADIȚIONALĂ /VS/ SINTAXĂ MODERNĂ 9

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 10
1.1 Prezentarea generală a nivelului sintactic al limbii și precizarea
metodelor de abordare 10
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 12
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 12
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 12
2 TIPURI DE RELAȚII 13
2.1 Familiarizarea cu principalele tipuri de relații 14
3 RELAȚIILE BINARE DE DEPENDENȚĂ: INTERDEPENDENȚA

ȘI DEPENDENȚA UNILATERALĂ 16
3.1 Înţelegerea relației de interdependență și sublinierea trăsăturilor
sale caracteristice 17
3.2 Înţelegerea relației de dependență unilaterală și sublinierea
trăsăturilor sale caracteristice 19
4 RELAȚIILE SINTACTICE TERNARE: dubla dependență și

dependența complexă 21
4.1 Înţelegerea relației de dublă dependență și sublinierea trăsăturilor
sale caracteristice 22
4.2 Înţelegerea relației de dependență complexă și sublinierea
trăsăturilor sale caracteristice 24
5 RELAȚIILE DE NONDEPENDENȚĂ: (1) Coordonarea 27

5.1 Înţelegerea noţiunii de relație de nondependență 28
5
Limba română contemporană
Cuprins
5.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru nondependența prin

coordonare 28
6 RELAȚIILE DE NONDEPENDENȚĂ: (2) Echivalența; (3)

Supraordonarea 31
6.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de echivalență 32
6.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de
supraordonare 32
7 RELAȚIA DE DEPENDENȚĂ: TRĂSĂTURI 36

7.1. Înțelegerea trăsăturilor generale ale relației de dependență 37
8 MIJLOACELE FONETICE DE REALIZARE A RELAȚIEI DE

DEPENDENȚĂ 40
8.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace prozodemice de
realizare a relației de dependență: accentul, intonația, pauza 41
8.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace grafematice de
realizare a relației de dependență: punctul, majuscula, virgula, cratima,
două puncte, linia de dialog 44
9 MIJLOACELE MORFOLOGICE: (1)ACORDUL 46

9.1 Înţelegerea noţiunilor de acord și recțiune 47
9.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în relația de
interdependență 47
9.3 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de abateri de la normele
acordului (acordul după înțeles și acordul prin atracție) 49
10 ACORDUL ÎN RELAȚIA DE DUBLĂ DEPENDENȚĂ ȘI ÎN

RELAȚIA DE DEPENDENȚĂ UNILATERALĂ 52
10.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației
de dublă dependență 53
10.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației
6
Cuprins
de dependență unilaterală 54
Lucrare de verificare Unitate de învăţar Nr. 10 56
11 MIJLOACELE MORFOLOGICE. (2) RECȚIUNEA 57

11.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de recțiune cazuală 58
11.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru recțiunea
prepozițională și recțiunea conjuncțională 60
12 MIJLOACELE SINTACTICE: (1) JONCȚIUNEA 63

12.1 Înţelegerea noţiunii de joncțiune 64
12.3 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru prepoziții și locuțiuni
prepoziționale 64
12.3 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru conjuncții și
locuțiuni conjuncționale 65
13 ELEMENTELE DE RELAȚIE: DIFICULTĂȚI ȘI CONTROVERSE 70

13.1 Să înțeleagă dificultățile și controversele legate de interpretarea
prepozițiilor/locuțiunilor prepoziționale 71
conjuncțiilor/locuțiunilor conjuncționale 76
14 MIJLOACELE SINTACTICE: (2) TOPICA, (3) ADERENȚA 80

14.1 Înţelegerea noţiunii de topică 81
14.2 Înțelegerea noțiunii de aderență 82
BIBLIOGRAFIE 85
7
Introducere

INTRODUCERE
Stimate student,
Cursul de L. R. C. Sintaxă îți propune o descriere sistematică și

accesibilă a modalităților de structurare a unităților aparținând nivelului
sintactic al limbii române contemporane. Conceptul central este acela de
relație sintactică, iar itinerariul cognitiv pornește de la definirea noțiunii
structurale de relație, pentru a ajunge la înțelegerea tipurilor
fundamentale de relații interne enunțului. Tipologia relațiilor sintactice
permite construirea unei perspective integratoare asupra funcțiilor
sintactice, prin surprinderea modului concret de manifestare a fiecărei
relații în parte și prin decelarea mijloacelor lingvistice specializate în
realizarea unui anumit tip de relație sintactică.
Spor la învăţat şi succes!

Lector dr. Mihaela MIRON – FULEA
8
Sintaxă tradițională vs sintaxă modernă
Unitate de învăţare Nr. 1
SINTAXĂ TRADIȚIONALĂ VS SINTAXĂ MODERNĂ
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………….......... 10

1.1 Prezentarea generală a nivelului sintactic al limbii și precizarea metodelor de
abordare………………………………………………………………………………... 10
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1……………………………………....... 12
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 12
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1………………………………………………..... 12
9
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 prezentarea generală a nivelului sintactic al limbii și precizarea

metodelor deabordare.
1.1 Prezentarea generală a nivelului sintactic al limbii și precizarea metodelor de

abordare
Nivel sintactic Punctul de plecare în abordarea nivelului sintactic îl reprezintă conceptul

de ENUNŢ, definit drept secvenţa fonică dotată cu un anumit contur
Criteriul logico intonaţional, izolată prin pauze şi purtătoare a unei semnificaţii, care - i
– semantic vs conferă statut de unitate comunicativă.
criteriile
formale Studiul sintactic de tip analitic porneşte de la enunţ, pe care - l
descompune în elemente componente, numite unităţi sintactice, ajungându
Sintaxă - se, prin repartizarea tuturor elementelor de acelaşi fel într - o clasă
tradițională vs comună, la configurarea unei tipologii a funcţiilor sintactice.
sintaxă modernă
Inventarul de poziţii sintactice se stabileşte în conformitate cu anumite
criterii. În decursul timpului, s-a produs o departajare a două orientări
fundamentale, datorată tocmai diferenţelor referitoare la criteriile de
stabilire a inventarului de funcţii sintactice, şi anume:
1) orientarea tradiţională, care-şi are sorgintea în Antichitatea greco –
latină şi care este guvernată de obiective normative. La ora actuală,
modelul tradiţional este caracteristic modului de desfăşurare a orelor de
gramatică în învăţământul preuniversitar.
Lucrările reprezentative tradiţionale sunt:

- “Gramatica limbii române”, Editura Academiei, Bucureşti, 1963,
volumul I ( Morfologia) , volumul al II-lea ( Sintaxa);
- “Gramatica pentru toţi“, Mioara Avram, Bucureşti , 1986;
- “Sinteze de limba română“, coordonator Theodor Hristea, 1983.
2) orientarea structurală, modernă este prezentă în învăţământul
universitar (Bucureşti, Cluj, Constanţa, Timişoara) şi işi are punctul de
pornire în tezele lui Ferdinand de Saussure. Lucrările fundamentale sunt:
- “Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări“, Valeria Guţu-Romalo,
Bucureşti, 1973;
- “Teorie şi analiză gramaticală“, Gabriela Pană – Dindelegan, Bucureşti,
1993;
- “Limba română contemporană I: Fonetica. Fonologia. Morfologia“,
coordonator Ion Coteanu, Bucureşti, 1983.
În gramatica tradiţională, se folosesc criterii eterogene, uneori chiar non –
pertinente, fapt ce duce la crearea multor dificultăţi atât in teorie, cât şi în
analiza textelor. Preponderent se dovedeşte a fi criteriul logico – semantic,
ocurent, evident, alături de criteriul morfologic şi de cel sintactic.
Exemple: “Verbul este partea de vorbire care denumeşte acţiuni, stări […]
10
“criteriul semantic.
“Substantivul este partea de vorbire care denumeşte lucruri, fenomene ale
naturii […] “criteriul semantic.
NB: Dacă am avea în vedere definiţia verbului, prezentată mai sus, ar

însemna că, în mod paradoxal, “alergare”, denumind o acţiune, s - ar
circumscrie clasei morfologice a verbului; or, indiscutabil, “alergare” este
un substantiv provenit prin conversiune din infinitivul lung.
Definiţiile date funcţiilor sintactice sunt circulare, de cele mai multe ori,
şi, implicit , deficitare:
- “Subiectul este partea de propoziţie care arată cine îndeplineşte acţiunea
realizată de către predicat”;
- “Predicatul este partea de propoziţie care arată ce face subiectul.”
Criteriul logico – semantic este utilizat, dincolo de definiţie, în operaţia de

identificare a funcţiilor sintactice în activitatea de analiză a textului, şi
anume prin utilizarea întrebărilor care, teoretic, ar trebui să - şi
dovedească eficienţa în absolut toate situaţiile. Insă, de indată ce ne aflăm
in faţa unui text pe care dorim să - l supunem analizei, descoperim că
intrebarea, departe de a reprezenta un instrument de lucru, nu este decât o
capcană. Astfel, chiar din primul moment, se iveşte dificultatea de a alege,
dintr - un repertoriu de întrebări, o singură intrebare care să corespundă
situaţiei respective. Apoi, o dată selectată, întrebarea ar trebui să conducă,
fară echivoc, la identificarea unei anumite poziţii sintactice, în detrimentul
celorlalte. Însă, este posibil ca două sau mai multe intrebări să - şi justifice
prezenţa, fiecare “indicând“ o funcţie sintactică diferită [vezi exemplul
(a)] sau, mai grav, ca aceeaşi întrebare să ne orienteze înspre două funcţii
sintactice distincte [vezi exemplul (b)]:
(a) “Îmi place Ion“
“ - Ce îmi place? “ => Ion = complement direct;
“ – Cine îmi place? “ => Ion = subiect;
(b) “Îmi place muzica”
“ - Ce îmi place? “ => muzica = subiect sau complement direct (lucru
inadmisibil).
Propunându - şi să ofere un model de descriere operaţional şi uniform,

gramatica structurală se debarasează de criteriul logico – semantic, făcând
uz, în mod exclusiv, de mijloacele FORMALE de definire, care permit
depăşirea dificultăţilor şi inadvertenţelor prezente în modelul tradiţional,
pentru a pune bazele unui ansamblu teoretic coerent, care să - şi
demonstreze aplicabilitatea şi validitatea în analiza concretă de text.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Identificați alte două situații în care criteriul logico – semantic al întrebării
se dovedește inadecvat pentru distingerea unei anumite funcții sintactice.
Argumentați - vă răspunsul?
11
Răspunsul la test se găseşte la pagina 12.
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 1 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.
Gramatică tradițională/vs/gramatică modernă.
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
A se consulta cursul și bibliografia.
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
1. D. S. L (2005): nivel sintactic, sintaxă, funcție sintactică.

2. Guţu Romalo Valeria, Sintaxa limbii române, Probleme şi interpretări,
EDP, Bucureşti, pagina 9 – 34, 1973.
12
Tipuri de relații
TIPURI DE RELAȚII
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2……………………………………………........ 14

2.1 Familiarizarea cu principalele tipuri de relații......................................................... 14
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2……………………………………..... 15
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare………………….......................... 15
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2………………………………………………... 15
13
Tipuri de relații
 familiarizarea cu principalele tipuri de relații (externe/vs/interne

enunțului; de vecinătate/vs/structurale; dependență/vs nondependență/)
2.1 Familiarizarea cu principalele tipuri de relații
Obiectul de studiu al sintaxei îl constituie descrierea structurii sintactice a

enunţului. Gramatica modernă porneşte de la ideea că relaţia reprezintă
criteriul fundamental al acestui tip de demers. Astfel, orice enunţ alcătuit
din minimum doi termeni (enunţ analizabil) se stucturează în virtutea a
două tipuri de relaţii:
Relații externe  relaţii externe enunţului = relaţii referenţiale, care asigură
vs interne legătura dintre enunţ (fapt lingvistic) şi realitate (fapt
enunțului extralingvistic). Deşi exterioară enunţului, deoarece nu priveşte
organizarea internă a enunţului, relaţia de referenţialitate este
obligatorie;
 relaţii interne enunţului = privesc organizarea internă a
enunţului, ele intervenind între elementele componente ale unui
enunţ.
Relaţiile interne se clasifică în:

Relații de A Relaţii de vecinătate = se datoresc faptului că, pentru a construi un
vecinătate vs enunţ, e necesar ca unităţile componente să cunoască o înlănţuire fie
structurale cronologică, fie spaţială. De aceea, un element al enunţului se poate afla
faţă de celelalte elemente ale enunţului în: relaţie de vecinătate la
dreapta/vs/ la stânga/vs/ bilaterală. De exemplu: E = a + b + c => [# a
→ b → c #]
↓ ← ← ↓
pauză
pauză
B Relaţii sintactice (structurale/de structură) = reprezintă unul dintre
mijloacele cu o deosebită importanţă în descrierea organizării sintactice a
enunţului, deoarece, pe baza tipului de relaţie sintactică, se ajunge la
definirea şi identificarea fiecărei poziţii sintactice.
Clasificarea relaţiilor sintactice face apel la testul substituţiei cu zero (sau

testul omisiunii): se verifică dacă un termen poate sau nu să fie omis dintr
- un enunţ, fără ca acest lucru să afecteze identitatea enunţului. Astfel,
relaţiile sintactice se împart în:
I Relaţii de dependenţă = atunci când măcar unul dintre termeni
Relații de răspunde negativ testului omisiunii. Termenul care poate fi omis se
dependență vs numeşte determinant (adjunct), în vreme ce termenul care raspunde
nondependență negativ la testul substituţiei cu zero se numeşte determinat (centru,
regent). La rândul său relaţia de dependenţă se clasifică în:
- dependenţă bilaterală sau interdependenţă;
14
Tipuri de relații
- dublă dependenţă;
- dependenţă complexă;
- dependenţă unilaterală.
II Relaţii de nondependenţă = când ambii termeni răspund pozitiv la

testul omisiunii. Cunoaşte trei subtipuri:
- coordonarea;
- echivalenţa sau opoziţionarea;
- relaţia de supraordonare sau incidenţa.

1. Definiți relația de dependență?
2. Cum se aplică testul omisiunii?



Tipologia relațiilor: criterii de delimitare, tipuri de relații.
A se consulta cursul și bibliografia?
15
Tipuri de relații
1. D. S. L.: relație (sintactică), (2005).

2. Guţu – Romalo Valeria, – pagina, 35 – 45. (1973).
16
Relațiile binare de dependență: Interdependența si dependența unilaterală
RELAȚIILE BINARE DE DEPENDENȚĂ:

INTERDEPENDENȚA ȘI DEPENDENȚA UNILATERALĂ
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3………………………………………………...... 17

3.1 Înţelegerea relației de interdependență și sublinierea trăsăturilor sale
caracteristice.................................................................................................................... 17
3.2 Înţelegerea relației de dependență unilaterală și sublinierea trăsăturilor sale
caracteristice.................................................................................................................... 19
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3…………………………………........... 20
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3……………………………………………......... 20
17
 înţelegerea relației de interdependență și sublinierea trăsăturilor sale

caracteristice;
 înţelegerea relației de dependență unilaterală și sublinierea trăsăturilor
sale caracteristice.
3.1 Înţelegerea relației de interdependență și sublinierea trăsăturilor sale caracteristice
Interdependență 1. INTERDEPENDENŢA = se instaurează între doi termeni, A şi B, care

răspund negativ la testul omisiunii, deoarece termenul A presupune
prezenţa termenului B şi, invers, termenul B presupune prezenţa
termenului A: A → B
Dependenţa reciprocă dintre cei doi termeni se manifestă prin faptul că

fiecare termen impune celuilalt anumite particularităţi gramaticale.
În limba română, această relaţie este actualizată între SUBIECT (A) şi

PREDICAT (B):
 pronumele – subiect impune verbului – predicat, prin ACORD ,
categoriile gramaticale de PERSOANĂ şi de NUMĂR;
 verbul – predicat impune numelui – subiect, prin RECŢIUNE,
categoria gramaticală de CAZ NOMINATIV.
NB: Termenul determinat interesează nu din perspectiva funcţiei
sintactice, ci sub aspect morfologic.
Manifestarea trăsăturilor relaţiei de interdependenţă cunoaşte anumite

restricţii:
Acord Acordul în persoană şi în număr are loc numai în condiţiile în care, pe de
o parte, predicatul se exprimă printr-un verb la mod personal (realizarea
definitorie a poziţiei sintactice predicat) şi, pe de altă parte, subiectul se
exprimă printr - un pronume personal (realizarea definitorie a subiectului).
Dacă subiectul se realizează printr-o parte de vorbire indiferentă fie la

categoria numărului, fie la categoria persoanei, fie la ambele categorii,
atunci vorbim de ACORDUL DE TIP ANALOGIC: se impune verbului –
predicat o formă de persoană şi de număr prin analogie cu forma ce ar fi
fost impusă dacă în locul părţii de vorbire prin care e realizat subiectul ar
fi apărut un pronume personal. Or, singurul pronume capabil să substituie
orice altă parte de vorbire sau chiar o propoziţie este pronumele personal
de persoana a III-a (fie la singular, fie la plural).
Recțiune b) Verbul la mod personal cu funcţia sintactică de predicat nu reuşeşte să

impună prin regim sau recţiune subiectului cazul NOMINATIV decât dacă
subiectul se exprimă printr - o parte de vorbire care cunoaşte categoria
cazului (substantiv, pronume, numeral).
NB: Subiectul şi predicatul reprezintă nucleul oricărui enunţ, astfel încât,

18
în analiza de text, trebuie să se identifice, înainte de orice, predicatul şi

subiectul, de - abia apoi putându - se trece la aflarea celorlalte funcţii
sintactice.

Se dă textul: Dacă totuși a venit asta înseamnă că nimănui nu i-a trecut
prin cap să-l anunțe că s-a amânat reuniunea.
Cerință:
Există în text relații de interdependență? Dacă da, indicați termenii între
care se stabilesc și modul concret de manifestare.
3.2 Înţelegerea relației de dependență unilaterală și sublinierea trăsăturilor sale

caracteristice
Dependență Relaţia de DEPENDENŢĂ UNILATERALĂ = se instaurează între doi

unilaterală termeni A şi B, dintre care unul răspunde negativ la testul omisiunii, iar
celălalt răspunde pozitiv. Altfel spus, prezenţa lui B impune prezenţa lui
Regent A, însă reciproca nu este valabilă.
Determinat A B
determinat determinant
Adjunct centru adjunct
termen regent termen subordonat
Determinant
În relaţie de dependenţă unilaterală se află:
- atributul (atr.);
- complementul direct (c.d.);
- complementul indirect (c.i.);
- complementul prepoziţional;
- complementul instrumental;
- complementul de schimb;
- complementul de relaţie;
- complementul de agent;
- complementul circumstanţial de mod (c.c.m.), complementul
circumstanţial de timp (c.c.t.), complementul circumstanţial de loc (c.c.l.),
complementul circumstanţial cauzal (cccz), complementul circumstanţial
final (ccf), complementul circumstanţial concesiv (cv), complementul
circumstanţial consecutiv (cns).

Se dă textul: Pe urmă, Agripina știa că mai erau pe acasă și alte
gospodine, care trebuie să fi fugit cum fugise și ea, prin pădure și turcii,
negreșit, că se luaseră după ele.
Cerință:
Există în text relații de dependență unilaterală? Dacă da,rescrieți două
dintre ele, indicați termenii între care se stabilesc și modul concret de
19
manifestare.



1. Relația de interdependență: definiție, particularități.

2. Relația de dependență unilaterală: definiție, particularități.
1. G. A. L. R.: pag. 16 – 19, 2005.

2. D. S. L.: interdependență, dependență unilaterală, 2001/2005.
20
RELAȚIILE SINTACTICE TERNARE: Dubla dependență si dependența complexă
RELAȚIILE SINTACTICE TERNARE: Dubla dependență și

dependența complexă
Cuprins Pagina

4.1 Înţelegerea relației de dublă dependență și sublinierea trăsăturilor sale
caracteristice.................................................................................................................... 22
4.2 Înţelegerea relației de dependență complexă și sublinierea trăsăturilor sale
caracteristice.................................................................................................................... 24
21

 înţelegerea relației de dublă dependență și sublinierea trăsăturilor sale
caracteristice;
 înţelegerea relației de dependență complexă și sublinierea trăsăturilor
sale caracteristice.
4.1 Înţelegerea relației de dublă dependență și sublinierea trăsăturilor sale

caracteristice
Dublă Relaţia de DUBLĂ DEPENDENŢĂ = o relaţie ternară, în care un

dependență termen C depinde de alţi doi termeni A şi B: prezenţa termenului C
presupune prezenţa altor doi termeni A şi B , în vreme ce reciproca nu
Structură este valabilă.
nederivată
În relaţie de dublă dependenţă se află, în limba română, poziţiile
Acord sintactice de NUME PREDICATIV, respectiv de ELEMENT
PREDICATIV SUPLIMENTAR.
Recțiune
a) Numele predicativ intră în relaţie de dublă dependenţă faţă de
Nume predicativ SUBIECT şi faţă de VERBUL COPULATIV:
A B C
Element subiect verb nume
predicativ copulativ predicativ
suplimentar
Numele predicativ exprimat printr - un adjectiv depinde de numele –
subiect, deoarece acesta îi impune adjectivului, prin ACORD, categoriile
gramaticale de GEN şi de NUMĂR.
Numele predicativ depinde de verbul copulativ, deoarece verbul

copulativ îi impune, prin REGIM, cazul NOMINATIV, dacă numele
predicativ este realizat printr - un adjectiv, substantiv, pronume,
numeral.
Ex: Ea este frumoasă.
El este frumos.
Ele sunt frumoase.
Ei sunt frumoşi.
NB: Vorbim de acord în gen şi număr cu direcţia subiect → nume

predicativ dacă:
- subiectul se exprimă printr - o parte de vorbire care cunoaşte
categoria genului şi a numărului;
- numele predicativ se exprimă printr - un adjectiv.
b) Elementul predicativ suplimentar intră în relaţie de dublă dependenţă:

- fie cu subiectul şi numele predicativ:
SUBIECT – VERB NECOPULATIV – ELEMENT PREDICATIV
SUPLIMENTAR
22
Ex: Ea se crede frumoasă.

El se crede frumos.
Ele se cred frumoase.
Ei se cred frumoşi.
Fie cu obiectul direct şi verbul predicativ:

OB. DIRECT–VERB PREDICATIV – ELEMENT PREDICATIV
SUPLIMENTAR
Ex: O credeam frumoasă.

Îl credeam frumos.
Le credeam frumoase.
Îi credeam frumoşi.
Elementul predicativ suplimentar depinde de: subiect/obiect direct,

deoarece acesta îi impune, atunci când elementul predicativ suplimentar
se realizează printr - un adjectiv, prin ACORD, caracteristicile de gen şi
de număr.
Verb predicativ, pentru că îi impune, prin recţiune, cazul NOMINATIV,

dacă elementul predicativ suplimentar e realizat printr-un adjectiv,
substantiv, pronume, numeral.
Deşi actualizează acelaşi tip de relaţie - dublă dependenţă, numele

predicativ şi elementul predicativ suplimentar se diferenţiază:
- prin faptul că regentul verbal este reprezentat de un verb copulativ
(pentru numele predicativ) sau de un verb predicativ (pentru elementul
predicativ suplimentar);
- prin aceea că structurile în care apar cele doua poziţii sintactice sunt de
natură diferită:
- structuri nederivate pentru numele predicativ;
- structuri derivate din structuri de bază bipropoziţionale pentru
elementul predicativ suplimentar.
Ex: “Ea se vede frumoasă” = enunţ derivat din:
“Ea se vede 1/ ca şi când ea ar fi frumoasă.2/”;
“Eu o credeam fericită” < “Eu credeam că ea este fericită.”

Se dă textul: Și dacă mă vezi că sunt cum nu ți-ai închipuit niciodată că
aș putea să fiu este că n - a avut cine să - mi dea îngrijirea de care am
avut nevoiecând am fost mic.
Cerințe:
Există în text relații de dublă dependență? Dacă da, indicați - le și
analizați - le.
23
4.2 Înţelegerea relației de dependență complexă și sublinierea trăsăturilor sale

caracteristice
Dependență DEPENDENŢA COMPLEXĂ = este tot o relaţie ternară care apare

complexă atunci când un termen C depinde de un termen A, însă pentru ca C să fie
prezent este necesar ca un alt termen B să depindă de A.
Structură
derivată Relaţia în care doi termeni B şi C depind de acelaşi termen A, însă
prezenţa lui C în dependenţă de A presupune prezenţa lui B în
Complement de dependenţă de A , în vreme ce prezenţa lui B în dependenţă de A nu
excepție presupune prezenţa lui C în dependenţă de A.
Complement În relaţie de dependenţă complexă , în poziţia C , se află:

sociativ complementul opoziţional:
În loc de mere, a luat pere.
Complement C A B
cumulative b) complementul de excepţie:
În afară de pere, nu a (mai) luat altceva.
Complement C A B
opozițional c) complementul cumulativ:
În afară de pere, a luat şi mere.
C A B
d) complementul sociativ:
Eu merg cu tine.
B A C
Toate funcţiile sintactice aflate în relaţie de dependenţă complexă

reprezintă nişte structuri derivate din structuri de bază bipropoziţionale:
(a) În loc de mere, a luat pere. < Nu a luat mere.
A luat pere.
(b) În afară de pere, nu a (mai) luat altceva. < A luat pere.
Nu a mai luat altceva.
Element totalizator prin raportare

la care elementul “pere” se prezintă ca excepţie
(c) În afară de pere, a luat şi mere. < A luat pere
A luat şi mere.
semiadverb corelativ
(d) Eu merg cu tine. < Eu merg.
Tu mergi.
NB: Când prepoziţia CU apare în structura unui complement

instrumental, există riscul confundării complementului instrumental cu
cel sociativ. Însă opoziţia complementului instrumental/complementului
sociativ se fundamentează pe opoziţia structură nederivată (pentru
complementul circumstanţial)/structură derivată (pentru complementul
24
sociativ).
Ex: Eu lupt cu sabia.
complement instrumental, deoarece enunţul nu este derivat din

Eu lupt.
Sabia luptă ci este nederivat.
Eu plec cu mama. < Eu plec.

Sabia luptă.
Mama pleacă.
complement sociativ.

Mama
Construiți câte trei enunțuri pentru fiecare tip pleacă. sintactică aflată
de unitate
în relație de dependență complexă.
Răspunsul la test se găseste la pagina 25.
În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.


1. Dubla dependență: definiție, particularități.

2. Dența complexă: definiție, particularități.
25
1. D. S. L.: dublă dependență, dependență complexă, 2001 – 2005.
26
Relațiile de nondependență: (1) Coordonarea
RELAȚIILE DE NONDEPENDENȚĂ: (1) Coordonarea
Cuprins Pagina

5.1 Înţelegerea noţiunii de relație de nondependență...................................................... 28
5.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru nondependența prin coordonare......... 28
27
 înţelegerea noţiunii de relație de nondependență;

 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru nondependența prin
coordonare.
5.1 Înţelegerea noţiunii de relație de nondependență
Nondependență Relaţia de nondependenţă se stabileşte între minimum două unităţi

sintactice, ambele răspunzând pozitiv la testul substituţiei cu zero, altfel
spus prezenţa termenului A nu implică prezenţa termenului B şi invers.
Însă, deşi ambii termeni pot fi omişi din enunţ, fără ca acest lucru să se
repercuteze asupra statutului însuşi de unitate comunicativă a enunţului,
prezenţa unei relaţii de nondependenţă presupune prezenţa măcar a unei
relaţii de dependenţă.
ex: Am cumpărat mere şi pere.
A B C
depinde de
non-dependenţă
depinde de
Am cumpărat mere. (omiterea lui C)
Am cumpărat pere. (omiterea lui B)

Dacă două unități se află în relația de nondependență, atunci răspunsul la
testul omisiunii va fi pozitiv sau negativ?
5.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru nondependența prin coordonare.
Relaţia de non – dependenţă cuprinde în sfera ei:

Coordonare Relaţia de coordonare = în care termenii coordonaţi au propria lor
referinţă (fiecare termen trimite la un referent distinct). Coordonarea
îmbracă două forme:
Joncțiune - joncţiunea – realizată prin intermediul conjuncţiilor coordonatoare
(copulative, adversative, disjunctive, conclusive) care au rol de elemente
de relaţie;
Juxtapunere - juxtapunerea – realizată, la nivel ortoepic, cu ajutorul pauzelor, iar, la
nivelul ortografic, prin semnele de punctuaţie (virgule).
Noncoreferenția Caracteristicile relaţiei de coordonare, dincolo de noncoreferenţialitatea

-litate termenilor, este dată de faptul că termenii coordonaţi sunt implicaţi,
28
fiecare în parte, într - o relaţie de dependenţă cu acelaşi termen regent

(termenii coordonaţi depind de acelaşi regent).
Ex: Eu şi Maria am plecat.
A B C
A se află în relaţie de nondependenţă prin coordonare copulativă cu B;
A se află în relaţie de interdependenţă cu C;
B se află în relaţie de interdependenţă cu A.
Elementele coordonate pot fi:

- părţi de vorbire; propoziţii; o parte de vorbire şi o propoziţie;
- homofuncţionale (au aceeaşi funcţie sintactică) sau heterofuncţionale
(funcţii sintactice diferite, ca în exemplul:
Vin astăzi, cum pot şi cu cine pot)
A B C D
c.c.t c.c.m c.instrumental
“virgula“, “şi” – nondependenţă.

Elementele aflate în relație de nondependență au, în mod obligatoriu,
aceeași funcție sintactică? Argumentați răspunsul.



Coordonarea: definiție, particularități.
29
1. G. A. L. R.: pag.19 – 24, 2005.

2. D. S. L.: coordonare, nondependență, 2001 – 2005.
30
Relațiile de nondependență: (2) Echivalența; (3) Supraordonarea
RELAȚIILE DE NONDEPENDENȚĂ: (2) Echivalența;

(3) Supraordonarea
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 6………………………………………………… 32

6.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de echivalență........................ 32
6.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de supraordonare................... 32
31
 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de echivalență;

 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de supraordonare.
6.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de echivalență.
Apoziționare Relaţia de apoziţionare (sau de echivalenţă) = în care termenii sunt

coreferenţiali (trimit la acelaşi referent). În relaţie de apoziţionare se află
Coreferenția- APOZIŢIA, celălalt termen al relaţiei fiind numit bază:
litate
Am citit un roman , “La Medeleni”.
A B C
bază apoziţie
obiect direct
Se observă că:
- numai baza intră şi într-o relaţie de dependenţă cu o altă unitate a
enunţului (A), în vreme ce apoziţia este limitată la singura posibilitate de
a intra în relaţie de apoziţionare cu baza;
- schimbarea topicii între B şi C duce la schimbarea statutului de bază şi
de apoziţie:
Am citit “La Medeleni” , un roman.

A B C
bază apoziţie
obiect direct

Construți cinci enunțuri unde să fie ocurente relații de apoziționare?
6.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru relația de supraordonare
Supraordonare Relaţia de supraordonare = în care unul dintre termeni aparţine planului

comunicării (numit DICTUM), iar celălalt (cel aflat in relaţie de
Incidență supraordonare), aparţine planului interpretativ (numit MODUS). În relaţie
de supraordonare (sau de incidenţă) se află unitățile INCIDENTE.
Modus
În mod obişnuit, prin “supraordonare” se denumeşte poziţia superioară a
Dictum unui termen într - o clasificare/ierarhie. Privită însă ca o posibilitate de
32
relaţionare, supraordonarea se opune dependenţei şi adordonării

(apoziţionării şi coordonării) prin poziţia sa distinctă faţă de axa de
ordonare:
B
|
A A - B A
axa ordonării
ordonare supraordonare
B
Dependenţă.
Fără a fi ierarhică, relaţia de supraordonare implică, în realizarea sa,

existenţa a două planuri:
- un plan de bază, înscris pe axa de ordonare (A), purtător de informaţie,
cu funcţie enunţiativă, denumit şi plan al comunicării (DICTUM);
- un plan interpretativ, supraordonat (B), prin care fie se dau informaţii
asupra conţinutului bazei, fie se exprimă o atitudine a vorbitorului faţă de
cele communicate, ca o relaţie între subiect şi comunicare (MODUS).
Ex: “Lucrul în sine este de necunoscut, în înţelesul lui Kant”.
DICTUM MODUS
Unităţile supraordonate, proiectate ca modalităţi marginale de natură

intercomunicativă, pot fi omise, fără să afecteze structura unităţii baza.
Unităţile supraordonate, prin autonomia lor, se realizează ca un

metalimbaj a cărui referenţialitate o constituie atitudinea raţională sau
afectivă a locutorului în raport cu obiectul comunicării.
Unităţile supraordonate produc discontinuităţi în organizarea structurală a

unităţilor sintactice integrate, precum şi schimbări ale fluxului melodic:
- “La prima trecere – pe pod încăpeau numai patru căruţe – un cal atins
cu jordia, nu se ştie de cine , sări cu picioarele pe parapet.”(F. Neagu).
NB: - cu jordia = complement instrumental aflat în relaţie de
dependenţă complexă faţă de termenul regent “atins” (adjectiv provenit
prin conversiune din participiul “atins”);
- de cine = complement de agent (termen regent = centru verbal eliptic “a
fost atins”), (dependenţă unilaterală).
Calitatea de bază a relaţiei de supraordonare poate fi satisfăcută de:

- orice unitate integrată în actul de comunicare cu statut de dictum, fiind
explicită sau implicită (numai în vorbirea dialogată);
- o unitate supraordonată, când aceasta este susceptibilă de un
comentariu:
“Cine scrie citeşte de două ori, spune un dicton latin, mi se pare.”
modus1 modus.
Ca punct de incidenţă sau ca antecedent al relaţiei de supraordonare poate

servi orice unitate sintactică, care intră în sfera de interes a locutorului:
- Propoziţie principală:
-“A fost o maltratare meritată, poate, dar, oricum, prea sălbatică.”
33
(bază) (modus) (modus)

- Sintagmă:
- “Într - un mod foarte îndepărtat, e drept, şi prin alianţă era rudă cu
doctorul Zănoaga.” (bază) (modus)
- Propoziţie:
- “Ce frumos e călugărul acela, şopti contesa zâmbind.”
(bază) (modus)
Frază:
- “Aşa o fi, n - o fi aşa, zise mama, vreu să - mi fac bărbatul popă.”
(bază) (bază) (modus).

Construiți cinci enunțuri unde să fie ocurente relații de supraordonare.



Relația de echivalență: definiție, particularități, exemple;

Relația de supraordonare: definiție, particularități, exemple.
34
1. D. S. L.: echivalență/apoziționare, supraordonare/incidență, 2001 –

2005.
2. G. A. L. R., pag.24, p.619 – 634, 2005.
35
Relația de dependență: Trăsături
RELAȚIA DE DEPENDENȚĂ: TRĂSĂTURI
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 7……………………………………………….... 37

7.1 Înțelegerea trăsăturilor generale ale relației de dependență …………………….... 37
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 7………………………………………. 39
36
 înțelegerea trăsăturilor generale ale relației de dependență.
7.1 Înțelegerea trăsăturilor generale ale relației de dependență
Dependență Relaţia de dependenţă se stabileşte între două unităţi heterofuncţionale,

distribuite la niveluri diferite. Relaţia implică prezenţa a minimum doi
Structură termeni, unul în calitate de regent (determinat, plasat pe axa de ordonare,
şi altul în calitate de determinant, plasat sub axa de ordonare. Prezenţa
Heterofuncționa termenului determinant este condiţionată de prezenţa termenului
l determinat, în vreme ce reciproca nu este valabilă întotdeauna. Cei doi
termeni, prin apartenenţa lor la planuri diferite, se dispun într - o poziţie
Inversiune ierarhică şi se proiectează la nivel superior printr - un proces integrator de
structurală stratificare, conform căruia unităţile de rang inferior se integrează, în
calitate de constituenţi, în unităţile de nivel superior.
Neutralizare
- Relaţia de dependenţă este o relaţie structurală, referenţială, ierarhică,
Convertire generatoare de structură şi, implicit, de poziţie sintactică, relaţia şi poziţia
sintactică fiind solidare în conexiunea prin dependenţă.
- Poziţia sintactică a celor două unităţi este constantă, stabilă, ele neputând
fi intervertite structural fără să - şi schimbe calitatea. Prin inversiune
structurală, determinatul trece în poziţia de determinant, iar determinantul
în cea de determinat:
Este dulce ca mierea.
nume predicativ c.c.m. comparativ de egalitate

Este ca mierea de dulce.
nume predicativ c. de relaţie
- A terminat şcoala 1/ când avea 20 de ani. 2/

P1 = P.P. autonomă
P2 = c.c.t. (dependenţă unilaterală – centru verbal „ a terminat” din P 1 )
(când = adverb relativ)
- Când a terminat şcoala1/, avea 20 de ani 2/
P1 = c.c.t. (dependenţă unilaterală – centru verbal „avea” din P 2 ) (când
= adverb relativ)
P2 = P.P. autonomă.
Neutralizarea relaţiilor de dependenţă este un proces diacronic care, în

sincronie, are drept rezultat anularea sau invalidarea unor unităţi
sintactice, constituindu - se astfel unităţi metalexemice (cuvinte compuse,
locuţiuni, expresii ideomatice), caracterizate ca unităţi cu structură fixă, în
care relaţiile dintre componente sunt irelevante în analiza sintactică:
37
Cine ştie 1/ cine a câştigat? 2/

P1 = P.P. interogativă
P2 = c.d. (dependenţă unilaterală – centru verbal „ştie” din P1 ) (cine =
pronume relativ)
faţă de
„Cine ştie cine a câştigat!”
cine ştie cine = locuţiune pronominală nehotărâtă.
- Relaţia de dependenţă poate fi convertită într-o relaţie de adordonare de

tip coordonativ ; prin plasarea pe acelaşi plan a celor două unităţi
referenţiale:
Pentru că a fost ger 1/, de aceea au îngheţat apele 2/
P1 = c.c.cz (dependenţă unilaterală – centru verbal „au îngheţat” din P 1 )
(pentru că = locuţiune conjuncţională specifică)
P2 = P.P. autonomă
A fost ger 1/ şi/ de aceea au îngheţat apele.2/
P1 = P.P.
P2 = P.P.
La nivel sintagmatic, din convertirea unui raport de dependenţă poate

rezulta o apoziţie:
- Doctorul este unchiul tău. > Doctorul, unchiul tău.
nume predicativ apoziţie.
- Convertirea relaţiei de dependenţă într-o relaţie de supraordonare se

produce în transformarea vorbirii indirecte în vorbire directă:
- L - a întrebat dacă a înţeles > Ai înţeles?1/l-a întrebat el.2/
P1 = P.P.
P2 = P. Incidentă.
- I - a promis că nu-l deranjează > Nu te mai deranjez, îţi promit.

Construiți două enunțuri în care să fie ocurent un complement
circumstanțial de scop. Convertiți relația de dependență într - o relație de
coordonare. Precizați tipurile de modificări survenite.


38

Indicați trăsăturile generale ale relației de dependență.
1. D. S. L.: dependența, 2001 – 2005.

2. G. A. L. R.: pag.16 – 19, 2005.
39
MIJLOACELE FONETICE DE REALIZARE A RELAȚIEI DE

DEPENDENȚĂ
Cuprins Pagina

8.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace prozodemice de realizare a relației
de dependență: accentul, intonația, pauza..................................................................... 41
8.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace grafematice de realizare a relației
de dependență: punctul, majuscula, virgula, cratima, două puncte, linia de dialog...... 44
40

 recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace prozodemice de realizare
a relației de dependență: accentul, intonația, pauza;
 recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace grafematice de realizare
a relației de dependență: punctul, majuscula, virgula, cratima, două
puncte, linia de dialog.
8.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace prozodemice de realizare a relației de

dependență: accentul, intonația, pauza.
După nivelul lingvistic la care acţionează, mijloacele care participă la

realizarea relaţiei de dependenţă sunt: FONETICE, MORFOLOGICE,
SINTACTICE.
1. MIJLOACE FONETICE
Se lasă repartizate în:
1.1 Mijloace PROZODEMICE:
1.1.1. ACCENTUL
1.1.2. INTONAŢIA
1.1.3. PAUZA
1.2 Mijloace GRAFEMATICE : unele semne de ortografie şi punctuaţie.
Mijloc 1.1 Mijloace PROZODEMICE

prozodemic 1.1.1. Accentul evidenţiază o silabă, prin durată, înălţime şi intensitate şi
permite delimitarea unitaţilor constitutive ale lanţului vorbit, servind la
Accent interpretarea semantică şi gramaticală a unităţilor sintactice. Astfel:
a) Accentul de intensitate este cel ce distinge poziţia sintactică de subiect
(accentuat) de cea de nume predicativ (neaccentuat):
„Iar cerul este tatăl meu
subiect predicativ
Iar mumă - mea e marea.” (M. Eminescu)
predicativ subiect
b) Accentul asigură diferenţierea subiectului de vocativ (accentuat):
Ileana citeşte. - Ileana, citeşte!
subiect vocativ.
c) Unii constituenţi relaţionali, funcţionali sau modali sunt marcaţi
întotdeauna printr - un accent de intensitate, şi anume:
1. pronumele, adjectivele şi adverbele interogative:
- Cine a plecat?
- Ce tren a sosit?
- Unde vei pleca?
2. adverbele şi locuţiunile adverbiale utilizate ca răspuns afirmativ/negativ
(= adverbe şi locuţiuni adverbiale frastice):
- Da, am înţeles!
3. unele corelative:
- coordonatoare: Atât vara cât şi iarna, îmi place la munte.
- atât = adverb corelativ’;
- cât şi = conjuncţie coordonatoare copulativă.
- subordonatoare:
41
Cum îţi vei aşterne 1/, aşa vei dormi. 2/
P1 = c.c.m. (dependenţă unilaterală – centru verbal „vei adormi” din P2 )
(cum = adverb relativ)
P2 = P.P.
După ce că este leneșă 1/, mai e şi fudulă.2/

P1 = c. cumulativ (dependenţă complexă – centru verbal „e” din P2 )
(după ce că = locuţiune conjuncţională specifică)
P2 = P.P.
Unde a fost frig 1/, de aceea am răcit.2/
P1 = c.c.cz (dependenţă unilaterală – centru verbal = „am răcit” din P 2 )
(unde = conjuncţie subordonatoare specifică provenită prin dejuncţionare
din adverbul relativ omonim).
Adverbe alternative:
Când ma laudă 1/, când ma ceartă2./ P1 = P.P.
1 2
Ba ninge /, ba plouă. / P2 = P.P.
a) Absenţa accentului silabic caracterizează formele atone ale pronumelui
personal (la D sau Ac.):
I-am dat o carte.
Cartea I - am dat - o.
precum şi auxiliarele morfologice şi sintactice.
Intonație Intonaţia se defineşte drept vibraţie melodică a timbrului vocal prezentă

în orice act de comunicare orală şi care participă la realizarea
semnificaţiei. Astfel:
a) Intonaţia reprezintă unicul mijloc de diferenţiere a unităţilor
propoziţionale dupa modalitate/scopul comunicării în:
propoziţii - enunţiative caracterizate printr - un contur intonaţional neutru
- interogative caracterizate printr - un contur intonaţional ascendent;
- exclamative caracterizate printr - un contru intonaţional descendent.
b) Intonaţia ajută la distingerea unor poziţii sintactice:
- subiect |vs| vocativ: Mihai, vărul meu , a plecat la mare.
(+intonaţie) Mihai, vărul meu a plecat la mare.
- subiect |vs| predicativ: Comediant e cel ce plânge.
(+intonaţie) Comediant e cel ce plânge.
- predicativ |vs| complement de relaţie:
(+intonaţie)
„Oşlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă careva cu cât e negru sub
unghie.” (Ion Creangă)
complement de relaţie nume predicativ

c) Intonaţia , însoţită de o pauză diferenţiază:
- o interogativă indirectă de una directă
El a întrebat unde e cartea |vs| El a întrebat : unde e cartea?
- o interogativă directă / indirectă de o locuţiune pronominală nehotărâtă:
Cine ştie pe unde a fost? |vs| - Cine ştie pe unde a fost!
loc.pron.nehot.
d) Împreună cu accentul şi pauza , intonaţia marchează relaţia de
dependenţă dintre două unităţi propoziţionale juxtapuse:
Ai carte , ai parte. P 1 = c.c.cdţ. (dependenţă unilaterală –
42
centru verbal „ai”/ „găseşti”
Bine faci , bine găseşti. din P2 ) , ( dacă = conector eliptic)
P2 = P.P.
e) Intonaţia apare ca expresie afectivă a locutorului în unele enunţuri care
ocupă o poziţie sintactică de complement circumstanţial:
Unde te-ai grăbit 1/, de-aia ai greşit.2/
P1 = c.c.cz (dependenţă unilaterală – centru verbal = „ai greşit” din P 2 ),
(unde = conjuncţie coordonatoare specifică)
P2 = P.P.
După ce că nu face nimic1/ mai şi vorbeşte2/
P1 = c. cumulativ (dependenţă complexă – centru verbal „vorbeşte” din
P2 ) , (după ce că= conjuncţie subordonatoare specifică)
P2 = P.P.
f) Intonaţia diferenţiază enunţurile interogative retorice de cele
interogative directe:
Ai rezolvat tu problema? – Ai rezolvat problema?
Pauză Pauza este o marcă a limitei unei articulaţii a discursului şi asigură

împreună cu accentul şi intonaţia delimitarea şi repetarea analitică a
discursului. Astfel:
a) Prin pauză se realizează poziţia sintactică a unei unităţi în raport cu
celelalte, apartenenţa sau distribuţia ei la un grup sau altul:
Când a plecat 1/, el avea 10 ani.2/ – Când a plecat el 1/, avea 10 ani.2/
b) Pauza poate funcţiona ca INDICE EXTERN DE PREDICAŢIE:
La plăcinte , înainte 1/, la război înapoi.2/ < La plăcinte mergem înainte ,
la război mergem înapoi.
sau ca INDICE RELAŢIONAL şi FUNCŢIONAL al unor unităţi
sintactice, precum unităţile propoziţionale cu poziţia sintactică de
c.c.concesiv sau de c.c.conditional:
Bei1/, mori2/, nu bei3/, tot mori4/
P1 = c.c.cv (dependenţă unilaterală – centru verbal „mori” din P 2),
(conector eliptic „deşi”).
P2 = P.P.
P3 = c.c.cv (dependenţă unilaterală – centru verbal „mori” din P 4 ) ,
(conector eliptic „deşi”)
P4=PP
c) Pauza este un indice interpretativ în analiza enunţurilor din vorbirea
directă în cea indirectă.
Test de autoevaluare 8.1 – Răspunsul la test se găseşte la pagina.

Se dă textul:” Sunt nevrednic și nevrednic fi - voi chiar de m - ai
ierta!/Dar să - ngăduie mărirea sufletului tău, stăpâne,/sî mî urc și eu pe
rugul vitejiilor române…” (Al. Davila).
Precizați rolul fiecărui mijloc prozodemic ocurent în text.
8.2 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de mijloace grafematice de realizare a relației de

43
dependență: punctul, majuscula, virgula, cratima, două puncte, linia de dialog.
Mijloace 1.2 Mijloacele GRAFEMATICE ajută la interpretarea unităţilor sintactice

grafematice din perspectiva relaţiilor care se stabilesc între ele şi a poziţiilor sintactice
pe care le actualizează. Ele marchează, prin varietatea lor , situaţiile
gramaticale care intră sub incidenţa intonaţiei şi a pauzei.
Punct 1.2.1 PUNCTUL marchează sfârşitul unui enunţ asertiv prin coborârea
intonaţiei şi instituirea unei pauze.
Majusculă 1.2.2 Solidară cu punctul, în această situaţie, este MAJUSCULA, ca semn

al începutului unui enunţ.
NB: În limba româna, majuscula poate avea următoarele valori:

a) valoarea morfologică – realizează distingerea substantivelor proprii de
cele comune.
b) valoarea lexicală – distinge unităţile lexicale corespunzătoare unor nume
proprii, create prin simbolizare, de numele comune: Poarta Otomană,
Semiluna, Speranţa.
c) valoarea sintactică – marcă a începutului unui enunţ.
Virgulă 1.2.3 Virgula este marcă a unei pauze scurte şi serveşte ca mijloc de
delimitare a două unităţi propoiţionale aparţinând aceluiaşi enunţ sau de
diferenţiere a unui subiect de un vocativ sau a unui atribut neizolat de unul
izolat.
De regulă, omisiunea unei baze predicative este suplinită prin folosirea

virgulei. De asemenea, virgula are un rol deosebit în relevarea fenomenelor
sintactice de intercalare şi dislocare.
Tu1a/, dacă vrei2/, să vii1b/, oricând vei avea nevoie3/, la mine.1c/
P1 = P.P.
P2 = c.c.cdţ. (dependenţă unilaterală – centru verbal „să vii”), (dacă =
conjuncţie simplă , subordonatoare , nespecifică).
P3 = c.c.t. (dependenţă unilaterală – centru verbal „să vii”), (oricând = adverb
nehotărât cu valoare relativă).
Linie de dialog 1.2.4 Două puncte şi linia de dialog indică vorbirea directă în opoziţie cu
Două puncte vorbirea indirectă.
1.2.5 Cratima ajută, în operaţia de analiză, la interpretarea unităţilor

Cratimă omofone (m - ai vedea |vs| mai vedea), (bună credinţă |vs| bună – credinţă)
adjectiv cuvânt compus.
Semnele ortografice şi de punctuaţie reprezintă un indicator operaţional în

procesul de analiză, atât în faza de segmentare, cât şi în cea de interpretare
a poziţiilor sintactice.

Se dă textul:” – Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă
omori! Ziceam eu , plângând cu zece rânduri de lacrimi” (Ion Creangă)
Precizați rolul fiecărui semn de punctuație ocurent în text?
44

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

8 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Mijloacele fonetice de realizare a raporturilor de dependență: definiție,

tipologie, exemple.
1. Valeria Guţu – Romalo, pag. 46 – 70, 1973.

2. Gabriela Pană – Dindelegan, pag. 36 – 46, 1992 – 1994.
3. D. S. L.: accent, intonaţie, pauză, semne de ortografie şi de punctuaţie,
2001 – 2005.
45
Mijloacele morfologice: (1) Acordul
MIJLOACELE MORFOLOGICE: (1)ACORDUL
Cuprins Pagina

9.1 Înţelegerea noţiunilor de acord și recțiune.............................................................. 47
9.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în relația de interdependență........ 47
9.3 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de abateri de la normele acordului (acordul
după înțeles și acordul prin atracție)………………………………………………..... 49
46

 înţelegerea noţiunilor de acord și recțiune;
 sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în relația de
interdependență;
 recunoaşterea pricipalelor tipuri de abateri de la normele acordului
(acordul după înțeles și acordul prin atracție).
9.1 Înţelegerea noţiunilor de acord și recțiune.
Mijloace Mijloacele morfologice au ca sferă de manifestare variaţiile de expresie

morfologice de ale cuvintelor, adică flexiunea. În funcţie de categoriile gramaticale care
organizare a dirijează modificările de expresie, se disting:
enunţului 1. flexiunea NOMINALĂ (substantiv, adjectiv), caracterizată prin
variaţiile de GEN, NUMĂR, CAZ, DETERMINARE (pentru
substantiv) și GEN, NUMĂR, CAZ, COMPARAŢIE (pentru adjectiv).
2. flexiunea PRONOMINALĂ (pronume), marcată de categoriile de
PERSOANĂ (pentru pronumele personal, pronumele de politeţe,
pronumele de întărire, pronumele reflexiv, pronumele posesiv), GEN,
NUMĂR, CAZ.
3. flexiunea VERBALĂ (verbul) cunoaște categoriile gramaticale
specifice (intrinsece) de DIATEZĂ, MOD, TIMP şi categoriile
dobândite prin acord (extrinsece) de PERSOANĂ şi NUMĂR.
NB - În plus, tot ca o categorie extrinsecă apare , doar pentru verbele
aflate la diateza pasivă construită cu auxiliarul a fi , categoria de GEN,
deoarece participiul verbului de conjugat se acordă în gen (și în
număr) cu numele – subiect.
Accord Modalităţile prin care mijloacele morfologice se implică în organizarea

Recțiune enunţului sunt ACORDUL şi RECŢIUNEA.
Test de autoevaluare 9.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liberdin chenar.

Precizați care este aria de manifestare a mijloacelor morfologice de
organizare a enunțului.
9.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în relația de interdependență.
2.2.1 ACORDUL este fenomenul gramatical care asigură transmiterea

unor informaţii morfologice de la un centru înspre adjunctul său.
Acordul intervine ca modalitate de realizare a coeziunii sintactice în
cadrul grupului verbal si al celui nominal, concurând la exprimarea
relaţiilor de interdependenţă, de dublă dependenţă (în grupul verbal),
respectiv de dependenţă unilaterală (în grupul nominal).
47
2.2.1.1 Acordul în cadrul relaţiei de INTERDEPENDENŢĂ

În grupul verbal, acordul asigură legătura dintre subiect si predicat, dat
fiind că pronumele – subiect impune verbului la mod personal
informaţia de persoană si număr, iar, în unele situaţii, şi de GEN.
NB: Informaţia de persoană şi de număr este impusă de către numele –

subiect verbului la mod personal aflat la diateza activă sau reflexivă.
Dacă verbul se află la diateza pasivă construită cu auxiliarul a fi
( Exemplu: Concursul a fost câştigat de către Andrei), atunci cel care
preia informaţiile gramaticale de persoană şi număr nu este verbul de
conjugat (a câştiga) ,ci auxiliarul a fi.
Acordul în GEN apare numai la verbele pasive cu auxiliarul a fi, unde

participiul verbului de conjugat (câştigat) repetă informaţia de gen și
de număr a numelui – subiect.
Dirijarea formei gramaticale de către determinat înspre determinantul

său trebuie privită diferenţiat, în funcţie de modalitatea de realizare a
subiectului şi a predicatului.
Astfel:
a) predicatul interjecţional sau cel adverbial nu vor marca formal
acordul, întrucât suportul lor morfologic (interjecţie/adverb) nu
cunoaşte nici categoria persoanei, nici categoria numărului, fiind vorba
despre părţi de discurs invariabile.
b) pentru subiectul realizat printr - o parte de vorbire care este
indiferentă la informaţiile de persoană și de număr (a se vedea
subiectele realizate prin formele verbale nepersonale precum infinitivul,
supinul şi, rar, gerunziul) sau numai la informaţia de persoană
(substantiv, pronume nonpersonale, numerale cu valoare
substantivală/pronominală), respectiv de număr (diverse pronume,
numeralele), acordul nu va fi unul propriu - zis, ci de TIP ANALOGIC:
- se va impune verbului la mod personal o formă de persoană şi/sau de
număr prin analogie cu forma pe care ar fi putut să o impună un
pronume personal capabil să substituie realizările morfologice ale
subiectului, ocurente în respectivul enunţ. Or, singurul pronume
personal care posedă capacitatea de a substitui orice altă parte de
vorbire şi chiar un întreg enunţ propoziţional este pronumele personal
de persoana a III-a (la singular sau la plural). De aceea, prin acord
analogic verbul va avea întotdeauna o formă de persoana a III-a:
- Îmi place muzica. E greu de facut.
sb sb
- Îmi place a lucra . Se aude cântând .
c. Dacă subiectul este MULTIPLU , verbul va apărea cu forme de
plural:
“Lumina şi păcatul îmbraţişându-se s-au înfrăţit în mine”.(L.Blaga)
sb multiplu pers a III-a ,pl
Dacă subiectul multiplu are ca expresie persoane gramaticale diferite,

atunci acordul se face cu persoana cea mai apropiată
locutorului(desemnat prin persoana I):
NB: -persoana I = persoana locutorului;
48
- persoana a II-a = persoana interlocutorului;

- persoana a III-a = trimite la obiectul comunicării.
Exemple:Eu şi tu mergem la teatru.

Eu şi el mergem la teatru.
Tu şi el mergeti la teatru.
El şi ea merge la teatru.
Subiectul multiplu realizat prin verbe la moduri nepersonale nu este

înregistrat prin mărci formale la nivelul verbului determinat:
- A bea și a fuma este dăunator sănătaţii.
sb multiplu
d. În unele situaţii, acordul oferă posibilitatea de a distinge între subiect
și numele predicativ:
- “Minciuni şi fraze - i totul ce statele susţine” (M. Eminescu)
nume predicativ nr pl. nr sg subiect
NB: - ce –subiect (t.r. susţine)
-statele – obiect direct (t.r. susține)
- “Înţelepciunea și iubirea ne e jocul”. (L. Blaga)
nume predicativ multiplu nr. sg nr sg
(subiect)
E. Ca nişte ABATERI de la normele acordului se înregistează:

- ACORDUL DUPĂ ÎNŢELES/LOGIC;
- ACORDUL PRIN ATRACŢIE.

Corectați și explicați greșelile prezente în enunțurile următoare:
9.3 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de abateri de la normele acordului (acordul

după înțeles și acordul prin atracție)
ACORDUL DUPĂ ÎNŢELES/ LOGIC este un tip de greşeală care

apare în contextele în care verbul nu îşi orientează formele de număr şi
de persoană după formele numelui – subiect, așa cum ar fi corect, ci in
raport:
- fie cu întelesul colectiv al substantivului – subiect:
- S - au pus o mulţime de întrebări.
nr pl sb/ nr sg
corect: S - a pus o mulţime de întrebări.
- fie cu determinantul acestuia, aflat la plural:
- O parte dintre oameni au plecat.
sb nr sg nr pl
corect: O parte dintre oameni a plecat.
49
Acordul prezintă variaţii şi atunci când numele-subiect este un toponim

cu formă etimologică de plural, însă, sincronic, este purtător al
informaţiei de singular, întrucât el trimite la o singură localitate,zonă
etc:
- “Ş - apoi Humuleştii nu erau numai aşa, un sat de oameni fară
căpătîi”.(I. Creangă);
- corect: “Ş - apoi Humuleştii nu era(…)”
ACORDUL PRIN ATRACŢIE desemnează situaţii în care:

- fie acordul se face, incorect, numai cu primul termen al unei serii
coordonate (subiect multiplu):
-“Era odată o babă şi un moșneag”.(I. Creangă)
corect: Erau odată o babă şi un moșneag.
-“Oştean a fost şi Sf. Gheorghe şi Sf Dimitrie şi alţi sfinţi şi mucenici”
corect: au fost.
- fie acordul se face, incorect, cu numele predicativ:
- Două sute de lei este o sumă
Sb/nr pl nr sg nume predicativ
În vorbirea directă, mai ales în enunţurile interogative, acordul în

persoană este determinat uneori, incorect, de situaţia de enunţare şi nu
de subiectul gramatical:
- Cine eşti acolo?
corect: Cine este acolo?
- Măi, care sunteţi acolo?
corect: Măi, care eşti acolo?

Corectați și explicați greșelile prezente în enunțurile următoare:


50

1. Acordul în cadrul relației de interdependență: definiție,

particularități, limite.
2. Tipuri de abateri de la normele acordului.
1. Gabriela Pană Dindelegan, Teorie și analiză gramaticală, Editura

Coresi, București, 1992 – 1994.
2. D. S. L.: acord, 2001 – 2005.
51
Acordul în relația de dublă dependență şi în relația de dependență unilaterală
ACORDUL ÎN RELAȚIA DE DUBLĂ DEPENDENȚĂ ȘI ÎN

RELAȚIA DE DEPENDENȚĂ UNILATERALĂ
Cuprins Pagina

10.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației de dublă
dependență...................................................................................................................... 53
10.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației de dependență
unilaterală........................................................................................................................ 54
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10……………………………………………....... 56
52
 sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației de

dublă dependență;
 sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației de
dependență unilaterală.
10.1 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației de dublă

dependență.
Acord în relația 2.2.1.2 Acordul în cadrul relaţiei de DUBLĂ DEPENDENŢĂ

de dublă Tot în grupul verbal, acordul asigură coeziunea sintactică dintre adjectivul
dependență cu poziţie sintactică de nume predicativ/element predicativ suplimentar şi
centrul său nominal (subiect sau obiect direct), deoarece nominalul –
subiect sau obiect direct (numai pentru predicativul suplimentar) impune
adjectivului reluarea informaţiilor de GEN şi de NUMĂR:
Exemple:
- Frumuseţea este trecătoare.
subst fem sg adj sg fem / nume predicativ
- Maria s - a întors bolnavă.
-subst fem sg adj fem,sg/element predicativ suplimentar.
- Maria mă crede bolnav.
ob dir /masc sg adj masc sg/element predicativ suplimentar.
Se observă că realizarea formală a acordului se limitează la situaţia

numelui predicativ şi elementului predicativ suplimentar exprimate
adjectival. Pentru celelalte situaţii, deşi concordanţa formală este posibilă,
ea nu se explică prin fenomenul de acord, ci prin raportul de
coreferenţialitate dintre subiect şi numele predicativ sau dintre
subiect/obiect direct şi elementul predicativ suplimentar:
- Maria s - a întors doctoriţă.
- Maria s - a întors ministru.

Analizați morfosintactic unitățile ocurente în enunțurile următoare:
- Ideea de a se face medic a fost nefericită.
- Fiind foarte bun și lăudat de toți, s - a cam obrăznicit.
- Inițiativa părea a fi a acelorași indivizi.

53
10.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice acordului în cadrul relației de dependență

unilaterală.
Acord în relația 2.2.1.3 Acordul in relaţia de dependenţă unilaterală

de dependență În cadrul relaţiei de depedenţă unilaterală, manifestarea acordului apare
unilaterală numai în grupul nominal şi depinde de trăsăturile semantice şi gramaticale
ale părţii de vorbire care dirijează spectrul flexionar potenţial.
a. Adjectivul, în calitate de determinant al unui nominal, se adaptează la

categoriile de GEN, NUMĂR, CAZ ale acestuia. Altfel spus, se supun
acordului unitaţile sintactice avțnd ca bază de expresie un adjectiv şi
îndeplinind poziţia sintactică de atribut:
“Din orice clipă trecătoare
Ăst adevar îl înţeleg,
Că sprijină vecia - ntreagă
Şi - nvîrte universu - ntreg” (M.Eminescu)
Când determină un singur substantiv, acordul în gen, număr şi caz nu

ridică nici o dificultate. Însă, când determină două sau mai multe
substantive, se pune problema acordului în număr, iar, dacă acestea sunt
de genuri diferite, se pune problema acordului în gen:
Acordul în număr prezintă două ipostaze:
- adjectivul apare la plural:
- Aici sunt multe raţe şi gâşte sălbatice.
- adjectivul apare la singular:
- “Tremură aceeaşi apă şi frunză
- La bătăile aceluiaşi ceas” (L. Blaga)
- Limba si literatura romană sunt obiecte de studiu.
În privinţa acordului în gen, reţin atenţia formele de plural acordate cu

substantivul masculin, atunci când adjectivul este izolat:
- Bunicul si bunica, supăraţi cum erau, au plecat.
Dar acordate în general cu substantivul cel mai apropiat, atunci când
adjectivul este neizolat:
- Fratele si sora mea au plecat.
- Sora şi fratele meu au plecat.
Un aspect important îl reprezintă acordul în gen al adjectivului cu un

substantiv neutru, deoarece, dat fiind că în flexiunea adjectivală categoria
genului este organizată binar (masculin/feminin) și nu ternar ca la
substantiv (masculin/feminin/neutru), adjectivul apare la masculin, când
este la singular, si la feminine, când este la plural.
În privinţa acordului în caz, se înregistrează abateri mai ales când

substantivul – centru este la G. D. feminin singular:
- Valoarea cărții scrisă.
corect: Valoarea cărţii scrise.
sau când este vorba de un adjectiv demonstrativ postpus:
- Lucrarea elevului acesta.
corect: Lucrarea elevului acestuia.
54
b. În condiţii similare cu ale adjectivului demonstrativ, se produce și

acordul articolului demonstrative adjectival cu baza substantivală:
-prietenul cel bun - prietenului celui bun
-prietena cea bună - prietenei celei bune
c. Articolul posesiv – genitival se acordă numai în gen şi număr cu baza

substantivală determinată:
- un copac/unui copac al vecinului.
- nişte copaci/unor copaci ai vecinului.
d. De asemenea, reţine atenţia şi pronumele relativ CARE din

construcţiile de tipul: “un palat ale cărui ferestre” În gramatica
tradiţională, se vorbeşte, incorect, despre existenţa unui “acord
încrucişat”. Însă, fiind vorba despre un pronume şi ştiut fiind că
pronumele este o parte de vorbire care nu se acordă, este corect să
considerăm că, pe de o parte, articolul posesiv genitival (ale) precedă
formal pronumele relativ care, dar funcţional determină baza substantivală
ferestre cu care se acordă în gen şi număr şi că, pe de altă parte,
pronumele relativ preia ANAFORIC informaţiile de gen şi număr ale
antecedentului un palat, cazul genitiv fiind impus prin recţiune de către
centrul nominal ferestre.

Analizați morfosintactic adjectivele ocurente în enunțurile:
-”Pe cât se poate omenește prrevedea, literatura poetică română va începe
în secolul al XX - lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naționale
care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi,
va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării românești ”(Titu Maiorescu).


55

Acordul adjectivului în G (rupul) V (erbal) și G (rupul Nominal).
A se consulta cursul și bibliografia
1. Gabriela Pană Dindelegan, Teorie și analiză gramaticală, Editura

Coresi, București, 1992 – 1994.
2. D. S. L.: acord, 2001 – 2005.
56
Mijloacele morfologice. (2) Recțiunea
MIJLOACELE MORFOLOGICE. (2) RECȚIUNEA
Cuprins Pagina

11.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de recțiune cazuală............................................. 58
11.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru recțiunea prepozițională și recțiunea
conjuncțională…………………………………………………………………………. 60
57
 recunoaşterea pricipalelor tipuri de recțiune cazuală;

 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru recțiunea prepozițională și
recțiunea conjuncțională.
11.1 Recunoaşterea pricipalelor tipuri de recțiune cazuală.
Recțiune Recţiunea este fenomenul gramatical prin care un termen, în calitate de

regent, impune determinatului său anumite trăsături flexionare (caz, mod,
articulare, prepoziţie) care nu sunt ele însele conţinute de termenul care le
- a impus.
Se observă că opoziţia dintre prezenţa /vs/ absenţa din forma gramaticală

a regentului a informaţiilor impuse determinantului este responsabilă de
distincţia dintre acord şi recţiune.
Ca formă de manifestare a constrângerilor sintactice, recţiunea intervine în

toate grupurile sintactice, fiind proprie relaţiilor sintactice în întreaga lor
varietate.
Regim de caz 1. RECŢIUNEA / REGIMUL DE CAZ

VERBUL, în calitate de centru al grupului verbal, impune determinanţilor
săi, realizaţi prin părţi de vorbire care cunosc categoria cazului:
- cazul N. = când aceştia actualizează poziţiile sintactice de subiect, nume
predicativ şi element predicativ suplimentar.
- cazul Ac. = când ocupă poziţia sintactică de obiect direct sau obiect
secundar.
- cazul D. = când au poziţia sintactică de complement indirect.
SUBSTANTIVUL, în calitate de centru de grup nominal, impune

determinantului său realizat printr-un nominal (substantiv, pronume) cu
poziţia sintactică de atribut:
- cazul G.: ,,Frunzele copacilor s - au ofilit”.
- cazul D.: - ,,decernarea de premii sportivilor”
- ,,Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să - mi

ieie vamă’’ (M. Eminescu)
- ,,Faţa-i era roşie ca bujorul”.
NB: În construcţiile nominale contrase, dativul este cazul preferat:

glorie eroilor < aducem glorie eroilor
ADJECTIVUL, domină, de obicei, relaţia cu determinantul nominal cu

ajutorul cazului D.: - (aer) folositor vieţii
58
- (climat) favorabil creaţiei
INTERJECŢIA, în situaţii mai puţin obişnuite, în virtutea echivalenţei

cu un verb, poate domina dependenţa unui nominal, impunându-i:
Cazul N. = când are poziţia sintactică de subiect:
,,Hai şi tu cu noi”.
Cazul D. = când este complement indirect:
,,Bravo vouă”.
- Cazul Ac. = când este complement direct:

,,Dă - mi carul şi na - ţi boii”.
NB: Recţiunea cazuală poate fi dublată, în anumite condiţii sintactice, de

morfemele de determinare, prin care se evidenţiază distinţiile de ordin
funcţional dintre:
- Subiect |vs.| element predicativ suplimentar:
- S-a întors profesorul. |vs.| S-a întors profesor.
subiect e.p.s.
Subiect |vs.| nume predicativ:
- Studenta este sora mea. |vs.| Studentă este sora mea.
subiect n.p.
Subiect |vs.| complement direct:
- Banii aduc bani. |vs.| Bani aduc banii.
sb. ob.dir. ob.dir. sb.
Element predicativ suplimentar |vs.| c.c.m. comparativ de egalitate:
- Lucrează ca doctor. |vs.| Lucrează ca un doctor.
e.p.s. ccm comp. de egalitate.
ADVERBUL impune determinantului său nominal cazul D:
(a răspuns) favorabil cererii noastre.
PREPOZIŢIA este răspunzătoare de variaţiile de expresie ale

nominalelor pe care le precedă, cărora le impune, prin recţiune, un anumit
caz. În funcţie de cazul impus, prepoziţiile se împart în:
a) Prepoziţii cu regim de ACUZATIV: {la, de, pentru, până la, faţă de, în
loc de, etc.}.
b) Prepoziţii cu regim de DATIV (au un inventar limitat la 6 ocurenţe):
{datorită, graţie, mulţumită, conform, potrivit, contrar}.
c) Prepoziţii cu regim de GENITIV = se caracterizează prin faptul că au o
finală omonimă cu a morfemului de determinare hotărâtă: - (u) l, -le, -a:
{asupra, contra, deasupra, în faţa, în locul, în dreptul, în spatele, etc.}.
NB: Prepoziţiile care, în general, au regim de GENITIV pot impune însă
un caz diferit în următoarele situaţii:
1. Prepoziţia contra are regim de Ac., nu de G., când precedă un
complement de schimb:
- Schimb apartament contra garsonieră.
caz. Ac./ c.de schimb
2. Când precedă un pronume posesiv, au un regim de Acuzativ:
- împotriva mea;
- contra ta;
- în dreptul său, etc.
59

- Se dă textul:” Bine ar fi fost să fi vorbit cu colegul tău și să fi stabilit
împreună cum veți proceda, spre a vă asigura că, orice s - ar întâmpla,
planul vostru poate fi realizat”.
Cerințe:
- Indicați care sunt cazurile impuse prin regim și precizați natura
morfologică a centrului.
11.2 Sublinierea Trăsăturilor Caracteristice Pentru Recțiunea Prepozițională Și

Conjuncțională
Recțiune 2. RECŢIUNEA PREPOZIŢIONALĂ constă în impunerea unei

prepozițională anumite prepoziţii în detrimentul celorlalte existente în limbă de către un
verb – centru sau de către un adjectiv deverbativ (derivat de la un anumit
verb).
În Sintaxa grupului verbal (Editura Aula, 1999), Gabriela Pană –

Dindelegan distinge 3 tipuri de situaţii în care verbul impune
determinanţilor săi o construcţie prepoziţională, cerând selecţia unei
anumite prepoziţii:
a. Construcţii în care prezenţa prepoziţiei reprezintă o trăsătură sintactică
a verbului (o trăsătură combinatorie dictată de reguli sintactice):
- a apela la;
- a beneficia de;
- a consta în;
- a depinde de;
- a recurge la;
- a se certa cu;
- a învecina cu;
- a se teme de, etc.
b. Construcţii în care apariţia prepoziţiei constituie o trăsătură semantică a

verbului, selecţia acesteia depinzând de reguli de natură semantică: verbul
actualizează atât o construcţie prepoziţională, cât şi una neprepoziţională,
diferenţiate semantic.
Exemple: - a apuca ceva – a se apuca de ceva;
- a decurge – a decurge din ceva;
- a prevedea ceva – a prevedea ceva cu;
- a termina ceva – a termina cu ceva;
- a vedea ceva – a vedea de ceva/cineva, etc.
60
c. Construcţii în care prezenţa prepoziţiei este facultativă, verbul fiind

autonom din punct de vedere semantic:
- El se laudă – El se laudă cu ceva/cineva,
- El se supără – El se supără pe cineva. etc.
Recțiune 3. RECŢIUNEA/ REGIMUL CONJUNCŢIONAL defineşte situaţiile

conjuncțională în care verbul-centru al unui enunţ impune prezenţa unei conjuncţii şi,
implicit, a unui mod:
- Doresc + să plec (+conjunctiv);
- Afirm + că plec (+indicativ).

Analizați morfosintactic secvențele subliniate:
- Înaintea lui se formase o coadă imensă.
- Înaintea mea erau două persoane.
- E un comportament conform uzanțelor.
-Conform regulamentului, a fost eliminat.
- Despre a cui lucrare este vorba?
- Era marcat de ceea ce se întâmplase.
-Nu se știe pentru ce s-a dus acolo.


Explicaţi de ce finanţele publice asigură însăşi funcţionarea statului?
61

1. Acord /vs/ recțiune.

2. Imul de caz al prepozițiilor.
3. Regimul prepozițional.
1. Gabriela Pană – Dindelegan, Sintaxa grupului verbal, Editura Aula,

Brașov, pag. 39, 1999.
2. D. S. L.: recțiune, 2001 – 2005.
62
Mijloacele sintactice: (1) Joncțiunea
MIJLOACELE SINTACTICE: (1) JONCȚIUNEA
Cuprins Pagina

12.1 Înţelegerea noţiunii de joncțiune............................................................................. 64
12.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru prepoziții și locuțiuni
prepoziționale.................................................................................................................. 64
12.3 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru conjuncții și locuțiuni
conjuncționale................................................................................................................. 65
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 12………………………………………. 68
63

 înţelegerea noţiunii de joncțiune;
 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru prepoziții și locuțiuni
prepoziționale;
 sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru conjuncții și locuțiuni
conjuncționale.
12.1 Înţelegerea noţiunii de joncțiune
Mijloc sintactic MIJLOACE SINTACTICE de realizare a relaţiilor de dependenţă

sunt JONCŢIUNEA, ADERENŢA şi TOPICA
Joncțiune JONCŢIUNEA se definește drept legătură care se realizează cu ajutorul

unor segmente simple/complexe, numite elemente de relaţie, plasate în
zona de articulaţie a celor două unităţi sintactice. Joncțiunea serveşte la
exprimarea relaţiilor de dependenţă unilaterală, de dublă dependenţă, de
dependenţă complexă şi de interdependenţă.
Din punct de vedere structural, elementele de relaţie au dublu rol:

- asigură coeziunea celor două unităţi sintactice;
- iar, prin funcţia integratoare, le ierarhizează.
Calitatea de elemente de relaţie este îndeplinită de:

- prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale;
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare;
- pronume şi adjective relative;
- pronume şi adjective interogativ – relative;
- unele pronume şi adjective nehotărâte cu valoare relativă;
- adverbe relative şi relative – interrogative;
- unele adverbe nehotărâte cu valoare relativă.

Definiți joncțiunea.
12.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru prepoziții și locuțiuni prepoziționale
PREPOZIŢIILE ŞI LOCUŢIUNILE PREPOZIŢIONALE exprimă,

la nivel sintagmatic (al propoziţiei), relaţiile de dependenţă dintre:
- un regent nominal, verbal, adjectival, adverbial sau interjecţional;
- un determinant atributiv, predicativ, completiv sau circumstanţial.
Sub aspectul STRUCTURII, prepoziţiile se împart în:
- simple: {a, cu, de, din, în, la, pentru, spre, etc.};
- compuse: {de la, de către, de pe, de pe la, pe la, etc.};
64
- loc. prepoziţionale: {faţă de, în afară de, în loc de, în privinţa, etc.}.
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale implică totodată şi fenomenul

de RECŢIUNE, prin care este impusă forma cazuală a determinantului
nominal.
SELECŢIA relatorilor de tip prepoziţional este condiţionată de:

- conţinutul raportului de determinare, poziţia sintactică ocupată de
unitatea pe care o precedă; varietatea semnificaţiilor actualizate de o
poziţie sintactică (mai ales în cazul circumstanţialelor);
- trăsăturile semantice şi gramaticale ale termenului regent.
Exemple: - a se încrede, încrezător, încrederea + ÎN
- a apela, apelarea + LA.
Selecţia relatorilor prepoziţinali din aceeaşi clasă poate fi liberă,
reprezentând o problemă de stil/ uzaj:
- Casa de/ din cărămidă este rezistentă.
În calitatea de indicator relaţinal şi funcţional, prepoziţiile se distribuie
în CLASE FUNCŢIONALE:
SPECIFICE = locale: deasupra, de-a lungul, în faţa,de-a lungul, în
faţa, la dreapta etc.
temporale: în timp ce, în timpul (=numai în G.T.)
cauzale: din cauză de, din pricină de etc.
instrumentale: graţie, mulţumită, datorită, pe baza, pe
bază de:
opoziţionale: în locul, în loc de etc.
concesive: în ciuda, în pofida etc.
de relaţie: în privinţa, referitor/relativ la, în ceea ce
priveşte NESPECIFICE sau generale: a, de, din, la, pe, etc.
În cadrul poziţiilor sintactice circumstanţiale locale şi temporale,
sistemul prepoziţional cunoaşte o organizare CORELATIVĂ:
- fie pe baza relaţiei de antonimie dintre termenii regenţi:
- intru în/ies din;
- pun cartea pe/iau cartea de pe;
- merg la/vin de la.
- fie pe baza selecţiei dintre 2 puncte limită:
- Este liber de luni până joi.
- Din mai până în septembrie (...).
- De la gară până la şcoală.
NB: Secvenţele care reprezintă cele 2 puncte limită ocupă, din punct de
vedere sintactic, aceeaşi poziţie sintactică:
- de luni=c.c.t. de la gară=c.c.l.
- până joi=c.c.t până la şcoală=c.c.l.
12.3 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru conjuncții și locuțiuni

conjuncționale
Conjuncții Funcţionează pentru a exprima relaţia de dependenţă între o unitate

propoziţională şi termenul său regent (nominal, verbal, adjectival,
adverbial, interjecţional).
Exemple: „Bine te-am găsit, împărate 1/, deşi mă tem 2/că (nu) te-oi lăsa
65
cu bine 3/, pentru că am venit 4/

să ne luptăm greu, 5/ că destul ai viclenit asupra tatălui meu. 6/” (Mihai
Eminescu)
P1 = PP
P2 = cv (dependenţă unilaterală – am găsit din P1)( deşi = conjuncţie
subordonatoare simplă specifică);
P3 = c prepoziţional (dependenţă unilaterală – cv mă tem din P2)( că =
conjuncţie subordonatoare simplă nespecifică);
P4 = c.c.cz. (dependenţă unilaterală – c.v. (nu) oi lăsa din P3)( pentru că
= locuţiune conjuncţională subordonatoare specifică);
P5 = c.c.final (dependenţă unilaterală – c.v. am venit din P4)( să =
conjuncţie subordonatoare simplă nespecifică);
P6 = c.c.cz (dependenţă unilaterală – c.v. să luptăm din P5) ( că=
conjuncţie subordonatoare simplă nespecifică).
Plasate la iniţiala unităţii propoziţionale dependente, conjuncţiile şi

locuţiunile conjuncţionale se instituie în INDICATORI de bază în
operaţia de segmentare a unui enunţ în unităţi constitutive.
El a spus1/că 2a/dacă va fi libe 3/va veni2b/
P1 = PP;
P2 = cd (dependenţă unilaterală – c.v. a spus din P1) ( că = conjuncţie
subordonatoare simplă nespecifică);
P3 = cdţ (dependenţă unilaterală – c.v. va veni din P2) ( dacă =
conjuncţie subordonatoare simplă nespecifică).
Sub aspectul structurii, se împart în:

- Conjuncţii SIMPLE: că, dacă, de, să, deşi, căci, etc.
- Conjuncţii COMPUSE: grupări cu o structură clară de 2 sau mai multe
elemente conjuncţionale (conjuncţii simple / adverbe relative): ca... să,
ca să, cum că, precum că, etc.
Locuțiuni LOCUŢIUNI CONJUNCŢIONALE: în a căror structură este

conjuncționale obligatorie prezenţa unui element conjuncţional (conjuncţie propriu-zisă,
adverb relativ, pronume relativ), celălalt element putând fi:
- un adverb: => măcar că, măcar de, măcar să, chiar dacă/de, de unde
(nu), „dacă”, (de) îndată ce, numai ce/cât etc.
- un substantiv cu/fără prepoziţie: => în caz că, în vreme ce, de vreme
ce, în timp ce, pe măsură ce, odată ce, (pe) câtă vreme ce, din moment
ce, în vreme cât, etc.
- prepoziţie / locuţiune prepoziţională: => pentru că, pe lângă că,
pentru ca să, fără (ca) să, cu toate că, după ce/cum, ca şi când/cum, în
loc să, din cauză că, în afară că, etc.
NB. Caracterul de locuţiune al acestor îmbinări este dat de:
- pierderea autonomiei semantice a elementelor componente;
- pierderea autonomiei morfologice (componentele devin invariabile);
- pierderea autonomiei sintactice (componentele îşi pierd valenţele
combinatorii: ele nu mai pot avea determinanţi).
Testul prin care se verifică statutul de locuţiune al unei grupări constă în

introducerea unor determinanţi specifici. De exemplu, dacă apare un
substantiv, atunci determinantul său specific va fi reprezentat de un
66
adjectiv. În cazul în care introducerea determinantului specific este

posibilă, atunci gruparea nu va constitui o locuţiune, Însă, în caz contrar,
vom avea de a face cu o locuţiune.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale pot fi clasificate funcţional în:

- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale SPECIFICE;
- cauzale: căci, deoarece, întrucât, din pricină/cauză că, fiindcă, pentru
că, de vreme ce, o dată ce etc.
NB. din teama că nu este o locuţiune conjuncţională, ci o grupare liberă

(din teama = substantiv precedat de prepoziţia simplă din + conjuncţia
că):
- condiţionale: în caz că;
- concesive: deşi, chiar dacă/de/să, cu toate că, măcar să/că/de, chit că,
şi de etc.;
- modale: cu cât, pe măsură ce, ca şi când/cum, de parca;
- temporale: până să/ce.
- cumulative: după ce că, pe lângă că.
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale NESPECIFICE: că, să, dacă,
de.
SELECŢIA conjuncţiilor şi locuţiuniulor conjuncţionale este

condiţionată de:
1. Trăsăturile semantice gramaticale ale regentului (în cazul unităţilor
prepoziţionale necircumstanţiale). Astfel:
a. verbele de modalitate (a trebui, a putea etc.) şi de aspect (a începe, a
continua, a termina) reclamă prezenţa conjuncţiei SĂ.
b. verbele sentiendi (a auzi, a vedea, a simţi etc.), verbele declarande (a
declara, a postula) şi verbe dicendi (a zice, a spune, etc.) selectează
conjuncţia CĂ.
c. substantivele şi adjectivele deverbative (provenite, prin derivare, dintr
- un verb) păstrează acelaşi relator ca verbul din care s-au format:
dorinţa/necesitatea să…, convingerea/convins că…
d. conjuncţiile CĂ, SĂ, DACĂ apar în structura unităţilor propoziţionale:
- atributive, atunci când regentul este un substantiv abstract:
- El are posibilitatea să - şi afirme talentul.
- Îl durea gândul că va pleca.
- Nu mi-a răspuns la întrebarea dacă va ploua.
predicative, daca subiectul regentei este un nume abstract:
- Părerea lui este că va reuşi.
- Întrebarea este dacă va veni.
- Dorinţa mea este să reuşeşti.
e. adverbele predicative selectează conjuncţia CĂ.
- Bineînţeles că va câştiga.
- Desigur că s - a liniştit.
- Poate că voi rămâne acolo.
2. Poziţia sintactică actualizată de enunţul propoziţional dependent (în
cazul circumstanţialelor).
3. Modalitatea enunţurilor condiţionează procesul de selecţie a
elementelor de relaţie în fenomenul de transformare a vorbirii directe în
vorbire indirectă. Astfel:
- Enunţurile enunţiative din vorbirea directă se vor transpune în
67
vorbirea indirectă prin conjuncţia CĂ:

- Astăzi este joi, a zis el. => El a zis că astăzi este joi.
- Enunţurile imperative vor primi ca marcă, în vorbirea indirectă,
conjuncţia SĂ.
- Aşteaptă - mă, a zis ea. => Ea a zis să o aştepte.
Enunţurile interogative totale vor purta ca marcă, în vorbirea indirectă,
conjuncţia DACĂ.
- A plecat singur? a întrebat el. => El a întrebat dacă a plecat singur.
Trăsăturile caracteristice ale conjuncţiilor şi locuţiunilor conjuncţionale

sunt, din punct de vedere morfologic, absenţa flexiunii, fiind o parte de
discurs neflexibilă, iar, din punct de vedere sintactic, absenţa
autonomiei, ele fiind simple instrumente gramaticale, fără poziţie
sintactică şi cu două valenţe obligatorii:
termen regent - conjuncţie – enunţ prepoziţional dependent

Analizați conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale din textul următor:
”Chiar de nu a făcut mari eforturi, după cum spun martorii, merită să fie
subliniat că a câștigat numai cu ceea ce i-a stat la îndemână, fără să
beneficieze de ajutor din afară.”



Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale: definiție, clasificare.
68
1. D. S. L.: joncțiune, prepoziție, conjuncție, 2001 – 2005.

2. G. A. L. R.: vol. I pag. 607 – 630, pag. 631 – 656, 2005.
69
Elementele de relație: Dificultăți si controverse
ELEMENTELE DE RELAȚIE: DIFICULTĂȚI ȘI

CONTROVERSE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 13……………………………………………...... 71

prepozițiilor/locuțiunilor prepoziționale……………………………………………… 71
conjuncțiilor/locuțiunilor conjuncționale…………………………………………….. 76
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13……………………………………... 79
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 13……………………………………………..... 79
70
 să înțeleagă dificultățile și controversele legate de interpretarea

prepozițiilor/locuțiunilor prepoziționale;
 să înțeleagă dificultățile și controversele legate de interpretarea
conjuncțiilor/locuțiunilor conjuncționale.

prepozițiilor/locuțiunilor prepoziționale
Dificultate 1. Există situaţii în care prepoziţiile/ locuţiunile prepoziţionale cu regim

gramaticală de G/D pot intra în raport de variație liberă cu cele care au ca regim cazul
Ac.
Interpretare
controversată G./D. Ac.
Înaintea înainte de
G în locul în loc de
din cauza din cauză de
D. potrivit potrivit cu
conform conform cu
2. Prepoziţia contra are, în general, regim de G. (Se luptă contra

vântului), singura excepţie fiind reprezentată de construcţiile cu un
complement de schimb în care prepoziţia contra are regim de Ac.
Schimb apartament contra garsonieră.
c. de schimb/subst. la Ac.
3. Prepoziţiile din clasa celor cu regim de G. devin prepoziţii cu regim de

Ac. atunci când precedă un pronume posesiv:
- împotriva copilului - împotriva sa
G. Ac.
contra ei - contra mea
G. Ac.
4. Elementele {GRAŢIE, MULŢUMITĂ, DATORITĂ, CONFORM,

CONTRAR, POTRIVIT} au o DUBLĂ valoare morfologică:
pot fi: substantive: El are graţie.
GRAŢIE Am întâlnit o
mulţumită.
MULŢUMITĂ
prepoziţii cu regim de D.=când
nu pot primi
un determinant adjectival: A
câştigat
graţie/mulţumită lui.
DATORITĂ
CONFORM pot fi: adjective=când depind de un
71
regent
POTRIVIT substantival/pronominal cu care se
CONTRAR acordă în gen, număr şi caz:
- constatare conformă/contrară aşteptărilor
- explicaţie potrivită situaţiei
prepoziţii cu regim de D.=când apar în G.V.
A reacţionat conform/contar/potrivit aşteptărilor.
A câştigat datorită perseverenţei.
5. Construcţiile de tipul: APROAPE DE

ÎNAINTE DE
ÎMPREUNĂ CU
ALĂTURI DE/CU
LA UN LOC CU
LAOLALTĂ CU
ÎNAINTE DE
etc.
au o dublă interpretare:
a) în gramaticile tradiţionale=LOCUŢIUNI PREPOZIŢIONALE
Astfel, în Gramatica limbii române, Editura Academiei (1963), în
volumul 1 (Morfologia), p. 322 – 323, sunt considerate locuţiuni
prepoziţionale, pentru ca, în volumul 2 (Sintaxa), p. 162, să se afirme că
sintagme de tipul:
(locuieşti) aproape de el sunt analizabile în:
aproape=adverb de loc/c.c.l.
de el=c.ind. al adverbului aproape
Se menţionează însă şi posibilitatea de interpretare a construcţiei aproape
de ca loc. prep. =>aproape de el=c.c.l./pron.pers. precedat de loc. prep. cu
regim de Ac. aproape de.
Se observă un mod de tratare neuniform, soluţiile oferite în fiecare dintre

cele 2 volume fiind divergente, fapt ce distruge caracterul unitar al
gramaticii.
b) în gramatica modernă, Georgeta Ciompec (Limba română
contemporană, 1985) demonstrează că aceste construcţii reprezintă
îmbinări libere, cu structura:
ADVERB+PREPOZIŢIE
Argumente:
- elementul adverbial îşi păstrează intacte sensul şi calitatea de
determinant verbal;
- construcţia introdusă prin prep. de/cu este o unitate sintactică
(c.prepozițional) distinctă, guvernată de adverb, fapt verificat prin
posibilitatea substituţiei ei cu zero:
- Stă aproape de mine – Stă aproape
- Locuiesc împreună cu ei – Locuiesc împreună
NB: Dacă aproape de ar fi fost o locuţiune prepoziţională, atunci nu ar fi
fost posibilă omiterea unuia dintre elementele sale. De exempl, în
locuţiunea verbală a - şi bate joc, termenii componenţi sunt neomisibili”
- Şi - a bătut joc de ei. – *Şi-a bătut de el., enunţ nereperat.
- în Gramatica Academiei este acceptată interpretarea cu ob. ind. pentru
construcţia: ,,Merg paralel cu el”, construcţie care din punct de vedere
72
sintactic este totuşi similară similară cu ,,Merg împreună cu el”,

nejustificându - se astfel tratarea lor diferită.
- posibilitatea disocierii construcţiei prin schimbarea topicii obişnuite a
constituenţilor:
Locuiesc la un loc cu voi. – Locuiesc cu voi la un loc.
Lucrează împreună cu tine. – Lucrează cu tine împreună.
Lucru imposibil în cazul unei locuţiuni.
6. STATUTUL MORFOSINTACTIC al elementului LA din construcţii de

tipul:
 Au venit LA oameni!
 Au mâncat LA mere!
este, de asemenea diferit, în funcţie de raportarea la gramatica tradiţinală
sau la gramatica modernă, astfel:
a) în Gramatica Academiei (1963), volumul 2, se consideră că:
- la oameni=subiect prepoziţional/sub. în
Ac., impus de
LA=PREPOZIŢIE => recţiunea de caz a prep. la
- la mere=c.d.prepoziţional/subst. în Ac.,
precedat de
prep.simplă la.
Această interpretare, înregistrată ca excepţie, contravine regulilor de
construcţie a subiectului şi a c. direct în limba română, ştiut fiind că:
- prepoziţiile exprimă relaţii de dependenţă (dublă,
complexă,
unilaterală), nu şi relaţii de interdependenţă
<=>subiectul nu
este realizat prepoziţional în limba română;
- c.d. nu admite decât prezenţa, în condiţii precise, a
prepoziţiei
pe, devenită morfem de caz, fiind exclusă apariţia
oricărei alte
prepoziţii şi, implicit, a prepoziţiei la.
b) în gramatica modernă, Valeria Guţu – Romalo (1973) şi Georgeta
Ciompec (1985), atrage atenţia asupra faptului că, în aceste construcţii,
LA şi-a pierdut statutul de prepoziţie, devenind un ADJECTIV
CANTITATIV, cu poziţia sintactică de ATRIBUT CANTITATIV al
substantivului pe care-l precedă, fiind astfel, un echivalent semantic al
adjectivului mult.
 - la=determinant cantitativ/adj.cantitativ;
- oameni=sb./subst. în N.;
- la=c.d./ subst. în Ac. fără prepoziție;
- mere=c.d./subst. în Ac. fără prepoziţie.
Argument:
LA poate fi substituit cu zero => nu funcţionează ca element de relaţie
subordonator, întrucât omiterea unui element de relaţie subordonator
atrage întotdeauna după sine omiterea unităţii sintactice pe care o
precedă:
- Au venit la oameni – Au venit oameni
DAR: - Au venit la tine - *Au venit tine. enunţ nereperat
- relaţia verb – subiect şi verb – ob. dir. nume de obiecte nu se exprimă
niciodată prepoziţional.
73
7. În construcţiile de tipul:
- Ce de oameni au venit!
DE nu are statut de prepoziţie, ci de determinant cantitativ
interpretarea corectă este, cf. Valeriei Guţu – Romalo (1973)
- oameni=subiect în N.;
- ce=adjectiv cantitativ/atr. (t.r. oameni);
- de=c. cantitativ/adv. Cantitativ.
Dincolo de această interpretare, este posibilă şi interpretarea:
- ce=adverb exclamativ (t.r. adjectivul cantitativ
de)/f.s. c.c.m. cantitativ
- de=adjectiv cantitativ/atr. (t.r. oameni)
- oameni=subiect în N.
interpretare rezultată prin raportare la construcţia echivalentă semantic:
Ce mulţi oameni au venit!
c.c.m. atr. sb.
cantitativ.
8. Construcţiile de tipul: - Au venit DIN(TRE) participanţi. sunt

considerate, atât în Gramatica Academiei (1954), cât şi în gramatica
modernă, drept ,,construcţii cu valoare partitivă”, adică nişte ,,construcţii
eliptice” provenite din construcţia de bază – Au venit unii din(tre)
participanţi.
Din(tre) participanţi nu ocupă poziţia sintactică de sb. prepoziţional, ci de

atr. guvernat de un termen regent eliptic: unii, care este sb. verbului au
venit.
LA FEL pentru construcţiile de tipul ,,De-alde ăia nu inspiră încredere”

unde:
- DE - ALDE=adjectiv pronominal/atr. (t.r. ăia)
- ăia=pron./sb. în N.
Construcţia este eliptică, fiind provenită din:
- ,,oameni de aceştia”
9. În construcțiile de tipul:
- Au venit CU TOȚII.
este greșită interpretarea grupării cu toții drept subiect, dat fiind că:
- subiectul verbului au venit este subînțeles (el);
-iar cu toții=eps (< Ei au venit și sunt cu toții.) sau ccm, în GT.
Dacă se recurge la persoana I verbului a veni: (noi) Am venit cu toții, se
observă că acordul în persoană și număr este impus de subiectul inclus
noi și nu de cu toții.
10. În construcţiile de tipul:

- Au venit toţi sau Toţi au venit
se acceptă, dată fiind ambiguitatea construcţiei, o dublă soluţie:
a) toţi=sb.;
b) toţi=e.p.s. (<[Ei] au venit şi sunt toţi);
ei=subiect subînţeles.
Posibilitatea ca pron. nehot. Toţi să ocupe poziţia sintactică de subiect

74
este susţinută de forma gramaticală a verbului au venit, aflat la pers. a III-

a şi nr. pl.. Altfel spus, se poate considera că este vorba de un acord
analogic în persoană şi de un acord propriu - zis în număr, cu direcţia
toţi(sb.) au venit(vb.)
DAR: dacă în enunţ apare pron. pers. ei atunci singura interpretare
admisă este b):
- Ei au venit toţi=> ei=sb./toţi=e.p.s.
11. În construcţiile în care verbul apare la persoana I sau a II-a:

- Am venit TOŢI.
- Aţi venit TOŢI.
Toţi nu poate fi subiectul verbului am/ aţi venit, întrucât ar fi trebuit să-i
impună, prin acord analogic, persoana a III-a.
Sb. este inclus (noi/voi)
Toţi = e.p.s.
12. Prepoziţia DE îşi schimba statutul devenind un determinant de calitate

în construcţiile de tipul:
- A cumpărat DE toate.
atr. (t.r. toate) c.d. (t.r. a cumpărat).
DE=adj. calitativ/atr. (t.r. toate)
13. LA
SUB
PESTE devin ADVERBE DE APROXIMAŢIE (fără poziţie
sintactică) în enunţurile de tipul:
 Avea la 80 de ani.
 Au fost peste 100 de oameni.
 A primit sub 1.000 de lei.
14. DE
PÂNĂ devin, prin conversiune, CONJUNCŢII
SUBORDONATOARE:
PP CNS
- A crescut 1/de (nu) –l mai recunoşteai2/
PP CNS CD
- ,,Cum a făcut acest băiat 1/ de a reuşit 2/ de i-a luat tot?”/ PP
CCT
- A stat la gară 1/ până a plecat trenul 2/
15. DE devine PRONUME RELATIV INVARIABIL în enunţurile de

tipul:
PP ATR
- Casa / de se vede la vale / este a boierului1b/
1 2
16. Elementele A, DE, LA din structura infinitivului sau supinului şi-au

pierdut statutul de prepoziţie, devenind MORFEME LIBERE ale
infinitivului/ supinului.
17. Prepoziţia PE din structura unui Ac. al c.d. personal devine morfem
75
de caz: O cunosc pe Maria.
18. Construcţiile (ÎMPREUNĂ) CU, (LAOLALTĂ) CU au o dublă

interpretare:
a) în Gramatica Academiei (1963):
CU = CONJUNCŢIE COPULATIVĂ
ÎMPREUNĂ CU=LOC. CONJ. COPULATIVĂ
- Tata (împreună) cu mama au plecat.
Argument: forma de plural a verbului precedat s - ar datori faptului că
subiectul este multiplu (tata împreună cu mama).
b) în gramatica modernă, Georgeta Ciompec (LRC, 1985) demonstrează
că, de fapt, forma de plural a verbului se explică printr-un acord după
înţeles (greşeală de limbă), iar posibilitatea înlocuirii lui cu prin şi se
datoreşte faptului că sensul fundamental al prepoziţiei cu este de asociere,
sens foarte apropiat de al conjuncţiei copulative.
Tata (împreună/laolaltă) cu mama au plecat = enunţ incorect, enunţul
corect fiind: Tata (împreună/laolaltă) cu mama a plecat.
CU=PREPOZIŢIE, mai ales dacă se ţine cont că ea se impune numelui pe

care-l precedă cazul Ac., deosebindu-se astfel clar de conjuncţii, care nu
cunosc recţiunea de caz.
tata=sb. în N.
împreună=eps.(eventual, ccm – în gramatica tradiţională)/ adv.
cu mama=c. sociativ în Ac., caz impus prin recțiune de prepoziția
simplă cu
a plecat=P.V.

Indicați trei controverse legate de interpretarea unor prepoziții?

conjuncțiilor/locuțiunilor conjuncționale
Dificultate CAZURI PROBLEMATICE:

gramaticală Grupările:
- în ciuda faptului că
Interpretare - datorită faptului că
controversată - pentru motivul că
-sub pretextul că
Soluții - cu condiţia că / să
alternative - în cazul că
- în scopul să etc.
76
NU sunt locuţiuni conjuncţionale, ci grupări libere analizabile în:

substantiv precedat de prep./loc.prep. + CĂ + atributivă
(Nu) vin (decât) cu condiţia 1/ să mă cheme 2/.

c.c.cdţ. atribut
NB: decât = semiadverb restrictiv
1. Grupările:
- de unde, pe unde, până unde;

- de când, pe când, până când;
- de oriunde, pe oriunde, până oriunde;
- de oricând, pe oricând, până oricând etc.
cunosc o dublă interpretare:

a. în Gramatica limbii române, Editura Academiei (1963, vol.1), sunt
considerate locuţiuni conjuncţionale.
b. în Gramatica modernă, G. Ciompec (LRC, 1985) demonstrează că sunt
grupări libere analizabile în:
prepoziţie simplă + adverb relativ
argumentele invocate fiind următoarele:
- păstrarea intactă a autonomiei semantice şi gramaticale a termenilor;
- analogia cu structuri de tipul: până acolo, până atunci, de acolo, de
atunci care nu sunt interpretate nici în gramatica tradiţională ca locuţiuni
(adverbiale).
Dificultăţi gramaticale
1. În enunţurile optativ- exclamative de tipul:
- De - ar veni vara!
- Dacă aş şti rezultatul!
- de şi dacă nu sunt conjuncţii deoarece apar în cadrul unor propoziţii
principale, chiar dacă, etimologic,
- ele presupun structura de bază:
Aş fi fericit de - ar veni vara.
de/dacă = morfeme/mărci exclamative.
2. În construcţiile populare de tipul:

Că bine zici dumneata, mătuşă!
că nu este conjuncţie, ci particulă expletivă.
3. Elementele PÂNĂ, DE şi DECÂT sunt:

- atât prepoziţii în construcţii de tipul:
- Nu a fost până acolo.
- Mă tem de furtună.
- Este mai tânăr decât tine.
Cât şi conjuncţii:
- Lucrează 1/ până se lasă seara 2/.
- S-a dus 1/ de şi-a cumpărat ţigări 2/.
 Este mai tânăr 1/ decât mă aşteptam 2/.
77
4. În enunţurile de tipul:
- „Bea vinul 1/ şi / să cinstea2/
Voia bună că făcea 3/
Lăutarii le cânta 4/
/Şi/ flăcăii că juca 5/.”
CĂ nu este conjuncţie, ci semiadverb cu valoare narativă.
5. În enunţul:
Ei, că bine mi te-am căptuşit, mătuşă.
CĂ este semiadverb cu valoare exclamativ – intensivă.
6. În structurile următoare, CĂ nu este conjuncţie, ci intră într - o:

locuţiune adverbială de aproximaţie:
- „Mai că trecuse şi vara aia fierbinte!”
Locuţiune adverbială de întărire:
- „Chiar că nu mai aveam nimic!”.
Locuţiune adverbială cu valoare modală:
- „Calul nostru doar că nu se culcase pe jos!”

Indicați trei controverse legate de interpretarea unor conjuncții și
locuțiuni conjuncționale.


78

Elementele de relație: dificultăți și controverse.
1. Ion Coteanu, L. R. C. Fonetică. Fonologie. Morfologie, EDP, București,

pag. 260 – 292, 1985.
2. Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăți,
controverse, noi interpretări, Humanitas Educational, București, p.189 –
197, pag. 200 – 210, 2003.
79
Mijloacele sintactice: (2) Topica, (3) Aderența
MIJLOACELE SINTACTICE: (2) TOPICA, (3) ADERENȚA
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14……………………………………………….. 81

14.1 Înţelegerea noţiunii de topică................................................................................ 81
14.2 Înțelegerea noțiunii de aderență............................................................................. 82
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 14……………………………………... 83
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 14…………………………………………......... 84
80
 înţelegerea noţiunii de topică.

 înțelegerea noțiunii de aderență.
14.1 Înţelegerea noţiunii de topică.
Topică Topica este un ordonator al unităţilor sintactice, în virtutea caracterului

linear al vorbirii. Ea are un DUBLU rol:
Topică - igură plasarea unităţilor într-o anumită succesiune;
ascendentă - rchează poziţia sintactică a unei unităţi în dependenţa sa faţă de o altă
unitate, servind ca INDICE DE RELAŢIE.
Topică
descendentă În limba română actuală, topica este relativ liberă. Au însă TOPICĂ
FIXĂ, în ordine ascendentă (d-at + d-nt) sau descendentă (d-nt + d-at)
unele unităţi sintactice a căror structură este condiţionată de factori
gramaticali şi semantici:
A. În ordine ASCENDENTĂ se organizează:
a. Sintagma NOMINALĂ al cărei d-nt este:
- un adjectiv precedat de articol adjectival demonstrativ: vulpea cea
şireată, băiatul cel isteţ.
- un substantiv în DATIV: domn ţării, preot deşteptării.
- un substantiv în ACUZATIV cu prepoziţie: lecţie de istorie.
- un verb la mod nepersonal: dorinţa de a câştiga, problemă de rezolvat,
apă curgând.
un adverb: mersul înainte, casa de acolo.
b. Sintagmele ADJECTIVALE şi ADVERBIALE:
folositor vieţii, tare ca fierul , bolnav de gripă
c.c.m. comparativ c.c.cz
c.i. de egalitate
plin cu
apă , c.ind.prep c.ind.prep. departe
de mine
b. Se plasează după regent următoarele SUBORDONATE.
- ATRIBUTIVE: Pomul care înfloreşte.
- SUBIECTIVE în dependenţă de un adverb predicativ: Desigur că a
înţeles.
- CNS: Se schimbase că nu-l mai recunoşteai.
- CCM de identificare: Insistentă cum era, a reuşit.
De repede ce a vorbit, nu s - a înţeles nimic.
- CCT inverse : Nici nu a intrat bine în casă, că a şi fost luat la întrebări.
B. În ordine DESCENDENTĂ se organizează o serie de:

- determinanţi adjectivali (de provenienţă pronominală) din componenţa
unor sintagme;
- nominale: Care carte ţi-a plăcut?, Nu ştie câţi ani are de trăit. Fiecare
pasăre pe limba ei
81
piere., Orice om are drepturile lui.

- determinanţi de natură numerală: Avea şi dânsul trei feciori, În primul
an a fost premiat.
C. În poziţie FIXĂ, ascendentă/descendentă, apar şi pronumele personale
neaccentuate în dativ sau acuzativ, dependente de un verb: Mi-e dor de
tine, Cartea aceasta am citit-o, Te-a aşteptat o oră, Văzându-l a
îngheţat.
Fără să aibă un rol decisiv, topica funcţionează ca mijloc de exprimare a

relaţiilor de dependenţă şi, implicit, a poziţiilor sintactice, prin ordonare
topică fiind relevantă opoziţia dintre:
- sb./vs./ n.p Muzica este pasiunea mea.
Pasiunea mea este muzica.
- sb. /vs./ c.d. Elevul ascultă profesorul. / Profesorul ascultă elevul.
- atr. /vs./e.p.s. Băiatul fericit a plecat spre casă./Băiatul a plecat fericit
spre casă.
e.p.s
- atr. /vs./ c.d. Are o problemă de rezolvat./ Are de rezolvat o problemă.
- atr. /vs./ c.i. I-am dat cartea Mariei. /vs./ I-am dat Mariei cartea.

În română, topica este un indicator de funcție sintactică? Argumentați
răspunsul?
14.2 Înțelegerea noțiunii de aderență
Aderența Aderenţa este al doilea mijloc sintactic de exprimare a relaţiilor de

dependenţă, prin care o unitate sintactică dependentă intră în relaţie cu
regentul său printr-o simplă alăturare, fără a implica prezenţa unor mărci
gramaticale sintetice sau analitice.
Aderenţa se manifestă numai la nivelul sintagmatic şi angajează, în

general, unităţi realizate prin părţi de vorbire neflexibile care pot ocupa o
poziţie sintactică. De exemplu, exprimarea dependenţei unui
adverb/locuţiuni adverbiale faţă de un regent verbal, nominal sau
adjectival se realizează prin aderenţă:
- Vorbeşte repede.
- Toamna se numără bobocii.
- Mersul cu faţa înapoi îl ameţeşte
- Doarme cu ferestrele larg deschise.
- Avea sentimente profund umane.
82
Există şi situaţii când, prin aderenţă, intră în relaţie de dependenţă şi

unele părţi de vorbire flexibile:
- substantiv/complement circumstanţial de timp:
El pleacă săptămâna viitoare.
- substantiv/complement circumstanţial de mod de măsură:
Vinde berea cu 20 lei sticla.
- verb la infinitiv (după a putea/a şti) sau gerunziu:
El poate învăţa singur.
Ştie cânta.
Mergea şchiopătând.
Test de autoevaluare 14.2 - Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Precizați ce tip de unități lingvistice pot să-și marcheze dependența față
de un anumit centru prin aderență.


Nr. 14 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Topica și aderența: definiție, particularități, exemple.
83
1. D. S. L.: topica, aderența, 2001 – 2005.
84
Bibliografie

BIBLIOGRAFIE
1. Coteanu Ion, (coord.), L. R. C. Fonetică. Fonologie. Morfologie, EDP, București, 1985.
2. Dicționar de științe ale limbii, Editura Nemira, 2005.
3. Guţu Romalo Valeria, Sintaxa limbii române, Probleme şi interpretări, EDP, Bucureşti,
1973.
4. Guțu Romalo, Valeria (coord), Gramatica limbii române (GALR), Editura Academiei
Române, București, 2005 – 2008.
5. Pană Dindelegan Gabriela, Teorie și analiză gramaticală, Editura Coresi, București, 1992
– 1994.
6. Pană – Dindelegan, Gabriela, Sintaxa grupului verbal, Editura Aula, Brașov, 1999.
7. Pană Dindelegan Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi
interpretări, Humanitas Educational, București, 2003.
8. Pană Dindelegan, Gabriela (coord), Gramatica de bază a limbii române (GBLR), Editura
Academiei Române, București, 2010.
85
Limba română contemporană. Sintaxa

II.8.Limba Romana Contemporana - An II, Sem I - Fulea Mihaela

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

II.8.Limba Romana Contemporana - An II, Sem I - Fulea Mihaela

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

Limba Română Contemporană

1 SINTAXĂ TRADIȚIONALĂ /VS/ SINTAXĂ MODERNĂ 9

3 RELAȚIILE BINARE DE DEPENDENȚĂ: INTERDEPENDENȚA

4 RELAȚIILE SINTACTICE TERNARE: dubla dependență și

5 RELAȚIILE DE NONDEPENDENȚĂ: (1) Coordonarea 27

5.2 Sublinierea trăsăturilor caracteristice pentru nondependența prin

6 RELAȚIILE DE NONDEPENDENȚĂ: (2) Echivalența; (3)

7 RELAȚIA DE DEPENDENȚĂ: TRĂSĂTURI 36

8 MIJLOACELE FONETICE DE REALIZARE A RELAȚIEI DE

9 MIJLOACELE MORFOLOGICE: (1)ACORDUL 46

10 ACORDUL ÎN RELAȚIA DE DUBLĂ DEPENDENȚĂ ȘI ÎN

11 MIJLOACELE MORFOLOGICE. (2) RECȚIUNEA 57

12 MIJLOACELE SINTACTICE: (1) JONCȚIUNEA 63

13 ELEMENTELE DE RELAȚIE: DIFICULTĂȚI ȘI CONTROVERSE 70

14 MIJLOACELE SINTACTICE: (2) TOPICA, (3) ADERENȚA 80

Limba Română Contemporană

Cursul de L. R. C. Sintaxă îți propune o descriere sistematică și

Spor la învăţat şi succes!

Unitate de învăţare Nr. 1

SINTAXĂ TRADIȚIONALĂ VS SINTAXĂ MODERNĂ

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………….......... 10

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 prezentarea generală a nivelului sintactic al limbii și precizarea

1.1 Prezentarea generală a nivelului sintactic al limbii și precizarea metodelor de

Nivel sintactic Punctul de plecare în abordarea nivelului sintactic îl reprezintă conceptul

Lucrările reprezentative tradiţionale sunt:

NB: Dacă am avea în vedere definiţia verbului, prezentată mai sus, ar

Criteriul logico – semantic este utilizat, dincolo de definiţie, în operaţia de

Propunându - şi să ofere un model de descriere operaţional şi uniform,

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 12.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

Gramatică tradițională/vs/gramatică modernă.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

A se consulta cursul și bibliografia.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

1. D. S. L (2005): nivel sintactic, sintaxă, funcție sintactică.

Unitate de învăţare Nr. 2

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2……………………………………………........ 14

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

 familiarizarea cu principalele tipuri de relații (externe/vs/interne

2.1 Familiarizarea cu principalele tipuri de relații

Obiectul de studiu al sintaxei îl constituie descrierea structurii sintactice a

Relaţiile interne se clasifică în:

Clasificarea relaţiilor sintactice face apel la testul substituţiei cu zero (sau

II Relaţii de nondependenţă = când ambii termeni răspund pozitiv la

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 15.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 2.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită

Tipologia relațiilor: criterii de delimitare, tipuri de relații.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

A se consulta cursul și bibliografia?