IONUŢ POMIAN

CONSTRUCŢII COMPLEXE ÎN SINTAXA LIMBII ROMÂNE

0
 Părinţilor mei, Ioan şi Doiniţa,
pe care îi iubesc infinit

1
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. G. G. NEAMŢU, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca
Prof. univ. dr. ELENA DRAGOŞ, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca
Prof. univ. dr. MIHAELA SECRIERU, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Prof. univ. dr. MARIA VULIŞICI-ALEXANDRESCU, Universitatea din Oradea

2
 CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................................................... 9

PARTEA I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE........................................................................... 12

1. Preliminarii.................................................................................................................................... 13
1.1. [Construcţie sintactică]...................................................................................................... 7
1.2. [Coeziune de tip special].................................................................................................... 8
1.2.1. [Construcţii absolute]................................................................................................ 9
1.2.2. [Construcţii relative infinitivale].............................................................................. 9
1.2.3. [Construcţii cu ca şi decât]........................................................................................ 10
1.2.4. [Formele verbale nonfinite]...................................................................................... 10
1.2.5. [Numărul şi persoana]............................................................................................... 11
1.2.6. [Subiectul din construcţii (pseudo)absolute]............................................................. 12
1.2.7. [Oscilaţiile lui ca şi decât].......................................................................................... 12
2. Construcţia sintactică complexă………………………………………………….......……...... 12
2.1. [Definiţie şi detalieri]........................................................................................................... 12
2.1.1. [Tipar sintactic].......................................................................................................... 13
2.1.2. [Constrângere]............................................................................................................ 13
2.1.3. [Coeziuni de tip special]............................................................................................. 13
3. Accepţii ale calificativelor „complex” şi „dezvoltat” ………………………………..…...... 15
3.1. [Preliminarii]....................................................................................................................... 15
3.1.1. [G. Beldescu]............................................................................................................... 15
3.1.2. [Mioara Avram]......................................................................................................... 16
3.1.3. [GLR].......................................................................................................................... 17
3.1.4. [S. Stati]...................................................................................................................... 18
3.1.5. [Valeria Guţu Romalo].............................................................................................. 22
3.1.6. [M. Andrei şi I. Ghiţă]............................................................................................... 22
3.1.7. [Gh. Constantinescu-Dobridor]................................................................................ 24
3.1.8. [D. Irimia]................................................................................................................... 25
3.1.9. [DŞL]........................................................................................................................... 27
3.1.10. [Rodica Nagy]........................................................................................................... 27
3.1.11. [GALR]..................................................................................................................... 28
3.2. Concluzii............................................................................................................................... 29

PARTEA A II-A: PROPOZIŢIILE NONFINITE

Capitolul I: „Construcţiile absolute”

Caracterizare generală a „construcţiilor absolute”

1. Tiparele sintactice ale construcţiilor absolute şi pseudoabsolute cu un scurt istoric……........ 31

1.1. [Definiţie şi tipare sintactice].............................................................................................. 31
3
 1.2. [Ablatīvus absolūtus]............................................................................................................ 32
1.3. [Construcţiile absolute în limbile indo-europene]................................................................ 34
1.4. [Ablatīvus absolūtus vs participium coniunctum]................................................................ 35
1.5. [Coreferenţialitatea subiectelor]............................................................................................ 35
1.6. [Nivelul sintactic de analiză]........................................................................................... 37
1.7. [Participiul absolut – origine şi evoluţie]........................................................................ 37
1.8. [Valori ale participiului absolut în latină]...................................................................... 39
2. Calificativul „absolut”…………………………………………………………………….. . 40
2.1. [Caracterizare generală]................................................................................................. 40
2.1.1. [Izolarea construcţiei şi efectele izolării].............................................................. 40
2.1.2. [Subiectul „absolut”]............................................................................................... 42
3. Semnificaţia circumstanţială a construcţiei absolute şi pseudoabsolute........…………… 47
3.1. [Indeterminarea semantică şi semnalizatorii]................................................................ 47
3.2. [Semnalizatorii semantici]................................................................................................ 48
3.2.1. [Adverbele cu rol de nuanţare]............................................................................... 48
3.2.2. [Catalizatorii tematici]............................................................................................ 49
4. Sinonimii sintactice.……………………………………………………………………….... 50
4.1. [Hipotaxa şi parataxa]...................................................................................................... 50
4.2. [Structuri sintactice echivalente]...................................................................................... 52
4.3. [Relatorii infinitivali vs relatorii conjunctivali].............................................................. 53
4.4. [Contaminări sintactice].................................................................................................... 54
4.5. [Sinonimia sintactică în gramaticile tradiţionale]........................................................... 55
4.5.1. [I. Iordan].................................................................................................................. 55
4.5.2. [V. Şerban]................................................................................................................ 56
4.6. [Sinonimia sintactică în gramaticile generativ-transformaţionale]............................. 56
5. Predicativitatea formelor verbale nepersonale………………………………………….... 56
5.1. [Natura verbală a formelor nonfinite]............................................................................ 56
5.2. [Statutul de propoziţie subordonată].............................................................................. 57
6. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor absolute şi pseudoabsolute..……………....... 60
6.1. [Valori circumstanţiale ale infinitivului]......................................................................... 60
6.2. [Valori circumstanţiale ale gerunziului]......................................................................... 61
6.3. [Valori circumstanţiale ale participiului]....................................................................... 61
7. Tematizarea şi focalizarea construcţiilor absolute şi pseudoabsolute.………………….. 62
7.1. [Conţinut tematic vs conţinut focal]............................................................................... 62
7.1.1. [Tematizarea].......................................................................................................... 62
7.1.2. [Focalizarea]............................................................................................................ 63
8. Aspecte pragmatico-stilistice ale construcţiilor absolute şi pseudoabsolute..………….. 63
8.1. [Variaţii stilistice]............................................................................................................. 63
8.1.1. [Conversaţia curentă dialectală]............................................................................. 63
8.1.2. [Limba literară]........................................................................................................ 63

Construcţiile infinitivale pseudoabsolute

1. Caracterizare generală............................................................................................................. 65
1.1. Definiţia şi tiparul sintactic ............................................................................................... 65
1.2. Categorii verbale deictico-semantice ale infinitivului..................................................... 65
4
 1.2.1. [Modul]........................................................................................................................ 65
1.2.2. [Sinonimia modală]..................................................................................................... 73
1.2.3. [Temporalitatea]......................................................................................................... 75
1.2.4. [Persoana şi numărul]................................................................................................ 86
1.2.5. [Diateza]....................................................................................................................... 90
1.2.5.1. [Activul]........................................................................................................... 90
1.2.5.2. [Pasivul]........................................................................................................... 91
1.2.5.3. [Impersonalul]................................................................................................. 92
1.2.5.4. [Reflexivul]....................................................................................................... 92
1.2.5.5. [Dislocarea infinitivului prin subiect]............................................................ 93
1.2.6. [Tranzitivitatea]........................................................................................................... 94
1.2.6.1. [Verbe tranzitive] ............................................................................................ 94
1.2.6.2. [Verbe ergative].. ............................................................................................ 95
1.2.6.3. [Verbe intranzitive] ........................................................................................ 95
1.3. Statutul proclizei infinitivale a .......................................................................................... 95
1.4. Concluzii la 1.1. – 1.3. ......................................................................................................... 102
2. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor infinitivale.......................................................... 102
2.0. Caracterizare generală........................................................................................................ 102
2.1. Circumstanţiala de timp..................................................................................................... 104
2.2. Circumstanţiala de mod..................................................................................................... 110
2.3. Circumstanţiala de cauză................................................................................................... 115
2.4. Circumstanţiala de scop..................................................................................................... 119
2.5. Circumstanţiala concesivă................................................................................................. 126
2.6. Circumstanţiala condiţională............................................................................................. 129
2.7. Circumstanţiala consecutivă.............................................................................................. 132
2.8. Circumstanţiala opoziţională............................................................................................. 135
2.9. Circumstanţiala cumulativă............................................................................................... 138
2.10. Circumstanţiala de excepţie ............................................................................................ 140
2.11. Circumstanţiala instrumentală (sau de mijloc).............................................................. 141
2.12. Circumstanţiala de relaţie (limitativă sau referenţială)................................................. 143

Construcţiile gerunziale absolute

1. Caracterizare generală.............................................................................................................. 146

1.1. Definiţia şi tiparul sintactic................................................................................................. 146
1.2. Categorii verbale deictico-semantice ale gerunziului....................................................... 146
1.2.1. [Modul]........................................................................................................................ 146
1.2.2. [Temporalitatea]......................................................................................................... 157
1.2.3. [Persoana şi numărul]................................................................................................ 160
1.2.4. [Diateza]...................................................................................................................... 163
1.2.4.1. [Activul].......................................................................................................... 163
1.2.4.2. [Pasivul].......................................................................................................... 163
1.2.4.3. [Impersonalul]............................................................................................... 164
1.2.4.4. [Reflexivul]..................................................................................................... 164
1.2.5. [Tranzitivitatea]......................................................................................................... 165
1.2.5.1. [Verbe tranzitive] .......................................................................................... 165
5
 1.2.5.2. [Verbe ergative].. .......................................................................................... 165
1.2.5.3. [Verbe intranzitive] ...................................................................................... 165
2. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor gerunziale.......................................................... 166
2.0. Caracterizare generală....................................................................................................... 166
2.1. Circumstanţiala de timp..................................................................................................... 168
2.2. Circumstanţiala de cauză................................................................................................... 171
2.3. Circumstanţiala condiţională............................................................................................. 172
2.4. Circumstanţiala concesivă.................................................................................................. 173
2.5. Circumstanţiala de mod..................................................................................................... 174
2.6. Circumstanţiala instrumentală (de mijloc)...................................................................... 177
2.7. Circumstanţiala consecutivă.............................................................................................. 178
2.8. Circumstanţiala de scop..................................................................................................... 178
2.9. Circumstanţiala de relaţie (limitativă sau referenţială).................................................. 180
2.10. Circumstanţiala cumulativă............................................................................................ 180

Construcţiile participiale absolute

1. Caracterizare generală............................................................................................................ 182

1.1. Definiţia şi tiparul sintactic .............................................................................................. 182
1.2. Categorii verbale deictico-semantice ale participiului.................................................... 182
1.2.1. [Modul]....................................................................................................................... 182
1.2.2. [Temporalitatea]........................................................................................................ 185
1.2.3. [Persoana şi numărul]............................................................................................... 186
1.2.4. [Diateza]..................................................................................................................... 187
1.2.4.1. [Sensuri active].............................................................................................. 187
1.2.4.2. [Sensuri reflexive].......................................................................................... 187
1.2.4.3. [Sensuri pasive].............................................................................................. 187
1.2.5. [Tranzitivitatea]......................................................................................................... 187
2.0. Caracterizare generală....................................................................................................... 187
2.1. Circumstanţiala de timp.................................................................................................... 188
2.2. Circumstanţiala de cauză.................................................................................................. 190
2.3. Circumstanţiala concesivă................................................................................................. 191
2.4. Circumstanţiala condiţională............................................................................................. 194

Concluzii....................................................................................................................................... 195

Capitolul al II-lea: Construcţiile relative infinitivale

1. Tiparul sintactic al construcţiei relative infinitivale cu un scurt istoric....……………..... 196

1.1. [Definiţie şi tipar sintactic]................................................................................................ 196
1.2. [Istoric]............................................................................................................................... 197
2. Semnificaţii modale ale construcţiilor relative infinitivale……………………………...... 198
2.1. [Construcţiile relative infinitivale vs interogativele retorice]......................................... 199
2.2. [Relativizatorul care].......................................................................................................... 202
2.3. [Exprimarea categoriei semantice a modalităţii]............................................................. 203
6
 2.3.1. [Modalitatea epistemică]........................................................................................... 203
2.3.2. [Modalitatea deontică]............................................................................................ 204
2.3.3. [Pseudomodalitatea „dinamică”]........................................................................... 205
3. Note sintactice……………………………………………………………………………..... 205
3.1. [Niveluri sintactice de analiză]........................................................................................ 205
3.2. [Infinitivul vs conjunctivul]............................................................................................. 206
3.3. [Constrângeri]................................................................................................................... 208
3.3.1. [Verbele regente]..................................................................................................... 208
3.3.2. [Poziţii sintactice ale relativizatorilor]................................................................... 209
3.3.3. [Construcţii relative infinitival cu a în structură]................................................ 210
3.3.4. [Coeziunea dintre relativizator şi infinitiv]........................................................... 211
3.4. [Parametrii de persoană şi număr]................................................................................. 211
3.5. [Opoziţiile de diateză exprimate de infinitiv]................................................................. 214
4. Aspecte pragmatico-stilistice ale relativelor infinitivale………………………………..... 214
4.1. [Construcţii relative infinitivale brahilogice]................................................................ 214
4.2. [Construcţii relative infinitivale „augmentate” stilistic].............................................. 217
5. Concluzii.............................................................................................................................

Partea a III-a: CONSTRUCŢII SINTACTICE COMPLEXE CU DECÂT ŞI CA

Capitolul I: Construcţiile comparative cu decât şi ca

1. Tiparul sintactic al construcţiei comparative şi complexitatea acesteia....…………….... 219

1.1. [Definiţia şi tiparul sintactic]............................................................................................ 219
1.2. [Complexitatea construcţiilor comparative]................................................................... 219
1.2.1. [Caracterizare semantico-sintactică]...................................................................... 219
1.2.2. [Caracterizare lexicală]............................................................................................ 223
1.2.3. [Caracterizare semantică]........................................................................................ 223
1.2.4. [Raportul logic vs raportul gramatical].................................................................. 224
1.2.5. [Subiectul comparativ]............................................................................................. 224
1.2.6. [Comparatul şi comparantul].................................................................................. 226
1.2.7. [Comparativul de egalitate]..................................................................................... 227
1.2.8. [Comparativul de inegalitate].................................................................................. 228
1.2.9. [Teza unicităţii funcţiilor în subordonare şi construcţiile comparative].............. 230
1.2.10. [Caracterul complex al construcţiilor comparative]........................................... 231
1.2.11. [Coeziunile semantico-sintactice speciale]............................................................ 232
1.2.12. [Poziţii sintactice comparative].............................................................................. 234
2. Scurt istoric al construcţiilor comparative……………………………………………….... 234
2.1. [Construcţiile comparative în limba latină]..................................................................... 234
2.2. [Comparativul latin şi limbile romanice]......................................................................... 236
2.3. [Construcţii comparative în româna veche].................................................................... 237
3. Oscilaţii semantico-gramaticale ale lexemelor comparative ca, decât, cât, precum........... 238
3.1. [Clase lexico-gramaticale de interferenţă]....................................................................... 238
3.1.1. [Valorile lui ca].......................................................................................................... 238
3.1.2. [Valorile lui decât]...................................................................................................... 241
3.1.3. [Valorile lui cât şi precum]........................................................................................ 246
7
4. Poziţii sintactice comparative complexe…..……….……………………………………...... 247

Capitolul al II-lea: Construcţiile exceptive, cumulative şi opoziţionale cu decât

0. Caracterizare generală
1. Tiparul construcţiilor exceptive, cumulative şi opoziţionale şi complexitatea acestora..... 254
1.1. [Construcţia sintactică exceptivă – definiţia şi tiparul sintactic].................................... 254
1.2. [Construcţia sintactică cumulativă – definiţia şi tiparul sintactic]................................. 255
1.3. [Construcţia sintactică opoziţională – definiţia şi tiparul sintactic]............................... 255
1.4. [Scurt istoric al construcţiilor exceptive].......................................................................... 256
1.5. [Scurt istoric al construcţiilor cumulative]....................................................................... 258
1.6. [Scurt istoric al construcţiilor opoziţionale]..................................................................... 259
1.7. [Caracteristici ale construcţiilor exceptive]...................................................................... 259
1.8. [Caracteristici ale construcţiilor cumulative]................................................................... 262
1.9. [Caracteristici ale construcţiilor opoziţionale]................................................................. 265
1.10. Cazuri speciale
1.10.1. [Valori semantice suprapuse].................................................................................. 267
1.10.2. [Apoziţia cu decât şi ca]............................................................................................ 268
1.10.3. [Complementul direct comparativ non-animat cu pe].......................................... 268
1.10.4. [Realizări diferite ale termenului de referinţă în raport cu funcţia introdusă prin
decât]......................................................................................................................... 268
1.10.5. [Lexicalizarea a doi termeni de referinţă].............................................................. 268
2. Decât exceptiv, cumulativ şi opozitiv……....………………………………………….......... 270
2.1. [Decât exceptiv].................................................................................................................. 270
2.2. [Decât cumulativ]............................................................................................................... 271
2.3. [Decât opozitiv]................................................................................................................... 272
3. Caracterul circumstanţial vs necircumstanţial al construcţiilor exceptive, cumulative
şi opoziţionale complexe........……………………………………………………………....... 273
4. Poziţii sintactice exceptive complexe……………………………………………….............. 273
5. Poziţii sintactice cumulative complexe…………………………………………………....... 277
6. Poziţii sintactice opoziţionale complexe…………………………………………………..... 282
7. Concluzii.................................................................................................................................

CONCLUZII FINALE................................................................................................................

ABSTRACT....................................................................................................................................

LISTA DE ABREVIERI ŞI SIMBOLURI UTILIZATE……………………………….......... 288

INDICE DE MATERII................................................................................................................
INDICE DE AUTORI..................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………........... 291
SURSE……......…………………………..........…………………………………………........... 310

8
 INTRODUCERE

Volumul de faţă reprezintă a amplă monografie, (cvasi)exhaustivă, a două categorii mari de

structuri gramaticale: propoziţiile nonfinite („construcţiile absolute”, construcţiile relative
infinitivale) şi construcţiile complexe cu decât şi ca (construcţiile comparative, exceptive,
opoziţionale şi cumulative). Deşi distincte din aproape toate punctele de vedere, aceste
construcţii gramaticale au ca notă comună factorii lingvistici şi extralingvistici complecşi
implicaţi în producerea şi funcţionarea lor, de unde şi denumirea de construcţii sintactice
complexe şi justificarea prezenţei acestor fenomene lingvistice într-o singură lucrare. Ambele
categorii au statut controversat şi un stagiu pe măsură ca vechime în gramatica limbii române.
Studiul se structurează pe trei părţi (Partea I: Delimitări conceptuale, Partea a II-a:
Propoziţiile nonfinite şi Partea a III-a: Construcţii sintactice complexe cu decât şi ca), în cadrul
cărora evaluarea fenomenelor lingvistice se face atât dintr-o perspectivă integratoare, care
armonizează aspecte diverse (morfologice, sintactice, lexicale, semantice, pragmatice, stilistice)
într-un ansamblu cât mai unitar, cât şi dintr-o perspectivă integrativă, în sensul că valorifică
majoritatea studiilor dedicate tiparelor sintactice de care ne ocupăm, completându-le cu
argumente şi piste de analiză inovatoare, personale, interesante şi, considerăm, convingătoare.
Pentru acest din urmă obiectiv, avem în vedere abordările teoretice şi analitice din orientările
lingvistice moderne reperate cu precădere în bibliografia românească, dar şi în cea străină a
ultimelor decenii (neotradiţionalism, structuralism, generativism, pragmatică, semiotică). Cu
toate că abordarea este predominant sincronică, facem şi numeroase incursiuni diacronice, de
istorie a devenirii faptelor de limbă, incursiuni necesare pentru a înţelege şi chiar pentru a
rezolva unele ambiguităţi de structură.
Partea I, intitulată Delimitări conceptuale, se constituie ca o micromonografie terminologică,
impusă de gradul de genericitate al titlului lucrării, şi cuprinde o delimitare a fenomenelor
lingvistice supuse cercetării, respectiv o circumscriere riguroasă a conceptelor operaţionale de
care ne folosim pe parcursul cărţii. În încheierea primei părţi, formulăm concluzia potrivit căreia
complexitatea structurilor gramaticale pe care le analizăm trimite la factori diverşi, precum:
ambiguităţile structurale şi funcţionale, interpretările litigioase datorate istoriei lor derivative;
opacitatea morfosintactică cauzată de deviaţiile de la sistem (deplasări de constituenţi,
amalgamarea grupurilor); efectele diverselor componente ale contextului asupra producerii şi
recepării acestor construcţii gramaticale.
În continuarea cercetării, obiectivul fundamental este de a argumenta:
1. că structurile verbale organizate în jurul unui infinitiv cu a (construcţiile infinitivale
pseudoabsolute), al unui gerunziu (construcţiile gerunziale absolute), în jurul unui participiu
(construcţiile participiale absolute) sau al unui infinitiv scurt introdus printr-un relativizator
(construcţiile relative infinitivale) funcţionează ca propoziţii nonfinite, nu ca părţi de
propoziţie (Partea a II-a), respectiv
2. teoria potrivit căreia comparativul ca şi decât comparativ, exceptiv, cumulativ şi
opoziţional (Partea a III-a) formează structuri complexe, simetrice formal cu termenii la care se

9
referă, fără ca noile poziţii sintactice să îşi piardă identitatea, fiind doar înzestrate cu o valoare
semantică suplimentară.
Astfel, lucrarea are caracter preponderent descriptiv, constând în analiza detaliată şi nuanţată
a formelor verbale nonfinite (nepersonale) aflate în poziţia de centru al unor construcţii
înzestrate cu valoare circumstanţială, pe de o parte, şi a construcţiilor gramaticale comparative
cu decât şi ca, respectiv a construcţiilor exceptive, opoziţionale şi cumulative cu decât, pe de
altă parte.
În ceea ce priveşte metoda de evaluare a faptelor de limbă (obiectivul metodologic al lucrării),
aceasta se face dintr-o perspectivă dinamică, mai exact prin acceptarea unui relativism ştiinţific,
ştiut fiind că formele verbale nonfinite şi construcţiile gramaticale cu decât şi ca în structură
cunosc, în literatura de specialitate, interpretări diverse datorate unor cauze diverse. Aşa-zisul
relativism ştiinţific are atât cauze obiective, concretizate în: limitele imprecise dintre clase şi
subclase, glisarea de la o clasă lexico-gramaticală la alta, care fac aproape imposibilă
catalogarea într-un singur fel, la care se adaugă ambiguităţile funcţionale, opacitatea
morfosintactică, cât şi cauze subiective, care ţin de instrumentele şi metodele cu care se face
evaluarea, de condiţiile concrete (orientarea gramaticală: tradiţionalistă, structuralistă,
generativistă) în care se efectuează analiza; de sistemul de referinţă la care sunt raportate
fenomenele lingvistice.
Se poate identifica, în cercetarea prezentă, şi un obiectiv didactic ce vizează dificultăţile pe
care le întâlnesc elevii, studenţii şi profesorii în analiza acestor construcţii gramaticale, motiv
pentru care considerăm că este bine-venită o lucrare ce urmăreşte găsirea unei concepţii cât
mai unitare şi chiar simplificatoare. Recunoaştem că, uneori, căutarea omogenităţii unor clase
lexico-gramaticale este dificilă şi rămâne la stadiul de „încercare”, dar sperăm că în cele mai
multe locuri reuşim să formulăm puncte de vedere bine argumentate, clare şi personale,
benefice în teoria şi practica analizei gramaticale. De exemplu, prin acceptarea şi impunerea în
gramatica limbii române, inclusiv în manualele şcolare, în gramatici „pentru toţi”, a conceptului
de propoziţie nonfinită, s-ar curma ori cel puţin s-ar atenua controversele, aparent
insurmontabile, privind formele verbale nepersonale (infinitivul, gerunziul şi participiul) în
unele tipare sintactice. Credem că la fel de interesantă este şi teoria privind construcţiilor
gramaticale cu lexemele decât şi ca în structură, lexeme care au capacitatea de a „augmenta”
poziţiile sintactice cunoscute (subiect, atribut, nume predicativ, complement, circumstanţial
etc.), înzestrându-le cu sensuri lexico-gramaticale suplimentare (de comparaţie, excepţie,
opoziţie sau cumul).
Lucrarea de faţă cuprinde şi o listă de abrevieri şi simboluri, respectiv concluziile cercetării şi o
bibliografie considerabilă. Este oportun să formulăm şi o explicaţie cu privire la exemplele
utilizate pe parcursul cărţii, unele excerptate din texte aparţinând unor autori din epoci diferite
şi unor registre stilistice diferite (limbajul literar, popular, dialectal, colocvial, familiar), altele
construite de autorul prezentului studiu. Tehnica de a construi secvenţe (enunţuri) ilustrative
ad-hoc, uneori forţate, artificiale, este prezentă, chiar predilectă în multe dintre tratatele de
gramatică actuale (inclusiv în Gramatică acadmică a limbii române din 2005) şi se susţine atâta
timp cât exemplele sunt corecte gramatical, iar scopul unei cercetări de profunzime este de a
descrie sistemul limbii în integralitatea sa, prin reconstituirea şi analiza cât mai multor forme
gramaticale (paradigme) reperabile sau posibile. Când exemplele se situează la limita
10
acceptabilităţii din perspectiva performanţei lingvistice (în sens chomskyan), şi anume când
exemplele sunt foarte rar întâlnite în uzul limbii, livreşti şi nerecomandabile, optăm pentru
plasarea în faţa lor a semnului de întrebare (?). Ţinem să facem această observaţie pentru a se
înţelege că prezenţa unor enunţuri ilustrative situate la limita acceptabilităţii lingvistice nu
serveşte scopului de a ne susţine cu obstinaţie teoriile, poziţiile, argumentele vizavi de
problemele pe care le abordăm, oricum controversate şi dificile, ci servesc obiectivului mai larg
de a impune o viziune integratoare, de ansamblu asupra categoriilor gramaticale în discuţie,
locul pe care îl ocupă acestea în sistemul limbii române actuale.
*
* *
Pasiunea şi ambiţia faţă de studiul limbii române, duse adeseori dincolo de limite şi al căror
rezultat se concretizează în cercetarea de faţă, se datorează, în mare parte, distinsului prof.
univ. dr. G. G. Neamţu (de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca), care reprezintă
pentru mine, ca de altfel pentru multe generaţii de profesori care au trecut prin mâinile
Domniei Sale, un veritabil PRIMUS INTER PARES, un model de profesionalism, competenţă,
rigurozitate şi exigenţă, o somitate a şcolii clujene de sintaxă neotradiţionalistă şi structuralistă,
în faţa căruia mă plec cu reverenţă, exprimându-i, şi pe această cale, cele mai sincere şi
profunde sentimente de recunoştinţă şi prietenie deopotrivă.
În redactarea lucrării, am beneficiat şi de observaţiile competente şi interesante ale
referenţilor ştiinţifici: dna prof. univ. dr. Elena Dragoş (Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-
Napoca), dna prof. univ. dr. Mihaela Secrieru (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) şi
dna prof. univ. dr. Maria Vulişici-Alexandrescu (Universitatea din Oradea), cărora le adresez
mulţumirile mele deosebite.
Dacă prezenta cercetare ştiinţifică este una actuală şi interesantă în descriere, cu un modern
aparat terminologic şi conceptual, cu argumente edificatoare şi caracter interdisciplinar,
aceasta se datorează şi apariţiei mult aşteptatei Gramatici academice a limbii române (2005), o
lucrare rafinată, cu subtilităţi şi interpetări inovatoare, interesante şi persuasive. Cu acest prilej,
îmi exprim consideraţia deplină faţă de autoarele tratatului, şi în special faţă de dna prof. univ.
dr. Gabriela Pană Dindelegan, membru corespondent al Academie Române, şi dna prof. univ.
dr. Rodica Zafiu.

Cluj-Napoca, 22 martie 2008 Ionuţ-Adonis Pomian

11
PARTEA I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE

12
 1. Preliminarii

1.1. În sintaxă, orice şir de constituenţi reprezentând un enunţ sau numai părţi componente ale
acestuia, dar care presupune o organizare sintactică internă cu reguli, constrângeri, ierarhii
constituie o construcţie1. În latină, prin constructio ( < com- ,,cu” + struere ,,a clădi”) se înţelegea o
combinaţie sintactică minimală, fiind o traducere a grecescului σύνταξις (syntaxis < syn- ,,cu” +
tassein ,,a clădi, a aranja”), care desemna, la Apollonios Dyscolos, grupul de două cuvinte: unul
regent + unul dependent (echivalent parţial al sintagmei2, înţeleasă ca unitate sintactică minimală
sau maximală constituită din doi termeni şi raportul de solidaritate - relaţia – dintre ei). În istoria
gramaticii, construcţia a denumit diverse tipuri structurale, precum ,,îmbinare de cuvinte”, ,,grup
de cuvinte”, ,,sintagmă”, „unitate sintactică”, „sintaxem”, „sintagmem”, ,,propoziţie”, ,,frază” 3.
Conceptul are semnificaţii multiple, care privesc domenii diferite (morfologie, sintaxă 4, lexic,
semantică, stilistică), adică nu constituie o unitate exclusiv sintactică a limbii, dar poate fi
convenabilă în măsura în care are sensul general de structură gramaticală inter- sau intra-
propoziţională analizabilă.
În studiul nostru, prin construcţie avem în vedere acele grupuri libere de cuvinte care se
caracterizează printr-o coeziune de tip special: construcţiile absolute5, construcţiile relative
infinitivale, construcţiile comparative cu decât şi ca, respectiv construcţiile exceptive, cumulative şi
opoziţionale cu decât. Prin coeziune a grupului sintactic înţelegem, aici, existenţa unei legături
sintactice între componenţii grupului, ca efect, pe de o parte, al atracţiei exercitate de centru (sau
cap de grup) asupra argumentelor, iar, în mai mică măsură, ca efect al constrângerilor impuse de
argumente unele asupra altora (DŞL 2001: s.v. coeziune1).

1
Vezi DŞL (2001: s.v. construcţie1). Mioara Avram (1997: 498) înţelege prin termenul construcţie atât rezultatul, cât şi
procesul: „1. grup de cuvinte; 2. mod de construire”.
2
Vezi Bally (1950: 103); Draşoveanu (1997: 21-51).
3
O succintă descriere a diverselor accepţii şi clasificări apare la Stati (1967: 28, 97-105), recţiunea şi acordul fiind
considerate manifestări ale relaţiei dintre termenii unei constructio. A se vedea şi: Bloomfield (1933: 184); Saussure
(1949: 244); Dineen (1967: 60); Cook [1969: 21 (= syntagmeme)]; Ducrot, Todorov (1972: 272, 276); Beaugrande,
Dressler (1981: 27, 199); DL (1985: s.v. construction); Collinge (1990: 98-99); Crystal (1991: 77-78); ELL (1994:
5106); Ducrot, Schaeffer (1995: 375, 382); Hudson (1996: 21).
4
Conceptul de construcţie sintactică apare la numeroşi lingvişti. Vezi Pei, Gaynor (1954: 47); Hamp (1963: 57, 67);
Dineen (1967: 266); Nash (1968); Hartmann, Stork (1972: 230).
5
Descriind situaţii asemănătoare din limba latină, Bujor, Chiriac (1971: 284) folosesc ca sinonome conceptele
construcţie şi expresie: ,,construcţie gerunzială”, ,,expresie gerunzială”.

13
 1.2. Coeziunea de tip special este dată de specificitatea unor construcţii, a căror structurare se
realizează ca un proces complex, în care sunt angajate, simultan, mai multe constrângeri şi relaţii
sintactice şi care se caracterizează printr-o funcţionalitate specifică. În redarea acestor coeziuni,
pornim inductiv, pe baza exemplelor din texte din epoci diferite, studiul nostru rămânând unul
sincronic:
A. • Neagiungându-i ţarini, sate pofteşte. (D. Cantemir, Divanul: 25)
• Moartea sosind, avuţiia ce foloseşte? (D. Cantemir, Divanul: 27)
• Dar şovăind cu gândul între pământ şi cer,
Te-au prins, pe nesimţite, cătuşele de fier... (T. Arghezi, Versuri II: 23)
• Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi-alte ramuri,
Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri. (T. Arghezi, Versuri II: 24)
• Înainte de a fi depus aici în această celulă (...), un sentiment senin se insinua în sufletul
meu... (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 33)
• Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat,
voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni I: 33-34)
• Pentru a adormi copiii cât mai repede, bunica le-a spus o poveste.
• Vizitând oraşul, ne-a impresionat arhitectura.
• Ajuns profesor universitar, mulţi îl respectau.
B. • Nu-i cum porni pe o asemenea vreme.
• După toate acestea, Andrei va avea ce le povesti amicilor.
• Sub ochii noştri n-are ce se întâmpla.
C. • Că ce feliu şi fără de minte a fi acela carele mai vârtos întunerecul decât lumina
ari iubi? (D. Cantemir, Divanul: 24)
• Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare zvâcnirea unei schiţe... (T. Arghezi,
Versuri II: 24)
• Nu-i urma sfatul decât în parte... (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 44)
• Nu te-ai putea salva decât dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în versuri frumoase
viaţa ta de curtezană, ca Bilitis... (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 65)
• M-am simţit aici ca într-un castel medieval.
• N-am dansat (acolo altcumva) decât ca la banchet.
14
 • Nu citea cu atenţie decât frunzărea.
• Vor veni şi alţii decât colegii de clasă.
• Mă aşteptam şi la altceva decât să comenteze inutil.
• George citea adeseori altceva decât tine.
• Anu acesta aş merge altundeva decât pe litoralul românesc.
• În presă a apărut o altă versiune decât ce ştiam eu.

Pe baza exemplelor, degajăm următoarele constatări preliminare:

1.2.1. Setul A. cuprinde grupuri verbale izolate, caracterizate printr-o valoare circumstanţială, în
care verbele la mod nepersonal (infinitiv, gerunziu sau participiu) contractează relaţii sintactice cu
diferiţi determinanţi şi se combină, în absenţa flectivului de acord verbal (de număr şi persoană), cu
un subiect propriu, cunoscut, în majoritatea studiile lingvistice, sub denumirea improprie de subiect
absolut (vezi şi infra Partea a II-a, Cap. I: Construcţiile gerunziale absolute 1.2.3.). Deşi
asimilabilă unei propoziţii subordonate, construcţia cu verb nonfinit în poziţie de centru nu are
calitate de enunţ (este privată de autonomie în comunicare) şi nu există o relaţie sintactică explicită
(marcată) între propoziţia regentă şi construcţia cu verb mod nonfinit (gerunziul şi participiul).
Excepţie fac infinitivele însoţite de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale - oricum, conective! - :
fără, pentru, spre, înainte de etc.1, care au în imediata vecinătate la dreapta particula a, care
funcţionează cumulant, ca semn al infinitivului, respectiv ca flectiv relaţional (vezi şi infra Partea a
II-a, Cap. I: Construcţiile infinitivale pseudoabsolute 1.3.). Particula a participă, la nivel
interpropoziţional, ca flectiv relaţional, singur sau, cel mai adesea, în combinaţie cu o prepoziţie ori
locuţiune prepoziţională. Când introduce o subordonată (nonfinită) completivă, are rol de
complementizator, iar, când introduce o subordonată (nonfinită) circumstanţială, are statut de
adverbializator. Exemplificăm:
• a – complementizator: unic (A crede în Dumnezeu înseamnă a accepta şi a nu cerceta!) ori în
combinaţie cu alte lexeme - prepoziţii, adverbe – (Pasiunea ei de a fi
microbistă m-a surprins. Nu credeam că e capabil de a mă înţelege.).
• a – adverbializator: unic (reg.: George a mers cu ăi săi a o peţi pe fată.) ori în combinaţie cu
alte lexeme – prepoziţii, adverbe – (Spre a impresiona, se lăuda cât e
1
C. Dimitriu (1969: 189-194; 1999/2002 I: 574-576, 582-583) argumentează însă că, atâta timp cât infinitivului i se
recunoaşte funcţia sintactică de predicat, conectivele se plasează la nivel interpropoziţional, adică relaţionează
propoziţii, nu părţi de propoziţie.
15
 ziulica de lungă. Îl cunoscusem încă înainte de a fi ajuns cunoscut.).
Există unele participii (declinabile întotdeauna în astfel de construcţii) însoţite de adverbe de
nuanţare cu funcţie de semnalizatori, (vezi infra Partea a II-a, Cap. I: Caracterizare generală a
„construcţiilor absolute” 3.), care, în diacronie, reprezintă fie elemente anterioare locuţiunilor
conjuncţionale, fie reminiscenţe ale acestora: îndată [ce], odată [ce], chiar [dacă]: Odată reîntorşi
părinţii, îşi mai reveni. ≡ Odată ce se reîntoarseră părinţii, îşi mai reveni. Îndată rezolvată
problema, mulţi vor demisiona. ≡ Îndată ce se va rezolva problema, mulţi vor demisiona. Şi unele
infinitive şi gerunzii pot contracta, în structura izolată, asemenea adverbe: Chiar copil a-l
considera, greşeala sa e impardonabilă. ≡ Chiar dacă îl considerăm copil, greşeala sa e
impardonabilă.; De această dată, chiar cerându-ţi scuze, nu vei fi iertat. ≡ De această dată, chiar
dacă îţi vei cere scuze, nu vei fi iertat. În gramatică, aceste construcţii sintactice apar sub
numele (impropriu, cum vom argumenta infra Partea a II-a, Cap. I) de „construcţii absolute”1.
Menţinem (în spiritul tradiţiei, însă cu numeroase amendamente) terminologia de construcţie
absolută numai cu referire la construcţiile gerunziale şi participiale circumstanţiale, unde operatorul
subordonării este nemarcat în planul expresiei, relaţia de subordonare realizându-se prin aderenţă.
În ceea ce priveşte construcţiile circumstanţiale cu centru verbal infinitival, acestea se relaţionează
de regentă prin mijloace de expresie explicite, deci prin joncţiune, şi de aceea optăm pentru
conceptul de construcţie infinitivală pseudoabsolută. Acest concept este util, operant câtă vreme
utilizăm, în domeniul sintaxei, cu conceptul de construcţie relativă infinitivală, tipar sintactic de
asemenea complex, constituind obiect de studiu în prezentul studiu (vezi infra Partea a II-a, Cap.
al-lea).
1.2.2. În setul B. apar tipare sintactice în care relativul pronominal sau adverbial introduce un
verb la infinitiv, iar în poziţia de regent se află a avea personal / impersonal ori a fi exclusiv
impersonal, acestea funcţionând, de obicei, ca operatori de modalitate. În gramatică, sunt cunoscute
sub denumirea de construcţii relative infinitivale2.
1.2.3. Setul C. conţine structuri în care poziţiile sintactice dobândesc compliniri semantico-
sintactice suplimentare, prin coocurenţa lexemelor ca / decât, structuri cunoscute ca părţi de
propoziţie / propoziţii în construcţii comparative, exceptive, cumulative sau opoziţionale3.
1
Vezi GLR (1966 II: 82); Avram (1997: 325-326, passim); GALR (2005 I: 492, 504, 528-543).
2
Vezi GLR (1966 II: 83); GALR (2005 I: 491-492).
3
Vezi GLR 1966 (II: 83-84); ELR (2001: s.v. comparativ, cumulativ, exceptiv, opoziţional); GALR (2005 II: 198-205,
450-461, 579-580, 583-585, 587-591).
16
 1.2.4. Formele verbale nonfinite din seturile A. şi B. se comportă cvasiidentic cu verbele la mod
personal, adică:
• Semantico-sintactic, exprimă acţiunea ca proces atât infinitivul şi gerunziul, cât şi
participiul1 şi păstrează rolurile tematice ale verbului prototipic (Agent, Pacient, Experimentator,
Temă, Locativ etc.);
• Morfologic, actualizează incomplet categoriile gramaticale (deictice) verbale (de mod, timp,
diateză, persoană, număr), de multe ori acestea constituindu-se sintagmatic (contextual) şi cu
diferenţe specifice;
• Sintactic, actualizează funcţia de predicat sintactic2, deoarece verbul nonfinit constituie
centrul / guvernorul unui grup sintactic aşezat într-o poziţie semantic predicativă, prin posibilitatea
de a-şi atrage complementele, cărora le impune restricţii de rol tematic şi restricţii de formă (de caz
şi de prepoziţie). Se combină, independent de manifestarea formală a acordului (cu excepţia
participiului), şi cu un subiect propriu, exprimat / neexprimat, coreferenţial sau diferit de subiectul
verbului regent, aceasta poziţie sintactică având un statut asemănător celorlalte complemente3.
Aceste structuri verbale au ca particularitate comună faptul că centrul organizării sintactice
(nucleul grupului) este o formă verbală nonfinită, incompatibilă cu morfemele predicativităţii
(anume cu morfemele deictice de timp – gerunziul şi participiul, respectiv de persoană şi număr –
infinitivul şi gerunziul, morfeme prezente la modurile personale). Sintactic, construcţia este
dependentă, adică se integrează, ca grup subordonat, în componenţa altui grup. Aşadar, din punct de
vedere pragmatic, tiparele sintactice de la A. şi B. sunt private de calitatea de enunţuri, pentru că le
lipseşte trăsătura predicativităţii (= autonomia enunţiativă / autonomia în comunicare) care are atât
rolul de a pune în relaţie grupul verbal cu un fapt extralingvistic, ancorat spaţio-temporal, cât şi
acela de a asigura prezenţa unei informaţii modale. În studiul de faţă (v. infra Partea a II-a), vom
argumenta că aceste construcţii complexe actualizează contextual aproape toate trăsăturile

1
C. Dimitriu (1999/2002 I: 611) aduce un argument logico-semantic în ceea ce priveşte exprimarea de verbul la
participiu a acţiunii ca proces: ,,dacă există – exprimat sau neexprimat – complementul de agent (= care face,
subînţeles acţiunea ca proces), atunci există, trebuie să existe logic şi acţiunea ca proces, care să fie făcută şi care, în
structura respectivă, nu poate fi exprimată decât prin  «participiul» cu valoare de verb”. În ceea ce priveşte dubla natură
(verbală şi adjectivală) a participiului, a se consulta şi Gabriela Pană Dindelegan (2003: 116-132).
2
Pentru distincţia predicat semantic / predicat sintactic / predicat al enunţării, vezi GALR (2005 II: 238-244).
3
În GALR (2005 II: 48), statutul subiectului este acela al unui „complement de tip special, dependent, sub mai multe
aspecte, de verb, dar impunând el însuşi restricţii acestuia şi având calitatea de «complement extern»”. A se vedea şi
GALR (2005 II: 314-317). Statutul de complement de tip special este conferit, aşadar, de faptul că restricţiile formale
sunt bilaterale (Verb → Subiect; Subiect → Verb), iar acela de complement extern este dat faptul că funcţia-subiect
este cerută nu numai de verb, ci compoziţional, de grupul [Verb + Complemente] - GALR (2005 II: 47, 57).
17
semantico-gramaticale ale verbului prototipic (i.e. forma verbală personală), fapt care le conferă un
statut intermediar, nefiind nici părţi de propoziţie, nici enunţuri, ci propoziţii nonfinite.
În situaţii similare, funcţia predicativă este ilustrată din diverse perspective, după cum urmează:
• Predicatul tip / prototipul de predicat (Dimitriu 2002 II: 1294) este acea poziţie sintactică în care un
verb oarecare poate îndeplini principial două condiţii: 1. să transmită, în contextul dat, o informaţie
semantică în conformitate cu intenţia comunicativă a vorbitorului şi 2. să se poată atribui (prin nu
importă ce mărci) persoanei gramaticale a numelui-subiect, pentru a putea contracta cu acesta (din
punct de vedere formal) raportul sintactic de inerenţă. Sunt incluse, astfel, printre predicate si modurile
nepersonale gerunziu şi infinitiv, întrucât acestea „se atribuie” persoanelor gramaticale prin mărci
reprezentate de context şi de formele neaccentuate de acuzativ / dativ ale pronumelui reflexiv.
• Predicatul secundar (I. Diaconescu 1989: 26) se referă la gerunziile care, prin expansiunea la nivelul
frazei, constituie o propoziţie cu aceeaşi funcţie ca şi antecedenta, adică realizează o expansiune prin
coordonare copulativă: Ieşi, oprindu-se la uşa ei. > Ieşi şi se opri la uşa ei., fără a se include aici
construcţiile (pseudo)absolute. I. Diaconescu (1989: 95-96, 73) consideră că, în interiorul construcţiilor
(pseudo)absolute, verbul la mod nepersonal ,,fiind incident (deci în poziţie dependentă) (…)
îndeplineşte o funcţie de determinare ca parte de propoziţie simplă [s.n.], celelalte unităţi având
calitatea de constituenţi la acelaşi nivel.” Se menţionează că subiectul pe lângă un verb la mod
nepersonal (inclusiv supinul) ,,pentru a se putea distinge de subiectul verbului-predicat, care este un
subiect principal, ar putea fi denumit subiect secundar.” (Diaconescu 1989: 95, nota 16) Privind
construcţiile relative infinitivale (de la B.), se recunoaşte predicativitatea infinitivului aflat în incidenţă
zero (Diaconescu 1967: 146; 1989: 94-95, 223-224).
• La Şt. Hazy (1971, 1974), gerunziul este denumit predicat dependent (de gradul II) (Hazy 1971:
113), infinitivul, de asemenea, (Hazy 1974: 97-103), cercetătorul optând, mai târziu, pentru denumirea
propusă de D. D. Draşoveanu, anume propredicat (Hazy 1997: 87).
• Propredicatul (Draşoveanu 1988, 1989, 1997; Hazy 1997) este un concept propus şi explicat de
D. D. Draşoveanu (1988: 38; 1989: 124; 1997: 248, 260), alături de moduri verbale
propredicative, pro-propoziţie. Prin pro-formă şi pro-funcţie, se înţelege orice substitut gramatical
lipsit de referinţă proprie, care îşi procură referinţa contextual şi care vizează atât planul
sintagmatic, cât şi cel paradigmatic al limbii 1.

1.2.5. Categoriile gramaticale de număr şi persoană se exprimă contextual, prin nominalul-

subiect (Ei fiind plecaţi de acasă, copilul a rămas cu bunica. Ea n-are ce face.) sau prin
intermediul pronumelor reflexive neaccentuate de acuzativ ori dativ, care devin, implicit, suport în
constituirea predicaţie (Voi avea la ce mă gândi. Nu are de unde-şi cumpăra cărţi. Ducându-se, am
rămas singur.).
1.2.6. Subiectul din construcţia (pseudo)absolută apare în topică liberă faţă de centrul verbal
gerunzial sau participial, iar elementele constitutive ale construcţiei nonfinite pot fi analizată pe
similar componentelor unei propoziţii subordonate circumstanţiale cu verb personal în structură. În
construcţiile infinitivale pseudoabsolute, subiectul este postpus verbului.
Exemplificăm:
• subiect în poziţie postverbală:
1
Pentru o clasificare sumară a pro-formelor, a se vedea DŞL (2001: s.v. pro-formă).
18
 Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi alte ramuri,
Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri. (T. Arghezi, Versuri II: 24)
vs (prin comutare)
• subiect în poziţie iniţială:
Tot ramuri şi alte ramuri ieşind din trunchiul tânăr,(...)
• poziţii sintactice identificabile în interiorul construcţiei:
ramuri şi …ramuri = subiect multiplu în cazul nominativ;
din trunchiul = complement circumstanţial de loc în cazul acuzativ cu prepoziţie;
alte = atribut adjectival în cazul nominativ etc.
1.2.7. În exemplele de la C., decât şi ca au statut semantic şi gramatical incert, comportamentul
acestora oscilând în funcţie de contextul în care apar: adverb, prepoziţie sau conjuncţie. În calitate
de conjuncţie poate apărea numai decât.

2. Construcţia sintactică complexă

2.1. Pentru o evaluare cât mai riguroasă a fenomenelor sintactice complexe prezentate sumar mai
sus, se impune trasarea câtorva delimitări conceptuale, cu atât mai mult cu cât titlul studiului de faţă
prezintă un anumit gradul de generalitate.
Prin construcţie sintactică complexă înţelegem un grup de cuvinte ai cărui componenţi
(minimum doi) se organizează sub forma unui tipar sintactic pe baza unor constrângeri şi
coeziuni semantice, lexicale, gramaticale, enunţiative (referenţiale) de tip special.
Detalieri:
2.1.1. Prin tipar sintactic înţelegem o asociere de două sau mai multe cuvinte care, deşi au
autonomie în plan lexical şi gramatical (deci sunt analizabile), se organizează după constrângeri
proprii.
2.1.2. Optăm pentru conceptul de constrângere şi nu de regulă, iar explicaţia o formulăm
printr-un truism. Regula lingvistică presupune, prin definiţie, ,,regularitate”, adică organizarea
limbajului în conformitate cu legi specifice limbii, este norma pe baza căreia are loc modificarea
corectă a cuvintelor (reguli morfologice), respectiv îmbinarea corectă a cuvintelor în enunţuri
(reguli sintactice). Or, construcţiile verbale absolute şi pseudoabsolute, construcţiile relative
infinitivale, construcţiile comparative, restrictive, cumulative şi opoziţionale sunt ,,excepţii”, anume
structuri sintactice ambigue şi litigioase care se abat de la normele generale de construire a faptelor
19
de limbă şi, totuşi, corecte. Corectitudinea este probată de frecvenţa acestora în româna actuală, de
vechimea lor în limba română (de exemplu, construcţiile relative infinitivale existau în latina
populară1). Astfel, perspectiva din gramaticile tradiţionale care nu fac altceva decât să producă un
ansamblu de reguli, adoptând ipoteza paralelismului logico-gramatical şi fiind neexplicite 2, trebuie
extinsă prin evaluarea faptelor dintr-o prespectivă integratoare (semantico-gramatical-enunţiativă).
Altfel spus, studiul trebuie să vizeze atât sistemul gramatical (competenţa), cât şi uzul lingvistic
(performanţa).
2.1.3. Coeziunea de tip special este dată de asemenea constrângeri specifice, dintre care reţinem
aici un număr restrâns, cu scop ilustrativ. Toate coeziunile special urmează să fie descrise în detaliu
la capitolele dedicate fiecărui tip de construcţie (v. infra Partea a II-a, Partea a III-a):
• ocurenţa unui relator interpropoziţional 3 (relativizator, complementizator sau adverbializator)
în faţa unui verb nonfinit: Vei avea ce lucra mâine. Nu era cum scăpa. Înainte de a ne revedea,
am fost foarte emoţionat.;
• prezenţa unui subiect pe lângă un verb la infinitiv, gerunziu sau participiu, în lipsa flexiunii
verbale proprii formelor verbale prototipice (finite): Fără a-mi spune Ramona conţinutul
scrisorii, i-am citit bucuria din privire. Venind primăvara atât de devreme, au răsărit ghioceii.
Odată stabilite sarcinile, copiii s-au apucat de treabă.;
• apariţia unor lexeme comparative (ca, decât), respectiv a lexemului plurifuncţional semantic şi
gramatical (decât exceptiv (restrictiv) / cumulativ / opoziţional) care generează poziţii sintactice
complexe, adiţionând poziţiilor sintactice de bază (subiect, atribut, complement etc.) mărci /
sensuri lexico-gramaticale suplimentare, decât operând şi la nivel frastic: Ştia mai multă
practică decât teorie. La tine apelează mai mult ca la mine. Nu îl iubeşte decât pe tatăl său. Nu
învăţa decât citea. Rezolvase problema şi altfel decât o făcuse Petre. Am râs de altcineva decât
de tine.

1
Pentru exemple, comparaţii şi atestări istorice, a se vedea: Meyer-Lübke (1900: 387); Ernout, Thomas (1953: 331);
Bourçiez (1956: 23).
2
Caracterul neexplicit constă în faptul că gramaticile tradiţionale se reduc la reguli generale, „multe” exemple şi o listă
de excepţii, autorizând, astfel, producerea de fraze agramaticale. Ideea apare în Moeschler, Auchlin (2005: 17-26).
3
Calificativul „interpropoziţional” din sintagma relator interpropoziţional nu este pleonastic, ci indică tipul de relator
din construcţie.

20
 Coeziunile de tip special au cauze morfologice, semantice, sintactice şi enunţiative. Reţinem aici
următoarele coeziuni:
• Morfologice: - verbele la mod nepersonal actualizează categoriile gramaticale de persoană şi
număr contextual, cel mai adesea prin raportare la formele pronominale
(reflexive şi personale) atone de acuzativ ori dativ: N-avea ce-şi reproşa.
Uitându-mă cu mirare la bijuterii, prietenii m-au fotografiat. Spre a-şi
impresiona iubita, s-a îmbrăcat elegant.;
- participiile din interiorul construcţiilor izolate absolute sunt declinabile,
indiferent de sens (activ, pasiv, reflexiv) şi indiferent de valoare (auxiliar
sau predicativ)1: Ajunsă profesoară în oraşul natal, toţi o respectau. Odată
speriaţi copiii de popă, părinţii nu mai avură cu ei probleme.;
- comportamentul oscilant al lui ca şi decât, care glisează, în limitele aceleiaşi
valori semantice, de la un statut morfologic la altul, plasându-se la interferenţa
a două clase lexico-gramaticale2: Nu plec nicăieri altundeva decât la serviciu.
Acţionează din nou ca (şi) înaintea spectacolului.
• Semantice: - în cadrul construcţiilor verbale nonfinite izolate / izolabile, sunt reperabile
diverse valori circumstanţiale (de loc, timp, mod, cauză, scop etc.), valori
disociabile mai mult contextual: Petre, plecând acasă, şi-a pregătit singur
cina. (circumstanţele cauzală şi temporală); Fără a avea un ban, tot a
plecat. (circumstanţele modală şi concesivă);
- decât generează construcţii sintactice atât ca lexem al comparaţiei (Se îmbracă
mai elegant decât tine.), cât şi ca lexem al restricţiei, al cumulului şi al
opoziţiei (Nu vorbeşte decât plânge cât e ziua de lungă.), funcţionând ca
omonim lexico-gramatical;
- verbele a fi şi a avea (regente ale construcţiilor relative infinitivale) se
comportă ca verbe existenţial-modale / modalizatoare (adică funcţionează ca
operatori modali epistemici, deontici, apreciativi) sau prezintă caracteristici
obiective, indicând (in)capacitatea / (in)abilitatea Agentului, a Pacientului etc.
(aşa-numita pseudomodalitate „dinamică” / ontologică): Maria avea cum reuşi.
1
Pentru alte „oscilaţii”, a se consulta şi Gabriela Pană Dindelegan (2003: 121 sqq.).
2
Vezi Pană Dindelegan (2003: 195, passim).
21
 Nu-i cum ninge. Are ce face. N-are ce lucra. Andrei n-are cum ridica coletul.
După cele întâmplate, n-am ce discuta cu tine.

3. Accepţii ale calificativelor „complex” şi „dezvoltat”

3.1. Construcţia sintactică complexă este, în general, rezultat al opacizării şi are o structură
dezvoltată, deoarece acumulează semnificaţii lexico-gramaticale multiple. În sintaxă, opacitatea
caracterizează structurile sintactice obţinute prin deplasarea de constituenţi şi amalgamarea
grupurilor, încât refacerea mentală a structurii iniţiale este dificil sau chiar imposibil de făcut (DŞL
2001: s.v. opacitate2)1, iar calificativul complex2 (prezent în titlul studiului nostru), precum şi
calificativul dezvoltat, adeseori asociat structurilor sintactice complexe, apar, la sintacticieni
diferiţi, cu accepţii diferite. În cele ce urmează, ilustrăm câteva accepţii, comentariile noastre fiind
minimale.
3.1.1. La G. Beldescu (1958: 28-35, 37-38), este descris complexul (sau coordonarea
complexă) ca unitate sintactică constituită pe baza raportului de coordonare, având ca specific
relaţia bilaterală (una „elementară” şi alta fundamentală): Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi
şi căpitani se luptară toţi ca nişte eroi. Complexul are forma (1 – 2 – 3) – (1 – 2) (Beldescu 1958:
29).
3.1.2. Mioara Avram (1960: 120), analizând structurile comparative în diacronie, tratează
complementul circumstanţial comparativ ca „o construcţie complexă [s.n.] înăuntrul căreia se
poate distinge calitatea sintactică a termenului cu care se face comparaţia”: te iubesc ca pe mine
însumi, i-am dat mai mult ei decât lui. Autoarea (Avram 1960: 120-133) distinge comparaţia
simplă, dintre regentă şi subordonată: Că ispititu-n-ai, zeu, arseşi-nă ca arde-se argintul. de
comparaţia complexă, dintre diferitele tipuri de subordonate sau dintre părţi de propoziţie şi
propoziţii subordonate: Decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa.
Comparaţia complexă este definită (Avram 1997: 497) ca o „construcţie (parte de propoziţie sau
propoziţie subordonată) comparativă în care se cuprind şi se identifică alte părţi de propoziţie sau

1
În analiza propoziţiei relative din perspectiva gramaticii generative, de pildă, Mihaela Gheorghe (2004: 237-243)
include şi relativele infinitivale pe care le tratează ca un caz particular de opacizare a relaţiei cu antecedentul. Autoarea
(Gheorghe 2004: 241-242) formulează următoarea concluzie: „(…) relativele infinitivale pot fi considerate cel mai opac
tip de relative completive, în care legătura cu antecedentul vid este cea mai fragilă, pe de o parte din cauza «tocirii»
construcţiei (…) şi pe de altă parte din cauza slabei saturări referenţiale a relativizatorului.”
2
Nu avem în vedere complexul ca noţiune specifică teoriei textului, analizei conversaţionale sau a discursului, unde
poate numi o frază, o mega- / hiper-frază, un text, precum la Hajoskelemen (1978), Ionescu-Ruxăndoiu (1999).
22
propoziţii.” În cazul complementului comparativ, complexitatea construcţiei este dată de faptul că
în cadrul structurii „se poate identifica natura sintactică a termenului cu care se face comparaţia (cf.
mai mult decât pe tine, decât ţie, decât acolo etc.)” (Avram 1997: 386).
În Gramatica pentru toţi, Mioara Avram (1997: 325-326), părţile de propoziţie se clasifică în:
simple, dezvoltate (sau complexe), dublate, repetate şi multiple. Părţile de propoziţie
dezvoltate sau complexe cuprind atât locuţiunile, cât şi construcţii libere (construcţiile absolute,
construcţiile infinitivale relative, construcţiile comparative şi cele restrictive), opinia fiind
consecventă GLR (1963/1966) (vezi infra 3.1.3.).
Prin dificultăţile pe care le ridică la nivelul analizei gramaticale, fenomenele de sinonimie
sintactică se organizează, adeseori, ca structuri complexe. De exemplu, construcţiile active
sinonime cu cele pasive, de tipul Noi am rezolvat problema / Problema a fost rezolvată de noi., sunt
construcţii complexe (Avram 1997: 473), deoarece conţin două sinonimii: una privind predicatul
(verbal, în ambele situaţii) şi alta privindu-l pe cel care face acţiunea (subiect / complement de
agent) şi pe cel care o suferă (complement direct / subiect). Sinonimii complexe (Avram 1997:
475), extinse la mai mult de o propoziţie, sunt: sinonimia dintre o propoziţie regentă şi subordonata
ei, complexitatea fiind legată de inversiunea raportului de subordonare dintre ele (Nu pot veni,
pentru că sunt bolnav. / Sunt bolnav, încât nu pot veni.); completive directe şi indirecte
pronominale, a căror sinonimie este legată şi de restul construcţiei (Pe cine mi-a cerut l-am
împrumutat cu bani (sau cu ce am avut) / Cui mi-a cerut i-am împrumutat bani (sau ce am avut))
etc.
3.1.3. În ediţia a doua a Gramaticii limbii române apărute sub egida Academiei R.S.R. (GLR
1963/1966 II: 82-84), în categoria ,,părţilor de propoziţie dezvoltate sau complexe” sunt cuprinse
atât fenomenele sintactice descrise la 1.2. (anume: construcţiile absolute, construcţiile relative
infinitivale, construcţiile comparative şi restrictive, la care se adaugă unele construcţii cu repetiţie,
de tipul unul spre altul), cât şi cuvintele compuse şi locuţiunile, cu observaţia că cele dintâi ,,pun şi
unele probleme specifice” (GLR 1963/1966 II: 82). Se impun, aici, câteva precizări:
(1) Construcţiile care ,,pun şi unele probleme specifice” (construcţiile absolute, construcţiile
relative infinitivale, construcţiile comparative şi restrictive, unele construcţii cu repetiţii) cuprind
elemente constitutive în momentul vorbirii (in praesentia), în timp ce cuvintele compuse şi
locuţiunile sunt structuri constituite înainte de momentul vorbirii (in absentia).

23
 (2) În planul expresiei, construcţiile realizate in praesentia prezintă numai accidental trăsături
gramaticale comune, în sensul că ridică probleme ,,specifice” în analiza morfosintactică.
(3) Dacă primele tipuri structurale sunt îmbinări libere, toate unităţile constitutive îndeplinind
condiţiile unei analize gramaticale separate, pentru că au autonomie în plan lexical, cuvintele
compuse şi locuţiunile sunt unităţi lexicale constituite în afara contextului dat, cu sens global
unitar, lipsite de autonomie gramaticală şi care funcţionează ca un singur cuvânt (FCLR 1970 I: 7;
Hristea 1984: 134-147; DL 1985: s.v. composé1, locution; DTL 1998: s.v. compus, locuţiune; DŞL
2001: s.v. compus1, locuţiune; ELR 2001: s.v. compunere, locuţiune; Dimitrescu 2003 2: 35-84;
GALR 2005 I: 8-10).
(4) Odată ce cuvintele selectate in praesentia intră în relaţii prin care îşi actualizează funcţiile
sintactice fiecare în parte, construcţia nu mai poate fi catalogată drept ,,parte de propoziţie
dezvoltată sau complexă”, deoarece se încalcă principiul conform căruia o unitate sintactică se
supune operaţiei de analiză la un singur nivel. O unitate nu poate aparţine la două niveluri
(intrapropoziţional şi interpropoziţional, în acelaşi timp) şi nu poate fi expresia mai multor funcţii 1.
Dificultatea încadrării la un nivel de analiză se datorează ,,glisării” componentelor de la o clasă
lexico-gramaticală la alta, precum şi ocurenţei unor ,,anomalii”, unor abateri de la regulă2.
(5) Seria construcţiilor ,,controversate”, ,,viciate”, complexe ale limbii române poate fi completată
cu alte structuri: predicatul nominal, elementul predicativ suplimentar, al substitut, dublant,morfem,
variaţia unor forme gramaticale în limitele aceleiaşi valori semantice, precum mulţi, puţini,
formele participiale care, în funcţie de tipul de verbe de la care derivă, sunt ,,mai adjectivale”
sau ,,mai verbale” etc.
3.1.4. Sorin Stati (1972: 30-57; vezi şi Stati, Bulgăr 1979) studiază relaţiile sintactice în
propoziţie din perspectiva structuralistă şi stabileşte patru „termeni” sintactici: 1. termen simplu,
când în relaţia sintactică apare un singur cuvânt sau locuţiune; 2. termen complex, când primul
element al relaţiei este „o unealtă gramaticală”, iar al doilea e un cuvânt cu „sens lexical deplin”; 3.
termen multiplu, când apar două sau mai multe cuvinte coordonate (Stati 1972: 57) sau mai multe

1
Cf. GLR (1966 II: 84), unde se admite un asemenea viciu de analiză: ,,Interpretarea tuturor construcţiilor menţionate
drept părţi de propoziţie dezvoltate nu exclude analiza internă a construcţiilor respective.” Pentru o expunere detaliată
privind dinamica structurii sintactice, principiile şi metodele de analiză, a se vedea I. Diaconescu (1989).
2
Este vorba de existenţa a numeroase „zone de interferenţă” (Pană Dindelegan 2003) care reclamă acceptarea unei
înţelegeri nuanţate, cercetarea, chiar şi cea ştiinţifică, fiind întotdeauna ,,relativă” (Dimitriu 1999/2002). Ideea
apare, înainte, la G. G. Neamţu (1999: 13; 2007: 16), care afirmă: „Faptul de a putea argumenta mai solid o interpretare
nu înseamnă neapărat că aceasta este unica posibilitate sau că ea şi numai ea reprezintă adevărul (...).”
24
grupuri prepoziţionale [= termeni complecşi] coordonate (Stati 1972: 9); 4. termen dezvoltat,
când relaţia conţine minimum două cuvinte cu „sens lexical deplin” cărora nu li se poate atribui
funcţia de părţi de propoziţie (Stati 1972: 57), termen format din mai multe cuvinte necoordonate,
dintre care minimum două nu sunt „unelte gramaticale” (Stati 1972: 9).
Părţile de propoziţie complexe1 sunt exemplificate de S. Stati (1972) după cum urmează:
(a) subordonarea prepoziţională (Stati 1972: 42-43): Îşi întoarce spre mine ochii complet
deschişi, mari şi plini de întrebări., unde caracterul complex e dat de prezenţa relatorului care
presupune, în opinia lingvistului, contractarea a două relaţii (şi, implicit, a doi regenţi) în vederea
constituirii unei singure funcţii sintactice:
• întoarce spre mine: R1 ← (R2 ← S), unde R = regent, S = subordonat
verb ← (prep. ← pron. Ac.)
întoarce ← (spre ← mine)
• plini de întrebări: R1 ← (R2 ← S)
adj. ← (prep. ← subst. Ac.)
plini ← (de ← întrebări)
„Termenul complex” reprezintă, la cercetător, o situaţie „mai complicată” decât relaţia sintactică
realizată prin recţiune (întoarce ochii), acord (ochii deschişi), aderenţă (complet deschişi) sau prin
coordonare (deschişi, mari), unde forma relaţiei este R ← S (Stati 1972: 36-42). S. Stati recunoaşte
şi argumentează binarismul2 sintagmatic, dar nu priveşte sintagma3 ca unitate ce aparţine exclusiv
sintagmaticii (nivelului sintactic), din moment ce admite că există o relaţie sintactică în interiorul
unei părţi de propoziţie, anume între un relator şi un lexem 4: între prep. în şi subst. timpul din
structura în timpul; între prep. la şi subst. universitate din la universitate etc. În acord cu această
opinie, dacă în timpul şi la universitate sunt sintagme (subordonative) simple, reprezentabile în
schemă: R ← S, în structura munca la universitate avem de-a face cu o sintagmă complexă, adică o
1
Reţinem, aici, trei asemenea poziţii. La acelaşi autor (Stati 1972: 87), calificativul complex însoţeşte şi denumirea
unor clase lexico-gramaticale (de exemplu, numeral cardinal complex).
2
S. Stati (1967: 85-95, passim), comentează, pe baza unei bogate bibliografii, pe marginea conceptului de sintagmă şi
concluzionează: „Binarismul sintagmatic are caracter aproape axiomatic.” (Stati 1972: 94, nota 40). A se vedea şi Bally
(1950: 103): „toute syntagme est binaire”.
3
Stati (1972: 59) stabileşte patru tipuri de sintagme simple: subordonativă (R ← S), coordonativă (C1+C2, C1 k C2),
predicativă (SB ← → P) şi apoziţională (E = A, E a A).
4
Pentru o accepţie similară, dar unde componentele sintagmei sunt monemele, vezi Martinet (1970: 19-20). A se vedea
pentru alte accepţii: DL (1985: s.v. syntagme), DŞL (2001: s.v. sintagmă). În GALR (2005 I: 27), se aminteşte atât:
„Asociaţiile binare – alcătuite din regent şi un unic termen dependent, subordonat lui – reprezintă unitatea sintactică
minimală (sintagma).”
25
sintagmă care înglobează o altă sintagmă 1. În studiul nostru, ne raliem, însă, teoriei lui D. D.
Draşoveanu (1997), potrivit căreia relaţia sintactică este solidaritatea dintre un sens relaţional şi un
relatem (flectiv sau conectiv)2, iar sintagma, minimală (parte de propoziţie) sau maximală
(propoziţie, frază), este unitatea nivelului sintagmatic constituită din relaţie şi cei doi termeni ai
acesteia3.
Sintetic, în timp ce la S. Stati componentele sintagmei sunt cuvintele, incluzând, deci, şi
conectorii, la D. D. Draşoveanu (1997: 22 sqq.) componentele unei sintagme (doi şi numai doi) sunt
termenii relaţiei (temele lexicale sau cuvintele-rădăcini) purtători de sensuri nerelaţionale şi
relatemele (flective, conective) purtătoare de sensuri relaţionale. Într-un enunţ ca: Problema s-ar
rezolva uşor dacă am avea datele., sintagme sunt: fraza (s-ar rezolva (Tr) dacă (R) am avea (Ts)),
propoziţiile (problema (Tr) s-ar rezolva (Ts), unde R = flectivul de acord verbal (acordul
predicatului cu subiectul); noi (Tr) am avea (Ts), unde R = flectivul de acord verbal); părţile de
propoziţie (relaţiile binare) (s-ar rezolva (Tr) uşor (Ts), cu R = subordonarea prin aderenţă; am
avea (Tr) datele (Ts), cu R = recţiunea; datele (Tr) toate (Ts), unde R = flectivul de acord
adjectival)4.
(b) predicatul verbal negativ considerat o funcţie complexă (Stati 1972: 48, 60), deoarece în
interiorul ei s-ar satisface şi relaţia de subordonare prin aderenţă a adverbului nu faţă de verb.
Astfel, în enunţul Copilul nu înţelege., avem un „termen complex”: Copilul ← → (nu → înţelege).
Considerăm că, acceptând, în situaţia dată, negaţia ca element al predicaţiei (nu = indice / morfem
al negaţiei), nu avem de-a face, în interiorul părţii de propoziţie, cu fenomenul subordonării5.
(c) termenul complex apoziţie: se laudă unii pe alţii, unde grupul unii pe alţii precizează ideea de
reciprocitate a pronumelui reflexiv se (Stati 1972: 83). Este identificat, apoi, şi statutul morfologic
de locuţiune al construcţiilor de tipul unul pe altul (Stati 1972: 127, nota 2).
În GLR (1963/1966 II: 82-83), construcţiile cu pronumele nehotărâte unul… altul care
exprimă reciprocitatea (unul altuia, unul pe altul, unul după altul etc.) sunt incluse la părţile de

1
Vezi Stati (1972: 58-60).
2
Vezi Draşoveanu (1997: 29). Pentru o expunere riguroasă a problemei, vezi Draşoveanu (1997: 21-51).
3
A se vedea D. D. Draşoveanu (1997: 34) care distinge între o sintagmică flexionară (având ca obiect relaţia prin
flective) şi o sintagmică joncţională (relaţia prin conective). Cercetătorul (Draşoveanu 1997: 29-30) propune şi
conceptul explicit de relaţie sintagmatică interlexematică.

4
Tr = termen regent, R = relatem, Ts = termen subordonat - Draşoveanu (1997: 31 sqq.).
5
Aceeaşi situaţie este în cazul morfemului pe (O ştiu pe Ioana.), în cazul verbelor auxiliare dependente de conjugare
(am mâncat, voi veni) etc.
26
 propoziţie dezvoltate sau complexe, alături de construcţiile absolute, relativele infinitivale,
construcţiile comparative şi restrictive, atribuindu-li-se funcţia sintactică de circumstanţial de
mod. Fiind considerate construcţii reciproce cu funcţie sintactică „ce nu poate fi atribuită
cuvântului de bază” (GLR 1963/1966 II: 83), construcţiile date stau alături de structuri precum
braţ la braţ etc., unde circumstanţa modală este exprimată de întreaga îmbinare. În GALR (2005
I: 227-228; II: 160 sqq.), astfel de structuri reciproce sunt considerate grupări pronominale cu
statut cvasilocuţional, având unitate semantică şi doar parţial unitate sintactică. Sintactic, se
acceptă că gruparea unul… altul apare în două ipostaze: dublează pronumele reflexiv-reciproc,
având rol emfatic (Noii nei ajutăm [unul pe altul / una pe alta / unii pe alţii / unele pe altele.]i.,
unde am notat grafic coreferenţialitatea prin coindexare / cu acelaşi indice), respectiv ocupă
poziţia sintactică a complementului prepoziţional în enunţuri amalgamate în care relaţia
semantică de reciprocitate antrenează subiectul şi complementul prepoziţional (Maria se teme de
Ana; Ana se teme de Maria; Maria şi Ana se tem una de alta.). D. Irimia (2000: 420-421), D.
Craşoveanu (2002) le atribuie acestor sintagme, indiferent de context, funcţia sintactică de
complement de reciprocitate (dezvoltat, din punct de vedere structural).

Părţile de propoziţie dezvoltate sunt ilustrate de S. Stati (1972: 48) prin următoarele structuri
sintactice:
(a) predicatul nominal1 cu nume predicativ multiplu (cerul e înalt şi albastru); funcţia este
dezvoltată, întrucât celor două adjective nu li se poate atribui, conform definiţiei termenului
dezvoltat (Stati 1972: 57), funcţia de părţi de propoziţie, fiind constituenţi ai predicatului.
Discordanţa apare la nivelul definiţiilor propuse pentru „termenul dezvoltat” (vezi supra 1.4.3.),
definiţia din Introducerea studiului (Stati 1972: 9) notând că „termenul dezvoltat” este format din
mai multe cuvinte „necoordonate” şi aduce următorul exemplu: de azi înainte.
(b) grupul alcătuit din verb copulativ la mod nepersonal + nume predicativ (Stati 1972: 48), unde
îmbinarea îndeplineşte alte funcţii:
• complement de cauză: fiind nemulţumiţi, au plecat.2; fiind bolnav, m-a suplinit Ionescu.
• atribut: îngrijeşte de un copil rămas orfan de curând.
Se exemplifică şi prin structuri în care subiectul însoţeşte verbul copulativ la mod nepersonal:
timpul fiind prea scurt, n-am mai discutat, cu precizarea că „între termenii grupului există relaţie
predicativă, deşi fiind prea scurt nu e predicat.” (Stati 1972: 48). În situaţiile date aici, cu excepţia
atributului rămas orfan, avem de-a face cu construcţii verbale absolute / pseudoabsolute, prin
prezenţa unui verb la mod nepersonal, a valorii circumstanţiale, a izolării etc. Dacă, în asemenea
tipare, se recunoaşte existenţa unei relaţii predicative, nu se poate nega existenţa unui predicat.
1
Predicatul nominal este considerat, la Stati (1972: 48), parte de propoziţie complexă, pe temeiul că verbul copulativ
e „o unealtă gramaticală”.
2
Vezi Stati (1972: 48), unde se precizează că, în exemplul dat, numele predicativ se află în relaţie implicită cu subiectul
subînţeles. S. Stati (1972: 146) propune o reconsiderare şi, implicit, o redefinire a poziţiei sintactice de nume predicativ:
„«unitatea sintactică legată de un verb copulativ şi determinând subiectul acestuia»”.
27
Relaţia predicativă există indiferent dacă subiectul este lexicalizat, ca în enunţul timpul fiind prea
scurt…, sau este absent din lanţul vorbirii, dar recuperabil, precum în [copiii] fiind nemulţumiţi, au
plecat; [eu] fiind bolnav, m-a suplinit Ionescu ori nelexicalizabil (subiect zero) [Ø] ajungându-se la
asemenea discuţii, am preferat să tac.
La acelaşi cercetător, propoziţia predicativă care apare pe lângă un verb la mod nepersonal
(gerunziu, infinitiv) formează cu acesta (i.e. cu verbul nepersonal) un grup sintactic (parte de
propoziţie) dezvoltat(ă). Astfel, în enunţul pentru a ajunge ceea ce dorea, Ion n-a avut scrupule,
am avea:
• pentru a ajunge ceea ce dorea = complement circumstanţial final dezvoltat, grup sintactic
analizabil mai departe în verbul copulativ (care îndeplineşte diverse funcţii sintactice) şi propoziţia
predicativă
Verbul copulativ la mod nepersonal satisface valenţe de subiect, predicat, atribut, complement.
Acestor poziţii sintactice, autorul propune să li se asocieze calificativul „parţial”, exemplificând:
• enunţul urmarea fiind că Ion s-a retras singur, ne-am declarat mulţumiţi cuprinde:
• urmarea = subiect al părţii de propoziţie dezvoltate fiind că Ion s-a retras
singur, parte de propoziţie cu funcţia de complement circumstanţial
de cauză dezvoltat;
• fiind = predicat parţial;
• că Ion s-a retras singur = propoziţie predicativă.
• enunţul dorinţa lui Ion de a ajunge ceea ce visa de mult s-a împlinit abia acum cuprinde:
• de a ajunge ceea ce visa de mult = atribut verbal dezvoltat;
• de a ajunge = atribut parţial.
3.1.5. Cu o altă accepţie apare calificativul complex la Valeria Guţu Romalo (1973). Analizând
relaţiile sintactice1 de dependenţă din perspectiva structuralistă, autoarea numeşte „dependenţa
complexă” ca relaţie sintactică diferită de subordonare şi de coordonare (dar analogă acesteia din
urmă), care presupune structuri ternare în care al doilea termen este o condiţie necesară realizării
relaţiei de subordonare a celui de-al treilea faţă de primul (Guţu Romalo 1973: 40-41). Condiţia este
specifică structurilor ternare care sunt întotdeauna derivate; intră aici complementele opoziţional,
cumulativ, de excepţie şi sociativ (Guţu Romalo 1973: 196-202).
1
Relaţiile sintactice stabilite de autoare sunt: A. relaţii sintactice de dependenţă (1. interdependenţa sau dependenţa
bilaterală; 2. subordonarea sau dependenţa unilaterală; 3. subordonarea sau dependenţa dublă; 4. dependenţa
complexă) şi B. relaţii sintactice de nondependenţă (1. de coordonare; 2. de echivalenţă; 3. de repetiţie).
28
 În acelaşi tratat, calificativul complex se asociază noţiunii de enunţ. Se postulează existenţa a trei
tipuri „fundamentale” de enunţ (Guţu Romalo 1973: 72-74). Rezumăm: (a) enunţuri a căror
structură implică o relaţie de interdependenţă (A↔B: Elevul (A) învaţă (B).); (b) enunţuri a căror
organizare este determinată exclusiv de prezenţa unei / unor relaţii de subordonare / dependenţă
unilaterală (A→B: Minunată (A) vreme (B)!; A←B: Ninge (A) liniştit (B)!); (c) enunţuri
reprezentate printr-un singur cuvânt, considerat ca fiind opuse enunţurilor organizate şi lipsite de
relaţii interne (Da. Ah! Alo! Toamnă! Linişte! Plouă.). Enunţul organizat comportă adeseori
structuri mai complexe derivate din cele fundamentale, rezultate din combinarea acestora: Omul
ştie că vremea trece. (relaţia dintre structurile concatenate este o relaţie de dependenţă); Vine,
pleacă (şi) se întoarce. (relaţionarea se realizează prin coordonare); A venit iar, adică s-a întors.
(raportul sintactic este de echivalenţă). Excepţional, enunţul complex se constituie pe baza
concatenării unor unităţi nestructurate, lipsite de relaţii interne în sensul că structurile relaţionate au
ca particularitate faptul că nu sunt susceptibile de segmentare: Fireşte că da.
3.1.6. La Mihail Andrei şi Iulian Ghiţă (1983: 148-152), „termenul” este o unitate a nivelului
sintactic şi desemnează segmentul dintr-un enunţ care ocupă o anumită poziţie şi îndeplineşte o
anumită funcţie. După structură, „termenii” pot fi simpli (exprimaţi printr-un singur cuvânt
autonom1 sau printr-un cuvânt autonom însoţit de unelte gramaticale sintactice 2), complecşi
(exprimaţi prin cel puţin două cuvinte autonome aflate în relaţie de coordonare sau de subordonare)
ori propoziţii. Termenii complecşi, definiţi ca „segmente sintactice care, formând o unitate sub
aspectul structurii şi înţelesului, se comportă ca un ansamblu unitar faţă de ceilalţi termeni ai unei
propoziţii” (Andrei, Ghiţă 1983: 150), se clasifică în: a. termenii multipli; b. construcţiile
absolute (infinitivale, gerunziale şi participiale); c. construcţiile relative (infinitivale,
infinitivale prepoziţionale, nominale şi comparative); d. construcţii formate prin repetiţii; e.
construcţii nominale fără prepoziţie. Autorii pun, aşadar, semnul egalităţii între conceptele
„termen” şi „construcţie”.
Meritul cercetătorilor constă în faptul că includ, în clasa termenilor complecşi, tipare sintactice
dezvoltate constituite în lanţul vorbirii (in praesentia), excluzând, în mod justificat, cuvintele

1
Prin cuvânt autonom, autorii (Andrei, Ghiţă 1983: 149) înţeleg o unitate lexicală cu sens unitar, anume cuvântul
simplu, cuvântul compus, locuţiunea. Pentru multiple accepţii şi clasificări ale conceptului, a se vedea Zugun (1983);
DL (1985: s.v. mot); Nica (1988: 53-67); DTL (1998: s.v. cuvânt); DŞL (2001: s.v. cuvânt); GALR (2005 I: 7-10).
2
În Andrei, Ghiţă (1983: 149), ca unelte gramaticale sintactice, sunt consemnate: prepoziţia, adverbe de nuanţare şi
explicative, verbe copulative, verbe semiauxiliare.
29
compuse şi locuţiunile, care aparţin termenilor sintactici simpli. În analiza morfosintactică, se
propune, însă, aceeaşi viziune globală, tributară logicismului şi semanticismului excesive din
gramatica tradiţională1. Reluăm exemplele de la aceiaşi autori:
• în enunţul: Dacă ar fi să iasă toţi învăţaţi, n-ar mai ave cine ne trage ciubotele.,
cine ne trage ciubotele = subiect în cadrul unei construcţii relative infinitivale;
• în enunţul: N-am cu cine-mi petrece.,
cu cine-mi petrece = complement direct într-o construcţie relativă infinitivală;
• construcţia absolută îndeplineşte în bloc o funcţie sintactică, iar nucleul verbal (infinitiv,
gerunziu sau participiu) funcţionează ca un predicat potenţial: Oprindu-se vaporul la Brăila,
mă hotărâi a mă coborî pe uscat., unde oprindu-se vaporul pe uscat = circumstanţial de timp.
Privind statutul lui ca (şi), decât, cât se precizează că sunt „adverbe de comparaţie cu valoare de
prepoziţii” (Andrei, Ghiţă 1983: 129), iar decât – restrictiv este consemnat numai ca adverb
(Andrei, Ghiţă 1983: 141).
Calificativul complex apare şi în sintagmele „subiect complex” (Andrei, Ghiţă 1983: 111-112),
„nume predicativ complex” (Andrei, Ghiţă 1983: 113), în ultima sintagmă definind numele
predicativ în care termenii componenţi sunt în relaţie de subordonare: Lenea e începutul răutăţilor.2
3.1.7. Gh. Constantinescu-Dobridor (DTL 1998) clasifică părţile de propoziţie în: simple,
multiple, complexe şi dezvoltate. Reţinem, aici, definiţiile celor două din urmă:
(1) complexă este „partea de propoziţie alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient,
precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de exclusivitate sau de aproximaţie” (s.v.
parte de propoziţie), iar inventarul de poziţii sintactice complexe cuprinde: subiectul complex
(Numai Ştefan îl poate convinge.), atributul complex, apoziţia complexă (Următorul, tot un ţăran,
a venit la grupul nostru.), complement complex, element predicativ suplimentar complex (A sosit
cam îngheţat.), nume predicativ complex.
(2) dezvoltată este „partea de propoziţie alcătuită dintr-o construcţie infinitivală (subiectivă sau
obiectivă), dintr-o construcţie nominală infinitivală sau de supin, dintr-un substantiv şi un adjectiv
pronominal posesiv, dintr-un substantiv şi un numeral cardinal etc.” (s.v. parte de propoziţie), iar

1
Cercetătorii (Andrei, Ghiţă 1983: 149) asertează: „După stabilirea funcţiei sintactice, termenii complecşi sunt
analizabili sintactic la nivelul termenilor simpli.”
2
Considerăm că, în situaţia dată, răutăţilor, păstrându-şi semnificaţia lexicală iniţială (din dicţionar), este un atribut
substantival genitival, iar începutul este numele predicativ.
30
inventarul de astfel de poziţii sintactice cuprinde: subiect dezvoltat (exprimat prin: construcţie
infinitivală relativă subiectivă – Nu-i cine povesti.; construcţie de supin nominală – E greu de ajuns
cosmonaut.; un substantiv şi un adjectiv pronominal posesiv legate între ele prin cratimă – Soru-sa
a plecat acolo.; un substantiv şi un numeral „care formează, de asemenea, o unitate” – Până aici
sunt zece metri.); nume predicativ dezvoltat (Datoria ta este de a fi atent. Rochia era pentru
mamă-sa.); apoziţie dezvoltată (în sensul „cu determinări”- Şi Nic’a lui Costache, duşmanul meu,
şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă.); atribut
dezvoltat (Deplasarea de mâine în trei zile ne priveşte pe toţi.); complement dezvoltat (alcătuit din
substantive proprii însoţite de pronume sau apelative - S-a întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat.
Nu se despărţea de moş Florea.; alcătuit din construcţii infinitivale relative sau nominale,
gerunziale (nominale) sau de supin (nominale) „etc.” – N-are ce mânca. Până a fi inginer, lucrase
în altă parte. Devenind arhitect, se afla mereu pe şantier. De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu
prea e serios.); element predicativ suplimentar dezvoltat – L-am luat drept nenea Ion (drept văru-
său). L-am făcut de doi metri.1
3.1.8. Urmărind modul de realizare sintactică a predicatului verbal, D. Irimia (1976: 186-190)
distinge, din punctul de vedere al alcătuirii sale, trei tipuri: simplu, compus şi complex.
Predicatele verbale compuse şi complexe acoperă, aproximativ, aceeaşi realitate lingvistică,
anume structurile sintactice constituite dintr-un verb semiauxiliar de aspect, de timp sau de
modalitate (regentul) şi un altul predicativ (subordonatul): se puse să se îmbrace, avea să cadă, era
să nu-l mai cunosc, trebuie târât (cu exprimarea eliptică a pasivului celui de-al doilea verb),
rămâne de văzut etc. În cazul lui a trebui, urmat de participiu, autorul consideră că semiauxiliarul
funcţionează ca verb personal: eu trebuiesc alungat, tu trebuieşti alungat, el trebuie alungat. Mai
departe2, sunt înregistrate o serie de alte funcţii sintactice complexe. Intră aici „formele verbal-
nominale” ale verbului copulativ, cu excepţia supinului, care „se cuprind în unităţi sintactice
complexe, acestea îndeplinind funcţiile sintactice proprii unei forme absolute sau alteia, prin
întreaga sintagmă; în interiorul sintagmei, verbul copulativ este însoţit de un nume predicativ”:
infinitivul – nume predicativ complex (Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi
stăpână şi pe ţară şi pe noi!) etc.; gerunziul – atribut circumstanţial (Însă eu, în starea în care mă

1
Exemplele sunt preluate de la acelaşi autor.
2
Vezi Irimia (1976: 203), de unde am preluat şi exemplele.
31
aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!) etc.; participiul – circumstanţial
complex (Ajuns şef de catedră, credea că-şi poate permite orice.).
O abordare a gramaticii limbii române dintr-o perspectivă integratoare (semantică-sintactică-
deictică) se prefigurează în Gramatica limbii române a aceluiaşi autor (D. Irimia), apărută în 2000.
Descriind realizarea funcţiilor sintactice, D. Irimia (2000: 337-339) stabileşte următorii
„constituenţi sintactici”: simplu, dezvoltat, propoziţional, analitic, complex şi compus.
Constituenţii sintactici dezvoltaţi includ: construcţiile relative infinitivale; construcţiile gerunziale
absolute, al căror subiect absolut este numit „subiect interior” (Irimia 2000: 338); sintagme1
alcătuite din verbul a trebui şi un participiu (numite predicate dezvoltate); sintagme „formate din
verbe cu conţinut semantic aspectual sau verbal numai în relaţie cu un verb sau o formă verbală
absolută” (s-a pus pe învăţat); „sintagme în care determinantul condiţionează semantic dezvoltarea
funcţiei sintactice a întregii sintagme sau planul semantic al relaţiei sintactice” (pisica cu clopoţei);
sintagme „în interiorul cărora termenii componenţi sunt puşi în relaţie sintagmatică, nu şi sintactică,
prin prepoziţiile între, dintre, de la… până la etc.”; sintagme „prin care se dezvoltă comparaţii
stilistice binare sau complexe [s.n.]” (Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea / Ca preotul
altarul, ca spaima un azil, / Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea, / Ca visul pe-un
copil.); „alte tipuri de sintagme” (neprecizându-se care ar fi acestea). Prin constituent sintactic
analitic (Irimia 2000: 339)2 se înţelege o dezvoltare infrapropoziţională (= intrapropoziţională)
realizată din doi termeni: un verb copulativ şi un element nominal (pronominal) între care se
instituie „un raport de complementaritate semantică lexico-gramaticală”: Fiind băiet păduri
cutreieram., unde sintagma fiind băiet realizează funcţia de circumstanţial temporal analitic.

1
În accepţia lui D. Irimia (2000: 333), „Sintagma, fără a fi o unitate sintactică minimală, cum se interpretează curent, ci
o condiţie a realizării enunţului şi a diferitelor unităţi structurale (propoziţie, frază), se impune – prin aceasta – ca
structura lingvistică specifică în (şi prin) care nivelul lexical al limbii se include nivelului sintactic, pe care, de altfel, îl
construieşte, prin dezvoltarea unei relaţii sintactice.” Considerăm însă că, într-o cercetare ştiinţifică riguroasă, nu putem
vehicula concepte incert definite. Aceeaşi viziune apare la Mioara Avram (1997: 300) care defineşte sintagma
(sinonimă cu îmbinare / grup de cuvinte) ca „un constituent al propoziţiei alcătuit din cel puţin două cuvinte cu sens
lexical deplin şi reprezentând cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic:
producţia locală, în mod constant, la fel de bună, de la începutul anului şi până la mijlocul lunii noiembrie (ultimul
grup analizabil în altele de diverse niveluri: de la începutul anului şi de la începutul, începutul anului; până la mijlocul
lunii noiembrie şi până la mijlocul, mijlocul lunii, luna noiembrie).”
2
La Aurelia Merlan (2001: 90) se disting trei tipuri de atribut: simplu, multiplu şi dezvoltat. Atributul dezvoltat se
exprimă prin verb copulativ la infinitiv precedat de o prepoziţie şi un substantival sau adjectiv având subfuncţia de
nume predicativ: Nu avea intenţia de a ajunge doctor.

32
Constituentul sintactic complex „este o variantă a constituentului sintactic analitic”, numele
predicativ realizându-se propoziţional (adică predicatul analitic are „dezvoltarea unei propoziţii
complexe”): Eram atât de buimăcit de visul meu, încât, în felul acesta, primul gând a fost să mă uit
afară… Şi alte funcţii se pot realiza complex: Ajungând ceea ce visase de copil, a câştigat o mare
încredere în el., unde ajungând ceea ce visase de copil „realizează în ansamblu funcţia de
circumstanţial temporal (şi cauzal).” Constituent compus poate fi numai predicatul (i.e. predicatul
alcătuit din două verbe: un semiauxiliar - de modalitate, de aspect sau de temporalitate - şi verbul
principal - predicativ sau copulativ -: Trebuie să fi ţinut bani berechet, gândeau toţi băieţii de
prăvălie.) sau, rareori, atributul (S-o confunde cu atâtea alte adrese pe care le şoptiseră atâţia alţi
răniţi, trăgând să moară, în ultimele luni.).
În opinia lui D. Irimia (2000: 519-520), relaţia de incidenţă generează un enunţ complex, pentru
că implică o relaţie sintactică de tip special care rezultă din proiectarea enunţării asupra enunţului:
Cine sunt eu? fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte., unde primul termen (Cine sunt eu?) este
elementul pasiv, baza enunţării, deci indispensabil autonomiei şi integrării enunţului complex, iar
termenul al doilea (fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte) reprezintă factorul activ în dezvoltarea
relaţiei de incidenţă, absenţa lui determinând doar transformarea enunţului complex în enunţ simplu
/ primar: Cine sunt eu?
Calificativul dezvoltat intră în clasificarea din punctul de vedere al structurii interne a
propoziţie, respectiv a frazei. Tripartiţia cuprinde: propoziţia simplă (subiect + predicat),
dezvoltată (subiect + predicat + alte funcţii sintactice) şi complexă. Propoziţia complexă
dezvoltă, în structura nucleului său predicaţional central, „un nucleu propoziţional secund” (Irimia
2000: 356), după cum urmează: o propoziţie predicativă, o propoziţie subiectivă sau structurile în
care atât subiectul, cât şi numele predicativ au dezvoltare propoziţională. Frazele pot fi: simple,
constituite din propoziţii nondependente aflate în relaţii de coordonarea sau de apoziţionare, sau
dezvoltate, constituite din propoziţii aflate în relaţii de dependenţă (Irimia 2000: 357).
3.1.9. În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii (DŞL 2001: s.v. complex, dezvoltat2), calificativul
complex este înregistrat ca termen ocurent în gramatica generativă (vezi simbol complex, frază
complexă1), iar calificativul dezvoltat apare în sintagma propoziţie dezvoltată şi în combinaţia
parte de propoziţie dezvoltată. Aceasta din urmă desemnează, „în tradiţia gramaticii româneşti”, o
parte de propoziţie constituită din îmbinări libere de două sau mai multe cuvinte, care (1) fie se
1
Tangenţial / Accidental, fraza complexă prezintă elemente comune structurilor care constituie obiectul prezentei teze.
33
caracterizează printr-o coeziune de tip special (construcţiile relative infinitivale, construcţiile
absolute), (2) fie includ în componenţa lor cuvinte cu autonomie lexicală, dar fără funcţie sintactică
(semiadverbe de restricţie, de intensificare, de aproximare, de comparaţie etc.). Partea de
propoziţie dezvoltată se opune părţilor de propoziţie simple („exprimate printr-un singur cuvânt
semantic”), multiple („realizate prin două cuvinte coordonate”) şi dublate.
3.1.10. Un complex sintactic este construcţia care antrenează simultan două funcţii distincte
(uneori, identice) în două relaţii: una de coordonare, respectiv una de subordonare: Era-n rochia de
voal gros de lână, pe care de la moartea lui boier Sache n-o dezbrăca decât noaptea şi ca s-o
spele… Raportul sintactic este unul de tip mixt1, distingându-se aici o relaţie de coordonare între un
circumstanţial de timp şi o subordonată de scop, ambele substitute fiind subordonate verbului n-o
dezbrăca. (Nagy 2005: 142)
3.1.11. În Gramatică academică (GALR 2005 I-II), calificativul complex este utilizat cu referire
la tipare morfologice şi sintactice dezvoltate din punct de vedere structural.
În volumul I (Cuvântul), calificativul este folosit după cum urmează:
(a) în formularea enunţ dezvoltat complex, care reprezintă o structură lingvistică a cărei
amploare depinde de numărul grupărilor binare care o alcătuiesc, complexitatea organizării fiind
determinată de modul de ordonare a componentelor într-o unitate sintactică coerentă. Grupurile
binare (sintagmele) pot fi realizate prin cuvinte (unităţi lexicale neanalizabile decât la nivel
morfematic) şi prin grupări propoziţionale sau nepropoziţionale de cuvinte. Diversele asocieri
implică o reţea de relaţii, unele componente (numite noduri) funcţionând cu dublu rol sintactic: ca
termen dependent într-o (sub)structură (de nivel superior) şi ca termen regent faţă de alte
componente ale enunţului. De exemplu, într-un enunţ precum: Avea obligaţia de a controla
documentele., gruparea de a controla documentele se subordonează substantivului obligaţia,
împreună cu care (şi prin intermediul căruia – obligaţia de a controla documentele) complineşte pe
avea (GALR 2005 I: 28).
(b) cu referire la structura morfematică a infinitivului: „Infinitivul are structura (a) # R + S inf,
formulă structurală care indică o formă compusă şi complexă, cu un punct de jonctură marcat prin
[#], unde este posibilă intercalarea unor termeni străini infinitivului.” (GALR 2005 I: 486).

1
Raportul sintactic mixt este teoretizat de C. Dimitriu (1999/2002 II: 1196-1203), considerându-se că o asemenea
construcţie este rezultatul unui anacolut, iar raportul „nu generează nicio funcţie sintactică”, deoarece regentul este
eliptic, în sensul „generalizării neexprimării”. Tipul de structură care a determinat stabilirea raportului mixt din cadrul
unui grup sintactic complex a fost sesizat de M. Avram (1956, 1957). A se vedea şi Zugun (1992), Merlan (2005).
34
 În volumul al II-lea (Enunţul), identificăm:
(a) grupul nominal complex (GALR 2005 II: 88-93) este GN care include mai mulţi adjuncţi de
tipuri diferite ai centrului: altă frumoasă oglindă veneţiană a ei, cu reflexe cenuşii, pe care o
cumpărase la Murano; GN care include adjuncţi de acelaşi tip, aflaţi în raport de corelare, gruparea
în ansamblu putând fi interpretată ca adjunct cu structură complexă: distanţa de la gară până în
sat; etc.;
(b) construcţii prepoziţionale complexe, precum atributul complex (GALR 2005 II: 604)
exprimat prin asemenea structuri, centrul fiind în mod obligatoriu un substantiv de origine verbală
cu sens intrinsec reciproc, iar structura de constituenţi fiind analizabilă sintactic: dragostea dintre
mine şi omul acesta;
(c) predicatul complex (GALR 2005 II: 253-261) care, spre deosebire de predicatul simplu,
include, pe lângă componenta lui semantică, cel puţin unul dintre operatorii verbali de
predicativitate, având structura:
[operator modal3 [operator aspectual2 [operator copulativ1 / pasiv1 [suport semantic]]]]
Suportul semantic îl constituie fie adjectivul / participiul purtător al predicaţiei semantice din
vecinătatea operatorului copulativ sau pasiv (este înţelept, este pedepsit), fie forma verbală
nepersonală regizată (sau conjunctivul regizat) de operatorii modali sau aspectuali (poate începe /
să înceapă, dă să plece, stă să cadă, continuă a învăţa / să înveţe / de învăţat). Aşadar, morfemele
de predicativitate sunt preluate de un component exterior celui semantic, un operator verbal (numit
şi predicator), informaţia predicaţiei semantice separându-se de cea sintactică şi de cea pragmatică
(GALR 2005 II: 244).
(d) construcţia comparativă în care conectorul decât sau ca este urmat de mai multe componente
sintactice din propoziţia redusă constituie o construcţie comparativă complexă (GALR 2005 II:
203-204, 453, 455, 457, 458): mai norocos decât tine alaltăieri (cu transpunerea subiectului
predicaţiei reduse din nominativ în acuzativ), Te pomeneşti la un moment dat în posesia unei ştiinţe
care te-a găsit ea pe tine mai mult decât tu pe ea. (cu subiectul conservat la nominativ, deci
fenomen de veritabilă elipsă). Tiparul cu subiectul din propoziţia redusă transpus în acuzativ urmat
de diferite alte funcţii sintactice nemodificate reprezintă o construcţie complexă hibridă (GALR
2005 II: 455).
Observaţie. Fenomenul rezumat sub (d), la fel ca alte realizări ale comparaţiei, constituie
obiectul de cercetare al capitolului al III-lea din prezentul studiu (vezi infra Partea a III-a,

35
 Cap. I). Reţinem, aici, şi opinia lui G. G. Neamţu (1999: 463-468; 2007: 414-418) care observă
complexitatea fenomenului comparaţiei, statuând faptul că elidarea / neexprimarea adverbului la
comparativul de egalitate „se constituie în însuşire complexă [s.n.] ce stă la baza comparaţiei”:
Merge ca trenul. < Merge tare / iute ca trenul. < Merge tot aşa de tare / iute ca trenul. < Merge
tot aşa de tare cum merge trenul. < Merge tot aşa de tare cum [tare] merge trenul.

3.2. Concluzii
Accepţiile gramaticale ale calificativelor complex şi dezvoltat sunt multiple, fără o determinare
exactă. Nota comună o constituie faptul ca aceste calificative se asociază unor structuri sintactice
care în ansamblu funcţionează unitar din perspective diverse (semantic / sintactic / enunţiativ), iar
componenţii se organizează pe baza unor restricţii specifice sau de tip special. Prin calificativul
complex avem în vedere, aici, atât sensul etimologic: „format din mai multe părţi” (< fr. complexe
< lat. complexus < participiul trecut al verbului complecti „a îmbrăţişa, a cuprinde, a înconjura” <
com- „cu” + plectere „a împleti”), cât şi sensul de „greu de analizat”. Cu acest din urmă sens,
complexitatea construcţiile sintactice care constituie obiectul prezentei lucrări trimite la factori
diverşi, precum:
a. ambiguităţile şi interpretările litigioase datorate istoriei lor derivative (modului de producere,
momentului apariţiei în limbă, echivalenţele semantico-sintactice);
b. opacitatea morfosintactică datorată deplasării de constituenţi şi amalgamării grupurilor;
c. dimensiunea pragmatică, prin efectele diverselor componente ale contextului asupra
producerii şi receptării respectivelor construcţii, sub aspectul structurii şi al semnificaţiilor acestora.
În studiul nostru, clasificăm construcţiile sintactice complexe după cum urmează:
A. Construcţii sintactice de natură exclusiv verbală:
(1) Construcţiile absolute şi pseudoabsolute;
(2) Construcţiile relative infinitivale.
B. Construcţii sintactice de natură nominală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială,
interjecţională cu decât şi ca:
(1) Construcţiile comparative cu decât şi ca;
(2) Construcţiile exceptive, cumulative şi opoziţionale cu decât.

36
PARTEA A II-A: PROPOZIŢIILE NONFINITE

37
 CAPITOLUL I: „CONSTRUCŢIILE ABSOLUTE”

Caracterizare generală a „construcţiilor absolute”

1. Tiparul sintactic al construcţiilor absolute şi pseudoabsolute cu un scurt istoric

1.1. Construcţia absolută este definită cel mai adesea ca grup verbal subordonat, cu valoare
circumstanţială, izolat fonetic şi grafic, cu libertate de topică, având în poziţia de centru o formă
verbală nonfinită (infinitiv, gerunziu sau participiu) cu posibilităţi combinatorii foarte largi, inclusiv
un subiect propriu, coreferenţial cu subiectul verbului regent.
Tiparul sintactic al acestor structuri gramaticale este diferit, în funcţie de forma verbală nonfinită,
după cum urmează:
• Construcţia infinitivală pseudoabsolută (optăm pentru calificativul „pseudoabsolută”,
deoarece grupul verbal infinitival este integrat sintactic prin intermediul adverbializatorilor, spre
deosebire de construcţiile gerunziale şi participiale relate prin aderenţă, operatorul subordonării
fiind nul / zero):
[ # Adverbializator + Inf. + Subiect (al inf.) + Determinanţi (ai inf.) #]
Exemple: Fără a fi ascultată Maria până la capăt, decizia a fost luată.
În loc de a citi toţi romanul, au preferat conspectele din manual.

38
 Înainte de a se ivi curcubeul, o furtună cumplită a devastat întregul cătun.
Profesorii au stabilit anumite sarcini, spre a se încuraja spiritul de competiţie
al tuturor.
Spre a fi cunoscut, Ion a început colaborarea la revista şcolii.
• Construcţia gerunzială absolută:
[ # (Catalizator tematic) + Gerunziu + Subiect (al ger.) + Determinanţi (ai ger.) # ]
Exemple: Totul se cutremura, lumea fugind disperată.
Chiar traducându-se acest tratat atât de cunoscut în Occident, mulţi tot nu
vor înţelege enigmele comunismului.
Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân. (I. Creangă,
Povestiri. Poveşti. Amintiri: 155)
Apa curgea şiroaie pe după urechile mamei, pe obrajii ei, pe gât, umezindu-i
capotul de finet până între omoplaţi. (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 25)

• Construcţia participială absolută:

[ # (Catalizator tematic) + Participiu + Subiect (al part.) + Determinanţi (ai part.) # ]
Exemple: Acestea hotărâte sub privirea stupefiată a tuturor, oamenii şi-au văzut de treabă.
Odată ajunsă director general în cadrul firmei noastre, cu toţii o tratau pe Diana
cu mai mult respect.
Plecaţi în tabără, copiii se simţeau foarte bine.
În aceste circumstanţe, chiar susţinută pledoaria, tot s-a continuat ancheta.

1.2. Originea acestor construcţii izolate sau izolabile, prezente în toate limbile romanice 1, se află
în ablatīvus absolūtus (ablativul absolut) latinesc, anume în acea construcţie participială a cărei
esenţă constă în acordul în ablativ al unui verb la participiu (cu funcţia de predicat semantico-
sintactic, dar nu şi enunţiativ) cu un substantiv sau pronume tot în ablativ care are rol de subiect.
Grupul verbal astfel format exprimă o circumstanţă şi este adeseori, dar nu întotdeauna, izolat de
restul enunţului prin virgule. În plan semantic însă construcţia este întotdeauna izolată, indiferent de
marcarea / nemarcarea grafică. În latină, construcţia absolută se relaţionează atât logic, cât şi
gramatical (prin aderenţă), cu propoziţia matrice, şi are statut propoziţional. Marcarea conexiunii
1
Privind moştenirea din latină construcţiilor absolute în limbile romanice, a se vedea Lyer (1934).
39
dintre grupul verbal determinat şi construcţia absolută se face însă aproape exclusiv prin intonaţia
descendentă.
Praeterita hac difficultate, libere respiravi.
(praetero, -īre) (difficultas, -ātis)
vb., part. perfect pasiv subst., decl. III, fem., Abl.
acord în gen, nr. şi caz
În traducere ad litteram: Depăşită această dificultate, am respirat uşurat.
Nuntio misso dux dormivit per nocte. Mesagerul trimis, generalul a dormit toată noaptea.
Eo discessuro tabulae geographicae sunt paratae. Acesta urmând să plece, hărţile erau
pregătite.
Spre deosebire însă de limba română, care nu a moştenit decât participiul perfect pasiv, limba
latină are posibilitatea de a construi tipare sintactice absolute şi cu participiul prezent1:
Cessante causa, cessat effectus.
(cesso, -āre) (causa, -ae)
vb., part. prez. subst., decl. I, fem., sg., Abl.
acord în gen, nr. şi caz
În traducerea românească, se apelează la gerunziu: Încetând cauza, încetează şi efectul.
De dată recentă este ablativul absolut cu participiul viitor pasiv şi activ: Huius…viri tot tantisque
operis mansuris (part. viitor activ). Atât de multe şi de mari lucrări ne vor rămâne de la acest
bărbat., respectiv cu gerundivul (în epoca târzie): Pauca itaque super benevolo omnium flumine
Nilo…praestringi conuenient, mox ostendendis aliis quae sunt in his regionibus admiranda. Se
cuvine să mă rezum despre fluviul Nil, care este cel mai binefăcător dintre toate, iar imediat după
aceea vor fi arătate alte lucruri vrednice de admirat din aceste regiuni. (ILR 1965 I: 375).
Printre primii cercetători care vorbesc despre prezenţa construcţiilor „absolute” 2 în limbile
romanice, inclusiv în limba română, este W. Meyer-Lübke (1900 III: 535). Este de remarcat faptul
că, în decursul evoluţiei limbii române, aceste construcţii s-au conservat, fiind atestate în toate
perioadele istorice, la diverşi autori: Cine nu ştie, întâmplându-se multe rele, pricina este a
nepedepsi pre cei ce greşesc. (Eustatievici Braşoveanul 1969 (1757): 107); Pentru a ne păzi

1
În latina târzie, participiul prezent este concurat de gerunziul în ablativ: Riuus ...transeundo formet lacunas. = Râul
revărsându-se formează băltoace. (ILR 1965 I: 375; Meyer-Lübke 1900 III: 20).
2
În descrierea din perspectiva diacronică, utilizăm sintagma improprie „construcţii absolute”, datorită denumirii cu care
s-au consacrat în studiile de lingvistică.
40
sănătatea mult aduce curăţeniia. (Diaconovici Loga 1973 (1822): 162). În ILRL (1971 I), sunt
excerptate numeroase construcţii absolute: eşiţi leşii la câmpu… au izbucnitu şi oardele lui Galga
Soltan.; şi încă neînălţate zidurile, au venit într-una din zile Remu să vadă sporiul lucrului – M.
Costin (apud ILRL 1971 I: 265); Ştefan-vodă cel bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să
între în Cetatea Neamţului. – I. Neculce (apud ILRL 1971 I: 283); când fu spre zio el să trezeşte,
Fiind încă ea în somn – I. Budai-Deleanu1 apud ILRL 1971 I: 492). Autorii tratatului ILRL din
1971 (Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu) consemnează (I: 595) că Dosoftei, M. Costin, D. Cantemir au
contribuit, prin operele lor, la influenţa cărturărească asupra limbii române, iar utilizarea
construcţiilor „absolute” constituie una din trăsăturile sintactice specifice acestei influenţe.
Urmărind cu acribie diversele particularităţi sintactice în limba textelor din secolul al XVI-lea, Ov.
Densusianu postulează chiar existenţa unui „dualism sintactic” (1961 II: 237).
1.3. De facto, originea construcţiilor „absolute”2 este foarte îndepărtată, acestea fiind atestate în
multe limbi indo-europene vechi, precum latina, paleoslava, gotica, greaca veche, sanscrita, în toate
aceste limbi fiind construite pe baza cazurilor oblice: ablativul, dar şi genitivul, acuzativul, respectiv
nominativul absolut în latină3 ( ablativul absolut: Hac oratione habita, discedit. [Odată] rostit acest
discurs, plecă.; genitivul absolut4: Eius praeteriti temporis... Trecând intervalul acela de timp...;
acuzativul absolut5: Sed ad ista adolescentem non intendentem, uocauit matrem. Dar tânărul
neocupându-se de aceste lucruri, a chemat-o pe mama lui.; nominativul absolut6: Hi
contempnentes eum assurgere ei nemo uoluit. Ei dispreţuindu-l / Deoarece ei îl dispreţuiau,

1
„Limba din secolul al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului a XIX-lea se caracterizează prin abundenţa
gerunziilor la numeroşi scriitori.” - ILRL (1971 I: 492, nota 1). Tot aici se exemplifică prin Ion Barac, cu Pipelea
Gâscariu [s.a.], unde apar aproximativ şase gerunzii pe o pagină, respectiv prin Gheorghe Şincai, cu Cronica românilor
şi a mai multor neamuri, vol. I, 1886, cu zece gerunzii per pagină.
2
Prezenţa construcţiilor participiale absolute este un fenomen întâlnit atât în limbile indo-europene (ILR 1965 I: 371-
382; Wald 1969: 166-168; Vraciu 1980: 240), cât şi în cele neindo-europene (Flinck 1924: 214-215).
3
Caracteristici ale ablativului absolut din latină, cele mai multe păstrate şi în română, sunt: 1. adeseori, dar nu
întotdeauna, construcţia este izolată grafic prin virgule de restul enunţului; 2. grupul de două sau mai multe cuvinte în
cazul ablativ cunoaşte diverse combinări: (pro)nume + participiu; două sau mai multe forme (pro)nominale; (pro)nume
+ adjectiv; 3. construcţia nu este legată gramatical printr-un relator (prepoziţie sau conjuncţie) de celelalte componente
ale enunţului; 4. construcţia absolută funcţionează ca un modificator / determinant facultativ al acţiunii din propoziţia
matrice, complinind-o cu diverse sensuri circumstanţiale (de timp, cauză, concesie, condiţie, mod).
4
Genitivul absolut din latină este un grecism specific lucrărilor la baza cărora stau originale greceşti (precum, Acta
apostolorum şi Vulgata) şi nu a lăsat urme în limbile romanice (ILR 1965 I: 379).
5
Specific latinei târzii, acuzativul absolut este atestat întâia dată, conform ILR (1965 I: 379-380), la Lucifer din Calaris
în a doua jumătate a secolului al IV-lea, apoi la Iordanes, la Gregorius din Tours, în inscripţii funerare (se uiuos, se
uiuum – vezi Stolz, Schmalz 1928: 441). Pentru originea acuzativului absolut, a se vedea Horn (1918: 79-87).
6
La originea nominativului şi a acuzativului absolut se află anacolutul, fenomenul suspendării, anume nominativus /
accusativus pendens (ILR 1965 I: 380; Löfstedt 1911: 158). Nominativul absolut prefera participiul prezent, în timp ce
acuzativul absolut prefera participiul perfect. A se vedea şi T. S. Diaconescu (1969: 42).
41
nimeni n-a vrut să se ridice în faţa lui.), dativul şi, rareori, acuzativul absolut în gotică (dativul
absolut: Thiudana afleithandin, unsibjai mannans wiwaldun in landa. Regele plecat, nelegiuiţii au
domnit asupra ţinutului. Katta afleithandin, museis laikand., în traducere ad litteram: Pisisca
plecată, şoarecii vor juca. sau în traducere liberă: Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă.),
dativul absolut şi genitivul absolut în slava veche1 (dativul absolut paleoslav: Sŭpęštemŭ že
človĕkomŭ pride vragŭ ego. Şi pe când oamenii dormeau, veni vrăjmaşul lui.; genitivul absolut
paleoslav: Togo že lěto isxoděči razbolěsę knęz' M'stislav Izęslavič' v'' Volodimeri. 2 Odată anul
încheiat, în Volodimir,  Prinţul Mstislav Izjaslavič căzu bolnav.), genitivul şi acuzativul absolut în
greaca veche3 (genitivul absolut: Εμου υανόνος γαια μισυήτω πυρί. Când voi muri / După moartea
mea, pământul poate să se amestece cu focul.), locativul şi genitivul absolut în sanscrită (locativul
absolut sanscrit: υayasi prāpte... Odată atinsă vârsta / Când s-a maturizat...; Mūle hate hatam
sarvam. Rădăcina omorâtă / Dacă rădăcina este omorâtă, totul este mort.). În toate aceste limbi,
centrul verbal este un participiu acordat în gen, număr şi caz cu nominalul-subiect, iar tiparul
sintactic comun a dus la emiterea unor ipoteze privind istoria lor, multe presupoziţii nefiind probate
în lipsa unor atestări lingvistice.
De cele mai multe ori, se consideră că formele verbale nonfinite (participiul, dar şi infinitivul 4 şi
gerunziul) ar fi constituit forme intermediare, de tranziţie de la părţi de propoziţie la propoziţii.
Dintre acestea, construcţiile participiale absolute au dobândit o mare extindere în limbile indo-
europene vechi, avându-şi originea în grupurile nominale cu funcţie circumstanţială din cadrul
enunţului, grupuri alcătuite din două substantive (Natura duce, errari nullo pacto potest. Natura
conducătoare / Dacă natura este conducător, nu se poate greşi în nici un chip. - Cicero5) sau dintr-
un substantiv şi un adjectiv (Romani, Hannibăle vivo, nunquam se sine insidiis futuros

1
Studii istorice privind originea construcţiilor absolute din limbile slave apar la Worth (1994), la Corin (1995) care
arată că dativul absolut nu a fost atestat în rusa timpurie, precum şi la Hristova (2001, 2003).
2
Structura este analizată în detaliu de D. Hristova (2003).
3
Spre deosebire de limba latină, greaca deţine un set complet de participii (cu forme temporale de: trecut, prezent, viitor
şi aorist; la diverse forme de diateză: activă, medie şi pasivă), fapt pentru care circumstanţele exprimate sunt mult mai
clare şi mai frecvente.
4
Existenţa propoziţiilor infinitivale şi participiale în limbile română, latină şi franceză este semnalată şi de Cornelia
Olănescu (1973). T. S. Diaconescu (1969: 40) afirmă că subordonatele infinitivale sunt posterioare limbii indo-
europene.
5
Apud Barbu, Vasilescu (1969: 274), unde se afirmă: „Ablativul absolut corespunzător unei propoziţii nominale pare a
fi o construcţie mai veche ca ablativul absolut cu un participiu.” În privinţa subînţelegerii lui esse în aceste situaţii, ILR
(1965 I: 373) reţine: „În mod greşit se socoteşte că la toate aceste ablative absolute trebuie subînţeles participiul
inexistent al verbului esse. La baza lor stă probabil un vechi ablativ de mod.” Vezi şi Draeger (1878-1881 II: 804, apud
ILR 1965 I: 373, nota 5).
42
existimabant. Hanibal viu / Cât timp Hanibal era viu, romanii socoteau că nu vor fi lipsiţi de
curse. - Cicero1). Ulterior, adjectivul calificativ determinant a fost înlocuit de adjective verbale,
anume de participiul perfect în latina arhaică şi de participiul prezent mai târziu.
1.4. Iniţial, construcţia absolută exprima o acţiune „accesorie” faţă de propoziţia regentă, iar
sensul circumstanţial şi statutul de propoziţie s-au dezvoltat cu precădere începând din epoca clasică
(ILR 1965 I: 377-381). În timp, limita dintre construcţia participială absolută (ablatīvus absolūtus)
şi construcţia participială relativă (participium coniunctum) se estompează, iar rolul principal în
această evoluţie îl deţine subiectul absolut care se regăseşte tot mai mult în regentă, fie indirect, prin
alte poziţii sintactice coreferenţiale cu subiectul absolut în plan logico-semantic, fie direct, prin
coreferenţialitatea subiectelor din regentă, respectiv din subordonată.
1.5. Fenomenul este similar şi în sincronie, unde sunt posibile toate aceste tipare sintactice. A se
compara:
• Învingând turcii [Si] la Războieni, Ştefan cel Mare [Sj] s-a retras în Cetatea Neamţului., unde
subiectul gerunziului (turcii) este diferit de subiectului verbului regent (şi personal) (Ştefan cel
Mare);
vs
• Învingându-l [c.d.j] turcii [Si] la Războieni, Ştefan cel Mare [Sj] s-a retras în Cetatea
Neamţului., unde subiectul gerunziului (turcii) este diferit de subiectului verbului regent (şi
personal) (Ştefan cel Mare), dar cu reluarea subiectului regentei pe o altă poziţie sintactică
(coreferenţială semantic) în interiorul construcţiei absolute (l);
vs
• (Fiind) învins [SØi] de turci la Războieni, Ştefan cel Mare [Si] s-a retras în Cetatea
Neamţului., unde subiectul gerunziului este identic (coreferenţial) cu subiectul verbului regent (şi
personal) (Ştefan cel Mare), dar este lexicalizat numai o dată; din punct de vedere sintactic, poziţia
de subiect se realizează de două ori, exprimat în regentă, respectiv neexprimat (subînţeles) în
construcţia gerunzială.
Coreferenţialitatea este, în acelaşi timp, factorul fundamental care determină evoluţia construcţiei
(pseudo)absolute spre o propoziţie explicită, completă, cu verb la mod personal şi conectiv
subordonator, atât în latină2, cât şi în limbile romanice. Cum însă limba română este o limbă pro-

1
Apud Barbu, Vasilescu (1969: 275).
2
Vezi ILR (1965 I: 381-382, passim).
43
DROP, adică acceptă parametrul subiectului nul, al neexprimării subiectului, coreferenţialitatea
este cu atât mai frecvent întâlnită, spre deosebire de alte limbi non-pro-DROP (cf. engleza,
franceza). De aceea, identitatea celor două subiecte (subiectul formei verbale nonfinite, respectiv
subiectul verbului regent) nu trebuie să constituie un criteriu de diferenţiere a modului de analiză
nici în cazul construcţiilor absolute şi pseudoabsolute, precum nici în cazul construcţiilor verbale
nonfinite necircumstanţiale. Exemplificăm pentru ultimul tip de structură, care nu constituie
subiectul studiului de faţă, dar care prezintă numeroase afinităţi cu construcţiile (pseudo)absolute:
[Adeseori, George (Si) vine [cântând (ei).]]; [Dorinţa (Si) [de a-l vedea părinţii (Sj) pe Cristian
student [se va împlini (ei) curând.]]; [Absolvenţii (Si) de liceu pot [opta (ei) pentru o sumedenie de
studii postliceale.]]. Predicaţia se constituie şi în cazul acestor structuri în interiorul cărora se
manifestă coeziuni semantico-sintactice specifice limbilor pro-drop, aici româna (vezi controlul
exercitat de subiectul din regentă, numit controlor, asupra subiectului neexprimat, controlat
(categoria vidă, PRO-ul) al formei nonfinite prin asigurarea referinţei; legătura strânsă dintre verbul
a putea şi determinantul său; modalizarea enunţului etc.).
1.6. Descriind fenomene sintactice similare din româna actuală, D. D. Draşoveanu (1997: 244-
275) operează cu trihotomia contragere vs reducere / abreviere vs glisare1. Prin contragere (şi
variantele sale) se înţelege atât procesul de transformare, cât şi rezultatul, iar finalitatea cercetării
vizează recunoaşterea predicativităţii modurilor nonfinite şi, implicit, a statutului propoziţional al
construcţiilor absolute, care funcţionează similar cu propoziţiile subordonate. În analiza
morfosintactică, precum şi în cea stilistico-pragmatică, interesează structura reperată în exprimarea
scrisă sau orală, fără a falsifica relaţiile sintactice ale unităţilor constitutive 2. De aceea, construcţiile
în discuţie impun propriul nivel de analiză, indiferent de complexitatea structurii şi de
inconvenientele analizei (coeziuni specifice, cumul de semnificaţii etc.).
1.7. Studiile de lingvistică diacronică au relevat că structurile complexe cu participii absolute, fie
reflectă faza de autonomie a termenilor propoziţiei, fiind folosite în perioada comunităţii indo-
europene, deoarece participiul a jucat un rol decisiv în istoria limbilor indo-europene, asociindu-se

1
Teoria este susţinută indirect prin terminologia propusă pentru diversele construcţii gerunziale, participiale, infinitivale
etc. de autori diverşi: „substituiri de dependente” la Tiktin (1945: 223-224); „substituirea propoziţiilor secundare” la
Şotropa (1926: 201-202); „contragerea frazei” la Iordan (1937: 227, 230, 231-234); „construcţii echivalente” la Şerban
(1970: 306-310).
2
Structuraliştii sunt cei mai aspri contestatari în această privinţă, considerând că forma este „garanţie a caracterului
lingvistic”: „Nu există deci niciun ‹‹sens›› în lingvistică care să nu fie implicat formal în mesajul fonic; fiecărei
diferenţe de sens îi corespunde în mod necesar o diferenţă de formă undeva în mesaj.” – A. Martinet (1970: 56-58).
44
cu un (pro)nume sau verb şi având funcţii de atribut, complement, circumstanţial, precum în greaca
veche (Wackernagel 1926 I: 292; Meillet, Vendryes 1953: 612, 615, 617), fie s-au dezvoltat
independent, în paralel, ca substitute / echivalente ale unor subordonate circumstanţiale, fiind
atestate şi în limbile nonindo-europene (pentru limbile indo-europene, vezi Stolz, Schmalz 1928:
445; Admoni 1960, apud Wald 1969: 166-167; pentru nonindo-europene, precum finlandeza, v.
Flinck 1924: 214-215). Fenomenul trebuie să fi avut loc după ce formele morfologice au dobândit
sensuri precis delimitate, construcţiile fiind complexe din perspectiva competenţei şi a performanţei
în lectură chomskyană.
Competenţa lingvistică presupune cunoaşterea internalizată a sistemului de reguli al unei limbi de
către vorbitorii nativi (de exemplu, abilitatea de a asocia, alteori de a disocia, diverse raportări
circumstanţiale), în timp ce performanţa, desemnând folosirea efectivă a limbii în situaţii concrete,
implică o serie de factori nerelevanţi gramatical, precum cei de natură psihologică şi fiziologică.
Din epoca clasică, de exemplu, ablatīvus absolūtus latinesc devine o structură gramaticală mai
complexă, prin cuprinderea, în interiorul ei, a altor poziţii sintactice: Hac re statim Caesar per
exploratores cognito exercitum castris continuit. Imediat cunoscute acestea prin cercetaşi, Cezar
a reţinut armata în tabără. - Caesar1, unde statim şi per exploratores sunt adjuncţi (cu funcţia de
circumstanţial de timp, respectiv complement instrumental) ai participiului absolut cognito, iar
subiectul propoziţiei matrice (Caesar) este dislocat, apărând în construcţia absolută. Situaţia reflectă
un grad înalt de abstractizare, precum nuanţarea discursului din perspectivă stilistică, ceea ce
presupune cunoaşterea îndeaproape de către vorbitor a limbii şi, mai ales, a nivelului semantico-
pragmatic. Vorbitorul trebuie să fi cunoscut şi echivalente propoziţionale cu jonctiv şi verb la mod
personal. Valorile circumstanţiale s-au diversificat în diacronie, iar pentru diferenţierea semantică a
raportului circumstanţial exprimat, s-a apelat la adverbe şi conjuncţii 2. Sunt atestate adverbe ca:
vixdum („abia, nu încă, îndată”), hinc („de aici, de acum; de aceea”), post („după aceea, în urmă”),
inde etc. (Vixdum etiam coetu vestro dimisso, comperi. Ba chiar abia / îndată dizolvată adunarea

1
Vezi ILR (1965 I: 275), unde se asertează: „Ablativul absolut a fost la origine, pe cât se pare, un complement
circumstanţial de timp, loc, mod, care treptat a devenit autonom (absolut), adică din parte de propoziţie a devenit o
propoziţie: venībunt praesenti pecunia = vor fi vândute cu bani peşin (Pl.); ideea de mod sau instrument este evidentă.
În Iunoni, crinibus demissis, agnum caedito = Iunonii să i se aducă sacrificii, cu părul despletit, e greu de precizat dacă
crinibus demissis este complement de mod sau propoziţie participială (ablativ absolut).”
2
Vezi Enghofer (1961: 47-57), unde apare o listă cu asemenea adverbe şi conjuncţii. A se vedea şi Lease, apud ILR
(1965 I: 379).
45
voastră, am aflat. - Cicero) şi chiar conjuncţii1, de tipul: ut2 („ca şi cum, ca şi când, considerând că,
având în vedere că”), tamquam („ca şi, întocmai ca”), sicut („precum, aşa cum”), velut, antequam
(„mai înainte ca”) (Qua re concessa (Galli) laeti ut explorata victoria... ad castra pergunt.
Îngăduindu-le acest lucru, galii voioşi, considerând că victoria era asigurată / ca şi cu victoria
asigurată, o pornesc spre tabără. - Caesar). Este reperabil şi nisi cu sens restrictiv: Neque appulerit
quisquam nisi gnaro custode. Nu putea să acosteze cineva decât ştiind / decât cu ştirea
paznicului.3
În limbile romanice, în urma dispariţiei cazului ablativ, „construcţiile absolute” continuă fie
acuzativul absolut (de exemplu, franceza, italiana, spaniola) construit cu participiul perfect, fie
nominativul absolut (precum, franceza, spaniola, româna) construit cu participiul prezent. A se
vedea: Skerjl (1932); Lyer (1934); Caragiu (1957); Regula (1957); ILR (1965 I: 380-382); Arrivé,
Gadet, Galmiche (1986: s.v. absolu1, circonstancielle (proposition), gérondif, infinitif, participe).
Problema ambiguităţii lingvistice, în general, dar şi a ambiguităţii construcţiilor absolute,
a fost studiată încă din antichitate în tratatele de retorică: de Aristotel (Topica, Retorica, De
sophisticis elenchis), de Cicero (De inuentione, Partitiones oratoriae, De oratore, afirmându-se
că ambiguitatea înseamnă, în esenţă, însuşirea unui cuvânt de a avea două sau mai multe sensuri,
ceea ce poate determina interpretări diferite, neclarităţi şi erori), de Quintilian (Institutio
oratoria, unde face distincţia dintre ambiguitatea cuvintelor şi cea a grupurilor de cuvinte, la
acestea din urmă descriindu-se şi ambiguitatea structurii participiu în ablativ + nume în ablativ),
de Augustin (vezi Wald 1998: 102-114). Aurelius Augustinus 4 discută pe marginea conceptului
de ambiguitate în două lucrări: De dialectica şi De doctrina christiana, abordările fiind diferite.
În primul studiu, teoretizează şi propune clasificări, face distincţia dintre conceptele ambiguitas
vs obscuritas, sesizează faptul că dezambiguizarea este posibilă contextual etc. În De doctrina
christiana, Augustin porneşte de la distincţia ambiguitas vs obscuritas, concluzionând că
ambiguităţile lingvistice pot fi înlăturate prin raportare la intenţia emiţătorului şi la alţi factori
lingvistici şi extralingvistici. În lingvistică şi în filozofie, ambiguitatea5 este urmărită şi definită
de autori diferiţi cu referire la niveluri diferite ale limbii: lexical, morfologic, sintactic,
pragmatic, stilistic. A se vedea: Orman Quine (1960); Ullmann (1964); François (1967); Zwicky,
Sadock (1975); May (1985); Cruse (1986: 49-68); Atlas (1989); Grice (1989); Bach (1994: 124-
152); DŞL (2001: s.v. ambiguitate).

1
Fenomenul ocurenţei unei conjuncţii în tiparul construcţiei participiale este înregistrat şi comentat cu o susţinută
bibliografie de specialitate, în cazul limbilor slave de Worth (1994), Corin (1995), Hristova (2001).
2
„ (...) ca şi grecescul ώς, ut servea mai ales pentru indicarea unei cauze subiective (...). La scriitori din epoca imperială
găsim această valoare şi la utpote, tamquam şi uelut.” - ILR (1965 I: 379). Vezi şi Ernout, Thomas (1953: 285).
3
Vezi ILR (1965 I: 379).
4
Lucia Wald (1998: 110-111), urmărind istoria lingvisticii latine, ajunge la concluzia că, „în comparaţie cu predecesorii
săi, Augustin a mers cel mai departe în analiza ambiguităţilor limbii, efectuată de pe poziţii sincronice şi funcţionale.”
5
Von Orman Quine (1960: 132) asertează: ”Ambiguity is supposed to consist in indecisiveness between meanings.”, iar
D. et F. François (1967: 158): „Elle [l’ambiguité] apparaît quand, dans un énoncé émis et reçu à des fins de
communication et observé hic et nunc, il y a un problème de choix linguistique pour le recepteur.”
46
 1.8. În latină, unele construcţii participiale absolute cu valoare circumstanţială s-au sudat, prin uz,
dobândind un statut cvasilocuţional (adverbial): me puero („pe când eram copil”), me sene („fiind
bătrân”), me vivo („cât sunt în viaţă”), re integra („nimic hotărât încă”), me audiutore („cu ajutorul
meu”), de multe ori cuvintele fiind juxtapuse fără actualizarea acordului gramatical în număr al
subiectului în ablativ cu participiul-predicat la singular: praesente nobis „noi fiind prezenţi”,
excepto his „aceştia fiind exceptaţi”, absente peregrinis „străinii fiind absenţi”. Potrivit ILR (1965
I: 373, 376, 377), în unele situaţii, participiile perfecte pasive din construcţiile cu ablativ absolut se
substantivizează, dobândesc valoare adverbială (consulto „după sfat”, optato „după dorinţă”), devin
substitute de propoziţii subordonate, funcţionează ca regente ale unor părţi de propoziţie (Sulla
omnia [c.d.] pollicito. Sulla promiţând toate lucrurile.; In virginem [c.prep.] transgresso (sole).
Soarele trecând în constelaţia Fecioarei.), infinitive (Ducibus prohibere non ausis. Să nu încerci
pe cei care transportă a-i opri.), acuzative cu infinitivul (Iove et Aeginam rapuisse confesso.
Jupiter mărturisind că o răpise pe Aegina.), interogative indirecte (Vergilio...confesso quam sit
difficile.) sau ale unor propoziţii (Excepto quod non simul esses [SB], cetera laetus. Eu fac ) Izolat,
unele participii în ablativ devin prepoziţii, precum excepto (sinonim cu praeter „în afară de, cu
excepţia”): excepto hos (cu excepţia acestuia); excepto oppida vel possesiones (cu excepţia
bogăţiei sau a averii). (Bassols de Climent 1956 I: 272; Costa 2003, cap. I: 13).

2. Calificativul „absolut”
2.1. În studiile consacrate construcţiilor în discuţie, calificativul absolut este asociat acestor tipare
gramaticale şi se referă la tipul relaţiei sintactice a construcţiei cu centru verbal gerunzial şi
participial în raport cu propoziţia regentă, relaţie care este nemarcată în planul expresiei. Fenomenul
se manifestă în două direcţii:
2.1.1. Pe de o parte, constă în caracterul izolat al construcţiei complexe faţă de restul enunţului,
fapt care îi conferă şi o anumită autonomie în plan referenţial. Izolarea 1 este marcată fonetic de către
vorbitor prin pauză şi schimbare de intonaţie, dar lipseşte adeseori în exprimarea scrisă, în special
când construcţia nonfinită este în postpoziţie faţă de propoziţia matrice.
Când propoziţia nonfinită circumstanţială este postpusă regentei, se disting, din punct de vedere
semantic, două situaţii: (1) circumstanţiala furnizează informaţii esenţiale pentru semantica
1
Th. Ernst (2002) analizează îndeproape caracterul obligatoriu / facultativ al pauzei (marcate fonetic şi grafic) în cazul
adjuncţilor de tip circumstanţial, cu referire la limba engleză, dar şi cu observaţii de tip comparativ (engleza vs limbile
romanice vs chineza).
47
enunţului, iar izolarea prin intonaţie şi virgulă nu este necesară şi (2) propoziţia nonfinită exprimă
circumstanţe suplimentare, puţin dependente de semantica verbului regent, iar izolarea se impune
atât fonetic, prin intonaţie, cât şi grafic, prin virgulă. În (1), avem circumstanţiale neizolate,
restrictive sau determinative, iar în (2) – circumstanţiale izolate / izolabile, nonrestrictive sau
facultative. Caracterul izolat sau neizolat nu este un argument relevant în analiza gramaticală a
construcţiei, şi anume în recunoaşterea sau nerecunoaşterea predicativităţii modurilor nonfinite.
Predicaţia se constituie atât paradigmatic, prin prezenţa câtorva dintre categoriile verbale specifice
regăsite şi la modurile finite (modalitatea, tranzitivitatea, timpul, diateza etc.), cât şi sintagmatic,
contextual (prin relaţia cu subiectul propriu, prin determinanţii specifici verbali etc.) – a se vedea
infra Construcţiile infinitivale pseudoabsolute, Construcţiile gerunziale absolute, Construcţiile
participiale absolute. De altfel, anticipând o concluzie a studiului de faţă, reţinem că, prin
admiterea capacităţii formelor verbale nonfinite de a ocupa poziţia de predicat, menţinerea în
sintaxa limbii române a sintagmei „construcţii absolute” scade în relevanţă 1. O opoziţie operantă în
teoria şi practica analizei gramaticale devine propoziţie finită vs propoziţie nonfinită, instituindu-
se următoarea ierarhizare:
Propoziţie finită
↑
Propoziţie nonfinită
↑
Parte de propoziţie
Efectele izolării sunt:
a. sintactice, adică de rupere a organizării sintactice, astfel încât construcţia izolată
prezintă libertate de topică, acceptând deplasarea în puncte diferite ale enunţului, şi o oarecare
autonomie comunicativă, fără a deveni însă un enunţ complet (Plecat Ion de-acasă timp
îndelungat, vecinii îl suspectau de spionaj. Ştiam că, venind iarna atât de curând şi pe
neaşteptate, preţul lemnelor va creşte semnificativ.);

1
Pentru aceeaşi poziţie vizavi de recunoaşterea predicativităţii modurilor nonfinite, respectiv pentru o expunere
monografică a cercetărilor de gramatică ce admit predicativitatea formelor verbale nepersonale, în toate sau doar în
anumite contexte, a se vedea Mladin (2006: 255-265). Concluziile autorului (Mladin 2006: 262) sunt formulate astfel:
„Reconsiderarea capacităţii de a forma predicat pe care o au formele verbale non-finite, din această pespectivă, s-ar
solda cel puţin cu două consecinţe imediate: (1) ar face inutilă păstrarea, ca unităţi sintactice, a construcţiilor absolute şi
(2) ar obliga la remanierea modalităţilor de actualizare a constituenţilor sintactici dezvoltaţi.”
48
 b. semantice, de introducere a unor sensuri subiacente, neexplicitate, anume sensurile
circumstanţiale pe care le exprimă aceste construcţii în calitate de modificatori / adjuncţi. Sensurile
sunt apropiate sau cumulate, decodificabile contextual. De exemplu, în enunţul: Reflectând asupra
lucrurilor minunate din viaţa noastră, fericirea poate fi înţeleasă., unde structura cu verb la
gerunziu în calitate de centru de grup verbal este interpretabilă ca având valoare temporală: Când
reflectăm asupra… sau condiţională: Dacă am reflecta asupra…, rolul dezambiguizator revenind
inclusiv modului, respectiv timpului verbal al regentei.
c. stilistice, de evidenţiere, de emfază (mise en relief) a construcţiei izolate, efectul fiind
cel al expresivităţii mărite. Procedeele de reliefare se manifestă sintactic în aceste tipare, prin
dislocarea enunţului din care face parte construcţia izolată: prin antepunere (cel mai adesea), prin
postpunere sau prin inserarea în interiorul propoziţiei matrice (Anunţându-se vestea dispariţiei
dragii lor profesoare, copiii se întristară. În acea zi, anunţându-se vestea dispariţiei dragii lor
profesoare, copiii se întristară. În acea zi, copiii se întristară, anunţându-se vestea dispariţiei
dragii lor profesoare.).
Observaţie. Grupul verbal organizat în jurul unui infinitiv se relaţionează de restul enunţului prin
intermediul proclizei infinitivale a precedate de prepoziţiei sau locuţiune prepoziţională: De
această dată, spre a nu se plictisi niciunul, bunicii le-au spus poveşti. Înainte de a sosi trenul,
copiii erau nerăbdători. Băiatul a fost exmatriculat, pentru a-şi fi motivat absenţele în catalog,
timp de trei zile., încât construcţia infinitivală, circumstanţială sau completivă, nu are caracter
absolut, ci pseudoabsolut, diferenţiindu-se de structurile cu centru verbal gerunzial şi participial.
Caracterul izolat nu se suprapune caracterului absolut, cum se consideră în majoritatea gramaticilor
(vezi şi GALR 2005 I: 492). Metastructura terminologică de construcţie infinitivală pseudoabsolută
devine convenabilă, utilă în sintaxa limbii române în măsura în care operăm şi cu conceptul de
construcţie relativă infinitivală.
La unele construcţii absolute (vezi supra Partea I: 1.2.1.; infra 3.), sunt reperabile reminiscenţe
ale unor locuţiuni conjuncţionale (Norocul a fost că, îndată sosit pe front, l-au şi băgat în foc.
Chiar susţinut Ion de prieteni, norocul nu a fost de partea lui.), forme morfologice asimilabile însă
adverbelor, deoarece subînţelegerea conjuncţiei: (îndată) ce, (odată) ce, (chiar) dacă ar impune
modificări şi în structura verbului, şi anume personalizarea acestuia: …îndată (adverb) sosit
(participiu absolut) pe front… > …îndată ce (locuţiune conjuncţională) a sosit (predicat verbal
semantico-sintactic-enunţiativ, ind. – perfectul compus, pers. a III-a, sg.) pe front…
49
 2.1.2. Pe de altă parte, subiectul construcţiei (pseudo)absolute se combină cu forma verbală
nonfinită (anume, cu infinitivul sau gerunziul) în absenţa flectivului de acord verbal (de număr şi
persoană). Relaţia de interdependenţă nu se manifestă bilateral, ca la verbele personale, adică atât
dinspre subiect spre predicat, prin acordul impus de subiect în număr şi persoană, cât şi dinspre
predicat spre subiect, prin impunerea cazului nominativ. Coeziunea grupului subiect-predicat este
asigurată, în interiorul construcţiilor infinitivale şi a celor gerunziale, exclusiv prin recţiune,
verbul-predicat impunându-i nominalului-subiect cazul nominativ.
Acordul verbal nu reprezintă, aşadar, singurul factor decizional în vederea constituirii grupului
subiect-predicat şi, implicit, în vederea realizării predicaţiei, la fel cum verbele impersonale sunt
predicate, chiar dacă nu pot selecta un nominal-subiect în structură (Îmi pasă de tine. Mâine se
merge la biserică.). A se vedea şi construcţiile în care predicaţie se realizează adverbial sau
interjecţional, iar nominalul-subiect este tot în nominativ: - Aţi înţeles? Se pare că eu da, voi nu.
Băiatul hop peste gard şi a intrat în casă.
Eludându-se constrângerea impusă de verbul nonfinit subiectului propriu, gramaticile tradiţionale
au considerat că subiectul din interiorul construcţiei (pseudo)absolute este ataşat direct la elementul
verbal, operatorul subordonării fiind marca zero [Ø]. De aceea, s-a impus denumirea improprie de
subiect absolut1: Obligându-l tatăl său, Ion s-a apucat de învăţat.; În loc de a fi detensionată
atmosfera, s-a optat pentru tăcere.
Participiul absolut selectează un subiect cu care se acordă în gen, număr şi caz, ca o particularitate
cu totul specială pentru limba română: Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că,
odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. (M. Preda, Cel mai
iubit dintre pământeni I: 33-34); Chiar ajuns cuţitul la os, băieţii au continuat să sfideze legea.;
Rămaşi copiii singuri acasă, au şi lăsat cărţile deoparte.; Ajunsă Enia manager general, colegii o
privesc cu alţi ochi.

1
La D. Irimia (2000: 338), (pro)numele-subiect al unei construcţii gerunziale absolute (extrapolând, al oricărei
construcţii complexe absolute) este numit „subiect interior”: Căci voi murind în sânge ei pot să fie mari. Nu acceptăm
ca justificată formularea, întrucât: a. nu există un criteriu distribuţional pentru statuarea acestei poziţii sintactice, ştiut
fiind că toate subiectele sunt integrate sintactic, adică apar în interiorul unei structuri gramaticale, chiar şi în cazul lipsei
unei relaţii sintactice marcate, precum la construcţiile absolute; b. chiar dacă la baza statuării acestui tip de subiect s-a
avut în vedere faptul că nominalul absolut este element constitutiv al unui „circumstanţial de cauză dezvoltat”, nu se
vorbeşte despre poziţii sintactice interne vs externe; c. ca tipar sintactic, construcţia complexă absolută funcţionează că
o propoziţie subordonată veritabilă, fiind inferioară propoziţiei independente, dar obligatoriu superioară părţii de
propoziţie, constituenţii săi organizându-se pe baza unor coeziuni de tip special.
50
 Acordul verbului cu subiectul în gen, număr şi caz slăbeşte calitatea de verb a participiului, dar nu
o anulează. Fenomenul este similar participiilor din cadrul diatezei pasive: Televiziunea publică a
fost subordonată puterii mulţi ani. Proiectele vor fi realizate anul acestea, cu sprijinul sponsorilor.
În interiorul construcţiei absolute, participiul îşi manifestă calitatea verbală chiar mai puternic decât
în cadrul diatezei pasive. Argumentele forte sunt următoarele:
(a) Participiul din propoziţia absolută se combină cu un nominal-subiect, situat în imediata sa
vecinătate (semn al gradului înalt de coeziune), impunându-i cazul nominativ (Odată Alexandru
devenit redactor-şef al gazetei, s-a observat o schimbare radicală în bine. (construcţie absolută) vs
Colegul nostru M. C., pe care mulţi îl considerau genial, a fost numit de profesori liderul echipei
olimpice naţionale. (diateză pasivă)).
(b) În timp ce participiile din construcţiile pasive cu operatorul pasiv a fi în structură acceptă
mărci ale gradării, ale progresiei, ale aproximării sau ale modalizării specifice adjectivului:
Diamantele sunt cele mai căutate pietre preţioase din lume. Clădirile au fost foarte avariate de
tornadă. Dintotdeauna, televiziunea publică a fost mai subordonată puterii decât televiziunile
particulare. Cartea în discuţie este cam nerecomandată minorilor., participiile din cadrul
construcţiei absolute pot fi însoţite de asemenea mărci numai în mod excepţional: Foarte ruşinat
eu însumi de cele întâmplate, mi-am cerut scuze în numele colegilor.
Variabilitatea participiului prin preluarea de la nominalul-subiect a categoriilor de gen, număr şi
caz (!), combinarea cu morfemele comparaţiei diminuează natura verbală a participiului, încât unii
neagă existenţa diatezei pasive cu participiu în structură, respectiv consideră această formă verbală
incapabilă de a sta pe poziţia sintactică de predicat. Cu toate acestea, se poate vorbi, în interiorul
construcţiei participiale absolute, de o relaţie de interdependenţă între verbul la participiul şi
nominalul-subiect, datorită constrângerilor bilaterale: pe de o parte, impunerea cazului nominativ
dinspre forma verbală participială spre nominalul-subiect şi, pe de altă parte, impunerea de
nominalul-subiect a acordului verbal în gen, număr şi caz. Acomodarea în caz este evidentă, atâta
timp cât predicatul exprimat prin participiu nu poate apărea la forma de genitiv-dativ: *Odată
plecate [G.D.] copila [N.Ac.], am rămas singur. Considerăm aşadar că, prin acceptarea unui subiect
propriu şi prin păstrarea disponibilităţilor combinatorii ale verbului prototipic, participiul are
capacitatea de a realiza o proiecţie propoziţională.
În condiţiile neacceptării predicativităţii participiului, s-a propus denumirea de abreviere,
reducere sau propoziţie redusă (Draşoveanu 1997: 256-259; 263-267; Neamţu 2001, 2003).
51
Abrevierea se distinge de contragere prin faptul că, pe lângă relatorul subordonant
interpropoziţional, are loc suprimarea verbului a fi. Astfel, în analiza construcţiilor absolute
participiale, aşa-zise propoziţii reduse, se propune „recuperarea” unui gerunziu în structura dată,
anume „trebuie «să urcăm» de la Red [reducere – n.n.] la Ctr grz [contragere gerunzială – n.n.]”
(Draşoveanu 1997: 258): Odată ei sosiţi, noi am putut începe. > Odată sosiţi fiind ei, noi am putut
începe. Prin inserarea unui gerunziu se instituie o „falsificare” a relaţiilor, pe de o parte, şi se poate
genera o agramaticalitate, pe de altă parte. Nu orice construcţie participială permite lexicalizarea lui
a fi copulativ, precum în cazul participiilor verbelor copulative: *Chiar fiind ajuns cuţitul la os,
băieţii au continuat să sfideze legea.; *Fiind rămaşi copiii singuri acasă, au şi lăsat cărţile
deoparte.; *Fiind ajunsă Enia manager general, colegii o privesc cu alţi ochi. În afară de a fi
copulativ, se pot subînţelege şi alte verbe (copulative sau predicative): Ajungând / Devenind /
Părând / Arătându-se fascinat de prăpastia păcatului, Constantin îşi descleştă mâinile. (Pomian
2004: 38-39).
Încercând „să camufleze” această particularitate de excepţie a participiului verbal (anume, acordul
în gen, număr şi caz) şi capacitatea predicaţională a formei verbale nonfinite, unii cercetători
(Berceanu 1971: 204)1 acceptă posibilitatea lexicalizării, în construcţia absolută cu centru verbal
participial, a unui al doilea operator copulativ nonfinit (!): *Fiind ajuns calfă la găitănărie, vorbea
frumos şi cu patimă. Subiectul participiului declinabil este menţionat şi de Şt. Iacob (1969: 510),
care admite că această poziţie sintactică poate fi interpretată şi ca nume predicativ al unui gerunziu
nedeclinabil omis: Odată această condiţie [fiind] împlinită...; Dionis [fiind] devenit călugărul
Dan.
În limba română, subiectul care însoţeşte forma verbală nonfinită (infinitiv, gerunziu sau
participiu) în cadrul unei construcţii (pseudo)absolute stă întotdeauna în cazul nominativ, având
rolul de complement semantic principal (Irimia 2000: 262, 279, passim) pe lângă verbul nonfinit.
Cum sensul etimologic al calificativului absolut (< fr. absolu < lat. absolutus < absolvĕre „a
dezlega, a elibera”) este acela de „independent de orice condiţii sau relaţii” (MDA 2001: s.v.
absolut), „ne se rattache grammaticalement” (Marouzeau 1951: s.v. absolu), care se sustrage unei
relaţii sintactice cunoscute (Ernout, Thomas 1953: 103) 2, îl utilizăm, în studiul nostru, doar în

1
B. B. Berceanu (1971: 209) afirmă: „Diateza pasivă se formează cu ajutorul numelui predicativ; consider adjectivul
participial al diatezei pasive nume predicativ pentru că el se acordă cu subiectul în număr şi gen, pentru topica şi pentru
că adjectivul participial nu apare concomitent cu un alt nume predicativ.”
2
Ernout, Thomas (1953: 103) se referă la construcţiile latineşti de tipul ablativ absolut.
52
virtutea tradiţiei care l-a impus, însă cu amendamente. Construcţia absolută şi subiectul absolut se
relaţionează atât logico-semantic, cât şi gramatical, chiar şi atunci când conectivele
interpropoziţionale lipsesc (la structurile gerunziale şi participiale), respectiv în absenţa flectivului
de acord gramatical (în sintagma subiect - predicat gerunzial, respectiv subiect - predicat
infinitival). Structurile gramaticale în discuţie nu pot funcţiona în afara unei relaţii. La nivel
interpropoziţional1, când relaţia de dependenţă nu este marcată în planul expresiei (anume, la
construcţiile absolute gerunziale şi participiale), subordonarea se realizează prin aderenţă. Acelaşi
tip de dependenţă se regăseşte în cazul adverbelor, iar similitudinea construcţiilor în discuţie cu
adverbul este dată şi de semnificaţia circumstanţială pe care o exprimă ambele structuri (adverbul,
respectiv construcţia absolută).
Construcţiile care au ca centru verbal infinitivul le numim pseudoabsolute, pentru că elementul
joncţional este lexicalizat (prepoziţia sau locuţiunea prepoziţională urmată imediat de procliticul a).
Aşadar, în studiul de faţă, absolut vizează exclusiv nivelul interpropoziţional şi se referă la tipul
de subordonare al construcţiilor gerunziale şi participiale izolate sau izolabile, înzestrate cu
semnificaţie circumstanţială. În privinţa subiectului, acesta nu este, în niciun context, absolut,
relaţia sa cu verbul nepersonal fiind întotdeauna marcată, fie exclusiv prin forma de nominativ în
combinaţia cu infinitivul sau cu gerunziul, fie prin forma de nominativ şi acordul verbal cu
participiul.

Termenul absolut apare, în gramatică, şi cu alte accepţii:

1. În sistemul de opoziţii absolut vs relativ, se disting timpurile verbale absolute care
exprimă o acţiune raportată la momentul prezent al vorbirii (momentul enunţării), precum
prezentul, perfectul simplu şi compus etc., şi timpurile verbale relative care raportează acţiunea
la un alt moment al vorbirii (anterior sau posterior), precum mai-mult-ca-perfectul, viitorul
anterior etc. Clasificarea diferă, adeseori, de la un autor la altul. În GLR (1966 I: 234) se
identifică prezentul, perfectul simplu, perfectul compus şi viitorul I ca timpuri absolute,
respectiv imperfectul, mai-mult-ca-perfectul, viitorul anterior ca timpuri relative, poziţie
adoptată şi în GALR (2005 I: 401), cu câteva amendamente. Se afirmă că este de preferat
opoziţia deictic vs anaforic în locul tradiţionalei dihotomii absolut vs relativ, aşa-zisele timpuri
absolute fiind timpuri strict deictice, iar timpurile relative / de relaţie fiind timpuri deictice
relaţionale. Aceasta, pentru că, „de fapt, toate formele gramaticale de timp sunt deictice,
deoarece toate contribuie la «ancorarea situaţional-temporală» a proceselor comunicate,
timpurile verbale fiind principalele elemente de expresie prin care se redă raportarea proceselor
la situaţia de comunicare” (ibidem, p. 401). Detalii şi alte clasificări apar în: Iordan (1956: 423);

1
Ideea că subordonarea se realizează la nivel interpropoziţional prin morfemele formelor nepersonale (anume, sufixele
gerunziului şi ale participiului) apare în gramatica generativ-transformaţională, la Pană Dindelegan (1999: 125) şi
Vasiliu, Golopenţia-Eretescu (1969: 244).
53
Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 226); Iordan, Robu (1978: 483); DL (1985: s.v. absolu3,
temps); Avram (1997: 217); Irimia (2000: 211); DŞL (2001: s.v. absolut1, timp3); Dimitriu
(1999/2002 I: 631-634).
2. În majoritatea gramaticilor, se consemnează utilizarea verbelor tranzitive cu sens absolut
atunci când complementul direct nu este exprimat, fiind conţinut latent în semantica internă a
verbului: studiază zilnic, aud bine etc. A se vedea: Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 181,
nota 1); DŞL (2001: s.v. absolut2); GALR (2005 I: 341-342). Complementul direct este o poziţie
sintactică necesară, cerută de verbul tranzitiv. Nelexicalizarea sa duce la „absolutizarea
semanticii verbului” (Irimia 2000: 410), încât acţiunea rămâne în sfera generalului, iar verbul
devine „expresie a unei caracteristici dinamice a numelui (subiect, cel mai adesea): Citea,
desena şi aştepta să fie întrebată de fete.”(Irimia 2000: 411). Problema este reluată şi de Rodica
Nagy (2005: 246). Mioara Avram (1997: 195) afirmă că „- pentru simplificarea indicaţiilor -
unele dicţionare califică drept intranzitive şi întrebuinţările absolute [s.n.] ale verbelor
tranzitive.”
3. Între gradele de intensitate ale adjectivului şi ale adverbului, se află superlativul, grad care
indică o intensitate maximă a însuşirii şi se realizează ca relativ sau absolut. Superlativul relativ
presupune raportarea la un grup de obiecte sau de circumstanţe diferite (cel mai inteligent, cel
mai puţin inteligent), în timp ce superlativul absolut indică un grad înalt al intensităţii fără a se
baza pe o comparaţie directă (foarte inteligent, foarte puţin inteligent) (cf. GALR 2005 I: 159-
164).
4. Adjectivul cu sens absolut este acel adjectiv care, în principiu, nu e susceptibil de a intra
în sistemul gradelor de comparaţie, precum adjectivul geografic, care nu poate apărea la
comparativ sau la superlativ (cf. DL 1985: s.v. absolu2).
5. Adjectivele şi adverbele sunt întrebuinţate absolut atunci când, la comparativ şi la
superlativul relativ, nu reclamă actualizarea termenului comparant: Ar vrea o casă mai ieftină.
E produsul cel mai bun. (GALR 2005 I: 155, 157, 160; II: 450). Pentru comparativul absolut la
adjective (X are 1, 90 m, iar Y este la fel de înalt. Mai puţină gălăgie!), a se vedea şi Avram
1997: 122. La Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 112), comparativul absolut este utilizarea
morfemelor relaţiilor de comparaţie în condiţiile intensităţii absolute, atunci când termenul de
comparaţie nu este explicit, în sensul că „termenul de comparaţie rezultă din complexul de relaţii
contextuale”: faceţi mai puţin zgomot! Alţii, mai săraci, îşi căutau adăpost.
6. D. Irimia (2000: 160-161; 170-171) utilizează termenul absolut (sinonim, de această dată,
cu „desăvârşit, total, deplin”) în contexte gramaticale, precum: verbe copulative absolute: a fi, a
însemna, a reprezenta, a constitui; verbe impersonale absolute: a ploua, a fulgera, a tuna.
7. Formele verbale nonfinite (infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul) sunt numite forme
absolute ale verbului, (Irimia 2000: 260 sqq.), deoarece ar fi neutre din punctul de vedere al
atitudinii subiectului vorbitor faţă de acţiunea exprimată de verb, neutralizarea opoziţiilor
categoriale manifestându-se ca „potenţialitate absolută” în cazul infinitivului sau ca
„absolutizare a semanticii unui termen al opoziţiei” în cazul gerunziului, participiului şi al
supinului. Se adaugă faptul că aceste forme prezintă „polisemie” lexico-gramaticală,
reprezentată de complementaritatea verb-nume (infinitivul, participiul, supinul) sau nume-verb-
adverb (gerunziul). În ceea ce priveşte participiul, se arată că, în plan semantic, este un perfect
absolut (Irimia 2000: 267), opunându-se, din această perspectivă, gerunziului, un prezent
absolut.
8. Nominativul absolut este denumirea dată substantivului constituit în propoziţie
monomembră nominală, de tipul: Bibliotecă. Restaurant. Informaţii., ocurenţa calificativului
datorându-se caracterului nerelaţional al situaţiei descrise (cf. Draşoveanu 1997: 86).
9. Georgeta Ciompec (1985: 260 sqq.), distinge adverbele cu valoare absolută, care
exprimă posterioritatea în raport cu momentul vorbirii („zero deictic”: mâine, poimâine), de
adverbele cu valoare relativă, care indică posterioritatea în trecut în raport cu un moment
54
 anterior momentului vorbirii (de aici înainte, de acum încolo). D. Nica (1988: 83) numeşte
adverbe absolute acele adverbe care în orice context şi luate izolat pot fi uşor recunoscute ca
atare: mâine, ieri, sus, jos etc., majoritatea fiind cuvinte primare, iar marca lor de clasă Ø.
10. Alf Lombard (1936: 1-6, 8-10, passim) consacră un studiu comparativ cu privire la
infinitivul din limbile romanice şi distinge două tipuri de infinitiv: infinitivul naraţiunii vs
infinitivul absolut. Sub denumirea de infinitiv absolut grupează formele infinitivale care prezintă
autonomie semantico-sintactico-enunţiativă, adică funcţionează singure, fără ajutorul unui verb
finit, şi îndeplinesc rol de predicat al unor propoziţii infinitivale: 1. infinitivul imperativ (pozitiv:
A se vedea! A citi! şi negativ: Nu mânca!); 2. infinitivul exclamativ (nereperat în limb română);
3. infinitivul interogativ (nereperat în română); 4. construcţiile relative infinitivale cu regentul „a
şti” (Nu ştiu ce face.), cu „ignorer” (în fr.: J’ignore où aller.), cu „a avea” (N-am avut de unde
strânge cârţ. N-am ce zice. N-am ce mânca.); 5. infinitivul intensităţii (nereperat în română); 6.
tipuri izolate (fr.: autrement dire). La acelaşi autor, substantivele utilizate cu valoare enunţiativă,
de tipul Bonjour! Merci! Pardon!, sunt numite substantive absolute (Lombard 1936: 177).
Opoziţia absolut vs relativ operează la niveluri diferite, iar pentru utilizările, în gramatică, ale
termenilor acestei opoziţii, a se vedea şi Bally (1950: 341-354).

3. Semnificaţia circumstanţială a construcţiei absolute şi pseudoabsolute

3.1. Absenţa elementelor subordonatoare standard, explicite care să precizeze clar tipul
circumstanţei exprimate de construcţia absolută gerunzială şi participială conduce la complexitatea
analizei semantice a acestor construcţii sau, mai precis, la indeterminarea semantică1, astfel încât
semnificaţia cauzală, temporală, concesivă etc. trebuie să fie stabilită individual pentru fiecare
construcţie. Caracterul circumstanţei exprimate se poate, aşadar, diferenţia contextual, prin deictice
temporale identificate în propoziţia regentă, deictice combinate adeseori (morfemele timpului
verbal, clitice adverbiale) sau prin prezenţa, în enunţ, a unor semnalizatori ai raportului logic care
este sau se vrea exprimat. Dacă în latină ablativul absolut putea exprima circumstanţe specifice
acestui caz gramatical, anume circumstanţele temporală, cauzală, condiţională, modal-instrumentală
şi concesivă, în română, construcţiile absolute pot exprima sensuri suplimentare, datorită extinderii
tiparului sintactic de la forma participială la cea infinitivală şi gerunzială.
Infinitivul, ca centru de grup verbal în construcţie complexă pseudoabsolută, cunoaşte cele mai
multe posibilităţi de redare a valorilor circumstanţiale, deoarece forma verbală nonfinită acceptă
vecinătatea la stânga a unor prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, în prezenţa obligatorie a mărcii
morfologice infinitivale a.

1
Fenomenul a fost sesizat, în limba engleză, de Kortmann (2001: 1 sqq.).

55
 Potrivit GALR (2005 I: 492 504, 530-532), în cazul infinitivului, valorile astfel constituite pot fi:
de timp, mod, scop, opoziţie, concesie, cumul şi excepţie, participiul poate exprima valoare
temporală, iar gerunziul – circumstanţa de timp, de cauză, condiţională, concesivă, modală,
instrumentală sau, cu totul special, valoarea consecutivă.
Referindu-se la construcţiile gerunziale, F. Şuteu (1957: 15) consideră că asocierea mai multor
semnificaţii în interiorul unei construcţii trebuie privită ca o convergenţă a sensurilor „spre
cristalizarea unei imagini complexe în mintea ascultătorului sau a cititorului.”
3.2. Semnalizatorii semnificaţiei circumstanţiale pot fi, în română, de două tipuri: 1. ocurenţi în
structura complexă absolută sau 2. exprimaţi în propoziţia matrice.
3.2.1. În prima situaţie, trebuie căutate, în interiorul construcţiei verbale nonfinite, adverbe
purtătoare de semnificaţii similare circumstanţei exprimate, anume adverbe cu rol de nuanţare (v.
şi GALR 2005 I: 531, 532). Cele mai frecvente sunt: doar, numai, eventual, (reg.) batâr , (reg.)
barem etc. pentru valoarea condiţională: Strigând eventual după ajutor, l-ar fi auzit cineva.; chiar
(şi) pentru valoarea concesivă: Chiar (şi) implorată Maria de prieteni, decizia ei a rămas aceeaşi.;
odată, îndată pentru valoarea temporală: Odată stabilit planul, plecăm.; astfel pentru valoarea
consecutivă: Ion a plecat, casa rămânând astfel pustie.
D. Nica (1988: 144-155) include aceste adverbe de nuanţare în clasa adverbelor particule1 şi
asertează că nuanţarea înseamnă explicitarea poziţiei în enunţ a elementului fundamental:
Citind mai multe cărţi, judeci lucrurile din mai multe unghiuri de vedere.
Cf. Numai citind mai multe cărţi...
Purtându-te corect, poţi avea surprize plăcute.
Cf. Chiar purtându-te corect...
3.2.2. Alteori, elementele subordonatoare sunt suplinite semantic de semnalizatori / catalizatori
tematici ocurenţi în propoziţia matrice, aceştia antrenând, de această dată, moduri şi timpuri
verbale, respectiv adverbe anaforice sau corelative precum: şi, tot, totuşi, atunci, astfel etc. Pe lângă
rolul de a cataliza procesul de tematizare2, adică de a asigura progresia informaţională de la
informaţia veche (temă / topic) către informaţia nouă (remă / focus) şi pe lângă rolul de a
1
„Adverbele particule constituie clasa cea mai difuză, cu monemele cele mai instabile şi mai dificil de încadrat în
sistemul gramatical al limbii române.” - Nica (1988: 144). Apariţia lor în vecinătăţile unui cuvânt nuanţează, în sensul
că „precizează valoarea unui monem autonom” (Martinet 1970: 171, apud Nica 1988: 148). Aceste forme gramaticale
apar, la autori diferiţi, cu accepţii şi denumiri diferite (pentru exemple şi bibliografie, vezi Dimitriu 1999/2002 I: 726-
730).
2
Pentru organizarea tematică a enunţului, vezi GALR (2005 II: 869-885).
56
semnal(iz)a acest proces, din perspectiva decodificării (cum s-a văzut în cazul adverbelor de
nuanţare supra 3.2.1.), elementele de expresie respective îşi păstrează funcţia lor specifică
sintactico-semantică şi chiar enunţiativă în cazul verbelor. Aşadar, la verbele la mod personal,
selectarea modului şi a timpului (condiţional, imperativ, imperfect, viitor etc.), nu reprezintă simpla
ancorare situaţională, ci şi introducerea atitudinii vorbitorului: constatare, indecizie, deliberare,
expectativă etc.
De cele mai multe ori, datorită preferinţei pentru antepunere a structurii circumstanţiale izolate
(aşa-numita tematizare forte), catalizatorii se situează în dreapta construcţiei absolute.
Exemplificăm prin următorul enunţ, subliniind, în propoziţia matrice prezenţa catalizatorilor:
Plecând părinţii de acasă,
1. copiii se simţeau singuri. , unde se identifică un cumul circumstanţial:
cauzalitatea: Deoarece au plecat...
temporalitatea: Când / Imediat ce au plecat...
2. copiii nu ar fi aprins focul., unde se identifică circumstanţa
condiţională: Dacă ar fi plecat părinţii...
3. copiii au şi deschis calculatorul., unde se identifică exclusiv circumstanţa
temporală: Imediat / De îndată ce / După ce au plecat părinţii...
4. copiii tot cuminţi au rămas., unde se identifică circumstanţa
concesivă: Chiar dacă / Cu toate că / Deşi părinţii au plecat...
5. copiii au trăit un coşmar., unde se identifică circumstanţa
instrumentală (fără un echivalent propoziţional
cu conectiv specializat)
6. copiii au preferat să continue studiul., unde se identifică un cumul circumstanţial:
concesia: Chiar dacă au plecat părinţii...
temporalitatea: După ce / Când au plecat părinţii...
Raportul temporal poate dezvolta diferenţieri semantice, exprimând în raport cu regenta: exclusiv
anterioritatea (precum în 2.); trecutul apropiat (în 3.); caracterul iterativ al acţiunii (Plecând
părinţii de acasă, copiii întotdeauna abandonau studiul. vs De cîte ori plecau părinţii de acasă,
copiii abandonau studiul., semnalizatorul întotdeauna nemaifiind nici necesar, nici lexicalizabil,
doar substituibil printr-un corelativ: De câte ori plecau părinţii de acasă, de atâtea ori copiii
abandonau studiul.)
57
 Cele descrise aici se constituie ca argumente în favoarea tezei structuraliste a dependenţei
contextuale a sensului, teză care vine în sprijinul analizei comunicative, care dă seama de faptul că
utilizările unui cuvânt sau, în situaţia dată, ale unor tipare sintactice au sensuri diferite în contexte
diferite1.

4. Sinonimii sintactice
4.1. Un rol clarificator în interpretarea construcţiilor în discuţie îl constituie faptul ca pespectiva
de abordare să se extindă, prin luarea în considerare a dimensiunii pragmatice, care este legată de
enunţare. O asemenea viziune impune ca analiza să se facă pe niveluri, nu exclusiv din unghiul
sintaxei structuraliste ori strict semantic („în bloc”). În descrierea construcţiilor (pseudo)absolute
intră în discuţie modul de construire, gradul de gramaticalitate şi de acceptabilitate, frecvenţa în
vorbire, adecvarea stilistică şi situaţională a acestora. Este vorba de acele coordonate care compun
atât competenţa lingvistică (definită de N. Chomsky 1957) cât şi competenţa comunicativă sau
pragmatică (definită de Dell Hymes 1964), aceasta din urmă adăugând sistemului de reguli
gramaticale un sistem de norme şi convenţii determinate social şi cultural. O problemă pe care o
ridică aproape întotdeauna grupurile verbale în discuţie se referă la opţiunea vorbitorilor, în
exprimarea scrisă şi orală, pentru acest tipar sintactic.
Datorită prezenţei, pe parcursul evoluţiei limbii române, a fenomenului variaţiei libere dintre
construcţiile absolute (paratactice2) şi propoziţiile subordonate circumstanţiale cu verb la mod
personal în structură (hipotactice3), reţinem câteva aspecte legate de fenomenul sinonimiei
sintactice4. Parataxa, ca raport sintactic prezent în cazul construcţiilor gerunziale şi participiale
absolute, fie a predominat ori a fost exclusivă în perioada străveche a comunicării umane (Meyer-

1
Referindu-se la valoarea verbală şi adjectivală a participiului, Ocheşeanu, Vasiliu (1954: 21) reţin: „Trebuie amintită
aici importanţa pe care o are întotdeauna contextul. Cuvântul nu trebuie privit izolat, el se manifestă numai în frază,
valoarea verbală sau nominală a participiului trebuie dedusă din context.”
2
Utilizăm termenul parataxă ca sinonim cu juxtapunere, anume mijlocul de realizare a relaţiilor sintactice prin simpla
alăturare, rolul dezambiguizator revenind contextului, intonaţiei, semnalizatorilor din construcţia paratactică sau din cea
regentă. Cu această accepţie, parataxa funcţionează atât în subordonare, cât şi în coordonare (vezi DL 1985: s.v.
parataxe). Vezi, pentru alte sensuri, DŞL (2001: s.v. juxtapunere, parataxă).
3
Hipotaxa desemnează, în studiul de faţă, mijlocul de realizare a relaţiilor sintactice prin intermediul conectivelor
intra- şi interpropoziţionale. Pentru accepţii ale termenului, a se vedea: DL (1985: s.v. hypotaxe); DŞL (2001: s.v.
hipotaxă, joncţiune).
4
În latină, echivalenţa ablativului absolut cu subordonate temporale este înregistrată la Priscian (Institutiones rerum
grammaticarum, Cartea a VIII-a): me uiuo et in terra uidendo ≡ dum ego uiuo et in terra uideor („cât trăiesc, sunt
văzut pe pământ”); me doctore ≡ dum ego doceo („cât timp învăţ”); ille imperatore ≡ donec ille imperat („cât timp
acesta domneşte”); virtute florente ≡ quoad virtus flore („până când cinstea înfloreşte”) - Wald (1998: 123).
58
Lübke 1900 III: 610-610; Brugmann 1905: 668) , fie s-a dezvoltat în paralel cu hipotaxa, doar cu
frecvenţă inegală într-o perioadă dată din istoria limbii 1. Dacă acceptăm prima ipoteză (anume,
hipotaxa provine din parataxă), trecerea de la structurile paratactice la cele hipotactice a fost un
proces lung, iar cele mai vechi subordonate sunt interogativele indirecte şi relativele. De asemenea,
în dinamica acestui fenomen, un rol esenţial le revine particulelor şi adverbelor folosite pentru a
„semnal(iz)a” sensul propoziţiei, care, treptat, au devenit conective interpropoziţionale (pentru
latină, a se vedea supra 1.3.2). Indiferent de situaţia în dicronie (şi chiar în sincronie), în timp ce
subordonarea prin hipotaxă este mai clară (v. Avram 1956: 164; Graur 1956: 121-139; Caragiu
1957: 89; Edelstein 1972: 67-130; Zugun 1983: 44-45), în construcţiile paratactice rolul
subordonator revine intonaţiei, pauzei, topicii şi altor morfeme gramaticale suprasegmentale (v.
Rizescu 1961: 118-120; Zugun 1983: 44-45).
În termenii lingvisticii structuraliste, fenomenul variaţiei libere nu este altceva decât o
materializare a principiului diacroniei în sincronie (cf. Trubetzkoy 1949; Jakobson 1963: 34, 36,
75; Guţu Romalo 2005: 9 sqq.), conform căruia semnele evoluţiei limbii sunt reperabile în starea sa
sincronică, adică sistemul lingvistic este dinamic, ceea ce implică atât acceptarea istoricităţii, a
caracterului schimbător al limbii, cât şi a dinamicităţii, a prezenţei schimbării în sincronie, în orice
moment al limbii. Se ştie că orice sistem lingvistic viu se află într-o continuă dinamică, determinată
de nevoile vorbitorilor ca limba să funcţioneze cât mai bine (cf. principiul sincroniei dinamice
descris de A. Martinet 1955: 34; 1970: 222 sqq.).
Urmărind descriptiv, în româna actuală, fenomenul parataxei la construcţii absolute (gerunziale şi
participiale) aparţinând unor registre stilistice diferite, se poate observa că procedeul este frecvent
atât în limba vorbită, cât şi în cea literară, pentru că potenţează valenţele stilistice conservate de

1
P. Zugun (1983: 45) consideră improprie operarea cu conceptele parataxă şi hipotaxă în evaluarea sincronică a
faptelor de limbă: „De obicei, pentru expresia paratactică ori hipotactică a unuia şi aceluiaşi sens gramatical se
utilizează, concomitent, mai multe morfeme gramaticale, de tipuri deosebite sub raportul poziţiei faţă de semantem, al
pauzelor dintre ele, al etimologiei etc., dar similitudinea lor funcţională trebuie să ne determine să spunem că, dacă
unităţilor de un tip (paratactic) nu li se acordă calitatea de cuvânt, nici unităţilor echivalente, funcţional, dar de alt tip
(„hipotactic”), nu trebuie să fie socotite cuvinte, în gramatica sincronică, atât în teorie, cât şi în practică (astfel dispare
noţiunea de hipotaxă, cum se va vedea ulterior). Noţiunea de hipotaxă aparţine gramaticii diacronice, nu şi celei
sincronice, şi din această perspectivă ne-am referit la ea mai sus.”
2
În latină, subordonarea hipotactică este atestată încă din secolul al III-lea a. Ch., atât în limba literară, cât şi în cea
populară. În privinţa parataxei, aceasta s-a menţinut, uneori, şi în subordonare, unde raportul subordonator se realiza
prin mod (de exemplu., completiva infinitivală: Traditur Homērum caecum fuisse. S-a transmis că Homer ar fi fost
orb.; completive cu conjunctivul: Mandat Belgas adeat. El porunceşte să-i atace pe belgi.) ori prin simpa juxtapunere a
enunţurilor (Narro tibi; relegātus mihi videor. Eu îţi povestesc; [deşi] mi se pare că sunt respins. – Cicero) – Barbu,
Vasilescu (1969: nota de la 257-258).
59
limba română din latină (concizie, diferenţiere stilistică, pertinenţă). Prin utilizarea în paralel, în
aceleaşi contexte, a ambelor procedee, sinonimia sintactică se instituie sub aspectul conţinutului, iar
diferenţa se stabileşte la nivel stilistic. Construcţiile absolute, uzând de exprimarea implicită a ideii,
sunt mai vechi şi mai complexe, conferind enunţului „o puternică coloratură expresivă” (Wald
1969: 174), în timp ce propoziţiile subordonate finite sunt clare şi explicite. Compară: Plecând toţi
copiii în excursie, casa părea pustie. vs Deoarece plecaseră toţi copiii în excursie, ...; Situaţia lor
materială, odată revendicat câştigul la loterie, s-a schimbat radical. vs Situaţia lor materială,
odată ce a fost revendicat câştigul la loterie, ... Cu cât limba este mai evoluată, cu atât exprimarea
unei singure idei cunoaşte, în plan sincronic, mai multe posibilităţi de construcţie, vorbitorul
dispunând de o competenţă pragmatică complexă1.
4.2. În lingvistica românească, ideea corespondenţei dintre structuri sintactice echivalente sub
raportul conţinutului, deci semantic, a fost teoretizată pe larg de Mioara Avram (1956: 141),
demonstrându-se că numai părţile de propoziţie dependente şi propoziţiile subordonate se corelează
în planuri paralele sau corespondente, ca expresie a relaţiilor de determinare sau de subordonare.
Construcţiile absolute gerunziale şi participiale, respectiv cele pseuodoabsolute infinitivale sunt
repartizate, în studiul autoarei, la nivel intrapropoziţional, ca părţi de propoziţie. Hipotaxa apare la
structurile complexe cu infinitivul2 în calitate de centru de grup: Pentru a avea elevii cartea,
profesorul a făcut o comandă specială. Directorul a preferat disponibilizarea câtorva angajaţi, în
loc de a se vinde o parte din acţiunile firmei.
4.3. În cazul structurilor complexe infinitivale, sinonimiile sintactice (recte paralelismul sintactic)
sunt evidenţiabile prin prezenţa unor relatori comuni acestora şi propoziţiilor cu verb la mod
personal în structură. Subordonatele infinitivale au ca relatori complementizatorul /
adverbializatorul a precedat de prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, în timp ce subordonatele
conjunctivale sunt relate prin complementizatorul / adverbializatorul să precedat de aceleaşi

1
Descriind progresul în sintaxă, L. Wald (1969: 153) apropie nivelul sintactic de cel lexical, ambele compartimente
lingvistice cunoscând o dinamică mai activă decât celelate niveluri ale limbii. În privinţa evoluţiei, constată: „Evoluţia
progresivă a sintaxei exprimă, cu mijloace specific lingvistice, necontenita creştere a gradului de abstractizare şi
complexitate a gândirii, determinată, la rândul ei, de continua dezvoltare a vieţii materiale şi spirituale a vorbitorilor.” În
aceeaşi direcţie, A. Martinet (1962: 137, apud Wald 1969: 153, nota 1) afirma: ’’It is clear that an increasing
complexity of social relations will be accompanied by an increasing complexity of syntax.”
2
În diacronia limbii române, specializarea unor prepoziţii cu infinitivul (înainte, spre, fără, de pentru, până) a avut loc
pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, înaintea influenţei franceze - Frîncu (1969: 102).
60
prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, Se instituie, astfel, un paralelism 1 de tip conjuncţional,
exclusiv locuţional2:
pentru a1 vs pentru că
pentru a2 vs pentru ca... să
în loc de a vs în loc să
înainte de a vs înainte să
cu / în scopul de a vs cu / în scopul să
pe lângă a vs pe lângă să
de dragul de a vs de dragul să
fără (de) a vs fără să
departe de a vs departe să
până a vs până să
până la a vs până să
în afară de a vs în afară să
cu condiţia de a vs condiţia să
cu excepţia de a vs cu excepţia să etc.

Cum infinitivul şi conjunctivul funcţionează similar, ca predicate exprimate prin forme verbale
nonfinite (v. infra Construcţiile infinitivale pseudoabsolute 1.2.), iar particulele proclitice
(morfemele libere) a şi să au statut dublu, de morfeme mobile şi elemente subordonatoare (v. infra
Construcţiile infinitivale pseudoabsolute 1.3.), se conturează următoarele concluzii:
a. paralelismul dintre locuţiunile subordonatoare infinitivale vs locuţiunile subordonatoare
conjunctivale devine operant pentru sistemul gramatical al limbii române;

1
Privind corespondenţele de acest fel, vezi: Ciobanu (1961); Diaconescu (1968; 1995). I. Diaconescu (1968: 117)
argumentează valoarea predicativă a infinitivului independent sau dependent, adăugând faptul că „(...) prezenţa
prepoziţiilor nu poate constitui un indiciu al valorii nominale a infinitivului scurt.” În tratatul dedicat sintaxei limbii
române, I. Diaconescu (1995: 213-214) vorbeşte despre relatori sintagmatici (prepoziţii, locuţiuni prepoziţionale) şi
relatori frastici (conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale), asertând că unii relatori sintagmatici se regăsesc în structura
reatorilor frastici.
2
În GLR (1963/1966 I: 325), grupurile de tip prepoziţie + a (fără a, pentru a, până a, spre a) sunt considerate
prepoziţii compuse, iar cele cu adverb sau cu substantiv în structură (înainte de a , în loc de a) sunt analizate ca
locuţiuni prepoziţionale. În GALR (2005 II: 122-129) se vorbeşte despre grupuri prepoziţionale; astfel, grupul fără să
este tratat ca o conjuncţie compusă (GALR 2005 II: 504), deşi, în volumul I: 632, se asertează că locuţiunile
conjuncţionale pot fi alcătuite din adverb / prepoziţie / verb + conjuncţie.

61
 b. încadrarea la clasa lexico-gramaticală a prepoziţiei 1 a elementelor care precedă particula
infinitivală nu suferă modificări, deoarece plasarea la nivel interpropoziţional a construcţiei
este determinată de prezenţa lui a;
c. grupurile prepoziţionale în discuţie participă cu acelaşi conţinut la nivel intrapropoziţional,
când însoţesc substantivale (înainte de plecare, fără supărare, în afară de copii, pe lângă
bucurii etc.), respectiv la nivel interpropoziţional, frastic, când însoţesc infinitivul şi
conjunctivul sau, uneori, indicativul.
4.4. Există situaţii de contaminare sintactică datorate intersectării structurii paratactice cu cea
hipotactică, situaţii reprezentabile prin construcţiile absolute care păstrează urme ale unor locuţiuni
conjuncţionale. Este vorba despre locuţiunile conjuncţionale care au în structură un adverb ce poate
funcţiona, cu rol de amplificare şi de semnalizare, în structura cu verb nonfinit: Odată ce plecase
profesorul, elevii s-au întristat. vs Odată plecat profesorul, elevii s-au întristat. (vezi supra 3., dar
şi Partea I: 1.2.1.). Un alt fenomen interesant şi ambiguu sub raportul istoriei derivative este acela
în care echivalenţele / sinonimiile sintactice presupun inversări de raporturi logice:
Cf. A făcut o glumă proastă, îndată / imediat plecând toţi.
vs
Îndată / Imediat ce a făcut o glumă proastă, au plecat toţi.
vs
A făcut o glumă proastă şi indată / imediat au plecat toţi.

4.5. În majoritatea gramaticilor istorice2 şi descriptive de orientare tradiţională, sinonimiile

sintactice sunt inserate în „clasa” structurilor echivalente, în timp ce gramaticile generativ-
transformaţionale (varianta chomskyană standard, teoria guvernării şi legării, gramatica fillmoriană
a cazului) şi-au propus, în mod special, captarea fenomenului sinonimiei sintactice şi asigurarea
1
Alţi autori, recunoscând predicativitatea infinitivului, consideră că opoziţia prepoziţie vs conjuncţie se estompează,
conectivele plasându-se la acelaşi nivel (Dimitriu 1969; 1999/2002 I: 574-576, 582-583). Vezi, pentru aceeaşi opinie,
anume anularea diferenţei dintre prepoziţii şi conjuncţii, însă cu o abordare de pe alte poziţii şi cu o bogată bibliografie,
Zugun (1983: 45-46, 50-69, passim). P. Zugun (1983: 45-46) afirmă că: „Sensurile categoriale (prezentate în orice
gramatică mai extinsă) exprimate prin „prepoziţii” şi „conjuncţii” însoţesc sensurile lexicale percepute prin radicali de
substantive, verbe ş.a. şi, prin această distribuţie a lor, comună cu aceea a morfemelor gramaticale „legate” (bound
forms), ele se integrează în sfera morfologică a formelor flexionare ale cuvintelor flexibile.” Prepoziţiile şi conjuncţiile
sunt, la acelaşi autor (Zugun 1983: 50), „semne gramaticale, deci indicatori de sensuri gramaticale, supralexicale, ale
cuvintelor din a căror structură fac parte”, argumentându-se că articolul, verbele auxiliare, adverbele care exprimă
grade de comparaţie, prepoziţiile şi conjuncţiile sunt, de fapt, morfeme gramaticale care fac parte din flexiunea
(sintetică sau analitică) şi din structura formelor flexionare ale substantivelor, adjectivelor, pronumelor, verbelor şi
adverbelor.
2
Pe parcursul istoriei limbii române literare, construcţiile absolute sunt frecvent întâlnite, având statut echivalent cu cel
al propoziţiilor subordonate - ILRL (1971 I: 265, 283, 331, 492, passim).
62
explicaţiilor pe baze sintactice. Mioara Avram (1997: 471-477) dedică un capitol (intitulat
Sinonimia sintactică) fenomenului, unde propune clasificări, având în vedere atât limba literară, cât
şi aspectele ei neliterare.
4.5.1. Gramaticile tradiţionale descriu exclusiv limba scrisă, aspectul normat, îngrijit al limbii, au
funcţie prescriptivă (oferă un set de reguli / norme) şi adoptă ipoteza paralelismului logico-
gramatical (dintre formă şi sens), fără a putea explica, de cele mai multe ori, cauza fenomenelor 1.
La I. Iordan (1956), în clasa echivalentelor care ţin locul unor propoziţii subordonate intră
infinitivul, gerunziul şi participiul în poziţii circumstanţiale: de timp: Înainte de a pleca, doamna
cheamă dincolo pe cocoşelul ei, să-i spună cine ştie ce. – I. L. Caragiale (apud Iordan 1956: 662-
663); Plugarul bun care curăţă de mărăcini ţarina sa până a nu semăna în ea sămânţa cea bună.2
– C. Negruzzi; Aşa-i murmurară ţăranii, clătinând din cap. – M. Sadoveanu (apud Iordan 1956:
663, nota 1), în ultimul enunţ reţinându-se ideea cumulului de valori, temporală şi modală; de mod:
Dar, la drept vorbind, nici n-aveam ce căuta: căci bucheaua poate s-o înveţe şi acasă cine vrea.
Văru-meu, fudulindu-se cu ciubotele cele nouă, juca numai lângă fata vornicului. – I. Creangă
(apud Iordan 1956: 669), unde se subliniază tripla valoare circumstanţială (modală, temporală şi
cauzală)3 a gerunziului fudulindu-se; de cauză: Obosit mort, a adormit imediat. (Iordan 1956: 673-
674), cu precizarea că participiul are funcţia sintactică de nume predicativ, verbul copulativ fiind
eliptic: (fiindcă) era obosit mort, a adormit imediat.
4.5.2. V. Şerban (1970: 306-310) include la „construcţiile echivalente cu propoziţiile subordonate
respective” construcţiile absolute şi pseudoabsolute, în calitatea lor de modificatori (determinanţi)
circumstanţiali; infinitivul-subiect, infinitivul-nume predicativ, infinitivul cu valoare finală;
construcţiile absolute nominale, cu structura: verb copulativ / semicopulativ la infinitiv sau gerunziu
+ nume predicativ (A fi, pe vremea aceea, actor, era o declasare.), respectiv construcţiile
infinitivale relative. În privinţa analizei, se optează pentru cea „în bloc” (Şerban 1970: 18-20).
4.6. În gramaticile de orientare generativ-transformaţională, formele verbale nepersonale sunt
considerate forme care şi-au pierdut autonomia sintactică şi enunţiativă ca urmare a unor

1
Paralelismul este studiat comparativ în germană şi română (participiul prezent german vs gerunziul românesc) în
Colbert, Savin (1964).
2
„Construcţia cu până nu este caracteristică pentru vorbirea familiară şi, în deosebi, pentru cea populară.” - Iordan
(1956: 662).
3
„(…) fudulindu-se poate fi interpretat şi ca echivalent [s.n.] al unei construcţii temporale (în timp ce se fudulea) sau,
mai degrabă, a uneia cauzale (fiindcă se fudulea).” - Iordan (1956: 669).

63
transformări (Ionescu 1965: 115-126; Vasiliu, Golopenţia-Eretescu 1969: 79-80, 93, 233-244; Pană
Dindelegan 1999: 124-131): transformare participială, transformare gerunzială, transformare
infinitivală şi transformare de supin. Pierzând capacitatea de a constitui capul unui grup verbal cu
autonomie enunţiativă, forma nepersonală cu determinanţii săi devine, în ansamblu, un modificator
circumstanţial al verbului din propoziţia matrice. După Gabriela Pană Dindelegan (1999: 125),
convertirea se asigură prin morfemele formelor nepersonale, anume afixele de infinitivale,
gerunziale, participiale, care ar îndeplini „o funcţie asemănătoare cu aceea a conjuncţiilor” (vezi şi
Vasiliu, Golopenţia-Eretescu 1969: 244), rolul lor fiind de „legare” a formei nepersonale sau a
grupului în care forma nepersonală funcţionează ca centru cu o altă propoziţie. Se recunoaşte, însă,
ocurenţa anumitor ambiguităţi semantice şi sintactice în cazul construcţiilor participiale şi
gerunziale datorită posibilităţii de a stabili mai multe istorii derivative.

5. Predicativitatea formelor verbale nonfinite

5.1. Dintre tiparele sintactice în care apar infinitivul, gerunziul şi participiul pe diverse poziţii
sintactice, natura verbală a acestora se manifestă cel mai puternic în construcţiile
(pseudo)absolute1, întrucât formele verbale nonfinite:
a. participă în calitate de centre de grup sintactic la organizarea unei structuri cvasiautonome,
păstrând, aproape în totalitate, disponibilităţile combinatorii ale verbului prototipic (adică, ale
verbului la mod personal)2;
b. morfologic, actualizează, chiar dacă incomplet, categoriile gramaticale specifice verbului,
precum modul, diateza, timpul; categoriile de număr şi de persoană se realizează prin mijloace
sintagmatice, cum ar fi cliticele pronominale personale şi reflexive, persoana subiectului absolut;
c. se combină cu un subiect propriu, identic sau diferit de subiectul verbului din propoziţia
matrice;

1
Ca enunţuri autonome, formele verbale nonfinite funcţionează rareori. Este vorba de infinitivul (predicativ) imperativ
(hortativ): A se spăla înainte de folosire! A se ţine la loc uscat şi ferit de lumină! A se consuma înainte de data înscrisă
pe ambalaj! A nu se apleca pe fereastră!, de participiu şi de supin: Văzut. Verificat. Plecată la cumpărături. De
rezolvat pe mâine! De studiat pentru examen! Gerunziul se sustrage acestor realizări.
2
Ecaterina Teodorescu (1979: 236) admite că o construcţie sintactică absolută (gerunzială sau infinitivală) alcătuieşte,
alături de propoziţia cu verb la mod personal, o frază: „Construcţiile gerunziale şi infinitivale având organizare
propoziţională, fraza poate fi constituită şi dintr-o propoziţie plus o construcţie de acest gen.”, ceea ce implică
recunoaşterea caracterului predicativ sau, cel puţin, cvasipredicativ al formelor verbale nepersonale, respectiv a noţiunii
de construcţie ca unitate specifică a nivelului sintactic.
64
 d. în antepoziţie sau intercalate, formează tipare sintactice neintegrate sintactic, izolate sau
izolabile, indiferent de context; în postpoziţie, izolarea devine facultativă, în funcţie de conţinutul
semantic exprimat (necesar ori suplimentar);
e. semantico-sintactic, organizează un grup verbal în poziţie nonactanţială, exprimând o anumită
circumstanţă, şi anume un raport logic de cauzalitate, concesie, finalitate, condiţie etc.;
f. are libertate de topică, cu preferinţă pentru antepunere;
g. funcţionează, din punct de vedere sintactic, ca un predicat, autonomia sintactică fiind conferită
de selectarea unui nominal în poziţia de subiect absolut în nominativ, de posibilitatea verbului de a
impune restricţii de caz şi de prepoziţie, respectiv prin capacitatea de a atribui funcţii sintactice;
h. semantic, atribuie vecinătăţilor roluri tematice ale verbului prototipic, funcţionând ca un
predicat semantic.
5.2. Lipsa morfemelor predicativităţii, care conferă autonomie comunicativă prin ancorarea
situaţională (spaţio-temporală) a enunţului, este substituită, în mare măsură, de caracteristicile
enumerate mai sus (v. supra a.-h.) şi, de aceea, construcţia (pseudo)absolută funcţionează ca
structură intermediară nivelului intrapropoziţional şi celui interpropoziţional. Altfel spus,
construcţia circumstanţială nonfinită nu este nici parte de propoziţie, nici propoziţie finită
independentă, ci exclusiv o propoziţie subordonată.
Grupul verbal se distinge de celelalte grupuri sintactice şi prin gradul înalt de coeziune,
dezvoltând o organizare internă regizată în exclusivitate de regimul central verbal, fără conexiuni
sintactice exterioare verbului marcate. Face excepţie construcţia infinitivală pseudoabsolută, în
cadrul căreia este ocurentă relaţia centrului prepoziţional (Pentru a se înscrie Diana la facultate,
părinţii au dus-o la Cluj.) sau adverbial (Înainte de a veni furtuna, cu toţii se odihneau în curte.),
centru dependent de un component sau de o propoziţie din afara grupului.
Toate construcţiile absolute şi pseudoabsolute se comportă similar propoziţiilor subordonate care,
la rândul lor, nu deţin autonomie enunţiativă. În aceeaşi situaţie se află subordonatele cu
conjunctivul în structură, în special cele cu conjunctivul perfect în poziţie de predicat, care
funcţionează tot nonfinit, din cauza structurii invariabile a verbului: Înainte să fi plecat Ion în Noua
Zeelandă, prietenii i-au organizat o petrecere surpriză. vs Înainte de a fi plecat Ion în Noua
Zeelandă, prietenii i-au organizat o petrecere surpriză.
GV absolut sau pseudoabsolut complex, izolat sau izolabil de restul enunţului, este un component
nematricial, suprimabil, care apare contextual, nefiind cerut de semantica şi sintaxa verbului, pentru
65
că exprimă diverse circumstanţe. Fac excepţie unele circumstanţiale infinitivale aflate, în raport cu
propoziţa regentă, în postpoziţie (prcum: temporala, finala, modala).
Autonomia enunţiativă a construcţiei (pseudo)absolute este limitată, dar nu inexistentă, similară
autonomiei oricărei propoziţii subordonate. În GALR (2005), se admite, în anumite poziţii
sintactice, statutul de propoziţie al formelor verbale nepersonale. Este cazul infinitivului (GALR
2005 I: 491-493)1 din construcţiile relative infinitivale (N-am ce face. Nu-i ce mânca.) şi al
infinitivului „predicativ” în propoziţii principale imperative, al gerunziul circumstanţial
propoziţional (GALR 2005 I: 530-532)2 (cu diverse valori: temporală, cauzală, condiţională –
considerate valori „foarte apropiate” (GALR 2005 I: 531), concesivă, modală, instrumentală şi
consecutivă) şi al gerunziului asociativ (GALR 2005 I: 532-533) (Matematica e perfectă şi pură,
deosebindu-se de celelalte aşa-numite ştiinţe exacte prin modul de lucru.) În cazul construcţiilor
absolute, se admite că funcţionează ca realizări propoziţionale (GALR 2005 I: 530-533).
În acelaşi tratat (GALR 2005 II: 197), se notează că grupările participiale şi gerunziale absolute şi
incidente, de tipul: Bologa întâlneşte mai des militari, unii coborând, alţii urcând, şi câteva căruţe
trase de mârţoage prăpădite. Colegele mele au ieşit de la spectacol unele încântate, altele
dezamăgite., sunt propoziţii reduse3, interpretabile şi ca predicative suplimentare. Prezenţa
pronumelor nedefinite (unii, alţii, unele, altele) în calitate de subiecte (absolute) pe lângă forme
verbale nepersonale reprezintă, de fapt, tocmai unul dintre argumentele forte privind plasarea
grupului verbal la un nivel de analiză superior celui intrapropoziţional, sintagma verb + subiect
constituindu-se ca o propoziţie, ca enunţ minimal. Se ştie4 că propoziţia / enunţul minim presupune,
în majoritatea situaţiilor5, raportul de solidaritate dintre un subiect şi un predicat (relaţie binară
1
În GALR (2005 I: 492), infinitivul cu subiect coreferenţial cu al verbului la mod personal, neizolat, însoţit de
prepoziţie nu constituie o construcţie absolută: Pleacă fără a avea remuşcări.
2
„Gerunziul poate determina doar aparent [s.n.] un verb, fiind de fapt echivalent cu predicatul subordonat al unei
propoziţii circumstanţiale sau pur şi simplu asociate întregii propoziţii regente.” (GALR 2005 I: 530).
3
Elena Soare (2006) descrie construcţiile gerunziale izolate (dislocate / circumstanţiale / parantetice), respectiv
relativele infinitivale din perspectivă generativă şi le numeşte ”small clauses”, adică propoziţii reduse.
4
Vezi Draşoveanu (1997: 32, passim), unde se consideră că predicatul este întotdeauna subordonat subiectului. În
GALR (2005 II: 17, passim), relaţia de predicativitate este definită ca relaţie de dependenţă bilaterală sau de
interdependenţă. În interiorul construcţiilor pseudoabsolute infinitivale, respectiv absolute gerunziale, relaţia dintre
subiect şi predicatul nonfinit este marcată unidirecţional, exclusiv dintre verb spre nominalul-subiect. În construcţiile
absolute participiale relaţia de dependenţă este bilaterală precum la verbele finite, cu deosebirea că apare şi acordul în
gen şi caz, acord nespecific clasei gramaticale a verbului. I. Diaconescu (1968: 120) subliniază că prezenţa subiectului,
adică raportarea acţiunii la autorul ei este un indiciu incontestabil al valorii predicative a infinitivului. Ideea apare şi în
studii lingvistice recente referitoare tocmai la lexicalizarea subiectului construcţiilor absolute sau al altor tipuri de
construcţii organizate în jurul unei forme verbale nonfinite (Kortmann 2001: 5, passim).
5
În mod excepţional, întâlnim propoziţii (enunţuri) nominale, de tipul: Ajutor! Culcarea! Hoţii! (argotic) Fleanca!
Roiul!, adverbiale: Sus! Înainte!, interjecţionale: Marş! Hop! sau propoziţii eliptice cu posibilitatea recuperării parţiale
66
interlexematică), raport identificabil şi în contextele date, în detrimentul absenţei flectivului de
acord verbal, adică a unei relaţii sintactice marcate.
În cazul construcţiilor gerunziale şi infinitivale, se operează (Draşoveanu 1997: 244-275) şi cu
noţiunea sintactică de contragere (Coborând temperatura, apa a-ngheţat. I-au rugat atâţia, încât
a-i mai ruga şi eu ar fi inutil. – Draşoveanu 1997: 247), respectiv cu noţiunea de reducere sau
abreviere, pentru structurile complexe participiale (Odată ei sosiţi, noi am putut începe. –
Draşoveanu 1997: 258). Contragerea (implicând trecerea verbului de la mod personal la un mod
nepersonal şi suprimarea relatorului interpropoziţional) şi reducerea (constând în suprimarea
relatorului interprepoziţional şi a verbului a fi, indiferent de valorile acestuia – copulativ, auxiliar al
diatezei pasive, predicativ) constituie, în opinia lui D. D. Draşoveanu, unităţi specifice nivelului
sintactic, desemnând atât procesul, tehnica de transformare a unor unităţi sintactice de rang
superior într-o unitate echivalentă de la un nivel inferior în vederea obţinerii unei variante semantice
echivalente, deci a unor sinonime sintactice, cât şi rezultatul (pentru opinia contrară, anume că prin
contragere se are în vedere exclusiv procesul, vezi Avram 1 1978: 261-267; 1997: 453-461; DŞL
2001: s.v. contragere)2.
Structurile gerunziale organizate în jurul verbului a vorbi s-au clişeizat şi izolat ca expresii de
autoevaluare a enunţului, funcţionând ca formule modalizatoare şi conectori pragmatici, iar
gramatical ca structuri incidente cu funcţie metalingvistică, de comentariu al actului de vorbire
enunţat ori în curs de enunţare: La drept vorbind însă, în astă-seară nu atât discuţia, care nu mai
era o simplă aluzie, m-a aruncat în halul acesta de răscolire. (GALR 2005 I: 537). Astfel, la drept
vorbind s-a fixat locuţionar, iar alte tipare permit variaţii şi substituţii: pe bune vorbind, cinstit
vorbind, deschis vorbind, obiectiv vorbind etc.

6. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor absolute şi pseudoabsolute

a predicatului: (Eu l-am susţinut.) Alţii dimpotrivă. / Alţii ba.

1
Contragerea propoziţiilor şi dezoltarea părţilor de propoziţie „nu sunt fenomene lingvistice, fapte de limbă obiective,
ci tehnici, procedee sau exerciţii de transformare [s.n.] a unor unităţi sintactice de un anumit grad în altele de alt grad
în ierarhia propoziţie – frază” - Avram (1978: 262). La acestea, se adaugă alte procedee sau tehnici de transformare:
transformarea construcţiei active în una pasivă, a propoziţiilor afirmative în negative, a enunţiativelor în interogative,
a vorbirii directe în vorbire indirectă, a juxtapunerii în joncţiune, a unor subordonate în coordonate (şi invers) . Tot
aici, autoarea se exprimă în favoarea evitării unei concluzii unilaterale asupra superiorităţii absolute a unui tip de enunţ
sau asupra anteriorităţii lui în evoluţia limbii. Vezi şi Avram (1997: 453-461).
2
Situaţia în care o noţiune desemnează atât procesul, cât şi rezultatul este reperabilă în studiile de lingvistică. Este cazul
unor noţiuni, precum comunicare, construcţie. Vezi Avram (1997: 497, 498).

67
 Valorile circumstanţiale pe care le pot exprima formele verbale nonfinite diferă cantitativ de la un
mod la altul şi, în multe situaţii, interferează. Dezambiguizarea se face contextual, în funcţie de
modul verbului regent, de semnalizatorii tematici şi adverbele corelative. Exemplificăm:
6.1. Infinitivul exprimă următoarele sensuri circumstanţiale1:
(1) de timp: Înainte de a termina Ion lucrarea, ceilalţi au plecat.
(2) de mod: Fără a-i păsa de ceilalţi, Maria a plecat.
(3) de scop: Vine la noi, pentru a fi ajutat, zilnic.
(4) concesiv: Fără a (se) lua în considerare această ultimă greşeală, tot nu îl pot ierta.
(5) opoziţional: În loc de a (se) spune adevărul, comisia a preferat compromisul tăcerii.
(6) de excepţie: În afară de a învăţa, făcea orice.
(7) cumulativ: În afară de a învăţa, ieşea uneori cu colegii la discotecă.
(8) condiţional: În caz de a fi în pericol viaţa copilului, sunaţi-mă urgent.
(9) consecutiv: Pentru a mai lucra, era prea obosit.
(10) de cauză: Este atît de supărat, pentru a fi spart fereastra, că mă sperie.
(11) instrumental: Prin a da şi el sfaturi, i-a ajutat, dar nimic mai mult.
(12) de relaţie: La a da sfaturi, era tare pricepută.

6.2. Gerunziul exprimă următoarele sensuri circumstanţiale2:

(1) de timp: Mergând acasă alături de soţia mea, am întâlnit-o pe Maria.
(2) de cauză: Ajutând-o prietenii, Cristina a reuşit.
(3) condiţional: Dacă, întinzându-te pe pământ, îi cuprindeai formele şi culorile şi
mirosurile şi splendoarea, doar urcând şi coborând îi înţelegeai rostul
cutremurător şi ascuns. (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 125)
Numai respectând, vei fi respectat.
(4) concesiv: Chiar nedând nicio crezare acelor zvonuri, tot a aflat adevărul.
Chiar îngrijindu-se, era prea târziu.
(5) modal: L-am mustrat adeseori în mod elegant, nefăcând un caz din aceasta.
(6) instrumental: Înfigând toporul în pămînt, făcea minunăţii.
(7) consecutiv: Apa curgea şiroaie pe după urechile mamei, pe obrajii ei, pe gât,
1
În GALR (2005 I: 492), sunt reţinute pentru infinitiv doar primele şapte valori circumstanţiale din cele descrise de noi.
2
În GALR (2005 I: 530-532), sunt reţinute pentru gerunziul din construcţiile absolute şapte valorile circumstanţiale (de
timp, cauză, condiţie, concesie, modală, instrumentală şi consecutivă).
68
 umezindu-i capotul de finet până între omoplaţi. (M. Cărtărescu,
Orbitor 3: 25)
S-au spus multe, Ion luând astfel decizii pripite.
Totul se cutremura, lumea fugind disperată.
(8) de scop: Îl va susţine, găsindu-şi astfel un aliat.
(9) de relaţie: Traducându-se acest tratat, veţi înţelege mult mai bine.
(10) cumulativ: Se pricepea la geometrie, nemaivorbind de trigonometrie.

6.3. Participiul exprimă următoarele sensuri circumstanţiale1:

(1) de timp: Ajuns la sute de metri deasupra piaţetei, ce se mai zărea doar ca un
punct difuz de lumină spălăcită, Mircea vedea oraşul revărsat până
la necuprinsul orizont (...). (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 67)
Odată plecat Ion în Legiunea franceză, familia era foarte neliniştită.
Numai ajunsă Carmen în funcţia de manager, angajaţii au ţinut cont
de părerile sale.
(2) de cauză: Rămaşi pe aceleaşi poziţii, nimeni nu îi mai agrea.
(3) concesiv: Chiar ajunşi într-o postură ingrată, nu au evitat răspunsul.
Proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, tot şi-a impus punctul de vedere.
(4) condiţional: Privit de sus, în acele momente, Bucureştiul se arăta dintre norii de
zăpadă ca un sat foarte întins, vizibil doar prin slabe licăriri de opaiţe.
(M. Cărtărescu, Orbitor 3: 11-12)
Ajutat de colegi, s-ar descurca mult mai bine.

7. Tematizarea şi focalizarea în cadrul construcţiilor absolute şi pseudoabsolute

7.1. La nivelul organizării comunicativ-operaţionale a enunţului, conţinutul informaţional se poate
constitui atât tematic, cât şi focal.
7.1.1. Tematizarea, prin deplasarea întregii structuri (pseudo)absolute din poziţia standard la
începutul enunţului, are ca efect pragmatic reliefarea construcţiei:
(a) ↑ Înainte de a veni ploaia↑(#), (atunci) plecaseră tóţi.
(b) ↑ Chiar anunţat rezultatul↑ (#), (tot) îi rămăseseră óchii trişti.
1
Participiul în construcţie absolute este menţionat în GALR (I: 504) doar cu valoare temporală.
69
 (c) ↑ Vizitând oraşul↑ (#), nú ne-a impresionat arhitectura.
Se observă că, în cazul circumstanţialelor, care exprimă relaţii logice de temporalitate (în (a) şi
(c)), de concesie (în (b)), dar şi în cazul circumstanţialelor de cauzalitate, finalitate, condiţie,
consecutivitate, tematizarea forte se realizează după cum urmează:
• prin plasarea GV în poziţie iniţială (antepunerea), poziţie de altfel preferată de aceste
tipare sintactice;
• prin marcarea intonaţională specifică a secvenţei rematice, care este focalizată, de regulă
contrastiv (tóţi, óchii, nú);
• enunţul-bază, neutral, devine un enunţ emfatic, în interiorul căruia elementul tematizat
poartă accentul frastic;
• prin încălcarea regulii generale a neizolării fonetice prin pauză sau grafic prin virgulă,
izolarea putându-se asocia cu o reluare anaforică sau corelativă a circumstanţei exprimate (atunci,
tot).
În latină, în organizarea complexă a frazelor (i.e. perioada), retorica uzita de asemenea situaţii
de tematizare, efectul fiind de natură stilistică. De exemplu, într-un text al lui Cezar (apud Bujor,
Chiriac 1971: 326-327), apare o perioadă care cuprinde o protază (temă) alcătuită din opt
propoziţii secundare (patru ablative absolute, o cauzală, o atributivă, o completivă infinitivală şi,
din nou, un ablativ absolut), respectiv o apodoză (focusul / rema) alcătuită dintr-o propoziţie
principală: Adventu Caesaris facta commutatione rerum, obsidibus Haeduis redditis, veteribus
clientelis restitutis, novis per Caesarem comparatis, quod ii, qui se ad eorum amicitiam se
adgregaverant, meliore condicione atque aequiore imperio se uti videbant, reliquis rebus eorum
gratia dignitateque amplificata, Sequani principatum dimiserunt. La sosirea lui Cezar făcându-
se o schimbare a situaţiei, ostaticii fiind înapoiaţi heduilor, fiind daţi înapoi vechii clienţi, alţii
noi fiind câştigaţi graţie lui Cezar, pentru că acei care se alipiseră la prietenia lor vedeau că ei
se folosesc de o situaţie mai bună şi de o stăpânire / autoritate mai dreaptă, trecerea şi
prestigiul acelora [heduilor] crescând prin celelalte lucruri, secvanii au pierdut întâietatea.

7.1.2. Din perspectiva organizării focale a conţinutului informaţional al GV subordonate,

încastrate în organizarea unor grupuri sintactice superioare (GV, GPrep, GAdv), mărcile specifice
focalizării sunt de natură prozodică (accentul şi intonaţia). Exemplificăm prin două structuri
enunţiative, una continuă şi alta discontinuă (eliptică):
(a) A apelat la un credit, spre a-i ajúnge banii pentru apartament.
(b) – De ce şi-a luat credit de la bancă?
- Spre a-i ajunge banii de maşină.

8. Aspecte pragmatico-stilistice ale construcţiilor absolute

70
 8.1. Uzul limbii reperează construcţiile (pseudo)absolute în stiluri funcţionale şi în registre
stilistice diferite. Multitudinea de registre de care dispune limba română pentru utilizarea acestor
tipare sintactice cu centru verbal nonfinit (infinitiv, gerunziu sau participiu) este un aspect care ţine,
aşa cum s-a mai arătat supra, de diversitatea lingvistică, atât pe verticală (în diacronie), cât şi pe
orizontală (în sincronie). Diversitatea vizează toate tipurile de variaţie în sens coşerian1 (variaţia
diacronică, variaţia diatopică, variaţia diastratică, respectiv variaţia diafazică). Ne oprim, aici,
asupra variaţiei diafazice, ilustrând diferenţieri între tipuri de modalitate expresivă (adică între
stiluri de limbă diferite: oral vs scris), variaţia din exemplele de mai jos implicând, în registrul oral,
şi diferenţieri teritoriale (variaţia diatopică).
8.1.1. În stilul conversaţiei curente, cum ar fi în dialogul oral dialectal, se aud adeseori enunţuri,
precum: Apăi, auzi tu, dragă Mărie, vinind Ion cătră casă, i s-o rupt o roată la căruţă. Măi omule,
odată zâs lucrurilor pă nume, m-am liniştit., unde se pot repera, ca particularităţi de stil, concizia,
expresivitatea, eficienţa comunicativă. Aceste particularităţi se asociază cu celelalte mărci ale
discursului oral / mărci conversaţionale (fatisme; elemente ale adresării afective etc.).
Caracteristicile sunt reperabile şi la construcţiile pseudoabsolute, cu infinitivul în calitate de centru
de GV: Înainte de-a auzî io ce s-o-ntâmplat, uşor mi-o mai fost traiu’.
8.1.2. În limba literară, construcţiile absolute şi cele pseudoabsolute au un caracter livresc şi
ilustrează expresia elaborată, îngrijită. De pildă, limbajul din stilul juridic-administrativ apelează
la formulări clişeizate2 cu un verb la mod nepersonal în structură: Luându-se în considerare
probele prezentate, consiliul a decis amânarea suspendării sale din funcţie. Vinovatul a fost
arestat, aducându-i-se la cunoştinţă acuzaţiile. Aflat în stare de detenţie, vizitele au fost interzise.
Pentru a dobândi calitatea de manager, se impune efectuarea unui masterat de specialitate.
Simplitatea, proprietatea şi claritatea termenilor, stereotipia, caracterul obiectiv, neutru, impersonal,
inexpresiv sunt caracteristici ale stilului oficial al cărui destinatar este colectiv sau neindividualizat
(poate fi orice angajat, cetăţean etc.). Apoi, textele normative (de tipul: dispoziţii, instrucţiuni,
permisiuni, obligaţii, recomandări, interdicţii), aparţinând aceluiaşi stil funcţional, conţin enunţuri
scurte, lineare, clare şi precise, cu verbe la infinitiv în structură: Pentru a se prelungi perioada de
utilizare a telecomandei, utilizaţi numai baterii alcaline. A se consulta un medic, înainte de a se
consuma acest supliment nutritiv!
1
Vezi Coşeriu )1992-1993).
2
În GALR (2005 I: 538), despre construcţiile de tipul având în vedere (că), luând în consideraţie (că), se afirmă că
„tind spre transformarea în locuţiuni”.
71
 Prin parataxă, construcţia absolută (participială, gerunzială) este, din punct de vedere stilistic, un
asindet veritabil, efectul obţinut prin utilizare fiind acela de dinamizare a textului / a discursului, de
ambiguizare1 intenţionată sau, pur şi simplu, de potenţare a expresivităţii. De aceea, construcţia
sintactică asindetică se asociază adeseori cu structuri eliptice sau repetitive: Văzându-ne, tăcere.
Nevăzându-ne, tot tăcere. vs Când ne vedeam, [se aşternea] tăcere. Chiar şi când nu ne vedeam,
tot tăcere [era].
În cele ce urmează, vom prezenta fiecare tip de construcţie complexă absolută (gerunzială,
participială), respectiv pseudoabsolută infinitivală, descriind individual toate realizările
circumstanţiale ale acestora din perspectivă integratoare, semantico-sintactico-enunţiativă.

Construcţiile infinitivale pseudoabsolute

1. Caracterizare generală

1
Flora Şuteu (1972: 22) asertează că limba româna, în general, şi româna vorbită, în special, utilizează construcţia
gerunzială în diverse contexte datorită expresivităţii, însă preferă construcţiile cu verb la mod personal din cauza
ambiguităţii structurilor gerunziale, mai ales atunci când utilizarea acestora este abuzivă.
72
 1.1. Definiţia şi tiparul sintactic

Construcţia infinitivală pseudoabsolută este propoziţia subordonată circumstanţială, izolată

sau izolabilă fonetic şi grafic, cu libertate de topică, introdusă printr-un adverbializator, având în
poziţia de predicat un verb la modul infinitiv cu posibilităţi combinatorii foarte largi, inclusiv un
subiect propriu, referenţial sau coreferenţial în raport cu cel al verbului regent.
Tiparul sintactic al construcţiei infinitivale pseudoabsolute:
[ # Adverbializator + Inf. + Subiect (al inf.) + Determinanţi (ai inf.) #]
Exemple: Pentru a intra în acest restaurant, ţinuta este obligatorie.
În loc de a fi toţi uniţi şi moderaţi în afirmaţii, continuă să lucreze în
tensiune.
Înainte de a fi fost înfiinţate aceste centre de plasament moderne, în
acord cu standardele impuse de normele europene, situaţia copiilor
abandonaţi era dezastruoasă.
Până a fi recunoscut ca un specialist desăvârşit, dl X. mai are mult de
studiat.
Pentru a fi neglijat problemele de un real interes social, de asta a fost
criticat guvernul.
În aceste condiţii, înainte de a pleca George la Paris, a fost supus unor
chestionare dificile.
În timpul caramelizării, flacăra trebuie reglată la intensitate mică, spre a
nu se arde zahărul.

1.2. Categorii verbale deictico-semantice ale infinitivului

1.2.1. Etimologic, ca mod, infinitivul trebuie legat de infinit, fără margine, nedeterminat,
neterminat, opunându-se indicativului care exprimă o acţiune determinată. Contextual însă,
infinitivul dobândeşte semificaţii modale, concurând sau fiind sinonim cu celelalte moduri, dintre
care cel mai adesea cu conjunctivul. Ancorarea structurii sintactice în contextul comunicativ,
asigurarea relaţiei referenţiale se realizează printr-un proces mai complex decât în cazul formelor
verbale personale datorită a două particularităţi ale formei verbale nonfinite: (a) absenţa flexiunii în
raport cu categoriile morfologice de persoană şi număr şi (b) prezenţa unor caracteristici specifice
73
altor clase lexico-gramaticale. Aceste particularităţi nu îi declină infinitivului natura verbală,
calitatea de mod, întrucât forma nonfinită păstrează toate determinările de tip verbal şi toate
restricţiile formale ale verbului prototipic (adică ale verbului la mod personal), are distribuţia unei
propoziţii (circumstanţiale, interogative retorice, completive, imperative), iar mijloacele
paradigmatice reprezentate de morfemele de număr şi persoană (conjugarea) sunt substituite de
mijloace sintagmatice, anume de combinarea cu un subiect în nominativ, cu clitice pronominale în
acuzativ şi în dativ, respectiv cu deictice temporale. Ancorarea situaţional-temporală se realizează
explicit în cazul infinitivului perfect (vezi şi GALR 2005 I: 494).
Ca şi celelalte moduri verbale, în planul expresiei infinitivul deţine indici specifici de modalitate,
anume morfemul mobil (componentul disociabil) a + sufixul de infinitiv cu cinci realizări
morfologice (alomorfe): -a, -ea, -e, -i, -î, sufix diferit în funcţie de clasa de flexiune a verbului şi de
finalul fonetic al radicalului verbal.
În plan sintactic, infinitivul este guvernor, „atribuitor” de restricţii şi funcţii (deci este centru
sintactic) şi modificator în raport cu verbul din propoziţia matrice, calităţi care pun în relaţie
utilizările infinitivului cu ceea ce se numeşte predicaţie, chiar dacă o predicaţie secundă (Herslund
2003). Plasarea în domeniul secundarităţii se datorează incompletitudinii din punctul de vedere al
componentei enunţiative scăzute (lipsa morfemelor predicativităţii). În lingvistica contemporană,
există şi opinia contrară, potrivit căreia formele verbale nonfinite nu exprimă categoria modului şi
nu îndeplinesc funcţia predicativă. Referindu-se la infinitiv şi gerunziu, Fr. Torterat (2006) notează
că sunt forme defective, private de „reperele” de persoană şi de timp, situându-se în imposibilitatea
de a constitui un nucleu predicativ, respectiv că prezintă o „incompletudine” de re din perspectiva
agentivităţii, a temporalităţii şi a predicativităţii, ceea ce le plasează în domeniul secundarităţii ca
forme verbale nonmodale, la fel ca participiul (vezi şi Torterat 2002, Arnavielle 2004, Berrendonner
1988, Whelpton 2001, Wilmet 2003).
Întrucât infinitivul din construcţia circumstanţială pseudoabsolută comută cel mai adesea cu
conjunctivul şi cum acesta din urmă (conjunctivul) îşi păstreză capacitatea de a reda procese
considerate posibile în subordonatele care exprimă circumstanţe ca scopul, modul, concesia,
condiţia etc., forma verbală nonfinită funcţionează modal: Înainte de a se întoarce copiii acasă,
bunicii le-au pregătit o surpriză. vs Înainte să se întoarcă copiii acasă, bunicii le-au pregătit o
surpriză. Caracterul modal este cu atât mai clar, cu cât, în unele contexte, infinitivul din structura
circumstanţială poate comuta cu indicativul: Până a obţine titlul ştiinţific de doctor, este o cale
74
lungă. vs Până obţii titlul ştiinţific de doctor, este o cale lungă.; Pentru a-l fi neglijat prietenii, de
asta s-a supărat Marius. vs Pentru că l-au neglijat prietenii, de asta s-a supărat Marius.; Până a se
lua o decizie definitivă, domnul G. rămâne în funcţie. vs Până se va lua o decizie definitivă,
domnul G. rămâne în funcţie. (a se vedea şi infra 1.2.2.). De altfel, natura verbală a formelor
nonfinite (infinitiv, gerunziu, participiu) se manifestă cel mai puternic în cadrul construcţiilor
(pseudo)absolute, prin prezenţa semnelor coeziunii semantice, sintactice, sintactico-referenţiale şi
lexico-selecţionale specifice verbului. Printre acestea, combinarea cu un subiect propriu, identic sau
diferit de subiectul verbului din structura regentă, reprezintă atuul forte pentru recunoaşterea
predicativităţii formei nonfinite şi, implicit, a capacităţii sale de a exprima un conţinut modal.
Un alt argument în favoarea caracterului modal al infinitivului este capacitatea semantică a
verbului la infinitiv de a exprima, contextual, acţiuni, stări şi evenimente. Clasificarea semantică a
verbului realizată în funcţie de trăsăturile [Schimbare] şi [Agentivitate], aplicată la formele
prototipice ale verbului (deci la mod „personal”), se poate identifica la verbul nonfinit din interiorul
propoziţiei circumstanţiale (pseudo)absolute. Infinitivul exprimă acţiuni (marcate [+Schimbare],
[+Agentivitate]): Pentru a învăţa Mihai poezia, am insistat mult. În loc de a tot cere ajutor, ar
trebui să-ţi cauţi de lucru.; stări ([-Schimbare], [+Agentivitate]) Spre a menţine disciplina,
regulamentul prevedea măsuri draconice. Ştiam că, şi înainte de a fi avut această afacere, Petre
era o persoană arogantă.; evenimente ([+Schimbare], [-Agentivitate]): Până a se fi scumpit grâul,
moara a fost rentabilă. I s-a recomandat o schimbare în stilul de viaţă, spre a nu îmbătrâni şi el
prematur precum Eusebiu.
Dacă sub aspect morfologic infinitivul nu prezintă flexiunea specifică verbului (conjugarea),
forma nonfinită infinitivală, dar şi cea gerunzială şi participială, din construcţia (pseudo)absolută, se
comportă semantico-sintactic şi pragmatic cvasiidentic formelor finite. Semantico-sintactic,
infinitivul prezintă coeziuni verbale specifice: atrage actanţii cărora le atribuie funcţii semantice
(roluri tematice: Agent, Pacient etc.) şi funcţii sintactice, dintre care cea mai importantă este aceea
de subiect. Exemple: Spre a uita copiii incidentul tragic petrecut în familie, părinţii i-au dus la
mare. Înainte de a sosi fratele meu de la facultate zilele trecute, m-am simţit singur şi plictisit.
Pentru a fi calmat copilul, s-a adus un medic. În loc de a pleca tinerii la Veneţia pentru două
săptămâni, era corect să îşi plătească datoriile.
Dihotomia moduri personale vs moduri nepersonale este defectuoasă în majoritatea gramaticilor
româneşti. Astfel, modul este definit ca o „categorie gramaticală specifică verbului, exprimând, prin
75
forma verbului sau printr-o construcţie perifrastică, modul în care vorbitorul apreciază acţiunea sau
starea” (DŞL 2001: s.v. modIII) şi se realizează prin „modificarea sistematică a formelor verbale în
funcţie de doi parametri ai situaţiei de comunicare: participanţii („protagoniştii”) actului de
comunicare (interlocutorii) (...) şi momentul enunţării.” (GALR 2005 I: 358). Potrivit acestei
definiţii, timpul perfect al conjunctivului, întotdeauna invariabil, ar trebuie exclus din rândul
verbelor personale, deoarece nu poate exprima categoriile de timp şi persoană. Infinitivul se
situează pe o poziţie similară, cu atât mai mult cu cât ambele forme verbale funcţionează, aproape
exclusiv, ca termeni dependenţi.
Conjunctivul perfect, azi invariabil, este menţinut între modurile personale din raţiuni de
diacronie, cunoscând în evoluţia sa flexiunea, respectiv din spirit de simetrie cu conjunctivul
prezent. În GALR (2005 I: 386) se asertează: „Conjunctivul perfect se defineşte ca mod personal
prin capacitatea de a funcţiona şi ca termen nondependent în cadrul enunţului (Să fi fost mai atentă!
Să fi plecat mai repede? (...)), deosebindu-se în felul acesta de formele verbale nepersonale care
intră în relaţie cu alţi componenţi ai enunţului ca termeni dependenţi. Dezambiguizarea formei
(precizarea informaţiei de număr şi persoană) se realizează prin mijloace contextuale:
A! să fi voit el, [...] Pirgu ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului!
(M. Caragiale, Craii);
O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră şi să mor.
(M. Eminescu, Pe lângă plopii fără soţ).”
Comentăm:
(a) Nu încadrarea, în spiritul tradiţiei, a conjunctivului perfect printre modurile personale
deranjează, ci inconsecvenţele de conţinut, de ordin gramatical şi pragmatic, inconsecvenţe pe
care le prezentăm după cum urmează.
(b) „Conjunctivul perfect se defineşte ca mod personal prin capacitatea de a funcţiona şi
[s.n.] ca termen nondependent în cadrul enunţului (...).”
Particularitatea de a se afla în incidenţă zero, de a o structura un enunţ independent se
regăseşte şi la modurile aşa-zise „nepersonale”1:
• infinitivul: A nu se striga! A nu se intra! A se memora poezia! A se consemna de către şeful
grupei că au lipsit mulţi studenţi de la curs! A se urmări şi ce scrie presa!

1
Vezi, pentru detalii şi exemple, Diaconescu (1989: 223-226), Merlan (2001: 57).
76
 • participiul: Închis. Rezolvat. Plecată la poştă. Verificat. Preşedintele împăcat cu premierul.
Copila ajunsă vedetă.
• supinul: De citit cartea până vineri! De rezolvat acasă! De ştiut că luni se vor suspenda
cursurile!
Infinitivului i se recunoaşte (Merlan 2001: 57)1 şi posibilitatea de a funcţiona ca termen
nondependent în propoziţii interogative retorice, având valoare de conjunctiv: Cui mă adresa?
Ce aştepta de la un asemenea om? Cum supravieţui unei astfel de lovituri? Considerăm că
avem de-a face, aici, cu construcţii relative infinitivale (vezi, pentru aceste construcţii, infra
Cap. al II-lea) transpuse eliptic în interogative retorice. Lexicalizarea, recuperarea regentului
propoziţiei relative, anume verbul a avea sau a fi, din enunţurile interogativ-retorice infinitivale
se află însă la limita inferioară a gramaticalităţii, din perspectiva competenţei lingvistice,
respectiv a acceptabilităţii, din perspectiva performanţei lingvistice: (?) Cui am a mă adresa?
[N-am cui (mă adresa).]; (?) Ce este a aştepta de la un asemenea om? [Nu-i ce (aştepta).]; (?)
Cum ai a supravieţui unei astfel de lovituri? [N-ai cum (supravieţui).]. Similar, enunţurile
interogative retorice cu infinitivul în structură prezintă un grad scăzut de gramaticalitate, fiind
întâlnite în vorbirea spontană, colocvială, neelaborată.
(c) Din perspectiva gramaticalităţii şi a acceptabilităţii lingvistice, exemplele cu conjunctivul
perfect nondependent, (imperativ2 şi interogativ) în structură: Să fi fost mai atentă! Să fi plecat
mai repede? se comportă similar infinitivului imperativ şi interogativ, pentru că ambele tipare
sintactice (cu conjunctivul, respectiv cu infinitivul) funcţionează cu semnificaţie modală,
introduc o atitudine modală fără necesitatea prezenţei altor mijloace modalizatoare.
Conjunctivul din interogativa: Să fi plecat mai repede? accentuează incertitudinea, îndoiala,
adică exprimă o judecată epistemică: Oare este posibil să fi plecat mai repede? Aceeaşi
semnificaţie modală apare în infinitivala interogativă retorică: Cui mă adresa? = (?) Cui am a
mă adresa? = Cui mă pot adresa? = (?) Cui trebuie a mă adresa?
Conjunctivul perfect impozitiv: Să fi fost mai atentă! exprimă modalitatea deontică: Să fi
fost mai atentă! = Ar fi trebuit / Trebuia / Se impunea să fi fost mai atentă! Semnificaţia
1
Aurelia Merlan (2001: 58) admite existenţa în româna actuală şi a relativelor infinitivale cu regentul a şti, enunţuri
resimţite azi, în opinia noastră, ca structuri arhaice, regionale sau inculte: Nu ştiu încotro apuca. Nu mai ştii ce
inventa, ca să mă convingi.
2
Când îndemnurile, sfaturile, ordinele nu se adresează alocutorului, ci unor persoane neimplicate în dialog, este
recomandată formularea de conjunctiv hortativ, nu imperativ. Vezi şi GALR (2005 I: 388).
77
modală deontică se regăseşte şi la infinitvul imperativ care exprimă acte de limbaj de tip directiv
(ordin, interzicere, recomandare etc.): A se memora poezia! = Trebuie a memora / să memoraţi
poezia!; A nu se striga! = Este interzis a se striga!; A se urmări şi ce scrie presa! = Ar fi de
dorit a se urmări / să se urmărească şi ce scrie presa! În primele două structuri infinitivale,
este exprimată modalitatea deontică propriu-zisă, iar în ultima apare modalitatea deontică
volitivă (deziderativă).
(d) „Dezambiguizarea formei (precizarea informaţiei de număr şi persoană) se realizează
prin mijloace contextuale (...)”
Parametrii situaţiei de comunicare de persoană şi număr, „repere” ale ancorării pragamatic-
enunţiative, se atribuie conjunctivului perfect prin mijloace sintagmatice, în mod similar
infinitivului pseudoabsolut, gerunziului absolut şi participiului absolut:
• prin subiectul absolut, relaţionat prin recţiunea impusă de verb: ...să fi voit el... vs înainte
de a fi voit el. Cf. şi alte exemple:
(a) Cristina mi-a spus acestea, înainte să fi vorbit Simona cu mine.
vs
Cristina mi-a spus acestea, înainte de a fi vorbit Simona cu mine.;

(b) Să fi ajuns eu în funcţie, totul s-ar fi rezolvat.

vs
Ajuns eu în funcţie, totul s-ar fi rezolvat.
vs
Ajungând eu în funcţie, totul s-ar fi rezolvat.
vs
În caz de a fi ajuns eu în funcţie, totul s-ar fi rezolvat.;

(c) Să se fi aflat adevărul, părinţii l-ar fi renegat.

vs
În caz de a se fi aflat adevărul, părinţii l-ar fi renegat.
vs
Aflat adevărul, părinţii l-ar fi renegat.;

(d) Să-l fi chemat tu însuţi la petrecere, şi tot nu ar fi venit.

vs
Chiar tu însuţi a-l fi chemat la petrecere, şi tot nu ar fi venit.

• prin clitice (anaforice) pronominale reflexive dativale / acuzativale:

(a) Să ne fi gândit la detalii, era nevoie de mult timp.
vs
78
 Pentru a ne fi gândit la detalii, era nevoie de mult timp.;

(b) Să îşi fi pregătit pledoaria, nu mai era când.

vs
Spre a-şi fi pregătit pledoaria, nu mai era când.;

(c) Să mă fi hotărât mai devreme, reuşita ar fi fost asigurată.

vs
Hotărându-mă mai devreme, reuşita ar fi fost asigurată.
vs
În caz de a mă fi hotărât mai devreme, reuşita ar fi fost asigurată.

• prin subiectul conjunctivului / formei „nepersonale” coreferenţial cu subiectul verbului

regent, acesta din urmă fiind exprimat (a) sau neexprimat, dar deductibil contextual datorită
deicticelor temporale referenţiale intrinseci, şi anume morfemele timpului verbal (b):
(a) În loc să fi studiat [Øi], Georgei a preferat să se uite la televizor.
vs
În loc de a fi studiat [Øi], Georgei a preferat să se uite la televizor.
(b) Înainte să fi început [Øi] studiul, [Øi] dormise [pers. a II-a, nr. sg.] două ore.
vs
Înainte de a fi început [Øi] studiul, [Øi] dormise [pers. a II-a, nr. sg.] două ore.;

• prin forme nominale şi / sau pronominale personale lexicalizate în matrice, identice

referenţial cu subiectul conjunctivului / infinitivului:
(a) Fără să fi spus [Øi] nimic, tot lei păsa amâdurorai de soarta colegului.
vs
Fără a fi spus [Øi] nimic, tot lei păsa amândurorai de soarta colegului.;

(b) Să fi lucrat [Øi] eficient, îmii trebuia mai mult sprijin.

vs
Pentru a fi lucrat [Øi] eficient, îmii trebuia mai mult sprijin.
Similar exprimării categoriilor de număr şi persoană, semnificaţia circumstanţială a
conjuctivului perfect, dar şi a construcţiilor absolute gerunziale şi participiale, se exprimă
contextual. Aceste mijloace contextuale sunt deicticele temporale (moduri şi timpuri verbale
personale) identificate în propoziţia regentă, asociate adeseori cu catalizatori tematici de tipul

79
adverbelor anaforice sau corelative: Să fi ştiut ceva despre acel conflict, şi tot nu ţi-aş fi zis. vs
Plecând părinţii de acasă, copiii tot nu ar fi aprins focul. Catalizatorii / Semnalizatorii
semantici pot fi lexicalizaţi şi în construcţia cu centru verbal nonfinit (conjunctivul perfect,
gerunziul, participiul): Chiar să fi mers cu ei, nu îţi spuneam. vs Odată sarcinile stabilite,
acţiunea a fost demarată. Valoarea circumstanţială a construcţiilor infinitivale se realizează prin
vecinătatea la stânga infinitivului a unor prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale. Prezenţa
relatorilor frastici (interpropoziţionali) îi conferă infinitivului capacitatea de a exprima un număr
mare de circumstanţe în raport cu gerunziul şi participiul.
Există şi construcţii ambigue unde stabilirea categoriilor de persoană şi număr se realizează la
nivel transfrastic / textual. Compară: Înainte să fi sosit (?) Øi / Øj acasă, nu ştiam Øi că
Georgej s-a căsătorit. vs Înainte de a fi sosit (?) Øi / Øj acasă, nu ştiam Øi că Georgej s-a
căsătorit. Subiectul neexprimat al circumstanţialelor (subjonctivală, respectiv infinitivală) poate
fi eu sau George. În aceste condiţii, este necesat apelul la nivelul superior sintaxei, anume cel
pragmatic, reprezentat de text / discurs.
Subiectul este coreferenţial uneori cu subiectul propoziţiei subordonate verbului din
construcţia subjonctivală sau infinitivală: [Cu puţin înainte să fi revenit Øi+j în oraşul [în care
locuiam eui şi Mariaj de zece ani, [avusese loc cutremurul.]]] vs [Cu puţin înainte de a fi
revenit Øi+j în oraşul [în care locuiam eui şi Mariaj de zece ani, [avusese loc cutremurul.]]]
(e) Conjunctivul prezent din structura „...Să ne iubim cu dor...” este subliniat la paragraful
dedicat conjunctivului perfect, fără a se oferi explicaţii. Probabil, s-a dorit evidenţierea valorii
de „perfect” a acestei forme: Să ne iubim = Să ne fi iubit. Echivalenţa se instituie pe baza
coordonării conjunctivului prezent cu conjunctivul perfect să fi fost din primul vers. Explicaţia
transpunerii la conjunctivul prezent a verbului a se iubi trebuie căutată la nivelul prozodiei,
forma de prezent menţinând măsura şi ritmul poetic. De fapt, în versurile eminesciene, toate
formele de conjunctiv au valoare condiţională, funcţionând ca nuclee verbale ale unor
subordonate condiţionale: O oră dacă am fi fost amici, dacă ne-am fi iubit cu dor, dacă aş fi
ascultat de glasul gurii mici o oră, apoi aş fi putut muri.
Pe baza comentariilor de mai sus, asertăm că infinitivul este la fel de „personal” ca şi
conjunctivul perfect sau, în sens invers, conjunctivul perfect este la fel de „nepersonal” precum
formele verbale nepersonale. Deosebirea se explică numai diacronic; în timp ce conjunctivul
perfect a cunoscut în epoci anterioare forme flexionare, modurile „nepersonale” nu au deţinut în
80
 nicio perioadă a evoluţie lor morfeme ale predicativităţii, morfemele de număr şi persoană. O
excepţie este infinitivul cu valoare imperativ-prohibitivă din româna veche şi din dialecte, unde
infinitivul lung neprepoziţional acceptă desinenţa de persoana a II-a plural: Nu vă
spăimântareţi nici vă temeaţi. Nu mulţi învăţaţi fireţi. Nu vă dareţi somnului. (Diaconescu
1977: 39, 101, 142).
Sinonimiile modale ale infinitivului cu conjuctivul, pe de o parte, respectiv cu alte moduri
personale, pe de altă parte, atenuează sintagma „mod nepersonal”, fapt dublat de particularităţile
sintactice ale formelor nonfinite (aici infinitivul) care sunt insuficient evidenţiate, de cele mai
multe ori1.

1.2.2. Relaţia de echivalenţă sau de identitate dintre diversele formele verbale (sinonimia
modală) constă, efectiv, în capacitatea ca un conţinut modal să poată fi exprimat prin cel puţin două
forme modale care se pot substitui în cadrul aceluiaşi context. Infinitivul ca nucleu al unei propoziţii
circumstanţiale pseudoabsolute devine, cel mai adesea, sinonim cu conjunctivul: Fără a studia
pedagogia, nu poţi fi un bun profesor. = Fără să studiezi pedagogia, nu poţi fi un bun profesor., dar
şi cu indicativul: L-au pedepsit, pentru a fi spart geamul, mult prea dur. = L-au pedepsit, pentru că
a spart geamul, mult prea dur., cu condiţionalul: În caz de a fi fost în pericol viaţa copilului, m-ar
fi sunat. = Dacă ar fi fost în pericol viaţa copilului, m-ar fi sunat.
Sinonimia modală se poate institui şi între mai multe forme modale. În anumite contexte,
infinitivul poate contracta raportul de echivalenţă atât cu o formă verbală finită, cât şi cu una
nonfinită, cu mici variaţii semantice: (infinitiv = gerunziu = conjunctiv = indicativ) Fără a se
evalua comportamentul lui din ultima vreme, discuţiile au fost inutile. = Neevaluându-se
comportamentul lui din ultima vreme, ... = Fără să se evalueze comportamentul lui din ultima
vreme, ... = Cum nu s-a evaluat comportamentul lui din ultima vreme, ...
Nuanţele temporale exprimate de verbul din propoziţia circumstanţială se conturează astfel: în
timp ce în construcţia cu infinitivul categoria gramaticală a timpului este redusă la minimum, fiind
indusă contextual, atribuită de verbul regent, ideea de procesualitate devine evidentă în structura cu
gerunziul, mod concurent al indicativului, iar în structura cu conjunctivul prezent sau cu indicativul

„Diferitele moduri se deosebesc între ele nu numai din punct de vedere semantic şi morfologic, ci, fapt în general
neglijat [s.n.], şi prin anumite particularităţi sintagmatice.” - Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 201).
81
acţiunea se personalizează prin prezenţa morfemelor de număr şi persoană. Aşadar, situarea
infinitivului sinonim cu conjunctivul în afara modalităţii nu se justifică.
De altfel, despre conjunctivul din interogativele retorice substituibil printr-un infinitiv, cum am
arătat mai sus, se admite că poartă semnificaţie proprie indicativului, pentru că „redă surprinderea,
indignarea sau protestul locutorului faţă de un proces considerat real” (GALR 2005 I: 392): Cum să
nu fie nevoie de poezie? = (Desigur că) este nevoie de poezie.; Ce să fi făcut cu o laudă pură şi
simplă? = Nu aveam ce să fac cu o laudă pură şi simplă.; Cine să-mi fi spus că voi ajunge la o
astfel de mâncare. = Nimeni nu putea să-mi spună că voi ajunge la o astfel de mâncare.
Conjunctivul prezent şi perfect se raportează la timpul de referinţă contextual, semnificaţia sa
proeminentă fiind, în fapt, modală (GALR 2005 I: 400). Astfel, prin formele sale, procesele pot fi
plasate în zona prezentului (Să răspund acum?, enunţ marcat [- Real], [+ Prezent]), în cea a
viitorului (Să vin mâine? Aş fi preferat să ne fi întâlnit mâine., enunţuri marcate [- Real], [+
Viitor]) sau a trecutului (Aş fi preferat să ne fi întâlnit ieri., enunţuri marcate [- Real], [+ Trecut]).
În aceeaşi situaţie se află condiţionalul, prezumtivul, dar, în unele contexte, precum construcţiile
(pseudo)absolute, şi infinitivul, gerunziul şi participiul.
Asupra fenomenului sinonimiei sintactice s-au conturat explicaţii diferite. În gramatica generativă
chomskyană, sinonimia sintactică este atribuită în exclusivitate structurilor de suprafaţă, unde apare
ca rezultat al transformărilor, construcţiilor sinonime de suprafaţă corespunzându-le o singură
structură de adâncime. Modelul generativ al lui Ch. Fillmore oferă o altă explicaţie, potrivit căreia
aceeaşi structură profundă de cazuri permite actualizări de suprafaţă diferite, după tipul diferit de
„subiectivizare” sau de „obiectivizare” care i se aplică, ceea ce înseamnă posibilitatea diferită de
„aşezare” a cazurilor profunde în poziţii sintactice de suprafaţă (DŞL 2001: s.v. sinonime2).
Analizând modurile nepersonale şi, implicit, sinonimia infinitivului cu conjunctivul, din perspectiva
gramaticii generativ-transformaţionale, Gabriela Pană Dindelegan (1999: 128) asertează: „Structura
de bază comună explică fenomenul sinonimiei (...).”
Fiecare formă verbală se comportă, prin definiţie, diferit din punctul de vedere al conţinutului
modal. C. Dimitriu (1999/2002 I: 536-549) prezintă comparativ categoria modului în lingvistica
clasică, respectiv în lingvistica psihomecanică / psihosistematică iniţiată de Gustave Guillaume
(1929), formulând următoarea concluzie: „Unele forme modale au prin ele înseşi un conţinut
modal fundamental, care este principial implicat în forma modală respectivă, dar pot exprima,
fără ca acest lucru să fie obligatoriu, şi alte conţinuturi modale prin asocierea formei modale cu
82
diverşi modalizatori, cum ar fi sensul lexical al verbului, adverbele modale, semiauxiliarele de
mod, contextual etc.” În funcţie de gradul de exprimare a acestui conţinut modal, C. Dimitriu
(1999/2002 I: 546) propune o clasificare tripartită a modurilor verbale:
1. forme modale care au conţinut modal fundamental, indiferent de faptul că pot avea sau nu şi
alte conţinuturi modale: indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul, prezumtivul şi imperativul;
2. forme modale care nu au conţinut modal fundamental, ci conţinutul lor modal depinde de
„elemente” exterioare formelor modale respective: infinitivul şi gerunziul;
3. forme modale care singure, prin ele înseşi, nu exprimă niciun conţinut modal, ci, făcând
obligatoriu parte din sintagme1 ce conţin, pe lângă formele modale respective, şi verbe auxiliare sau
semiauxiliare, conţinutul modal aparţine întregii sintagme: participiul şi supinul.
Cum şi participiul funcţionează ca centru verbal al unei propoziţii circumstanţiale absolute: Odată
ajunşi băieţii la facultate, s-au maturizat mult. Acestea stabilite, şedinţa s-a încheiat., forma
verbală nonfinită (participiul) îşi manifestă natura verbală în gradul cel mai înalt. În plan sintactic,
păstrează o mare parte din vecinătăţile verbului la mod personal, impune restricţii de formă şi se
combină cu un subiect propriu, care, din punct de vedere semantic, este diferit sau coreferenţial cu
subiectul verbului regent. Semantico-sintactic, forma participială menţine rolurile tematice ale
verbului prototipic, însă preferă o schemă de roluri simplificată. Deci, participiul funcţionează
similar infinitivului şi gerunziului, anume conţinutul modal se realizează atât prin trăsăturile verbale
intrinseci, cât şi contextual prin mijloace sintagmatice.
Pe baza celor expuse, conţinutul categorial de mod are caracter subiectiv, deoarece conţinutul său
depinde de aprecierea vorbitorului, în timp ce toate celelalte categorii gramaticale au caracter
obiectiv, pentru că nu depind de punctul de vedere al vorbitorului (Dimitriu 1999/2002 I: 25).

1.2.3. Temporalitatea2, prin care se înţelege capacitatea de a exprima în planul conţinutului

„timpul” lingvistic, se realizează prin deictice temporale: paradigma formelor temporale ale
verbelor, anumite adverbe, adjective, substantive, locuţiuni sau construcţii adverbiale care presupun
raportări faţă de momentul enunţării sau faţă de moduri curente de măsurare a timpului.
În GALR (2005 II: 647-651), în cadrul deixisului temporal sunt incluse următoarele elemente
de expresie: 1. deictice temporale referenţiale intrinsec: morfemele timpului verbal, adverbe

1
Prin sintagmă se înţelege, aici, o unitate lingvistică alcătuită din asocierea mai multor componente.
2
Termenul a fost impus în lingvistica românească de C. Săteanu (1980).
83
 ca azi, ieri, odată, recent, substantivele prezentul, trecutul, viitorul când sunt lipsite de
determinanţi nondeictici; 2. deictice temporale relaţionale: determinanţi ai altor expresii
nondeictice, cărora le impun un referent identificat pe cale deictică: anul acesta, luna viitoare,
acum o oră, cu două zile înainte, peste două zile.

În paradigma infinitivului, se disting doi termeni cu forme şi valori temporale diferite. Pe de o

parte, distingem infinitivul relativ (Pomian 2004: 31-32) care poate exprima contextual raporturi
temporale de simultaneitate, anterioritate şi de posterioritate faţă de momentul enunţării:
• simultaneitatea: (reg.) Pe când a se aşeza omul la casa lui, numai iaca se abătu asupră-i
această nenorocire.
• anterioritatea: Copiii, înainte de a începe şcoala, îşi citiseră toate lecturile.
În loc de a-şi informa familia cu privire la plecarea sa din ţară,
Iulia a lăsat totul pe ultima zi.
• posterioritatea: Abia de a veni primăvara, îl şi trimit la muncă.
Pe de altă parte, se află infinitivul absolut1 (Pomian 2004: 31-32) care exprimă prin mijloace
morfematice timpul trecut, posterioritatea faţă de momentul de acţiunea verbului din regentă: Fără
a se fi documentat cu toţii, nu se putea pune în discuţie acea situaţie. Până a fi fost soluţionată
problema, am aşteptat câteva luni. Ion va fi susţinut proiectul, înainte de a fi sosit părinţii la el.
Când exprimă acţiuni generale, necorelate cu unul dintre cele trei puncte fundamentale ale unui
proces (trecut, prezent, viitor), infinitivul are valoare pancronică, omnitemporală sau pantemporală
(Diaconescu 1977: 137-138): propoziţiile imperative, prin care se formulează şi se transmite un
ordin, o invitaţie, o prescripţie sau o interdicţie cu caracter permanenet (A nu se mânca
mămăliguţa! A se agita înainte de întrebuinţare! A se păstra la loc uscat! A nu se fuma!);
propoziţiile exclamative (A muri fără speranţă!); în titluri sau subtitluri al căror conţinut exprimă
un îndemn general, ca modalitate de expresie caracteristică stilului publicistic (A gândi, a crea, a
dovedi!); în formularea proverbelor şi a definiţiilor lexicografice (A bate apa în piuă.; (a) ridica = a
lua de jos şi a duce în sus); în relaţie cu verbe şi expresii impersonale (A cunoaşte înseamnă a
descifra, nu a încifra! Lege înseamnă a avea două mâini.); în relaţie cu un substantiv (Ne arată
modul de a vorbi şi de a scrie bine într-o limbă.). Acelaşi conţinut pantemporal se transmite, de
fapt, şi prin sinonimele modale din aceste contexte: imperativul (A se agita înainte de

1
Calificativul absolut se referă la faptul că această formă de infinitiv exprimă, în orice context, un proces desăvârşit,
încheiat, terminat, marcat [+ Perfectivitate], în raport cu momentul de referinţă. Spre a nu se confunda, aici, cu sensul
sintactic al aceluiaşi calificativ, sens care vizează construcţia nonfinită circumstanţială gerunzială, respectiv participială
în ansamblu, absolut însemnând aderent, paratactic, juxtapus, adjoncţionat (după tipul relaţiei de subordonare),
operăm cu opoziţia infinitiv relativ / infinitiv perfect.
84
întrebuinţare! = Agitaţi înainte de întrebuinţare!; A nu se fuma! = Nu fumaţi!), conjunctivul
prezent (Lege înseamnă a avea două mâini. = Lege înseamnă să ai două mâini.). Propoziţiile
circumstanţiale infinitivale cu lecţiune generică funcţionează similar: Înainte de a utiliza acest
medicament, citiţi cu atenţie prospectul! Se eliberează prezenta adeverinţă, spre a-i servi la locul
de muncă. Valoarea generală este dată şi de absenţa indicilor temporali, de tipul deicticelor.
Aşa-zisul infinitiv „prezent” dependent (subordonat), incluzând aici şi infinitivul din construcţiile
pseudoabsolute, se comportă după cum urmează: în timp ce în plan paradigmatic, în lipsa flexiunii
verbale (conjugarea), conţinutul temporal se situează în raport de neutralitate cu acţiunea exprimată
de verb, în plan sintagmatic, conţinutul temporal se traduce prin relativitate, deoarece are libertatea
de a se combina cu un verb (regent al infinitivului) al cărui conţinut temporal poate exprima tecutul,
prezentul sau viitorul. Infinitivul absolut sau perfect exprimă un raport de anterioritatea în orice
context, prezentând trăsătura aspectuală [+ Perfectiv].
Sub raportul aspectului, categorie specifică verbului care interferează cu timpul, dar nu este o
categorie deictică, deoarece rămâne indiferentă la plasarea procesului faţă de momentul enunţării1
(GALR 2005 I: 449-467; vezi şi Ivănescu 1957/1987; 1985), în paradigma infinitivului, forma de
infinitiv perfect (absolut) este cea care actualizează intrinsec prin raportare la o formă verbală
personală, opoziţia perfectiv / nonperfectiv (în alţi termeni, desăvârşit / nedesăvârşit, terminativ /
nonterminativ), în timp ce infinitivul relativ se acomodează la valoarea temporală a verbului regent.
Opoziţia aspectuală perfectiv / nonperfectiv este singura opoziţie care se exprimă, în limba
română, prin forme specializate, gramaticalizate, celelalte realizându-se lexical, prin trăsăturile
existente în matricea semantică a lexemului verbal: durativ / momentan, individual
(determinat) / generic, unic / iterativ, linear / progresiv, incoactiv / continuativ / terminativ
(GALR 2005 I: 449-467)2. Distincţiile aspectuale se realizează şi în cadrul propoziţiilor
circumstanţiale pseudoabsolute, pe baza anumitor trăsături semantice ale grupului verbal infinitival.

1
În privinţa categoriei aspectului în limba română, C. Dimitriu (1999/2002 I: 484) asertează: „Încercarea de identificare
a categorie gramaticale a aspectului în limba română ar putea fi justificată de faptul că despre conţinutul aspectual
(verbe momentane şi verbe durative sau perfective şi imperfective) se poate vorbi la verbul românesc. Conţinutul, însă,
nu este suficient pentru existenţa unei categorii gramaticale, ci pentru a putea vorbi de o categorie gramaticală, pe lângă
conţinut categorial, trebuie să existe şi o formă categorială.”
2
Se operează şi cu distincţia: aspect subiectiv vs aspect obiectiv (Irimia 2000: 211-213). Cele două categorii sunt
definite astfel: „Aspectul subiectiv – expresia modului specific de înscriere de către subiectul vorbitor a temporalităţii
acţiunii verbale în durata enunţării.”, modalizarea acţiunii realizându-se în aces caz prin opoziţia perfectiv /
imperfectiv. „Aspectul obiectiv – expresia modului specific de desfăşurare obiectivă a acţiunii verbale în durata
enunţului.”, acţiunea înscrindu-se în opoziţii de tipul singularitate / pluralitate; iminent / incoactiv / continuativ /
terminativ. Vezi şi Noreen (1923: 415 sqq., apud Edelstein 1972: 43, nota 2); Edelstein (1972: 42-47).
85
 (1) Trăsătura [Delimitat] se instituie pe baza opoziţiei perfectiv (proces terminat, încheiat) /
imperfectiv (proces în curs de desfăşurare), opoziţie proprie majorităţii limbilor 3, care se
realizează numai în cadrul zonei trecutului şi a viitorului, în timp ce la prezent aceasta se
neutralizează în plan gramatical. Aspectul perfectiv semnifică încheierea procesului,
îndeplinirea acţiunii şi se atribuie contextual, atât infinitivului relativ, cât şi celui absolut, prin
forma verbală prototipică regentă: Spre a reuşi, Ion va fi învăţat foarte mult. Copiii, înainte
de a fi avut loc spectacolul, au fost foarte emoţionaţi. Gustaserăm cu toţii din bunătăţile
pregătite, pentru a nu se fi supărat bunica. În loc de a se face publică hotărârea, juriul
Curţii Constituţionale a preferat tăcerea. Imperfectivul semnifică procesul în desfăşurare,
fără a se preciza însă dacă, în raport cu momentul de referinţă, acesta (procesul) s-a încheiat
sau continuă: În loc de a găti, Maria prefera semipreparatele. În aceste zile voi face multe
cadouri, spre a simţi toţi cei dragi mie spiritul special al sărbătorilor. În situaţii delicate
acţionam calm, fără a mă panica.
(2) Trăsătura [Durativ], inclusă în matricea semantică a lexemului verbal, configurează opoziţia
[+ Durativ] vs [+ Momentan]. Verbele de stare sunt intrinsec durative, deoarece nu implică
modificarea stării de fapt: Până a fi ajuns eu acasă, copiii adormiseră. Pentru a menţine
armonia, comunicarea este esenţială. Tinerii au fost pedepsiţi, pentru a fi stat la petrecere
întreaga noapte. Pentru a reda durata, grupul verbal infinitival poate integra adjective
(întreaga, toată etc.), expresii adverbiale (cantitative) de tipul timp de urmate de anumite
substantive (secol, an, iarnă, vară, lună, săptămână, zi, amiază, oră, minut etc.): Înainte de
a vorbi cu Ion timp de două ore, acesta îmi reproşase că sunt cam distant. Spre a mă simţi
aproape de ai mei în tot acest răstimp, îi sunam zilnic. Caracteristica semantică [+
Momentan] presupune exprimarea unui proces de scurtă durată, uneori „instantaneu”,
punctual, adică arată că acţiunea se referă la un singur moment al desfăşurării: Spre a sista
lucrările în aceste circumstanţe, nu mai era nevoie de nicio aprobare. Pentru a adormi,
medicul i-a prescris nişte medicamente. Din fericire, accidentul s-a soldat numai cu pagube
materiale, fără a fi fost rănit cineva. Înainte de a se anunţa rezultatele, eram foarte anxios.

3
Pentru interpretarea categoriei gramaticale a aspectului, dar şi a celorlalte categorii gramaticale, a se consulta Ivănescu
(1957: 23-61, republicat în 1987: 113-142; 1985: 9-15). G. Ivănescu (1987: 136) reţine: „În română, la fel ca la alte
limbi cu sistem verbal identic sau asemănător, aspectul verbal există şi în mod sigur acele categorii ale aspectului pe
care cercetătorii le admit în general pentru limbile slave, anume imperfectivul [...] şi perfectivul [s.n.].”
86
(3) Trăsătura [Determinat] configurează opoziţia generic / individual (determinat). Această
distincţie vizează infinitivul în mod special, atâta timp cât exprimă, în multe contexte, un
proces pantemporal. Caracterul generic este specific infinitivului din structuri imperativ-
exclamative şi nu numai, cum s-a arătat mai sus. Lecţiunea omnitemporală conferă
obiectivitate, prin absenţa conjugării: A nu se călca iarba! A se citi instrucţiunile!
Construcţiile infinitivale psudoabsolute exprimă acest aspect, uneori prin implicarea mai
multor elemente cu valoare generică (substantive, forme pronominale, forma verbale şi
pronominale „fals personale”, verbe impersonale atât în regentă, cât şi în construcţia
infinitivală, adverbe etc.): Pentru a fi înţelept, ai nevoie de multă experienţă de viaţă. Înainte
a o păţi omul, se crede mare şi tare. Spre a fi un bun specialist, informează-te continuu.
Fără a pune pasiune niciodată, nu vei sclipi în niciun domeniu. Infinitivul contractează,
astfel, relaţii cu indicativul prezent şi viitor.
Detaliind, reţinem că, pentru o lectură generică, infinitivul intră în relaţie cu clitice
pronominale, cu un subiect propriu (exprimat sau neexprimat, referenţial sau coreferenţial cu
cel din regentă), respectiv cu forme verbale în regentă la orice persoană, exceptând persoana I
singular:
• pers. a II-a singular: Spre a cunoaşte, cercetează! Nu vorbi, înainte de a constata tu însuţi!
Poţi fi un om mare, fără a te lăuda cu asta.;
• pers. a III-a singular: Pentru a se înţelege bine părintele cu copilul, e nevoie întotdeauna
de armonie. Înainte de a percepe omul complexitatea vieţii, acesta se crede atotputernic şi
atotcunoscător. Trebuie cel puţin zece ore de somn, spre a se odihni copilul.;
• pers. I plural: Pentru a rezista la efort, se zice că întotdeauna ne hrănim bine înainte.;
• pers. a II-a plural: Pentru a instala corect acest dispozitiv, urmaţi instrucţiunile! Recitiţi
întotdeauna lucrările, înainte de a le preda!;
• pers. a III-a plural: Niciodată pe cei care vorbesc mult, doar pentru a-şi da importanţă,
fără a spune de fapt ceva, nu i-am suportat.
Genericitatea este dată, cum se vede, şi de prezenţa verbelor şi a expresiilor impersonale din
regentă, de tipul a trebui, a fi nevoie, a fi necesar, a se impune. Întâlnim situaţii în care
infinitivul generic are un subiect diferit de cel al verbului din propoziţa matrice, fără ca acesta
din urmă (vebul regent) să fie impersonal: Înainte de a începe lupta, mulţi viteji se arată.
Persoana gramaticală atribuită de subiectul pronominal sau substantival, acordat în cazul
87
 coreferenţialităţii subiectelor cu verbul din regentă, îşi pierde semnificaţia de bază şi
actualizează în context trăsătura semantică a nehotărâtelor tot, toţi, oricine, orice. Vorbim,
deci, în aceste situaţii, de pronume şi substantive nedeterminate, „nehotărâte” (tu, el, noi, voi,
ei, ele, omul etc.).
În mod excepţional, pronumele personal de persoana I singular eu poate dobândi
semnificaţie generică, adeseori în combinaţie cu adverbe ca mereu, (în)totdeauna, niciodată:
Spre a învăţa cât mai bine, mereu caut o motivaţie puternică! Înainte cu zece minute de a
preda, niciodată nu polemizez cu cineva. Pentru a fi sănătos, (trebuie să) fac mult sport! Nu
fumez, spre a trăi o sută de ani! Cu semnificaţie generică, pantemporală, asemenea formulări
se constituie ca devize, avertismente, recomandări.
Situarea pe axa temporală, anume inserarea semului [+ Individual], se realizează prin
mijloace sintagmatice de tipul deicticelor temporale din propoziţia infinitivală şi / sau din
regentă: Pentru a mă însoţi Ion acum, lipseşte de la cursul de limba engleză. În caz de a se
declanşa o grevă în aceste condiţii dificile, sindicaliştii vor fi susţinuţi şi din exterior. Spre a
se fi prezentat dl G. P. luna trecută la concursul de manager general al companiei,
consiliului de administraţie i-ar fi revenit atribuţia acordării calificativului „foarte bine”.
Fără a se face mult tam-tam zilele următoare, cu toţii vor avea de câştigat. S-a exprimat
astfel, cu scopul de a ieşi organizatorul basma curată. Aspectul individual poate situa
procesul exprimat de infinitiv în prezent, în trecut sau în viitor.
(4) Trăsătura [Numărabil] impune opoziţia semelfactiv vs iterativ, în funcţie de caracterul
unic sau repetat al procesului. Semnificaţia [+ Unicitate] apare în contexte precum: Înainte
de a se fi întors acasă, curtea părea pustie. George, spre a-şi vedea copiii mulţumiţi de
această dată, le-a oferit ceea ce îşi doreau. Pentru a-ţi publica în 2008 cartea, lucrează, nu
pierde vremea cu alte proiecte! În caz de a se porni mâine mai devreme, anunţă-mă din timp.
Înainte de a mă întoarce azi de la serviciu, vremea a fost bună. Fără a consulta urgent un
medic, şansele sale de vindecare sunt minime. Nu ştiam nimic despre suferinţa sa, decât cu
două zile înainte de a fi închis ochii. Deicticele deţin, şi aici, un rol important, prin
determinarea caracterului unic al situaţiei exprimate de verb (acum, ieri, azi, atunci etc.).

88
 Aspectul iterativ 1, dat de prezenţa semului / semelor [+ Repetat] / [+ Frecvent], indică un
proces care se repetă. Această semnificaţie apare şi în construcţiile infinitivale
pseudoabsolute. Pe de o parte, se realizează prin lexicalizarea în poziţie de centru de grup
sintactic a unui infinitiv din clasa verbelor iterative, anume verbe care încorporează în
matricea lor semantică un sem aspectual ce exprimă un proces repetabil: Spre a exersa Maria
cât mai mult, părinţii i-au cumpărat o pianină. Spre a se fi reluat lucrările la autostradă, s-a
organizat o nouă licitaţie. Pentru a fi repus dl E. L. în drepturi, e nevoie de ceva timp. Până a
fi fost recitite toate manuscrisele, au trecut aproape trei luni.
Verbele iterative sunt şi verbele prefixate cu re-, răs-, răz-, ră- (a reveni, a reeduca, a
redeştepta, a răsciti, a răscumpăra, a se răzgândi, a răsîntreba, a se răzgândi, a răzda, a
răsuna etc.), verbe de origine interjecţională (a bâzâi, a cotcodăci, a zbârnâi etc.), sau alte
verbe care includ în forma de bază semnificaţia iterativă (a frecventa, a repeta, a itera, a
reitera2 etc.). Pe de altă parte, valoarea iterativă se realizează sintagmatic, contextual, prin
prezenţa în propoziţia infinitivală a unor adverbe, locuţiuni adverbiale sau numerale
adverbiale iterative, respectiv a unor construcţii temporale partitive: anual, lunar, mensual,
periodic, zilnic, rar(eori), frecvent, din când în când, de obicei, (în mod) repetat, de două ori,
de zece ori, în fiecare zi, o dată pe an, lună de lună etc. Exemplificăm: Ştiam că, pentru a
veni zi de zi, folosea maşina de serviciu. Cu scopul de a repurta succese cu fiecare nou film,
X. P. lucrează cu regizori foarte buni. Copiii noştri, înainte de a fi reînceput anul şcolar, îşi
citiseră toate lecturile obligatorii. Ion, departe de a-şi fi redobândit prestigiul, muncea zi şi
noapte. În loc de a se publica periodic articole privind starea reală a naţiunii, redactorul-şef
al gazetei prefera discursurile demagogice ale unor politicieni avuţi. La a face el însuşi, cu
fiecare emisiune T.V., publicitate unor persoane aproape obscure din lumea showbizului,
George se pricepea de minune. Până a-l aduce din nou pe Ricky Martin în România, va mai
trece un răstimp. Scandalul s-a terminat cu bine, prin a se fi reluat lucrările la tronsonul
Cluj–Satu Mare.

1
În DŞL (2001: s.v. iterativ1), aspectul iterativ este definit ca valoare semantică a aspectului imperfectiv, iar în GALR
(2005 I: 454-456) ca formă aspectuală în corelaţie cu aspectul semelfactiv, în funcţie de trăsătura [ +/- Numărabil]
regăsibilă în matricea semantică a verbului sau contextual prin prezenţa adverbelor / numeralelor adverbiale cu valoare
iterativă.
2
Verbul a reitera este un împrumut neologic din limba franceză (< réitérer „a repeta”) la fel ca a itera (< itérer „a
repeta, a reîncepe”), deci nu un derivat format pe teren românesc (MDN 2002: s.v. reitera, itera) .
89
 Adverbele clitice cu valoare temporal-aspectuală mai (marcat [+ Durată / Continuitate]),
tot (marcat [+ Continuitate / Persistenţă]) contribuie, de asemenea, la exprimarea unui
proces repetabil: Ţinea permanent un beculeţ aprins, spre a nu se mai teme copiii. Pentru a
nu se mai tot agita inutil, i s-a spus adevărul.
Ancorarea temporal-aspectuală se poate exprima prin prezenţa simultană în circumstanţiala
infinitivală a mai multor adverbe şi structuri nominale temporale: Spre a mai exersa la şah în
această perioadă câte două ore pe zi, Ion şi-a stabilit un orar foarte riguros. În enunţul dat,
distingem:
• cliticul adverbial mai care exprimă ideea de continuitate;
• infinitivul a exersa ce exprimă un proces repetat;
• construcţia nominală în această perioadă care fixează pe axa temporală
procesul redat de verbul la infinitiv;
• construcţia nominală câte două ore (alcătuită din numeralul distributiv câte două cu funcţie
de adjunct adjectival pe lângă circumstanţialul de timp ore) care precizează intervalul de
desfăşurare a procesului;
• circumstanţialul de timp pe zi indică frecvenţa.
Temporalitatea este redată, aşadar, prin mai multe circumstanţiale de timp care specifică
intervalul şi frecvenţa procesului recurent. Nu se încalcă nici principiul unicităţii (cf.
realizările circumstanţialului de timp: în (...) perioadă vs pe zi), deoarece nu avem de-a face
cu circumstanţe temporale diferite, ci cu restrângerea domeniului de specificare a uneia şi
aceleiaşi circumstanţe temporale.
(5) Trăsătura [Schimbare] structurează opoziţia [+ Linear] / [+ Progresiv], distincţie care
constă în redarea procesului ca desfăşurându-se în ritm constant, linear, respectiv gradual,
progresiv. Aspectul este caracteristic verbelor de eveniment şi verbelor de acţiune. Pentru
caracterul linear, a se vedea enunţuri ca: Pentru a citi ziarele, am nevoie de linişte. Înainte de
a mânca, tinerii au băut un pahar de vin roşu. Semul [+ Progresiv] este intrinsec verbelor
eventive: a se disprămăvăra, a creşte, a descreşte, a (se) lărgi, a (se) albi, a (se) înroşi, a (se)
adânci, în timp ce la celelalte verbe progresia se exprimă contextual, prin construcţii
(progresive) comparative de inegalitate precedate de mereu, tot, din ce în ce sau prin tiparul
sintactic cu cât..., cu atât... (ultima structură nu este reperabilă cu infinitivul): Pentru a se
diminua numărul fumătorilor, guvernul a iniţiat numeroase campanii publicitare. În caz de a
90
 nu se ameliora starea de sănătate, consultaţi un medic! Colegii, înspre a înţelege tot mai
bine teoriile din domeniul psihanalizei, au apelat la un specialist. Spre a se juca băieţii din ce
în ce mai puţin la calculator, părinţii i-au înscris la un curs de baschet.
(6) Trăsătura [Divizibil] operează, în limba română, cu tripartiţia incoactiv / continuativ /
terminativ. Cum opoziţia se instituie lexical, prin verbe a căror configuraţie semantică
încorporează una (uneori chiar două) dintre aceste semnificaţii, infinitivul are posibilitatea de
a reda aceste valori aspectuale.
Valoarea semantică [+ Incoactiv] indică începutul unui proces sau o acţiune pe punctul de a
se realiza: Înainte de a adormi, copiii fuseseră extrem de gălăgioşi. Până a se pune pe1
treabă vecinii noştri, mult am stat pe capul lor. Cu toţii ştiau că, pentru a se apuca Ion de
treabă, era nevoie de multă stăruinţă. În loc de a înflori cireşii în aprilie, anul acesta şi-au
deschis florile în luna martie. De cele mai multe ori, pentru a mă pune la învăţat, am nevoie
de un imbold din partea părinţilor, a colegilor, a prietenilor sau a profesorilor.
Semnificaţia [+ Continuativ] exprimă desfăşurarea procesului, continuitatea acestuia, prin
intermediul unui verb continuativ şi / sau prin lexicalizarea unui adverb ori a unui clitic
adverbial ce redă continuitatea: Pentru a continua elevii publicarea revistei şcolare,
directorul a apelat la câţiva sponsori. În aceste zile frumoase de vară, spre a nu se mai simţi
stresat, Cristian a plecat în concediu la mare. Fără a mai consulta din acel moment zeci de
aşa-zişi specialişti, David şi Xenia s-au folosit de propriile păreri în luarea deciziilor.
Etapa de încheiere a desfăşurării procesului defineşte valoarea aspectuală marcată [+
Terminativ]: Prietenii, spre a sista conflictul dintre Maria şi Diana, au impus tăcerea pe
acea temă. Înainte de a se fi terminat recoltarea grâului, două dintre combine s-au defectat.
Pentru a se ajunge la o bună colaborare, grupul de lucru petrecea mult timp împreună.
Aceste valori aspectuale se caracterizează prin particularitatea de a se combina cu alte verbe
(„pline” semantic sau diverşi operatori copulativi / pasivi) în vederea realizării unui complex
semantico-sintactic şi enunţiativ. Se formează, astfel, tipare sintactice cu un grad înalt de
coeziune, care ridică multe discuţii teoretice privind analiza gramaticală a construcţiei: Înainte
de a se pune să mănânce doamna Moscu, invitaţii aveau parte de un adevărat ritual. Pentru
a da să plece vreunul dintre noi, trebuia mult curaj. Înainte de a fi fost pe punctul să
răbufnească, colegii îl considerau cel mai liniştit om din firmă. Gradul de „sudură”,
1
A se pune pe funcţionază simultan ca verb incoactiv şi continuativ.
91
 coeziunea sintactică dintre verbul aspectual şi verbul principal este diferit de la o construcţie
la alta. Conţinutul semantic este complet dacă nu se disociază cele două verbe, cu atât mai
mult cu cât primul (aspectualul) poate fi dublat de o semnificaţie modală (Până a fi stat să
plouă, mai era de aşteptat.). În cazul construcţiilor cu verb aspectual nonfinit în structură
(infinitiv, gerunziu, participiu), complexitatea creşte şi rezidă în caracterul abstractizat al
formei verbale, mai ales când verbul nepersonal este centru de grup al altui grup verbal
nonfinit: Înainte de a începe a lucra în noul sediu, compania îşi încetase activitatea pe o
perioadă determniată. Asemenea construcţii sunt foarte rar întâlnite şi au un caracter livresc.
Dacă din punct de vedere gramatical sunt corecte, din punct de vedere discursiv se situează la
periferia acceptabilităţii.
Detalierea acestor particularităţi, anume a mijloacelor lexico-semantice intrinseci, respectiv a
mijloacelor sintagmatice de care dispune infinitivul în redarea temporalităţii, se constituie ca
argumente privind capacitatea formei verbale nonfinite de a ancora temporal grupul verbal pe care îl
structurează.
Timpul şi exprimarea sa prin mijloace gramaticale este studiată şi de lingvistica psihomecanică
iniţiată de Gustave Guillaume (1929). Spre deosebire de lingvistica clasică, preocupată de
cunoaşterea „efectului de sens”, anume a ceea ce este deja constituit în gândire, şi care consideră
timpul ca o categorie gramaticală subordonată modului, lingvistica guillaume-iană are ca finalitate
cunoaşterea „imaginii metale” a modului, adică ceea ce se construieşte prin gândire, şi consideră
timpul supraordonat modului. G. Guillaume lansează teoria că formarea imaginii-timp în gândire
(cronogeneza) generează un ansamblu de forme verbale, „toate temporale”, fapt ce înseamnă că
aspectul, modul şi timpul nu sunt – cum apreciază lingvistica clasică – fenomene de naturi diferite,
ci faze ale unui fenomen de natură unică: „aspectul, modul şi timpul reprezintă unul şi acelaşi lucru,
considerat în momente diferite.” (Guillaume 1984: 11, apud Dimitriu 1999/2002 I: 538). Astfel,
cercetătorul francez a dezvoltat teoria panorismului timpului verbal conform căreia timpul nu
reprezintă un element punctual, ci este privit ca durată. Pe axa timpului cronogenetic, se stabilesc,
în funcţie de raportul dintre acţiune şi posibilităţile ei multiple de situare în timp, trei secţiuni:
• timpuri in posse („în germene”): o imagine-timp pe care gândirea nu a realizat-o, dar o poate
realiza: infinitivul, gerunziul şi participiul, considerate moduri cvasinominale;
• timpuri in fieri („în devenire”): imaginea-timp este în curs de formare în gândire: conjunctivul;
• timpuri in esse („în realitate”): imaginea-timp este desăvârşită, terminată: indicativul.
92
 Aplicată la limba română (Frâncu 1999, 2000), se stabilesc patru cronoteze, prin acceptarea
condiţionalului ca mod1. Infinitivul este timp in posse, exclusiv indus, „implicat”, în planul gândirii,
al constituirii limbajului, reprezentând, în sistemul modal, punctul iniţial în desfăşurarea unui
proces, perspectiva deschisă oricărei acţiuni, virtualitate (Diaconescu 1977: 120).
Or, în analiza gramaticală ne ocupăm de ceea ce este gata construit, iar, din această perspectivă,
infinitivul exprimă raporturi temporale diferite: raportul de simultaneitate, de anterioritate sau de
posterioritate, prin forma scurtă (infinitivul relativ) şi exclusiv anterioritatea prin forma de perfect,
pe de altă parte2.
Similar infinitivului, gerunziul, încadrat la „prima stare de construire a imaginii-timp”, are un
statut aparte. Deşi nu lexicalizează forme temporale, acesta poate trimite la toate conţinuturi
temporale, şi anume le preia mimetic din context, de la modul cu care principial intră în relaţie de
dependenţă (vezi, pentru detalii şi exemple, Edelstein 1972: 30-47; Dimitriu 1999/2002 I: 543). Cel
mai adesea, gerunziul contractează relaţii de sinonimie cu formele temporale ale:
• indicativului:
• perfect compus: Cântând, a câştigat. = Când a cântat,
a câştigat.
• prezent: Cântând, câştigă. = Când cântă, câştigă.
• viitor: Cântând, va câştiga. = Când va cânta, va câştiga.
• conjunctivului:
• prezent: Cristina utilizează zilnic imprimanta, necerând vreodată
permisiunea de la mine. = Cristina utilizează zilnic imprimanta,
fără să ceară vreodată permisiunea de la mine.
• perfect: Plecaseră cu toţii, nebăgându-mă în seamă vreunul dintre
ei. = Plecaseră cu toţii, fără ca vreunul dintre ei să mă fi bagat
în seamă.
• condiţionalului: Cântând, ar câştiga. = Dacă ar cânta, ar câştiga.

1
La Guillaume (1984: 11-12; 1969: 185-186), condiţionalul este integrat timpului viitor, iar imperativul este considerat
mod al vorbirii, nu al gândirii, cu forme împrumutate de la indicativ sau de la conjunctiv.
2
C. Frâncu (2000) notează pentru infinitiv două serii de timpuri şi forme temporale: timpuri non-terminative (a cânta)
şi timpuri terminative (a fi cântat). Pentru aceeaşi opinie, a se vedea şi Dimitriu (1999/2002 I: 543, passim).
93
 Conţinutul temporal, exprimat de gerunziul predicativ din circumstanţialele absolute, nu este
întotdeauna preluat de la verbul regent: Hotărârea de ieri fiind validată de consilieri, ajutorul
autorităţilori pentru sinistraţi va fi consistent. = Cum hotărârea de ieri a fost validată [+
Anterioritate, - Posterioritate] de consilieri, ajutorul autorităţilori pentru sinistraţi va fi consistent
[- Anterioritate, + Posterioritate].
De asemenea, gerunziul poate exprima diverse valori aspectuale: durativul (Studiindu-se efectele
poluării cauzate de fabrica de cauciucuri, autorităţile au decis sistarea producţiei.), perfectivul
(Acestea fiind zise, tânărul ieşi din sală.) etc.; (vezi, pentru detalii, şi infra Construcţiile gerunziale
absolute).
Din cele prezentate, reiese că forma verbală gerunzială se comportă ca timp in esse, având
capacitatea de a ancora temporal grupul verbal pe care îl guvernează.
Participiul1, ca centru verbal al unei propoziţii circumstanţiale absolute, intră, precum infinitivul şi
gerunziul, în relaţie de sinonimie modal-temporală cu indicativul (Odată ajunsă comisar, Diana se
va comporta mult mai arogant decât acum. = Odată ce va ajunge comisar, Diana se va comporta
mult mai arogant decât acum.; Rânduielile îndeplinite, bătrânul se stinse liniştit. = Cum
rânduielile fuseseră îndeplinite, bătrânul se stinse liniştit.), cu condiţionalul (Susţinuţi la timp
aceşti elevi, ar ajunge departe. =Dacă ar fi susţinuţi la timp aceşti elevi, ar ajunge departe.);
(vezi, pentru detalii, şi infra Construcţiile participiale absolute).

1.2.4. Categoriile gramaticale de persoană şi de număr se manifestă simultan la verbe şi la

pronume: în plan paradigmatic, în cadrul opoziţiei de număr singular / plural, respectiv, în plan
sintagmatic, prin fenomenul de acord. Desinenţele verbale cerute de acord se constituie ca indici de
predicaţie, ancorând enunţul în situaţia de comunicare, ceea ce a determinat opoziţia moduri
personale vs moduri nepersonale, acestea din urmă fiind lipsite de flexiunea verbală. Sintagma mod
nepersonal este oximoronică, dar reală, deoarece, luată individual, forma verbală nonfinită nu este
mod, în timp ce în context se personalizează.
Infinitivul din construcţia propoziţională pseudoabsolută preia contextual informaţiile de număr şi
de persoană, prin combinarea cu un subiect propriu, referenţial sau coreferenţial cu subiectul
verbului regent, prin combinarea cu clitice pronominale personale şi reflexive în acuzativ şi în dativ,

1
În Dimitru (1999/2002 I: 543-544), participiul şi supinul sunt considerate timpuri in posse, eludându-se faptul că
participiul poate structura o propoziţie circumstanţială absolută, cu subiect şi determinanţi proprii.
94
respectiv prin identitatea referenţială (coreferenţialitatea) cu diverse poziţii sintactice din propoziţia
regentă sau, rareori, din propoziţia care determină construcţia infinitivală:
• persoana I, sg.: Spre a mă convinge eu de cele afirmate, am demarat o anchetă.
• persoana a II-a, sg.: Am terminat pregătirile de nuntă, cu puţin înainte de a fi sosit tu.
• persoana a III-a, sg.: Fără a vorbi şi ea, nu ne putem pronunţa.
• persoana I, pl.: Ni s-a spus că, pentru a ne fi implicat şi noi în acest proiect,
aveam nevoie de mulţi bani.
• persoana a II-a, pl.: Spre a fi şi voi trimişi în misiune, va avea loc o şedinţă
preliminară.
• persoana a III-a, pl..: În afară de a spune ei câteva cuvinte, nu s-a întâmplat nimic
interesant.
Cum româna este o limbă pro-drop, lexicalizarea subiectului pe lângă infinitiv este facultativă,
mai ales când subiectul reprezintă o formă pronominală deductibilă din context. În cazul verbului,
persoana apare ca o consecinţă a unor caracteristici semantico-referenţiale definitorii ale acestei
părţi de vorbire (GALR 2005 I: 474) şi are rolul de a asigura coeziunea grupului subiect + predicat.
La infinitiv, valorile şi opoziţiile de număr şi de persoană nu se realizează formal (prin acord), ci
contextual, prin caracteristicile formei verbale nonfinite de a accepta contextul celor trei persoane.
De altfel, numărul şi persoana sunt categorii intrinseci pronominalului-subiect, nu procesului,
categorii care îi imprimă predicatului informaţii despre protagoniştii situaţiei de comunicare:
persoana I: [+ locutor], [- alocutor]: persoana a II-a: [- locutor], [+ alocutor]; persoana a III-a: [-
locutor], [- alocutor]. Numărul şi persoana aparţin autorului, nu verbului, iar acordul este o
manifestare formală a relaţiilor sintactice de dependenţă care, în cazul verbului, are o funcţie
iterativă, de repetare şi explicitare (dezambiguizare) a unor informaţii gramaticale, respectiv o
funcţie conectivă, de asigurare a coeziunii sintactice în grupul subiect + predicat. Cu toate că
acordul verbal nu se manifestă în cazul infinitivului, coeziunea dintre nominalul-subiect şi verbul-
predicat există, dar se manifestă unidirecţional, prin recţiunea impusă de verb nominalului, anume
prin atribuirea cazului nominativ. Odată asigurată coeziunea dintre subiect şi predicat, se instituie şi
predicaţia, construcţia infinitivală fiind o proiecţie propoziţională care ocupă poziţii argumentale şi
nonargumentale.
Lipsa acordului are ca dezavantaj caracterul abstract, uneori ambiguu al construcţiei cu centru
verbal nonfinit (cf.: Înainte de a merge [? eu / noi / el], l-am ajutat la treburile gospodăreşti.). Cu
95
toate acestea, acordul nu reprezintă singurul factor decizional în privinţa predicativităţii formei
verbale nonfinite, acesta (acordul) fiind substituibil prin alte constrângeri cu un grad înalt de
specificitate. De altfel, când subiectul nu este un pronume personal, ci se exprimă printr-o altă
specie de pronume sau prin altă clasă lexico-gramaticală (cel mai adesea, substantiv), orice verb
finit are formă de persoana a III-a. Cum aceste din urmă forme gramaticale nu cunosc categoria
persoanei, fenomenul este mai curând unul de recţiune, decât unul de acord (Stati, Bulgăr 1979: 36,
38). Când subiectul propoziţiei infinitivale se exprimă printr-un substantiv, informaţia furnizată este
[- locutor], [- alocutor]: Spre a-şi revedea Ion colegii de liceu, s-a întors în ţară. Până a sosi
rezultatul, a fost extrem de agitat. Ca şi în cazul modurilor personale, exprimarea celor 6 persoane
depinde de configuraţia semantică a verbului, anume verbe pline / defective / impersonale.
Atribuirea prin mijloace sintagmatice a categoriilor de persoană şi de număr se realizează şi cu
ajutorul cliticelor pronominale în acuzativ sau în dativ care funcţionează ca anafore gramaticale,
ataşate în mod obligatoriu verbului nonfinit (infinitiv sau gerunziu): Pentru a ne duce în tabără,
trebuie să fim mai economicoşi. Până a te hotărî, merg la masă. Spre a-mi vedea visul împlinit, voi
studia atât cât este nevoie. Înainte de a-ţi pune în aplicare planurile, gândeşte-te de două ori.
Adeseori, până a-şi lua inima-n dinţi, se consultă cu toţi cunoscuţii.
Pentru evitarea ambiguităţii, pentru exactitate, în construcţiile infinitivale sunt lexicalizate atât
clitice pronominale, cât şi subiectul absolut, acesta din urmă putând fi însoţit de adjective
pronominale de întărire sau de sinonime (adverbiale, adjectivale, pronominale) ale formelor de
întărire (simple: chiar, tocmai, personal, singur, propriu, unul sau locuţionale: cu ochii mei, cu
urechile mele, cu gura mea, cu mâna mea): Pe lângă a-şi recunoaşte copiii vina, părinţii au fost
nevoiţi să plătească pagubele. Pentru a ne convinge noi înşine de cele auzite, vom verifica la faţa
locului. Înainte de a mă hotărî şi eu să îi însoţesc, prietenii erau cam supăraţi pe mine. Nu vei
reuşi, fără a te ajuta chiar tu. Ascultă înregistrarea, pentru a te auzi tu cu urechile tale. Unele
forme simple şi locuţionale cu valoare emfatică pot funcţiona şi fără lexicalizarea subiectului: Până
a vedea personal apartamentul, nu mă pot pronunţa. Consultă-te cu cei apropiaţi, înainte de a-ţi
face rău cu mâna ta.
În GALR (2005 II: 333-334) se afirmă că, în propoziţii de tipul: Înainte de a mă hotărî şi eu să îi
însoţesc, ..., este încorporat un subiect dublu exprimat: unul referenţial, nelexicalizat (inclus ori
subînţeles) Øi, respectiv un subiect obligatoriu anaforic alcătuit din două mărci de emfază, şi anume
o anaforă pronominală (eui), combinată cu un semiadverb de insistenţă (şi). În studiul de faţă
96
considerăm că şi eu nu este un subiect anaforic, deoarece aşa-zisul subiect zero (Øi) nu poate fi
lexicalizat, cu atât mai mult cu cât infinitivul restricţionează apariţia subiectului în poziţie
preverbală *Înainte de eu a mă hotărî şi eu să îi însoţesc, .... Fenomenul este similar verbelor finite
la persoana I şi a II-a, singular şi plural: *Eu aş merge şi eu la piscină. *Noi citim şi noi cu interes
ultima carte a lui Mircea Cărtărescu. *Tu vii şi tu în excursie? *Voi vorbiţi şi voi atât de frumos. şi
se datorează particularităţilor pe care le prezintă formele eu, tu, noi şi voi. Acestea nici nu au
calitatea de substitute ale numelui, adică nu sunt pronume, pentru că îşi schimbă referentul cu
fiecare instanţă comunicativă şi pentru că nu există substantive de persoana I şi a II-a, pronumele în
discuţie opunându-se, astfel, pronumelor personale de persoana a III-a1.
Subiectul poate fi dublu exprimat exclusiv la persoana a III-a, cu îndeplinirea următoarelor
condiţii: subiectul referenţial să fie altceva decât pronume personal şi să fie antepus verbului, iar
verbul-predicat să fie un verb finit, un gerunziu sau un participiu: Ioni vine şi eli la petrecere.
Ţăraniii au şi eii dreptate. Prieteniii plecând şi eii la bunici, mă cam plicitseam. Odată tatai plecat
şi eli la serviciu, băieţii au rămas acasă singuri. Dublarea în condiţiile exprimării subiectului în
poziţie postverbală este neliterară, aparţinând vorbirii neîngrijite: Are Mariai şi eai dreptate. Au
sărit veciniii şi eii în ajutor. Admiţând gramaticalitatea structurilor cu subiectul anaforic situat în
imediata vecinătate a subiectului referenţial, s-ar impune acceptarea dublării subiectului
inifinitivului care este întotdeauna postpus verbului: Pentru a-şi fi spus Mariai şi eai părerea, a fost
apreciată de juriu.
O încălcare a restricţiei privind distribuţia obligatorie a subiectului formei infinitivale în
postpoziţie apare în cadrul diatezei pasive cu operatorul pasiv a fi în structură: Înainte de a fi fost
Ion ajutat de prieteni, greu o mai ducea. Spre a nu fi copiii de etnie rromă discriminaţi, s-au
înfiinţat instituţii nonguvernamentale de integrare socială. Subiectul infinitivului (Ion, copiii) este
plasat între operatorul pasiv şi suportul semantic participial cu valoare pasivă, nominalul-subiect
deplasat păstrându-şi determinanţii (atributele) în imediata vecinătate (copiii de etnie rromă).
În interiorul construcţiilor infinitivale pseudoabsolute, un rol dezamguizator îl poate deţine şi o
anaforă de tip pronominal: Pe lângă a-şi cere scuze [colegii]i în faţa consiliului profesoral, aceştiai

1
Pentru detalii, a se vedea Jakobson (1963, 1973); Dimitriu (1999/2002 I: 227, 236-238), ambii incluzând pronumele
pesonale de persoana I şi a II-a în clasa ambreiorilor, acele unităţi ale codului lingvistic care trimit în mod obligatoriu
la mesaj. Pentru opinia contrară, a se consulta Neamţu (2003), care argumentează calitatea acestora de substitute / pro-
forme prin acordul mediat al adjectivului cu pronumele, acord ce trimite la nominalul înlocuit: Eu sunt inteligent. / Eu
sunt inteligentă.; Noi ne simţim tineri. / Noi ne simţim tinere.
97
au prestat 10 ore în folosul şcolii. Despre anaforicul acesta (aceasta, aceştia, acestea) se afirmă că
„adesea semnalează o schimbare tematică, aducând în poziţia de temă un element iniţial rematic,
căruia i se modifică în acelaţi timp funcţia sintactică” (GALR 2005 II: 668). Sunt excluse, astfel,
structuri de tipul celei mai sus citate (Pe lângă a-şi cere scuze [colegii]i în faţa consiliului
profesoral, aceştiai au prestat 10 ore în folosul şcolii.), unde antecedentul (colegii) şi anaforicul
(aceştia) sunt ambele elemente tematice şi ocupă poziţia de subiect. Totuşi, gramaticalitatea şi
acceptabilitatea construcţiei este probată, în acest caz, de caracterul neexplicit (nonfinit) al centrului
verbal, aici infinitivul, care nu se „acomodează”, nu se acordă în număr şi persoană cu subiectul.
Fenomenul este cu atât mai interesant, cu cât reluarea nu se face în propoziţia subordonată
(propoziţia infinitivală), ci în regentă, datorită preferinţei construcţiei psudoabsolute pentru
antepunere.

1.2.5. Opoziţiile categoriei sintactico-pragmatice a diatezei se manifestă în paradigma

infinitivului prin structuri proprii care angajează verbul şi actanţii lui şi prin deplasarea interesului
comunicativ spre un anume component. În GALR (2005 I: 480-483, II: 131-144) se admite numai
două opoziţii: activ-pasiv şi activ-impersonal, deoarece numai pasivul şi impersonalul sunt categorii
care îndeplinesc condiţia reorganizării ierarhice a tiparului sintactic de bază (construcţia activă), în
timp ce reflexivul păstrează neschimbată ierarhia sintactică a activului. Cum diateza antrenează atât
verbul, cât şi argumentele sale (cu rolurile şi funcţiile sintactice atribuite acestora), aceste structuri
gramaticale se comportă ca tipuri speciale de construcţii verbale (GALR 2005 II: 131)1.
1.2.5.1. Activul, termenul nemarcat (neutru) al categoriei, orientează procesul (interesul
comunicativ) sau, altfel spus, focalizează atenţia asupra Agentului-Subiect. Infinitivul activ (relativ
sau perfect) funcţionează similar modurilor finite: A crezut că, pentru a trece timpul mai repede,
este suficient să ai bani. Dintotdeauna l-am ajutat, fără a cere nimic în schimb. Revenirea sa în
ţară, înainte de a fi rezolvat toate problemele urgente, nu a fost de bun augur. Până a fi înţeles şi
eu şmecheriile sale, a trecut ceva vreme. Spre a fi avut succes cartea sa, era nevoie şi de
publicitate. Formele-tip ale infinitivului activ sunt: morfemul liber a + verbul de conjugat, respectiv
morfemul liber a + auxiliarul fi + participiul verbal.

1
Tot în GALR (2005 I: 481) se precizează că diateza nu antrenează toate verbele, şi anume nu participă la opoziţiile de
diateză clase de verbe precum: verbele intrinsec impersonale, verbele obligatoriu reflexive, verbele copulative, verbele
cu subiect nonanimat.
98
 1.2.5.2. Pasivul focalizează atenţia asupra obiectului implicat în proces, Agentul-Subiect din
construcţia activă deplasându-se în poziţie de complement prepoziţional (complementul de agent),
iar complementul direct din structura activă externalizându-se ca Pacient-Subiect: Chiar şi fără a fi
încurajat Ion de către profesori, tot a reuşit. Înainte de a fi suspectaţi cei doi tineri de către
vecini, reuşiseră să sustragă mulţi bani din taxele locatarilor. Cu toţii vor fi premiaţi în mod festiv ,
pentru a fi salvat viaţa a doi oameni. Pasivul infinitival cunoaşte realizările verbelor prototipice. În
primul rând, este pasivul analitic cu operatorul a fi: Spre a fi lansat acest produs de către
cercetători, este nevoie de avizul OMS. Fără a fi fost aplicat timbrul sec de autorităţi, documentul
nu ar fi avut nicio valabilitate. Până a fi fost atenţionaţi tinerii cu privire la pericolele expunerii
prelungite la soare, aceştia petreceau foarte mult timp pe plajă. Înainte de a fi fost revendicat
muzeul de foştii proprietari, clădirea adăpostea exponate foarte valoroase. În ultimul exemplu, se
observă că subiectele celor două propoziţii sunt coreferenţiale semantic, dar sunt realizate prin
lexeme diferite (muzeuli = clădireai).
În al doilea rând, se distinge pasivul-reflexiv (cu se în structură), care trimite exclusiv la
persoanele a III-a, numărul singular şi plural: Înţeleg că, pentru a se rezolva problema Mariei, este
nevoie de multă răbdare. Chiar fără a se citi instrucţiunile, acest produs poate fi utilizat. Înainte
de a mi se cere acest favor, totul mi se părea rezonabil. Până a se cunoaşte în detaliu starea
tehnică a maşinii, nu merită să fie achiziţionată. Spre a se înţelege întreaga teorie de către
studenţi, profesorul le solicitase acestora multă seriozitate. Pasivul-reflexiv preferă nelexicalizarea
complementului de agent (excepţie face ultimul enunţ exemplificat), iar citirea este de cele mai
multe ori generică: Înainte de a se externa, pacienţii îşi vor ridica de la infirmerie bunurile
personale. Pentru a se parca aici, plătiţi taxa. Se, marcă a diatezei (GALR 2005 II: 134), este un
clitic reflexiv cu statut obligatoriu, care nu ocupă o poziţie actanţială şi nu intră în relaţie de tip
anaforic cu un alt nominal. Acest tip de pasiv poate fi exprimat şi prin forme ale infinitivului
perfect: Spre a nu se fi greşit calculele, am recurs la două verificări. Apelaseră la un detectiv,
pentru a se fi aflat adevărul de toţi cei implicaţi în scandal.
1.2.5.3. Diateza impersonală este construcţia verbală care deplasează focusul asupra predicaţiei,
asupra procesului însuşi, conferind genericitate enunţului. Impersonalul intră în opoziţie cu activul
intranzitiv, iar caracterul impersonal se dobândeşte contextual, prin lexicalizarea cliticului inerent
(obligatoriu) se, nonanaforic şi nedublabil. Impersonalizarea implică eliminarea completă a
subiectului din construcţia activă, spre deosebire de construcţiile pasiv-impersonale. Supunem
99
examinării comparative două enunţuri: (a) Pentru a se renunţa [SB Ø] la fumat, e nevoie de
ambiţie. vs (b) Pentru a se găsi soluţia [SB], specialiştii se vor întruni în weekend. În exemplul (a),
avem de-a face cu diateza impersonală, pentru că: formal, verbul acceptă exclusiv contextul
persoanei a III-a – singular (compară cu modurile finite: Pe aici nu se trece! În aceste condiţii
meteorologice extrem de nefavorabile, trebuie să se circule precaut.), iar verbul impersonalizat,
devenit zerovalent, provine exclusiv dintr-un verb activ intranzitiv cu subiect marcat [+ Personal].
În (b), se identifică pasivul-impersonal, deoarece verbul rămâne actanţial (legat de nominale), iar la
modurile finite acceptă contextele persoanelor a III-a – singular şi plural (cf. Se vede rezultatul
muncii sale. vs Se văd rezultatele muncii sale.).
1.2.5.4. Diateza reflexivă este cunoscută ca indicând, în raport cu activul, coreferenţialitatea
Agentului-Subiect şi a Pacientului-Obiect sau a Agentului-Subiect şi a Beneficiarului-Obiect
indirect, în funcţie de tipul de clitic, acuzatival sau datival (vezi DŞL 2001: s.v. reflexiv2).
Eliminarea construcţiilor reflexive din cadrul diatezei (GALR 2005) se datorează eterogenităţii
funcţiilor pe care le îndeplinesc cliticele aşa-zise „reflexive”, respectiv modului de concepere a
categoriei diatezei. Infinitivul cu clitic reflexiv (numit şi anaforă reflexivă datorită angajării sale în
lanţuri de coreferenţialitate la distanţă) funcţionează asemenea verbelor reflexive la moduri finite,
actualizând aceleaşi valori (reflexiv propriu-zis, posesiv, reciproc, factitiv, inerent etc.): Pentru a-şi
lua o maşină nouă, va apela la un credit. Vorbeşti cam mult, fără a-ţi vedea de lungul nasului.
Până a ne fi iubit cu adevărat, eram doar colegi de şcoală. Înainte de a-mi fi aranjat părul la un
stilist, arătam banal. Andra a acţionat realist, fără a se iluziona în privinţa mulţumirii din partea
celorlalţi. Valorile enumerate pot apărea cumulat: (inerent + reciproc) Înainte de a mă învecina cu
Petrică, îl credeam un om arogant. Alteori, construcţiile reflexive se află în variaţie liberă cu
construcţiile active, ambele intranzitive, precum în cazul verbelor eventive: Înainte de a albi / a se
albi Ion de spaimă, părea foarte calm. Spre a înroşi / a se înroşi Paul, colegii au făcut glume pe
seama lui.
Rolul sintactico-pragmatic al reflexivului se deduce contextual, fie că reflexivul este intrinsec
formei verbale (De dragul de a se lăfăi, tânărul arunca cu banii la fiecare ieşire cu amicii.), fie că
cliticul reflexiv este angajat în relaţiile de actanţă ale verbului (Merge regulat la un psiholog,
pentru a se înţelege mai bine pe sine.), fie că se asociază unuia dintre complementele verbului
(Fără a-ţi atinge scopul, te simţi adeseori dezamăgit.). Cum funcţia reflexivului interesează nu atât
verbul, cât ansamblul propoziţiei, construcţiile verbale reflexive realizează opoziţia de diateză.
100
Pragmatic, deplasarea focusului asupra întregii structuri sintactice se evidenţiază şi prin
particularitatea unor verbe / locuţiuni verbale la care inserarea ori suprimarea cliticului reflexiv
atrage modificarea sensului verbului / locuţiunii verbale: Înainte de a aminti Maria de accident,
atmosfera a fost degajată. vs Se înnoptase, înainte de a-şi aminti Maria de plecarea la ţară.;
Pentru a uita de supărare, am ieşit cu prietenii. vs Pentru a nu-mi uita caietele la serviciu, le-am
ţinut în geantă.
1.2.5.5. Dislocarea structurii infinitivului de subiect este posibilă numai în cazul pasivului
construit cu operatorul a fi, acesta (subiectul) deplasându-se din postpoziţia verbală între operatorul
fi şi verb, în cazul infinitivului relativ (Spre a fi Ion salvat, apropiaţii au apelat la o fundaţie
umanitară.), respectiv între auxiliarele fi fost şi participiul verbal, în cazul infinitivului perfect
(Spre a fi fost copilul salvat de la înec, salvamarii au depus tot efortul posibil.). Restul
construcţiilor infinitivale pseudoabsolute selectează subiectul exclusiv în poziţie postinfinitivală
(pentru a veni Ion, dar nu * pentru a Ion veni; înainte de a fi stabilit profesorul, dar nu * înainte de
a fi profesorul stabilit; spre a mă duce eu, dar nu * spre a mă eu duce; până a se vinde produsele,
dar nu * până a se produsele vinde; până a se fi vândut produsele, dar nu * până a se fi produsele
vândut).
Categoria diatezei rămâne discutabilă din cauza eterogenităţii de valori exprimabile, precum şi din
cauza particularităţilor morfosintactice şi semantice ale construcţiilor verbale, aspecte care ridică
dificultăţi în circumscrierea cu exactitate a opoziţiile gramatical-pragmatice (cf. acordul obligatoriu
cu subiectul al participiului din structura pasivului cu a fi vs participiul invariabil al formelor
verbale active şi reflexive compuse; eterogenitatea semantico-sintactică a reflexivului;
nonapartenenţa tuturor lexemelor din clasa verbului la opoziţiile de diateză etc.).

1.2.6. În ceea ce priveşte caracterul tranzitiv / intranzitiv al verbului, infinitivul funcţionează

similar modurilor flexionare (finite). Forma nonfinită poate guverna un obiect sau o subordonată
echivalentă, orientând procesul dinspre subiect spre obiect. În cadrul opoziţiei tranzitiv vs
intranzitiv, apar diverse grade de tranzitivitate (Pană Dindelegan 2003: 103-115), iar nivelul
intermediar cel mai bine reprezentat include verbele inacuzative, cunoscute sub denumirea de

101
verbe ergative1. Reprezentăm aceste opoziţii pe baza unor infinitive care structurează propoziţii
subordonate circumstanţiale:
1.2.6.1. verbe tranzitive: Pentru a-li [c.d. dublant / anaforic] înţelege cei prezenţi pe Thomasi
[c.d. referenţial], s-a apelat la un translator. Chiar şi fără a oi [c.d. dublant] duce părinţii pe
Daianai [c.d. referenţial] în excursie, copila nu s-a plictisit acasă. Pentru a măi [c.d. dublant]
surprinde [c.d. referenţial neexprimat (Ø), coreferenţial cu c.i. mi- din matrice, respectiv cu
anaforicul mă din temporala infinitivală] în mod plăcut, colegii mii-au organizat o petrecere
surpriză. Până a afla [ce se comunicase la şedinţă - CD], cu toţii au avut emoţii. Înainte de a
alege [cu ce să se îmbrace la premieră - CD], au fost consultaţi mulţi creatori de modă.
Infinitivul apare şi cu două realizări acuzativale actanţiale; este situaţia verbelor ditranzivite sau
bitranzitive2: Înainte de a-li [c.d. dublant / anaforic] învăţa pe Cosmini [c.d. referenţial - Ţintă]
puţină gramaticăj [c. secundar referenţial - Pacient], era corigent la română. În GALR (2005 II:
392-396), verbele care apar în asemenea construcţii ternare nu sunt tratate ca verbe dublu tranzitive,
ci ca tranzitive care încorporează în matricea lor semantică două roluri tematice: Pacient pentru
complementul secundar şi Ţintă pentru complementul direct (ca în exemplul de mai sus) sau
Locativ pentru complementul secundar şi Pacient pentru cel direct (Pentru a-ii [c.d. dublant /
anaforic] trece pe elevii [c.d. referenţial - Pacient] graniţaj [c. secundar referenţial - Locativ], este
nevoie de acordul în scris al părinţilor.). Se constată că, neavând o formă marcată prepoziţional, al
doilea nominal, inanimat (numit complement secundar), apare cu forma de N=Ac, iar distincţia
dintre cele două cazuri nu poate fi pusă în evidenţă, pentru că această poziţie exclude realizarea prin
pronume personal, singurul care precizează, prin forme specifice, cazul acuzativ. Complementul
secundar cu regent infinitival pseudoabsolut poate avea realizări propoziţionale: Înainte de a-şi
învăţa copiii [cum să se joace pe calculator – C.SEC.], Maria ar trebui să le impună disciplină.
Până a mă întreba [cine îl va înlocui –C.SEC.], m-am ocupat de alte detalii.

1
Vezi pentru detalii GALR (2005 I: 340-348). Pentru verificarea tranzitivităţii, s-au propus definiţii, clasificări şi teste
specifice, în funcţie de perspectiva de abordare a faptelor de limbă: tradiţională (GLR 1963/1966 I: 207), structuralistă
(abordări strict sintactice – Iordan, Guţu Romalo, Niculescu 1967: 181-184; Guţu Romalo 1968, 1973; Iordan, Robu
1978: 442-444; Pană Dindelegan 1992, 1994: 117-125; Draşoveanu 1997: 172-184; Dimitriu 1999/2002 I: 338-344),
semantico-sintactică (Irimia 2000: 173-177), logico-semantică (Asher, Simpson 1994 X), logico-formală (Reichenbach
1947). Pentru o sinteză a acestor clasificări, a se consulta şi DŞL 2001: s.v. tranzitiv, intranzitiv, tranzitivitate, ergativ.
2
D. Irimia (2000: 176-177) încadrează la dubla tranzitivitate, verbe care cunosc, din perspectiva semantico-sintactică,
două tipuri de realizări: a. prin două complemente directe (în special, verbe didactice: a asculta, a învăţa, a întreba, a
ruga, a sfătui etc.) şi b. printr-un complement direct (al obiectului) şi un complement indirect (al persoanei) ( a da, a
dărui, a conferi, a promite, a făgădui etc.).
102
 1.2.6.2. verbe ergative, anume verbe care aşază Pacientul în poziţia de subiect, nu de obiect
direct: Înainte de a se fi dublat preţul la carburanţi, circulam zilnic cu maşina. Pentru a se usca
hainele mai repede, mama le-a pus în centrifugă de două ori. Până a se coace zmeura, mai ai ce
aştepta. Bătrânul, înainte de a creşte temperatura la peste 40 de grade Celsius, s-a simţit mult mai
bine.
1.2.6.3. verbe intranzitive, anume verbe care nu acceptă poziţia de obiect direct: De dragul de a
înota, tinerii au plecat la mare. Înainte de a fi designer, George a lucrat pe litoral ca ospătar.
Până a se însănătoşi, va mai trece ceva vreme. Fără a ne părea bine de venirea inopinată a
musafirilor, totuşi ne-am comportat cât se poate de politicos.
Gradul de tranzitivitate a verbului este direct implicat în fenomenul pasivizării. În timp ce verbele
marcate printr-o tranzitivitate forte acceptă transpunerea într-o construcţie pasivă: Înainte de a
evidenţia liderul sindical problemele angajaţilor, managerul şi consilierii săi păreau
dezinteresaţi. > Înainte de a fi evidenţiate problemele angajaţilor de către liderul sindical, ...,
verbele cu o tranzitivitate slabă nu acceptă pasivizivarea: Pentru a-i avea pe părinţi aproape, am
hotărât să-i duc cu mine la Praga. vs *Pentru a-i fi avuţi pe părinţi aproape, ... Se observă că
tranzitivitatea este relevantă în realizarea diatezei, prin condiţionările pe care verbul din construcţia
activă le impune termenilor cu care intră în opoziţie, cum ar fi pasivul, dar şi reflexivul1.

1.3. Statutul proclizei infinitivale a

Infinitivul din construcţiile pseudoabsolute se construieşte în mod obligatoriu cu particula a,
având în imediata vecinătate un conectiv, simplu sau locuţional, de tip prepoziţional (la stânga),
respectiv verbul la dreapta. A şi verbul pot fi dislocaţi de clitice pronominale, adverbiale şi, rareori,
de subiectul pasivului (cu determinanţii săi atributivi) construit cu operatorul a fi (fără a şti, spre a
fi sprijinit, înainte de a mă trezi, în loc de a-l consilia, de dinainte de a fi copiii vecinilor mei
trimişi, în afară de a nu se mai lăuda).
În toate aceste contexte, particula a se caracterizează prin ambiguitate structurală, datorită
statutului său cumulant, de formant al modului infinitiv, pe de o parte, şi de element subordonator
împreună cu o prepoziţie / locuţiune prepoziţională, pe de altă parte. Prepoziţie la origine (< lat. ad),
a se comportă în româna actuală ca echivalent al lui:
1
J. Dubois (1967: 80-81, apud Diaconescu 1977: 117) afirmă că relaţia verb-obiect „serveşte ca indice de definire nu
numai a tranzitivităţii, ci şi a diatezei.”

103
 • să - Înainte de a ajunge un fotbalist celebru, familia nu i-a împărtăşit pasiunea. vs Înainte să
ajungă un fotbalist celebru, familia nu i-a împărtăşit pasiunea.,
dar şi al lui:
• că - Pentru a fi reuşit la facultate, i s-a oferit în dar o maşină. vs Pentru că reuşise la
facultate, i s-a oferit în dar o maşină.; În caz de a ploua la noapte, excursia va fi amânată. vs În
caz că plouă la noapte, excursia va fi amânată.;
• dacă / de - Chiar a-l considera imatur, greşeala sa tot rămâne impardonabilă. vs Chiar dacă /
Chiar de l-am considera imatur, greşeala sa tot rămâne impardonabilă.; Nici chiar a şti ceva, tot
nu ne-ar spune. vs Nici chiar dacă ar şti ceva, tot nu ne-ar spune.;
• ca să - Pentru a mai lucra, oamenii erau foarte obosiţi. vs Ca să / Pentru ca să mai lucreze,
oamenii erau foarte obosiţi.;
• când – (contexte în care se află în variaţie liberă cu să) - Până (la) a fi vizitat Mănăstirea
Argeşului, nu-mi imaginasem că este atât de frumoasă. vs Până când am vizitat / Până să fi
vizitat Mănăstirea Argeşului, nu-mi imaginasem că este atât de frumoasă.
Cum în cele mai multe contexte infinitivul apare în variaţie liberă cu conjunctivul, pentru a
evidenţia natura dublă a particulei a, de conjuncţie (adverbializator) şi de marcă flexionară (morfem
liber, marcă a infinitivului), analiza se realizează prin analogie cu corespondentul să. Cele două
particule funcţionează similar şi cumulant1, realizând încorporarea unei propoziţii independente în
structura unui grup verbal sau nominal din propoziţia matrice 2. Altfel spus, construcţiile sintactice
cu a infinitival şi să conjunctival, precedate sau nu de alte elemente joncţionale, sunt proiecţii
propoziţionale care ocupă fie poziţii actanţiale (matriciale / argumentale), fie poziţii nonactanţiale
(facultative / circumstanţiale).
În majoritatea gramaticilor tradiţionale şi nu numai, grupul verbal infinitival (cu excepţia
infinitivului exclamativ) este considerat un constituent intrapropoziţional (parte de propoziţie),
incapabil de a ocupa poziţia de predicat din cauza absenţei morfemelor predicativităţii. În gramatica
generativă (Huddleston, Pullum 2002), construcţiile grupate în jurul unui infinitiv sau al unui
conjunctiv sunt interpretate ca propoziţii nonfinite (alături de celelalte moduri nepersonale), pentru

1
Dubla funcţie a lui a infinitival şi similitudinea acestuia cu să este admisă şi în Diaconescu (1977: 159): „În raport de
dependenţă faţă de un verb, un substantiv sau un adjectiv, infinitivul este întotdeauna precedat de a, care, ca şi să din
componenţa conjunctivului, pe lângă rolul de marcă a modalităţii, serveşte şi ca expresie a unei relaţii de determinare.”
2
Dependenţa construcţiilor infinitivale faţă de un grup nominal nu interesează decât comparativ şi tangenţial în studiul
de faţă.
104
că au o flexiune marcată [- Timp], opunându-se propoziţiilor finite, a căror flexiune include
trăsătura [+ Timp].
Particula a funcţionează cumulant, fără a fi exclusiv intrainfinitival (morfem liber) sau exclusiv
wxtrainfinitival (adverbializator / complementizator).
Notă terminologică. În majoritatea gramaticilor de orientare generativă, prin
complementizator se înţelege un conectiv care introduce o propoziţie completivă (Rosenbaum
1967; Bresnan 1972; ; DL 1985: s.v. complétiviseur; Dobrovie-Sorin 2000; DŞL 2001: s.v.
complementizator), fiind definit prin opoziţie cu relativizatorul şi cu adverbializatorul.
Particulele a şi să funcţionează atât ca adverbializatori, când introduc subordonate
circumstanţiale, cât şi în calitate de complementizatori, când încastrează propoziţii actanţiale
(subiective şi completive).

În studiul de faţă, ne ocupăm de construcţiile unde procliticul infinitival a are rol de

adverbializator1, metatermen prin care înţelegem un conectiv ce introduce o propoziţie
subordonată circumstanţială nonrelativă.
În calitate de adverbializator, a prezintă următoarele particularităţi2:
1. constituie centrul unei propoziţii subordonate în combinaţie cu celelalte lexeme de tip
joncţional (pentru, în loc de, până etc.)3;
2. locuţiunea pe care o constituie astfel ocupă poziţie iniţială în subordonată;
3. este invariabil din punct de vedere gramatical;
4. este, în mod obligatoriu, dislocat la stânga prin cliticele pronominale şi adverbiale (inclusiv
negaţia) de verbul la infinitiv: Pentru a nu se mai tot plânge copilul, i-am cumpărat un calculator
nou. Spre a nu mai fi deranjaţi de zogomotul maşinilor din trafic, locatarii şi-au pus termopane.

1
Conceptul de adverbializator se utilizează, în morfologie, pentru a denumi morfemele de tip sufixal prin care o clasă
lexico-gramaticală trece în clasa adverbului. Vezi, pentru acest sens, DL (1985: s.v. adverbialisateur).
2
Pentru o expunere detaliată, din perspectivă generativ-comparativă, a lui a şi să în calitate de complementizatori
(Comp) şi mărci flexionare (Flex), a se vedea Dobrovie-Sorin (2000: 108-138).
3
În proiecţiile propoziţionale actanţiale (infinitivalele subiective, completive), a are rolul de complementizator şi
funcţionează fie singur (A şti înseamnă a învăţa. Vrea a merge. Suntem sortiţi a rămâne împreună.), fie în combinaţie
cu o prepoziţie (de, în, pe, la, pentru etc.) sau cu alte grupări (cvasi)locuţionale terminate în de (Hobbyul lui este de a
face alpinism. Pasiunea ei de a studia limbile orientale m-a impresionat. Totul consta în a te exprima elegant. Nu m-
am limitat niciodată la a citi doar cărţi dintr-un anumit domeniu. Tânărul era departe de a fi considerat un geniu.).
105
 O serie de trăsături argumentează natura flexionară (de morfem1 liber (proclitic) infinitival) a lui
a (vezi şi Diaconescu 1977: 149-150):
1. gradul înalt de coeziune între a şi complexul verbal (= verb + elementele strict adiacente
verbului: cliticele de pronominale şi adverbiale), a îndeplinind rolul de marcă verbală de modalitate,
în aceleaşi condiţii ca şi conjuncţia să din structura conjunctivului;
2. posibilitatea ca particula infinitivală să fie precedată de alte elemente subordonatoare simple
şi locuţionale de tip prepoziţional (de, în loc de, fără, pentru, spre, până, înainte de, în afară de,
departe de, în scopul de, de dragul de etc.), condiţie în care a nu funcţionează singur în calitate de
element subordonator; similar funcţionează să (cf. fără a vs fără să, până a vs până să, înainte de a
vs înainte să etc.);
3. a este unica prepoziţie acceptată de verbul la infinitiv, alte prepoziţii putând însoţi un infinitiv
exclusiv în prezenţa lui a; în aceste condiţii, se diferenţiază de celelalte prepoziţii şi prin poziţie, şi
prin regim;
4. a s-a desemantizat total şi funcţionează ca marcă modală, în construcţii în care infinitivul este
independent (A nu se intra! A se citi instrucţiunile!) sau dependent (A asculta înseamnă a avea
răbdare. A hotărât a pleca mâine. Florile s-au ofilit înainte de a fi vândute.).
În româna actuală, elidarea lui a din structura infinitivului este obligatorie (condiţionată) şi
relevantă, din punct de vedere gramatical, în următoarele situaţii: (a) când infinitivul este dependent
de conjugare (anume formează viitorul academic cu auxiliarul a vrea în structură: voi / vei / va /
vom / veţi / vor pregăti, condiţionalul prezent: aş / ai / ar / am / aţi / ar dansa); (b) în interiorul
construcţiilor relative infinitivale, prin condiţionarea impusă de relativul (adjectival) pronominal
sau adverbial din structură: Nu are pe cine [Ø] iubi. Nu-i unde [Ø] merge pe o asemenea vreme.;
(c) în structurile în care regentul infinitivului este a putea ori a şti: Putea veni alaltăieri. Pe vremea
aceea, nu ştiam naviga pe internet..
Aşadar, procliza a, ca şi să, are statutul categorial de proiecţie „fuzionată” sau „mixtă” (Dobrovie-
Sorin 2000: 135). Structurile rezultate din combinarea sa cu prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale
1
Statutul lui a (morfem vs prepoziţie) a atras atenţia a numeroşi lingvişti. Ca morfem apare în Puşcariu (1959/1994);
Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 206); Guţu Romalo (1968: 182); Diaconescu (1968: 117); în DŞL (2001: s.v.
infinitiv). Alte denumiri: prepoziţie-morfem (Nagy 2005: 55); prepoziţie (Ciobanu 1957: 100; Draşoveanu 1997: 252-
254); prepoziţie specifică infinitivului (Neamţu 1999: 314); prepoziţie cu valoare de prefix modal, marca a (Iordan,
Robu 1978: 475, 477); prepoziţie (ELR 2001: s.v. infinitiv); prepoziţie, semn al infinitivului (GLR 1963/1966 I: 226,
265-266); morfem liber (Irimia 2000: 263); prepoziţie specializată (Dimitriu 1999/2002 I: 575-587, passim); morfem
mobil (GALR 2005 I: 486-488). Pentru detalii şi bibliografie, vezi Diaconescu (1977: 149-150); Guţu Romalo (1973:
182 sqq.).
106
trebuie, astfel, analizate unitar, ca elemente subordonatoare locuţionale care realizează proiecţii
propoziţionale nonfinite. Se creează astfel un paralelism cu locuţiunile compuse pe baza lui să:
fără a vs fără să
pentru a vs pentru ca... să / ca... să / să
înainte de a vs înainte să
în loc de a vs în loc să
până a vs până să
în afară de a vs în afară să etc.
Paralelismul este acceptabil, chiar dacă nu este de 1:1. Diferenţe apar la compuse de tipul pentru
a care poate intra în opoziţie cu două locuţiuni: una cauzală, urmată de indicativ - pentru că (A fost
aspru sancţionat de către părinţi pentru a fi rămas corigent. vs A fost aspru sancţionat de către
părinţi pentru că a rămas corigent.), respectiv una finală (de scop), urmată de conjunctiv - pentru
ca... să (Venise pentru a se interesa de stadiul lucrării. vs Venise pentru ca să se intereseze de
stadiul lucrării.). Alteori, nu există un termen opozabil construit cu aceeaşi prepoziţie: spre a vs
*spre să.
În situaţiile în care a este precedat de prepoziţia de1, avem de-a face cu: doi adverbializatori, când
introduc o circumstanţială infinitivală: Înainte de a o cunoaşte pe actuala mea soţie, lucram la
facultate., respectiv cu doi complementizatori, când joncţionează o altă poziţie sintactică:
Cunoşteam de mult timp pasiunea ei de a schia. Dorinţa tuturor oamenilor este de a se vedea
împliniţi. În transpunerea cu conjunctivul, cele două componente se reduc la unul singur, anume la
să2.

1
De funcţionează în calitate de complementizator şi în construcţiile cu supinul: se apucă de studiat, termină de scris.
Regional, funcţionează ca relativizator, sinonim cu care: Omul ăl de stă la masă e frate-meu. Fulvia Ciobanu (1957:
100) şi Meyer-Lübke (1890-1906 III: 306) reţin că a şi de sunt singurele prepoziţii care s-au păstrat în limbile romanice
ca elemente de legătură ale locuţiunilor prepoziţionale. Fulvia Ciobanu (1957: 100) mai adaugă că a apare numai
împreună cu de înaintea infinitivului (în loc de a face) şi pune semnul egalităţii între a infinitival şi prepoziţia a din
structurile în care precedă un numeral sau un pronume nehotărât (împotriva a multe).
2
Carmen Dobrovie-Sorin (2000: 134-135) susţine că a se deosebeşte de să prin: 1. imposibilitatea particulei infinitivale
de a coexista cu elemnte wh- (*am cu cine a pleca vs am cu cine să plec); 2. negramaticalitatea, în româna actuală, a
infinitivului cu a după a putea, fapt care îi declină formei nonfinite capacitatea de a avea statut de proiecţie verbală,
plasând-o în rândul constituenţilor de tip GV (cf. Pot Ø cânta. [- Comp] vs Pot să cânt. [+ Comp]). De aici, autoarea
trage concluziile următoare: a are statut nominal, iar infinitivul cu a poate funcţiona numai ca argument şi nu ca
predicat. Cele două situaţii (elidarea lui a infinitival după un relativizator, respectiv după verbe ca a putea) se regăsesc
doar în sincronie, în timp ce în diacronie structurile date funcţionau cu infinitivul precedat de a, ceea ce ne determină să
considerăm irelevante sau, cel puţin insuficiente, argumentele cercetătoarei în privinţa tratării diferenţiate a lui a de să.
Vezi Filtrul „Complementizator dublu ocupat” – Dobrovie-Sorin (2000: 134-135).
107
 Coeziunea puternică dintre particula a şi prepoziţia / locuţiunea prepoziţională care o precedă este
evidentă prin imposibilitatea dislocării acestora prin complementul semantic principal, adică prin
subiectul formei infinitivale: *Înainte de Andreea a ajunge realizator de emisiuni T.V., a lucrat
ca inginer. *Spre rezultatele a se afla mai repede, s-a decis postarea lor pe internet. *Până
primăvara a fi sosit, fuseseră achiziţionate toate utilajele. Cum locuţiunea se situează, în orice
context, în poziţie iniţială în subordonată, rolul de adverbializator al lui a iese în evidenţă.
Coeziunea grupului conjuncţional este mai puternică chiar decât în cazul locuţiunilor cu să în
structură, unde între prepoziţie / locuţiunea prepoziţională şi să pot fi lexicalizate diverse poziţii
sintactice (subiect, circumstanţiale): Înainte ca studenţii să afle notele, profesorul le-a expus
concluziile sale. Lucrează intens pentru ca până săptămâna viitoare să termine referatul. În
enunţurile date, rolul subordonator îl preia, total sau cel puţin parţial, ca1. Dacă rolul de subordonare
îi revine exclusiv structurii prepoziţie / locuţiune prepoziţională + ca, atunci să devine marcă
flexionară a modului conjunctiv, deci exclusiv intraconjunctival.
Singura locuţiune conjuncţională cu particula a în structură care poate fi dislocată este (de)
înainte de a. Dislocarea se poate face prin clitice adverbiale (chiar, încă) sau prin alte
circumstanţiale însoţite sau nu de determinanţi: Înainte chiar de a-l cunoaşte, mi s-au spus multe
lucruri bune despre acest elev. Înainte cu o jumătate de oră de a începe examenul, cu toţii eram
prezenţi. Cutremurul a avut loc înainte cu două zile de a reveni tinerii în ţară. Aceste elementele
pot însă preceda locuţiunea: Cu trei ore înainte de a fi dus la spital, bătrânul s-a simţit foarte rău.
Chiar de dinainte de a merge în excursie, George şi Mihnea au început să se certe.
Ambiguitatea sistematică a proclizei infinitivale a ridică dificultăţi în interpretarea anumitor
poziţii sintactice, cum ar fi subiectul şi complementul direct. Ne oprim asupra poziţiei celei mai
„delicate”, cea de subiect infinitival (A iubi este o stare unică. Îi place a vorbi.). Dacă a este clasat
drept complementizator, se argumentează indirect că infinitivul aflat pe poziţia de subiect este fie
un complement de tip special al verbului-predicat, realizat printr-un verb nonfinit (în gramatica de
orientare generativă), fie o propoziţie subiectivă contrasă (Draşoveanu 1997: 250-256). D. D.
Draşoveanu argumentează că infinitivul funcţionează, în acest context, ca un membru al aceleiaşi
clase de substituţie, dar ca substitut acazual, anominatival. Concluzia lingvistului este că infinitivul-
subiect şi infinitivul-complement direct sunt propoziţii contrase, deoarece: construcţiile sunt
prepoziţionale prin prezenţa lui a, forma nonfinită îşi păstrează trăsăturile verbale şi este acazual,
1
Aceeaşi opinie este exprimată şi în GALR (2005 I: 649-650); Draşoveanu (1997: 170-171).
108
poate fi lexicalizat un subiect propriu al infinitivului, iar substituibilitatea cu conjunctivul este
posibilă şi în cazul infinitivului scurt după a putea şi a şti.
Continuând argumentaţia lui D. D. Draşoveanu, adăugăm că a funcţionează ca un conectiv
interpropoziţional, şi anume realizează proiecţii propoziţionale actanţiale (subiectivă, completivă
directă etc.) şi nonactanţiale (circumstanţiale). În proiecţiile actanţiale, are rol de complementizator
şi funcţionează singur, în combinaţie cu o prepoziţie (de, în, pe, la, pentru etc.) sau cu alte grupări
(cvasi)locuţionale terminate în de1 (de exemplu, departe de), iar în cele circumstanţiale este un
adverbializator, funcţionând în combinaţie cu prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale sau, rareori,
singur (circ. de scop: A venit a mă vedea. (reg.) Merge a peţi.).
Plasând particula în afara infinitivului, ca element subordonator, se ajunge la aceeaşi concluzie, şi
anume la recunoaşterea predicativităţii formei verbale nonfinite în orice context.
În consecinţă, procliza infinitivală a cumulează două funcţii: prin natura sa morfematic-flexionară
deţine o funcţie morfologică, cea de morfem liber al infinitivului, respectiv o funcţie sintactică, a
reprezentând, în anumite contexte, unicul mijloc de relaţionare a infinitivului de regent. Rolul
sintactic este redus în comparaţie cu cel morfologic, dar nu poate fi omis din analiză. În acest sens,
în GALR (2005 I: 488), se afirmă: „Şi chiar dacă tendinţa actuală este de utilizare a unei mărci
prepoziţionale suplimentare [s.n.] (Se teme de a pleca. Sunt datori de a spune adevărul.), semn că
a şi-a diminuat rolul conectiv, nu sunt imposibile şi construcţiile în care legătura se realizează
numai prin a.” De asemenea, analiza morfosintactică comparativă a lui a şi să duce la concluzia că
infinitivul şi conjunctivul funcţionează, în plan gramatical şi enunţiativ, similar. Ambele moduri
sunt capuri verbale ale unor proiecţii propoziţionale nonfinite, care îşi procură unele dintre
informaţiile gramaticale şi semantice contextual. Prin mijloace sintagmatice, infinitivul, ca şi
conjunctivul, are capacitatea de a ancora în plan spaţio-temporal întreaga construcţia pe care o
structurează şi funcţionează, astfel, ca indice de predicaţie.

1.4. Concluzii la 1.1. – 1.3.

Infinitivul din propoziţia circumstanţială funcţionează asemenea unui verb finit dependent
(subordonat), prin categoriile verbale deictice (diateză, tranzitivitate, mod, timpul în cazul
infinitivului „perfect”), prin atribuirea de roluri tematice şi de funcţii sintactice, inclusiv a unui

1
Despre acest de, Fulvia Ciobanu (1957: 100) afirmă că are „valoare nedefinibilă”.

109
subiect propriu, respectiv prin contractarea contextuală a reperelor de persoană şi de număr.
Informaţiile deictice, responsabile de ancorarea situaţională, sunt induse astfel din context, iar
predicativitatea, „periferică”, a infinitivului este constituită. Alţi factori care catalizează
predicativitatea sunt izolarea construcţiei cu centru verbal nonfinit şi exprimarea unei circumstanţe
introduse de prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale. Adeseori însă, criteriul izolării nu este marcat în
scris datorită inconsecvenţei scriitorului, ceea ce determină ambiguităţi în interpretare. Chiar dacă în
lucrarea de faţă studiul se focalizează doar asupra câtorva structuri nonfinite complexe, admitem
caracterul modal şi predicativitatea infinitivului, gerunziului şi participiului (la acesta din urmă doar
când este centru sintactic în interiorul unei propoziţii circumstanţiale absolute sau când funcţionează
ca termen nondependent). Excepţie fac şi structurile în care formele verbale nonfinite sunt
dependente de conjugare, anume componente în structura unor moduri şi timpuri verbale.

2. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor infinitivale

2.0. Caracterizare generală
Infinitivul relativ şi perfect cu valoare circumstanţială structurează, din punct de vedere sintactic,
o propoziţie nonfinită, care funcţionează ca determinant facultativ (adjunct, modificator) al altui
grup verbal. Construcţia rezultată se plasează la nivel frastic, interpropoziţional, iar relaţia sintactică
cu matricea (regenta) se realizează joncţional, prin intermediul conectivelor exclusiv de tip
locuţional. Conectivele sunt specializate pentru exprimarea diverselor circumstanţe şi includ, în
orice context, adverbializatorul a în postpoziţie. Această particularitate conferă specificitate şi
complexitate construcţiei.
Prin recunoaşterea infinitivului ca nucleu predicativ, structurile infinitivale complexe aparţin
nivelului frastic, iar o consecinţă imdiată este intensificarea ideii de proces, trăsătură semantică
specifică verbului, legată în mod direct de timp (de desfăşurarea în timp a acţiunilor, evenimentelor
şi stărilor) şi de aspect (de gradul de realizare a acţiunilor, evenimentelor şi stărilor). Alte
consecinţe ale acceptării capacităţii infinitivului, prin extrapolare a gerunziului şi a participiului cu
utilizare absolută (circumstanţială), de a ocupa poziţia de predicat sunt: simplificarea analizei
gramaticale „în bloc” şi eliminarea unor unităţi sintactice complexe, precum „construcţiile
absolute”, „construcţiile relative infinitivale”, „părţi de propoziţie dezvoltate”1.

1
Vezi, pentru aceleaşi concluzii, Mladin (2006: 255-265).
110
 Optăm pentru plasarea construcţiilor verbale nonfinite în clasele de substituţie ale diverselor
poziţii sintactice, fără ca în analiză să adăugăm calificative suplimentare de tipul: propoziţie
circumstanţială de timp (nonfinită) infinitivală, pentru că nici în cazul propoziţiilor finite nu se
precizează modul (nu se operează cu denumiri de tipul: propoziţie circumstanţială de timp
indicativală, propoziţie subordonată subiectivă condiţional-optativă)1. Pare convenabilă şi utilă
dihotomia propoziţie finită vs propoziţie nonfinită.
La nivel interpropoziţional, a îşi actualizează rolul sintactic de conectiv subordonator
(adverbializator), iar, la nivel intrapropoziţional, rolul morfologic de marcă a infinitivului.
Echivalenţa formei nonfinite cu conjunctivul sau cu alte moduri finite, cum ar fi indicativul,
condiţionalul, nu interesează în mod direct în analiza gramaticală, cu atât mai mult cu cât
semnificaţia circumstanţială este explicită, exprimată contextual prin prepoziţiile / locuţiunile
prepoziţionale specializate care se combină cu a.
În GALR (2005 II: 462-469), se stabilesc patru mari grupe de circumstanţiale, clasificate pe baza
criteriului semantico-pragmatic, după cum urmează: 1. circumstanţialele situative –
circumstanţialul de loc şi cel de timp; 2. circumstanţialele procesuale – circumstanţialul de mod,
circumstanţialul cantitativ şi cel instrumental; 3. circumstanţialele care redau raporturi logico-
semantice stabilite de locutor între diferite procese comunicate – circumstanţialele de cauză, de
scop, condiţional, concesiv, consecutiv; 4. circumstanţialele care centrează informaţia nouă
(„precizarea”) pe anumite secvenţe ale enunţului din care fac parte, circumscriind, în general,
unele componente ale enunţului, altele decât cele care specifică procesul – opoziţionalul,
cumulativul, circumstanţialul de excepţie, sociativul şi circumstanţialul de relaţie.

2.1. Circumstanţiala de timp

2.1.1. Construcţia temporală infinitivală este proiecţia propoziţională nonactanţială (facultativă)
care fixează procesul şi participanţii săi pe axa temporală şi care asigură ancorarea temporală a
situaţiei de comunicare. Din perspectiva semantico-sintactică, subordonata de timp are caracter
periferic, nonrestrictiv, pentru că este o realizare facultativă, nondeterminativă, nefăcând parte din

1
În Diaconescu, după ce se argumentează funcţia de predicat a infinitivului din construcţiile relative infinitivale,
utilizează formulări de tipul: propoziţie subiectivă / completivă directă infinitivală (Diaconescu 1967: 147), propoziţie
subordonată relativă (subiectivă sau completivă directă) (Diaconescu 1989: 95). În ultimul exemplu, se menţionează
mijlocul de realizare a relaţiei de subordonare interpropoziţională.

111
structura tematică a verbului regent sau, altfel spus, nu saturează valenţe obligatorii, actanţiale ale
verbului din matrice.
Un număr restrâns de verbe includ în matricea lor de roluri circumstanţa temporală: Aceste
document datează de dinainte de a cădea Cortina de Fier. Durează până a se termina renovarea
clădirilor de pe Aleea Salcâmilor. Mai ţine până a sosi toţi invitaţii. Mai este până a se soluţiona
cazul. În aceste contexte, semnificaţia circumstanţială are caracter nesuprimabil, face parte din
structura actanţială a verbului regent şi nu se izolează nici fonetic, prin intonaţie, nici grafic, prin
virgulă. În topică obişnuită, aceste circumstanţiale sunt postpuse regentei al cărei verb este marcat,
din punct de vedere aspectual, [+ Durativ] şi preferă contextele persoanei a III-a, singular şi plural,
marcate [- Uman].
Propoziţiile temporale infinitivale se introd prin conective specializate, de tip locuţional, cu
adverbializatorul a în structură: înainte de a, de dinainte de a, până a, până la a, aproape de a,
dincolo de a, (reg.) pe când.
2.1.2. În plan morfosintactic, temporala infinitivală determină:
(1) verbe şi locuţiuni verbale la moduri finite şi nonfinite:
• indicativul – D-aia e pisica drăcească pentru că-i singurul animal care-şi râde prada înainte
de a o mânca. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 43); Că rolul credinţei este
hotărâtor în tot ceea ce aparţine domeniului ideativ am ştiut-o mult înainte de a
fi
primit harul. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 308); Înainte de a completa elevii
chestionarul, profesorul le va oferi câteva indicaţii.Până a-mi spune numele,
niciunul nu m-a recunoscut.
• condiţionalul – Înainte de a se căsători Petre, i-am organiza o petrecere pe cinste.
• imperativul – Consultă un medic, înainte de a fi prea târziu! Susţineţi-l, până a nu ajunge
şi el în pragul disperării!;
• conjunctivul – Înainte de a fi luată o decizie importantă, este bine să te consulţi cu cei
apropiaţi. Nu cred ca Iulia să fi mers până a nu fi pus o vorbă bună
pentru tine.;
• infinitivul – Putea totuşi apela la ajutorul colegilor, încă de dinainte de a rămâne corigent.
• gerunziul (absolut) – Numai Timea a întârziat la şedinţă, restul ajungând înainte de a fi sosit
directorul. Vorbind cu el înainte de a anunţa părinţii, fără a ridica
112
 tonul şi fără a te comporta autoritar, îl vei putea câştiga de partea ta.;
• supinul – E greu de aşteptat până a se afişa rezultatele finale.;
• participiul absolut – Plecată Ioana în străinătate cu mult înainte de a se fi încheiat anul
şcolar, profesorii au exmatriculat-o. Ajunşi tinerii în tabără, înainte cu
două zile de a fi început perioada de cazare, cu toţii au fost nevoiţi să
achite diferenţa de preţ.;
(2) adjective: Până a se anunţa noua conducere a organizaţiei, cu toţii au fost emoţionaţi.
Înainte de a-şi fi schimbat culoarea părului, arăta mai provocatoare.;
(3) adverbe: De fiecare dată, înainte de a susţine un examen, Andreea se comportă foarte
ciudat. Cânta mult mai prost, până a fi urmat cursurile de canto.;
(4) interjecţii: Înainte de a pleca la Paris, hai pe la noi! Până a-mi fixa eu puşca, iepurele ţuşti
într-o scorbură. Iată-l pe Ion în această poză, înainte de a fi urmat cursurile
Academiei Militare.
Verbul la infinitiv, ca guvernor al unei circumstanţiale temporale, nu cunoaşte restricţii în privinţa
timpului, a opoziţiilor de diateză, a tranzitivităţii sau a parametrilor de persoană şi număr preluaţi
contextual.
2.1.3. În limitele aceluiaşi enunţ, pot fi lexicalizate mai multe realizări din clasa de substituţie a
circumstanţialului de timp subordonate verbului din regentă, unele realizate intrapropoziţional,
altele interpropoziţional: Astăzi, cu numai douăzeci de minute înainte de a fi fost anunţată
venirea comisiei ministeriale, directorul plecase acasă. De fiecare dată, până a bea
medicamentele, copilul plângea. Circumscrierea temporalităţii prin intemediul mai multor realizări
sintactice are funcţia de a restrânge sfera de specificare, o „fixare” din aproape în aproape, cât mai
exactă, a circumstanţei temporale. Caracteristica apare şi la circumstanţialul de loc care, alături de
circumstanţialul de timp, compune grupa circumstanţialelor situative ce asigură ancorarea spaţio-
temporală a proceselor comunicate (GALR 2005 II: 462, 470-495).
Acest fenomen de cumul circumstanţial este privit în GALR (2005 II: 467, 471-472) ca o
extindere prin construcţii apozitive1 care aproximează din ce în ce mai detaliat cadrul temporal,
1
În GALR (2005 II: 467) se face observaţia că dintre cele patru grupe de circumstanţiale, stabilite după criteriul
semantico-pragmatic (v. supra 2.0.), numai circumstanţialele situative pot fi extinse prin construcţii apozitive, iar
circumstanţialele care exprimă raporturi logice (circumstanţialele de cauză, de scop, concesiv şi consecutiv) pot
exprima alte tipuri de extensii (nu de tip apoziţional): „Astfel, [acestea din urmă, – n.n.] când sunt realizate
propoziţional, în regentă poate fi prezent şi un component adverbial cu aceeaşi funcţie sintactică şi cu rol de termen ce
asigură coeziunea şi coerenţa întregului discurs: Totuşi mi-a adus cartea, deşi nu mai speram să o primesc înapoi., De /
113
apelându-se, adeseori, la expresii deictice şi anaforice. Din prisma unei asemenea abordări, numai
primul component al seriei deţine funcţia sintactică de circumstanţial de timp, iar restul structurilor
înzestrate cu semnificaţie temporală se află într-o relaţie de tip apoziţional. Prin suprimarea
primului component al seriei, funcţia de circumstanţial temporal este preluată de următorul.
Exemplificăm prin enunţul:
[Zilnic # (,)] circumstanţial de timp [în jurul orei două # (,)] apoziţie [înainte de a ieşi de la serviciu # (,)]
apoziţie îmi sun părinţii., care, prin eliminarea circumstanţialului Zilnic, devine: [În jurul orei două #
(,)] circumstanţial de timp [înainte de a ieşi de la serviciu # (,)] apoziţie îmi sun părinţii.
În opinia noastră, restrângerea sferei de specificare nu presupune existenţa unui raport apozitiv
propriu-zis, pentru că relaţia de echivalenţă nu este perfectă, de 1:1. Dacă într-un enunţ, precum:
Ioana, vecina, este un bun economist., unde identitatea referenţială este de 1:1, în structurile cu
circumstanţiale de timp cumulate circumscrierea din ce în ce mai detaliată a cadrului temporal
furnizează informaţii rematice care nu sunt în mod necesar izolate sau izolabile, ci funcţionează
unitar, semn al unei puternice coeziuni sintactice. Să se compare: Zilnic # (,) în jurul orei două #
(,) înainte de a ieşi de la serviciu # (,) îmi sun părinţii. vs Zilnic în jurul orei două # (,) înainte de a
ieşi de la serviciu # (,) îmi sun părinţii., unde este evident faptul că izolarea dintre primele două
circumstanţiale de timp este facultativă, are numai rol emfatic, de evidenţiere a restrângerii cadrului
de specificare.
Există construcţii unde coeziunea semantico-sintactică a realizărilor temporale este atât de
puternică încât acestea (i.e. circumstanţialele de timp) se pot amalgama, iar izolarea este exclusă:
(Tocmai) cu o jumătate de oră înainte de a merge la piaţă, a început să plouă. Înainte (tocmai)
cu o jumătate de oră de a merge la piaţă, ... Circumstanţialul de timp cu o jumătate de oră
exprimă o limită a procesului şi manifestă o coeziune semantico-sintactică strânsă cu adverbul
înainte care, în acest context, este element constitutiv al locuţiunii subordonatoare înainte de a.
Aceeaşi structură complexă o regăsim la subordonatele temporale conjunctivale: Înainte cu o
jumătate de oră să mergem la piaţă, ... vs Cu o jumătate de oră înainte să mergem la piaţă, ....
Alte exemple: Cu mult înainte de a veni iarna, oamenii îşi cumpăraseră lemne. vs Înainte cu
mult de a veni iarna, oamenii îşi cumpăraseră lemne.; Ştiam că va fi demis cu câteva zile înainte

Pentru asta a vorbit aşa, ca să mă enerveze., De aceea n-a venit la nunta mea, pentru că era plecat în străinătate.”
Aceleaşi circumstanţiale se pot exprima prin grupuri extinse în care se regăsesc cuvinte ce exprimă circumstanţa în sine:
cauză, motiv, condiţie etc.: Din diverse motive, am ezitat.
114
de a se face anunţul oficial. vs Ştiam că va fi demis înainte cu câteva zile de a se face anunţul
oficial.
Cum izolarea prin intonaţie şi virgulă a circumstanţialului de timp are caracter facultativ, spre
deosebire de structurile apozitive propriu-zise, în GALR (2005 II: 472) se admite dubla interpretare,
exemplificându-se cu enunţul: L-a văzut (de-abia) atunci când a trecut prin dreptul uşii. Se propun,
astfel, două soluţii: a. atunci – circumstanţial de timp + când a trecut prin dreptul uşii – propoziţie
relativă de tip apoziţional, aparent circumstanţială sau b. atunci când – funcţionează unitar, iar
propoziţia relativă este o circumstanţială care exprimă coincidenţa dintre procesele comunicate în
frază.
Verbul din propoziţia regentă poate avea, în limitele aceluiaşi enunţ, două circumstanţiale de
timp, unul neprepoziţional (însoţit sau nu de determinanţi), respectiv unul joncţional, realizat ca
parte de propoziţie sau ca subordonată temporală: [Înainte de masă,] circumstanţial de timp joncţional am stat
de vorbă [cinci minute] circumstanţial de timp neprepoziţional cu Oana. [Înainte de a-şi cumpăra o locuinţă,]
circumstanţial de timp joncţional lucraseră din greu câţiva [ani] circumstanţial de timp neprepoziţional . [Până la a-l
convinge pe Ion] circumstanţial de timp joncţional să se apuce de învăţat, părinţii se străduiau [ore] circumstanţial de
timp neprepoziţional în şir.
2.1.4. Prin raportarea la momentul de desfăşurare a procesului redat în regentă, procesul din
circumstanţiala de timp cu centru verbal infinitival poate fi1 de:
(a) posterioritate, conectivele interpropoziţionale fiind înainte de a, de dinainte de a, până a,
până la a, aproape de a. Exemplificăm: Până a ajunge voi la deplină maturitate, vor mai
trece câţiva ani. Înainte de a se dezlănţui furtuna, o linişte stranie se aşternu în aer. De
dinainte de a-l cunoaşte personal, auzisem despre el multe lucruri frumoase. Aproape de a
fi început postul Crăciunului, cei doi s-au căsătorit.
Conectivele contribuie, alături de semnificaţia în sine a infinitivului, la exprimarea diverselor
semnificaţii aspectuale:
• înainte de a indică anterioritatea propriu-zisă, aspectul perfectiv / încheiat al procesului, timpul
în sine, fără precizarea limitei şi răspunde la întrebarea: Când?;

1
Urmăm modelul din GALR (2005 II: 478-485) unde se fixează ca punct de referinţă procesul specificat în regentă,
motivându-se că, astfel, se păstrează o coerenţă în prezentarea raporturilor temporale în cadrul mai larg al propoziţiilor
subordonate. Tot aici, se precizează că ambele soluţii sunt convenţionale, niciun argument gramatical nefiind suficient
de puternic pentru a pleda în favoarea uneia dintre ele.

115
 • de dinainte de a indică momentul începerii acţiunii şi are ca întrebare specifică: De când?;
• până a, până la a indică limita procesului şi răspunde la întrebarea: Până când?;
• aproape de a specifică aspectul perfectiv, (vag) sugerat, aproximat, având sensul de „cu puţin
timp înainte de”.
(b) simultaneitate, în limbajul regional, conectivul fiind pe când a: Pe când a se aşeza omul la
casa lui, numai iaca se abătu asupră-i această nenorocire. Pe când a hi intrat în vorbă cu el,
s-o şi fost dusă.
Locuţiunea conjuncţională redă, alături de infinitiv, o aproximare a intervalului în interiorul
căruia se plasează procesul din regentă. Specificând proximitatea, subordonata introdusă prin pe
când a are drept corelative numai iaca, iată, numai ce. Ideea de aproximare se asociază şi cu o
anumită semnificaţie modală, cu citire deontică: Pe când urma / trebuia a se aşeza omul la casa
lui, .... sau epistemică: Pe când se putea aşeza omul la casa lui, ...
Propoziţia infinitivală introdusă prin pe când permite două interpretări: (a) dacă se consideră că
relativizatorul (adverbial) când nu funcţionează în calitate de conector al unei subordonate cu centru
verbal infinitival, construcţiei este privită ca o formă de elipsă, cu recuperarea obligatorie, în analiza
morfosintactică, a unui verb modal sau (b) interpretarea subordonatei ca temporală relativă
infinitivală, având în vedere că relativizatorul adverbial când apare într-un alt tipar sintactic cu
infinitivul în structură, şi anume în construcţiile relative infinitivale (Nu am când merge pe la voi. –
cf., pentru o expunere detaliată a acestui tipar sintactic, infra Cap. al II-lea).
(c) anterioritate, tot în limbajul regional, conectivul fiind abia de a: Abia de a veni primăvara,
îl şi trimit la muncă. Abia de a se fi încheiat secerişul pe acest hotar, m-oi şi apuca de
celelalte pogoane.
Abia de a, cu varianta sa abia ce + verb finit (Abia ce i-om vedea pă băieţi acasă, ne-om linişti.),
are sensul: „(numai) când”, „îndată ce”, „imediat ce” şi exprimă timpul propriu-zis, răspunzând la
întrebarea: Când?. Infinitivul dobândeşte, în acest context, două mărci aspectuale suplimentare: [+
Incoactiv], [+ Durativ], mărci asociate sensului de aproximare.
2.1.5. Particularităţi semantico-sintactice ale locuţiunilor conjuncţionale temporale
infinitivale
2.1.5.1. Locuţiunile conjuncţionale temporale pot fi „amplificate” prin clitice adverbiale: încă,
tocmai, chiar, numai, însoţite sau nu de şi. Aceste adverbe fie precedă, fie dislocă locuţiunile: încă
înainte de a, tocmai aproape de a, chiar până a, chiar de dinainte de a, chiar şi înainte de a,
116
numai până a, înainte chiar de a: În schimb, faptul că are înfipte în structura intimă, încă înainte
de a se naşte, nişte subrutine imposibil de controlat, care se declanşează automat (...), nu-l
deranjează, dimpotrivă, îl încântă. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 70).
2.1.5.2. În diacronie, locuţiunea până a apărea, deseori, precedată de corelativul adverbial nainte
la gradul comparativ: Un boiar de acestea au fost bărbatul doamnii Dafinii Dabijoaii, mai nainte
până a nu o lua Dabija vodă. (Istoriile domnilor Ţării Româneşti de Radu Popescu Vornicul, apud
Diaconescu 1977: 200). Structura până la funcţionează, în româna actuală, cu diverse valori,
diferenţiate contextual:
(a) ca locuţiune prepoziţională ce introduce un circumstanţial de timp: Au rămas două săptămâni
până la absolvire.;
(b) ca locuţiune prepoziţională ce introduce un circumstanţial de loc: A coborât până la vecina de
la etajul doi.;
(c) ca locuţiune conjuncţională ce introduce o circumstanţială de timp infinitivală, în variaţie
liberă cu până a: Până (la) a pricepe tot omul, multă apă va mai curge pe Someş.;
(d) ca locuţiune prepoziţională ce introduce un circumstanţial de mod de măsură (cf. GLR
1963/1966) / un circumstanţial cantitativ (cf. GALR 2005 II: 519): Temperatura a crescut până la
40 de grade Celsius.;
(e) ca locuţiune conjuncţională ce introduce o circumstanţială de mod de măsură / o
circumstanţială cantitativă: Temperatura a crescut până la a ne sufoca., valoare care se suprapune
valorii consecutive (v. infra (g));
(f) ca locuţiune prepoziţională ce introduce un circumstanţial consecutiv: M-a emoţionat până la
lacrimi.;
(g) ca locuţiune conjuncţională ce introduce o circumstanţială consecutivă: S-a schimbat până la
a nu-l mai recunoaşte.
2.1.5.3. Locuţiunile cu adverbul înainte în structură permit ca acesta să apară la gradul comparativ
de superioritate, fiind însoţit de mai (marcă a grădării): Mai înainte de a fi plecat copiii în tabără,
ne-am interesat de condiţiile de cazare. Îl cunoşteam pe manager mai înainte de a se fi angajat
Maria. Gradul de coeziune al locuţiunii (mai) înainte de cu adverbializatorul a rămâne neschimbat
şi se manifestă mai puternic decât în cazul aceleiaşi locuţiuni prepoziţionale urmate de
adverbializatorul să. Compară: Mai înainte de a fi fost anunţată vestea cea bună, eram tare abătut.
vs Mai înainte ca vestea cea bună să fi fost anunţată, eram tare abătut., unde se observă că să îşi
117
actualizează, în primul rând, rolul morfologic, de morfem liber intraconjunctival, şi numai apoi
rolul sintactic, de element subordonator. Rolul sintactic este preluat în mare parte, dacă nu chiar în
totalitate, de ca.
2.1.5.4. Locuţiunea aproape de a funcţionează şi cu altă semnificaţie decât cea temporală, anume
cu sensul de „puţin lipsea ca...; cât pe ce, mai-mai”: Eram aproape de a nu-l mai recunoaşte.
Asemenea contexte permit două soluţii: (a) acceptarea statutului de locuţiune a structurii aproape
de a / aproape să sau (b) analiza disociată, aproape - adverb cu funcţia de nume predicativ, urmat
de un determinant circumstanţial introdus prin de a. Optăm pentru prima soluţie, pentru că aceste
adverbe intralocuţionale (aproape, înainte, dar şi departe, dincolo) se află într-un stadiu avansat de
gramaticalizare.
2.1.6. Din punctul de vedere al topicii, temporala cu centru verbal infinitival preferă postpoziţia
(A venit înainte de a se lăsa întunericul. Ne vom apuca de treabă până a nu fi sosit şeful.), dar
funcţionează şi în antepoziţie (Pe când a se bucura de nepoţi, dăduse ortul popii.) sau ca structură
propoziţională intercalată (Băieţii, înainte de a avea loc meciul, se antrenaseră din greu.). În
postpoziţie, pauza (marcată grafic prin virgulă) are caracter facultativ, respectiv este interzisă când
realizarea circumstanţială de timp face parte din structura tematică a verbului.

2.2. Circumstanţiala de mod

2.2.1. Subordonata modală nonfinită cu centru verbal infinitival indică o caracteristică a
procesului exprimat în propoziţia regentă. Cu valoare modală, adverbializatorul a poate fi precedat
de prepoziţia cu sens negativ fără. Verbul apare, în consecinţă, la aspectul pozitiv: Problema lui de
sănătate s-a rezolvat fără a se fi ajuns la operaţie. Fără a se consulta cu părinţii, aşa a plecat de-
acasă.
Construcţia infinitivală intră în clasa de substituţie a circumstanţialului de mod propriu-zis, pentru
că este substituibilă, la nivel intrapropoziţional, prin adjuncţi adverbiali de mod propriu-zişi, de
tipul adverbelor demonstrative (aşa, astfel, altfel, altminteri) sau al adverbelor nehotărâte (oricum,
altcumva). Aceste adverbe funcţionează şi în calitate de corelative în propoziţia regentă.
Dacă la nivel intrapropoziţional circumstanţialul de mod se construieşte cu numeroase prepoziţii
(cu, fără, după, la, pe, prin), la nivel frastic circumstanţa modală nonfinită infinitivală /
conjunctivală restrânge sfera relatorilor la unul singur: fără (a / să).
2.2.2. Propoziţia modală cu centru verbal infinitival are ca regent:
118
 (1) verbe şi locuţiuni verbale la moduri finite şi nonfinite:
• indicativul – Vin cu voi la mare fără a mă teme de comentariile celor din jur.;
• imperativul – Nu-l vizita neanunţat, fără a-i da măcar un telefon înainte! Vorbiţi în
şoaptă, fără a-i deranja pe ceilalţi!;
• conjunctivul – Nu credeam să rezolve probleme fără a i se fi dat câteva indicaţii. Fără a cere
o sumă importantă, aşa a ajuns să fie acceptat.;
• infinitivul – Bunicul putea citi la 80 de ani fără a purta ochelari. A nu se urca în tren
fără a avea bilet! Făr’ a munci, nu poţi face avere.;
• gerunziul – L-am văzut înţelegând esenţa discuţiei fără a pune multe întrebări.
Prezentându-se Răzvan la examen fără a se fi pregătit, şansele lui de
a-l promova sunt slabe.;
• supinul – Nu-i de mers acolo fără a te informa bine în prealabil. Am fost la cules struguri
fără a-mi duce copiii.;
• participiul absolut – Acestea zise, fără a se simţi în vorbă-i vreun resentiment, acuzatul a fost
condamnat la închisoare pe viaţă.;
(2) interjecţii: Hai la treabă, fără a mai comenta!
Modala infinitivală apare şi în prezenţa unor adverbe / locuţiuni adverbiale de mod cu care
contractează relaţii de tip coordonativ, ambele realizări ale circumstanţialului de mod având acelaşi
regent: Cu toţii au vorbit elegant, fără a jigni. Adesea îl lovea cu putere, fără a-i fi milă de copil.
Băiatul a venit aşa, din senin, fără a şti cineva.
2.2.3. Infinitivul precedat de prepoziţia fără nu cunoaşte restricţii de diateză, timp, tranzitivitate,
aspect, iar prepoziţia nu are caracter specializat, deoarece exprimă mai multe valori circumstanţiale.
2.2.3.1. Distingem următoarele sensuri:
1. fără1 – modal: funcţionează intrapropoziţional (Şi-a spus punctul de vedere fără teamă.) şi
interpropoziţional (I s-a adresat pe nume, fără a ţine cont de circumstanţe.). La nivel
intrapropoziţional, fără1 (modal) are, în multe situaţii, echivalente cu sens pozitiv introduse prin cu:
cu / fără plăcere, cu / fără insistenţă, cu / fără putere.
2. fără2 – concesiv: intrapropoziţional (M-a sunat fără un motiv anume. Florile s-au dezvoltat
chiar şi fără ploaie.) şi interpropoziţional (Chiar fără a i se cere, tot s-a oferit să ne ajute. Maria
era, totuşi, stresată, fără a înţelege de ce.) Redarea ideii de concesie este amplificată la nivel
lexical prin semnalizatori precum: şi, chiar şi, (şi) totuşi, (şi) tot.
119
 3. fără3 – condiţional: intrapropoziţional (Fără efort, greu vei reuşi.) şi interpropoziţional (Nu
semnaţi declaraţiile fără a le citi cu atenţie! (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 325); Fără a se
implementa noul regulament, nu se poate vorbi de o schimbare. Fără a o vedea, trec mai uşor
peste suferinţă.).
2.2.3.2. În lipsa catalizatorilor tematici, diferenţierea tipului de circumstanţă exprimat face apel la
context. Topica este, de asemenea, relevantă, şi anume, în timp ce construcţiile infinitivale
(introduse prin fără a) antepuse regentei au o lecţiune predilect condiţională, construcţiile
infinitivale postpuse regentei au o lecţiune modală sau concesivă. A se compara: [Fără a pune
suflet,] condiţională nonfinită (infinitivală) nu poţi face lucruri măreţe. [Dacă nu pui suflet,] condiţională finită nu poţi
face lucruri măreţe.; Profesorul preda [fără a pune pasiune.] modală nonfinită infinitivală vs Profesorul
preda [fără să pună pasiune.] modală nonfinită conjunctivală ; Maria se simte stresată [fără a avea un motiv
serios.] concesivă nonfinită infinitivală vs Maria se simte stresată [fără să aibă un motiv serios.] concesivă nonfinită

conjunctivală .
Lipsa adverbelor corelative în regentă sau a amplificatorilor situaţi în stânga locuţiunii fără a
ridică dificultăţi de interpetare în special când este vorba de circumstanţa modală şi de cea
concesivă. Astfel, într-un enunţ de tipul: Andra a predat referatul fără a se consulta cu ceilalţi
colaboratori., putem vorbi de un cumul de semnificaţii, în sensul că structura infinitivală permite
două lecturi: una modală (Andra a predat referatul [în mod pripit,] fără să se consulte cu ceilalţi
colaboratori.) şi una concesivă (Andra a predat referatul, deşi nu se consultase cu ceilalţi
colaboratori.).
S-a propus un test de distingere (GALR 2005 II: 504) potrivit căruia posibilitatea transpunerii
raportului de subordonare într-unul de coordonare copulativă plasează construcţia complexă
introdusă prin fără să (aici, fără a) în clasa de substituţie a circumstanţialului de mod: Am căzut
[fără să mă lovesc.] = Am căzut şi nu m-am lovit. Se aduce şi completarea următoarea: „Adesea
distincţia dintre circumstanţialul modal şi cel concesiv este greu de făcut, diferenţa semantică fiind
produsă doar de caracterul preponderent convergent (în cazul modalului) sau preponderent
divergent (în cazul concesivului) al proceselor descrise.”

120
 În opinia noastră, testul nu este infailibil, iar rolul dezambiguizator se află la nivel pragmatic, în
context. O funcţie importantă îi revine intonaţiei, marcate grafic prin virgulă. În construcţiile
concesive, pauza este obligatorie (Bejan 1996: 391; Irimia 2000)1.
Concesivele introduse prin fără a / să pot fi transpuse în propoziţii coordonate adversative2, dar
testul nu este relevant, pentru că transformarea este posibilă şi la construcţiile modale: A venit,
[fără a fi invitat.] circumstanţială concesivă nonfinită = A venit, dar nu a fost invitat.; Şi-a strâng lucrurile [fără
a se grăbi.] circumstanţială de mod nonfinită = Şi-a strâns lucrurile, dar nu s-a grăbit.
2.2.3.4. Se vorbeşte (GLR 1963/1966 I: 359-360; DEX 1998: s.v. fără) şi despre alte sensuri ale
lui fără: valoare instrumentală (A scos cuiele fără cleşte.); valoare sociativă (negativă) (Pot eu să
trăiesc şi fără tine.); indicarea cantităţii sau a măsurii (Este ora zece fără cinci minute.); în operaţii
aritmetice de scădere (Patru fără doi.). Ca arhaism şi ca formă populară 3, fără (de) / fără (de) a
funcţionează cu sens restrictiv (exceptiv), cu sensul de „exceptând, decât, (în) afară de”: Tăţi o vinit
fără (de) cât Petre. Nu mai erau băieţi acasă fără care era mai mici ca noi. În GLR (1963/1966 I:
360), despre construcţia infinitivală introdusă prin fără a / fără de a, se afirmă că este o construcţie
echivalentă cu un gerunziu negativ: Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară până la
pământ, fără a-i săruta poala după obicei. – C. Negruzzi.
Se distinge (Diaconescu 1977: 191-192) şi calitatea lui fără de a exprima opoziţia faţă de acţiunea
verbului determinat: Să am moartea drept plăcere // Şi să sufăr cu tăcere // Făr’ d-a nu mă supăra.
– Văcăreşti; Ne-am ferit de orice invective, fără însă a ne abate niciodată a spune adevărul. –
Ghica; Robul a scris-o, Domnul o citeşte // Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei // Zace mânia bunilor
mei. – T. Arghezi.
2.2.4. În româna actuală, regional şi colocvial (ca forme inculte), infinitivul de după fără apare şi
la aspectul negativ: Maria vinde fructe şi zarzavaturi în piaţă fără a nu avea autorizaţie. Vorbea
foarte încet, fără a nu se înţelege vreun cuvânt.
1
Rareori, concesiva cu centru verbal infinitival, introdusă prin adverbializatorul fără a, apare neizolată: În patul lui îl
simt acum fără a-l vedea. – N. Iorga (apud Diaconescu 1977: 192); A înţeles fără însuşi a-şi da socoteala. – Russo
(apud Diaconescu 1977: 192). Exemple similare se regăsesc în GALR (2005 II: 568): A lipsit fără a avea un motiv
întemeiat.
2
Ideea raportului adversativ exprimat de construcţiile concesive relate prin fără a / să apare în Dimitriu (1999/2002 II:
1463): „La conjuncţiile subordonatoare nespecializate notăm şi pe fără (+ conjunctivul/infinitivul cu a), precum şi pe
fără ca (+ conjunctivul) care introduc propoziţii circumstanţiale concesive negative (la care există – într-o anumită
măsură – şi ideea de adversitate): FĂRĂ să fie/a fi şef, se comportă ca un şef; FĂRĂ CA el să le fi făcut vreun rău, ei
îl duşmănesc profund etc.”
3
Vezi DEX (1998: s.v. fără), Diaconescu (1977: 192), ELR (2001: s.v. excepţie, excepţie (restrictivă)), respectiv infra
Partea a III-a, Cap. II: 1.4..

121
 Dubla negaţie, cea lexicală realizată prin lexemul fără şi cea gramaticală redată prin nu, este
incorectă din punct de vedere gramatical, deşi în uzul limbii se regăseşte, în special atunci când
verbul din regentă este la aspectul negativ: Nu sta fără a nu spune o vorbă. = Spune ceva.; Nu ne-
am apucat de exerciţii, fără a nu fi învăţat teoria în prealabil. = Am învăţat teoria, apoi ne-am
apucat de exerciţii. În exprimarea colocvială se manifestă fenomenul variaţiei libere: (colocvial) Nu
pleca niciodată fără a nu-mi lăsa câte o carte drept amintire. = (literar) Nu pleca niciodată fără a-
mi lăsa câte o carte drept amintire.1
2.2.5. Din punctul de vedere al topicii, circumstanţiala modală cu centru verbal infinitival poate
apărea, în raport cu regenta, în antepoziţie, intercalată sau în postpoziţie. Când urmează regentei,
izolarea este posibilă, dar nu are caracter obligatoriu: Paula plecase în excursie fără a-şi fi luat
rămas-bun de la bunici. În antepoziţie şi când este intercalată, pauza devine obligatorie: Fără a fi
învăţat, aşa s-a prezentat la concurs. Omul, fără a se uita în juru-i, a ieşit din încăpere.
În construcţii de tipul: Studenţii au părăsit sala, însă fără a fi cerut permisiunea. Orhideele s-au
dezvoltat, dar fără a înflori., prezenţa conjuncţiei adversative însă, dar în imediata vecinătate a lui
fără a implică manifestarea a două relaţii sintactice succesive: una de coordonare, respectiv alta de
subordonare. Avem de-a face, în asemenea enunţuri, cu construcţii eliptice. Coordonarea vizează
propoziţia regentă: Studenţii au părăsit sala, însă [au părăsit-o] fără a fi cerut permisiunea.
Orhideele s-au dezvoltat, dar [s-au dezvoltat] fără a înflori. Subînţelegerea verbului din propoziţia
regentă după conjuncţia coordonatoare adversativă este obligatorie în analiza gramaticală. O altă
interpretare ar putea fi cea a existenţei unui raport de coordonare între două realizări ale
circumstanţialului de mod, dintre care numai una este exprimată: Studenţii au părăsit sala [în
grabă] circumstanţial de mod, însă [fără a fi cerut permisiunea.] circumstanţială de mod; Orhideele s-au dezvoltat
[normal] circumstanţial de mod, dar [fără a înflori.] circumstanţială de mod Nelexicalizarea primului circumstanţal
de mod poate fi privită ca o formă de manifestare a focalizării, a evidenţierii structurii introduse
prin fără a. Indiferent de analiză, este esenţial a nu se considera că modala infinitivală contractează
cu regenta două relaţii simultane, una de coordonare şi alta de subordonare, nici chiar atunci când
conjuncţia adversativă dislocă locuţiunea conjuncţională fără a: A plecat fără însă a ne spune
finalul poveştii.

2.3. Circumstanţiala de cauză

1
Vezi şi Avram (1997: 313) unde se consideră incorecte construcţiile cu dublă negaţie de tipul: Nu sta fără a nu spune.
122
 2.3.1. Subordonata circumstanţială de cauză cu centru verbal infinitival indică motivul procesului
exprimat în propoziţia regentă. Propoziţia cauzală nonfinită se construieşte, în majoritatea
contextelor, cu infinitivul perfect, deoarece exprimă, faţă de matrice, un raport de anterioritate: A
lăsat totul baltă, pentru a fi eşuat de fiecare dată. Angajatul va fi aspru sancţionat, pentru a fi
divulgat secrete de serviciu. Pentru a mă fi jignit, de aceea m-am supărat pe el. Lucrările au fost
sistate, pentru a fi fost încălcate regulile elementare de protecţie a muncii.
Infinitivul cu valoare cauzală comută cu indicativul: Angajatul va fi aspru sancţionat, pentru că a
divulgat secrete de serviciu. Pentru că mă jignise, de aceea m-am supărat pe el. Lucrările au fost
sistate, pentru că au fost încălcate regulile elementare de protecţie a muncii.
În construcţii livreşti, raportul de cauzalitate poate fi exprimat prin construcţii cu infinitivul relativ
şi perfect, introduse prin de a, regentul fiind cel mai adesea un adjectiv: Suporterii au fost mânioşi
de a nu fi câştigat Steaua finala. Bucuroşi de a fi ieşit dintr-o criză financiară acută, liderii
companiei au mărit salariile angajaţilor. Mă simt umilită de a fi nevoită să părăsesc satul. De
această dată, am fost mândri de a aparţine acestei naţii. În tiparele sintactice introduse prin de a,
circumstanţiala de cauză se poate confunda cu realizarea infinitivală a complementului
prepoziţional, cu atât mai mult cu cât nici izolarea nu este obligatorie, semn al coeziunii semantico-
sintactice ridicate dintre propoziţia subordonată şi elementul regent.
2.3.2. Construcţiile infinitivale care intră în clasa de substituţie a circumstanţialului de cauză pot,
aşadar, determina:
(1) verbe şi locuţiuni verbale la moduri finite şi nonfinite: Se speriase, pentru a fi spart vaza,
deşi nimeni nu observase. Lăudaţi-l, pentru a fi obţinut o asemenea performanţă! Din pricină de
a fi fost mereu febleţea mea, Andreei îi place să se folosească de acest atu. Copiii o luaseră la
sănătoasa, din cauză de fi văzut ursul.;
(2) adjective – care desemnează: o stare volitivă sau emoţională (furios, mânios, bucuros, avid,
dornic, nerăbdător, sătul etc.); adjective sau participii adjectivale care exprimă modalitatea
deontică (necesitatea, permisiunea, interdicţia) (dator, obligat, silit, oprit, nevoit); participii
adjectivale care exprimă o acţiune prezentată ca însuşire a unui obiect (umilit, acuzat etc.). I.
Diaconescu (1977: 185-186) numeşte această realizare sintactică a infinitivului „complement al
adjectivului”, pentru că exprimă „acţiunea la care se referă sau se limitează o însuşire”.
Rodica Nagy (2005: 346), analizând enunţul (preluat din Merlan 2001: 130): Era nemulţumită de
a nu fi găsit replica adecvată., admite interpretarea construcţiei infinitivale ca propoziţie nonfinită
123
cauzală. În GALR (2005 II: 531), în descrierea circumstanţialului de cauză nonfinit, cu centru
verbal infinitival, se consemnează o singură realizare, anume cea cu infinitivul perfect precedat de
prepoziţia de: Era furios de a nu fi reuşit., construcţia fiind considerată rară, livrescă şi
nerecomandabilă.
(3) interjecţii - Hai la director, pentru a-mi fi vorbit astfel! (pop., colocv.) Na-o, pentru a fi fost
băiat cuminte!
2.3.3. Dacă admitem că structuri de tipul de răul de a (cu sensul: „din cauza răutăţii”), de dragul
de a (cu sensul: „pentru, din dragoste / din prietenie pentru”) 1, la care se adaugă din cauză de a, din
pricină de a funcţionează ca locuţiuni subordonatoare, atunci sfera de exprimare a raportului de
cauzalitate prin forme verbale nonfinite (recte infinitivul) se lărgeşte: Revenise la ţară, de dragul
de a fi fost alintat întotdeauna de către bunici. Se comportă astfel, de răul de a fi fost mereu
considerat un ratat. Construcţiile cu de dragul de a, de răul de a în poziţie de adverbializatori
exprimă circumstanţa cauzală doar când sunt urmate de infinitivul perfect, deoarece cauza precedă
întotdeauna efectul. Cu infinitivul relativ, construcţiile introduse prin de dragul de a funcţionează în
clasa de substituţie a circumstanţialului de scop: Vine de dragul de a se lăuda. = Vine ca să se
laude.
Observaţie. În GALR (2005 II: 532-535), sunt admise ca elemente subordonatoare ale
circumstanţialului de cauză realizat nominal următoarele prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale: de,
din, dintru, pentru, din cauză de, din pricină de, de dragul, de răul, respectiv cu, în, la, pe, sub,
datorită, acestea din urmă introducând, „de obicei, circumstanţiale de cauză cu alte nuanţe
circumstanţiale.” Odată acceptat statutul prepoziţional al acestor grupuri, reiese că acestea
funcţionează şi la nivel interpropoziţional când se combină cu adverbializatorii că şi a (de dragul
de a, din cauză de a, de a, pentru că, din pricină că etc.). Gruparea pe motiv că este considerată o
locuţiune conjuncţională care introduce o propoziţie cauzală: A plecat pe motiv că e bolnavă.
Despre din cauza şi din pricina se afirmă că apar în vorbirea mai puţin îngrijită, respectiv că au
statut cvasilocuţional, alături de de dragul, de răul. În tratatul academic nu se face nicio remarcă cu
privire la posibilitatea unora dintre aceste prepoziţii / grupări prepoziţionale de a integra un infinitiv
cu funcţie de circumstanţial de cauză. Singura realizare a circumstanţialului cauzal printr-un
infinitiv menţionată este cea cu prepoziţia de.
1
Vezi în Munteanu (1972: 243-247) unde se recunoaşte caracterul subordonator al acestor structuri în redarea raportului
cauzal, alături de prepoziţii precum de, din. Pentru aceeaşi opinie, a se vedea Dimitriu (1999/2002 II: 1492), DEX
(1998: s.v. drag, rău), DELLR (1985: s.v. de dragul – „loc. prep. cu genitivul”, de răul – „expresie”).
124
 Aşadar, cauzala nonfinită infinitivală cunoaşte diverse elemente subordonatoare. Exemplificăm:
Plânge de a-i fi dor de părinţi. Pe motiv de a nu fi reuşit, Antoniu a trecut printr-o depresie.
Maria lipsise o săptămână de la serviciu, din cauză de a se fi simţit foarte obosită.
2.3.4. Subordonata nonfinită cauzală poate ocupa orice poziţie în raport cu propoziţia regentă:
Pentru a nu se fi pus o vorbă bună în favoarea lui la decanat, Andrei s-a supărat. Cultivă şi astăzi
portocali în seră, de dragul de a fi fost impresionat cândva de frumuseţea lor. Elevul nostru C.T.,
pe motiv de a fi obţinut locul întâi la competiţia de judo, a fost felicitat în mod public de către
directorul şcolii.
Construcţia infinitivală cu valoare cauzală se situează obligatoriu în postpoziţie faţă de elementul
regent, când regentul este de tip adjectival sau participial, şi, de regulă, nu se desparte prin virgulă:
Fericiţi de a fi fost consideraţi amândoi cei mai buni atleţi ai Clubului Steaua, sportivii au
organizat o petrecere. Izolarea nu se impune, pentru că subordonata nonfinită implică o relaţie
logico-semantică strânsă cu regentul, şi anume o relaţie de tip cauză-efect între două procese
comunicate (cauza: considerarea celor doi ca cei mai buni atleţi ai Clubului Steaua, respectiv
efectul: starea de a fi fericiţi)1.
Propoziţia cauzală se desparte prin virgulă de restul enunţului şi implică o pauză în exprimare
când determină verbe sau locuţiuni verbale. Adeseori însă, izolarea depinde şi de intenţia
vorbitorului. Când regentul este un adjectiv sau un participiu, izolarea este facultativă.
2.3.5. Un fenomen complex şi interesant îl constituie construcţiile unde în poziţia iniţială (poziţia
forte) a enunţului sunt lexicalizate mai multe circumstanţiale de cauză. Exemplificăm:
(1) Fiind bucuroşi de a fi fost primiţi cu atâta ospitalitate, turiştii au petrecut trei săptămâni în
acea pensiune., unde distingem două construcţii aşa-zise „absolute” în tradiţia gramaticii româneşti,
mai corect spus o construcţie absolută şi alta pseudoabsolută în terminologia propusă (şi
argumentată) în lucrarea de faţă:
• Fiind bucuroşi... – cauzală nonfinită gerunzială (construcţie absolută) în raport cu propoziţia
principală ...turiştii au petrecut trei săptămâni în acea pensiune;
• ...de a fi fost primiţi cu atâta ospitalitate, - cauzală nonfinită infinitivală (construcţie
pseudoabsolută) pe lângă Fiind bucuroşi...
(2) Ajuns dl I.P. lector universitar la Praga pentru a fi fost un cercetător de excepţie, acesta se
simţi pe deplin satisfăcut profesional., enunţul cuprinzând:
1
Vezi şi distincţia propusă în GALR (2005 II: 535-536): cauzale prototipice (propriu-zise) vs cauzale metadiscursive.
125
 • Ajuns dl I.P. lector universitar la Praga... – cauzală nonfinită participială (construcţie
absolută) în raport cu propoziţia principală ...acesta se simţi pe deplin satisfăcut profesional;
• ... pentru a fi fost un cercetător de excepţie, - cauzală nonfinită infinitivală (construcţie
pseudoabsolută) în raport cu propoziţia participială Ajuns dl I.P. lector universitar la Praga...
Comentarii:
a. Din punct de vedere logico-semantic, propoziţia participială din exemplul de mai sus (Ajuns
dl I.P. lector universitar la Praga... ) prezintă un cumul semantic. Aceasta poate fi
interpretată atât ca o construcţie propoziţională nonfinită cauzală, cu echivalentul finit: Pentru
că a ajuns dl I.P. lector la Praga..., cât şi ca o propoziţie nonfinită temporală, cu echivalentul
finit: Odată ce a ajuns dl I.P. lector la Praga.... Considerăm că în cazul construcţiilor
absolute (i.e. construcţiile nonfinite gerunziale şi participiale) ambiguitatea semantică este o
particularitate intrinsecă, specifică, datorată absenţei conectivelor interpropoziţionale.
Dezambiguizarea se realizează contextual, putându-se aplica şi teste de diagnosticare în
vederea stabilirii valorii circumstanţiale dominante. Un test de ordin gramatical îl reprezintă
posibilitatea lexicalizării în propoziţia regentă a unui adverb temporal corelativ: Ajuns dl I.P.
lector universitar la Praga pentru a fi fost un cercetător de excepţie, acesta se simţi atunci pe
deplin satisfăcut profesional. Prezenţa în propoziţia regentă a unui corelativ cauzal situează
enunţul la limita gramaticalităţii şi a acceptabilităţii: (?) Ajuns dl I.P. lector universitar la
Praga pentru a fi fost un cercetător de excepţie, de asta se simţi pe deplin satisfăcut
profesional. Construcţia participială admite şi lexicalizarea în interiorul structurii absolute a
adverbului temporal odată: Odată ajuns dl I.P. lector universitar la Praga.... Din perspectiva
semantico-sintactică, prezenţa semnalizatorului / catalizatorului tematic (odată) trimite la
construcţia echivalentă cu verb finit în structură introdusă prin locuţiunea conjuncţională
temporală odată ce: Odată ce a ajuns dl I.P. lector universitar la Praga...
b. Subiectul construcţiei nonfinite gerunziale (Fiind bucuroşi...) sau, după caz, al construcţiei
nonfinite participiale (Ajuns dl I.P. lector universitar la Praga...) este, cel mai adesea,
coreferenţial cu subiectul construcţiei infinitivale care o succedă şi determină. În mod
excepţional, construcţia pseudoabsolută cu centru verbal infinitival poate avea un subiect
diferit de subiectul propoziţiei (gerunziale sau participiale) regente, însă acesta din urmă (i.e.
subiectul construcţiei absolute) se regăseşte în subordonata infinitivală pe o altă poziţie

126
 sintactică coreferenţială semantic: [Tineriii (S) fiind mulţumiţi] cauzală gerunzială [pentru a lii se fi
acordat şi lori (c.i.) viza,] cauzală infinitivală şi-au înaintat demisiile.
2.3.6. Deşi livreşti, utilizate cu precădere în exprimarea scrisă, realizările circumstanţialului de
cauză prin construcţii cu centru verbal infinitival sunt frecvent întâlnite în cadrul stilurilor
ştiinţific, administrativ şi publicistic. Întrebuinţarea rară în exprimarea orală se datorează atât
caracterului nonfinit al verbului, cât mai ales faptului că elementele subordonatoare ale cauzalei
infinitivale nu sunt întotdeauna specializate, permiţând lecturi diferite (de exemplu, grupul pentru
a poate exprima circumstanţe diverse: cauzale, finale, consecutive; vezi şi de a, de dragul de a
etc.).

2.4. Circumstanţiala de scop

2.4.1. Propoziţia circumstanţială de scop constituită pe baza unui infinitiv indică finalitatea
procesului sau a caracteristicii descrise în propoziţia regentă. Finalele infinitivale pot avea în poziţie
de adverbializatori grupări locuţionale precum: cu scopul de a, în scopul de a, cu scop de a (calcuri
lingvistic după fr. „dans le but de” + inf.), întru a, pentru a, spre a, de dragul de a. Circumstanţiala
este de tip periferic, întrucât suprimarea ei nu afectează integritatea enunţului. Din punct de vedere
semantic, regentul circumstanţialei de scop încorporează trăsătura [+ Animat], deoarece relaţia
logico-semantică de finalitate presupune o intenţie, respectiv realizarea acesteia.
2.4.2. Regentul subordonatei de scop nonfinite (infinitivale) poate fi:
(1) un verb sau o locuţiune verbală, fără a cunoaşte restricţii modale, temporale, de diateză sau de
tranzitivitate: ...cine mă iubeşte fuge cu ideile mele şi le aruncă în pământ bun pentru a rodi.
(Simion: 109) A luat lecţii de canto pentru a avea şanse reale în competiţia finală. Elevii au inţiat
această campanie de dragul de a fi salvată viaţa colegului lor. Pentru a nu fi tras la răspundere,
George a luat-o la sănătoasa. De aceea nu dau apă la moară, spre a nu se interpreta.
• un participiu absolut – Sosiţi jandarmii la faţa locului pentru a asigura paza până mâine,
oamenii se simt mai în siguranţă.
(2) adjective calificative: Medicii erau vigilenţi în afirmaţii spre a nu-i face iluzii deşarte.
(3) adverbe: Înainte de plecare mâncaseră bine pentru a nu li se face rău. Voi porni devreme cu
scop de a vă ajuta şi eu cu ceva.
(4) interjecţii: Hai la mine pentru a viziona meciul! Mama pleosc o palmă, spre a-l învăţa minte.

127
 2.4.3. Grupările cu substantive abstracte articulate în structură, de tipul cu scopul de a, în scopul
de a, la care se adaugă în ideea de a, în ideea faptului de a, în vederea faptului de a, se află într-un
stadiu avansat de gramaticalizare şi de specializare, motiv pentru care pot fi analizate ca structuri
cvasilocuţionale (vezi şi Diaconescu 1977: 171-172; Dimitriu 1999/2002 II: 1436-1437). Ca
argument aducem posibilitatea acestor grupări de a comuta cu locuţiunea pentru a: A venit în ideea
de a-l consola. = A venit pentru a-l consola.1
Contraargumentul forte privind statutul conjuncţional al acestor forme gramaticale îl reprezintă
posibilitatea substantivelor din interiorul structurii de a se combina cu determinanţi adjectivali
demonstrativi cu formă nominativ-acuzativală: cu scopul acesta, în scopul acesta, în ideea aceasta,
ceea ce permite interpretarea substantivului articulat însoţit de prepoziţia cu sau în ca un
circumstanţial de scop propriu-zis (Neamţu 2000, 2001; GALR 2005 II: 467). În GALR (2005 II:
467, 547-548) se afirmă că avem de-a face, în cazul acestor structuri, cu grupuri sintactice extinse,
unitare din punct de vedere semantic, dar analizabile sintactic, grupuri în care se regăsesc cuvinte ce
exprimă circumstanţa în sine. Potrivit acestei interpretări, realizările propoziţionale postpuse
„grupurilor nominale cu centre substantive abstracte care exprimă noţiunea de finalitate
precum: gând, scop, idee, deziderat, aspiraţie, năzuinţă, speranţă, intenţie, ţel, plan, obiectiv,
finalitate, folos, perspectivă etc.” sunt propoziţii atributive.
În studiul de faţă, includem în clasa adverbializatorilor care exprimă raportul logico-semantic de
finalitate şi grupările cvasilocuţionale în scopul de a, cu scopul de a, în ideea de a (pentru aceeaşi
opinie, respectiv pentru recunoaşterea predicativităţii infinitivului, a se vedea şi Diaconescu 1977:
171-172; Dimitriu 1999/2002 II: 1436-14372; Nagy 2005: 348-3493). Dacă în cazul substantivului
scop circumstanţa este exprimată intrinsec, lexical, în cazul celorlalte substantive abstracte
semnificaţia finală se constituie contextual, in praesentia. La aceste grupări se pot adăuga sub
pretext de a, sub pretextul de a, cu intenţia de a, cu chip de a, în chip de a: Venise şi el în chip de a
ne suţine. Sub pretextul de a-l reîntâlni şi ei pe George, au apărut la noi.
În ELR (2001: s.v. scop), GLR (1963/1966 II: 179-180), structurile în ideea, în vederea, în scopul
şi cu scopul sunt tratate ca locuţiuni prepoziţionale, precum în scopul de / cu scopul de + infinitiv:
A venit cu scopul de a cerceta mersul lucrărilor. Despre infinitivul precedat de prepoziţia pentru

1
Cf. şi Bejan (1996: 339).
2
Aceste construcţii prezintă „un grad superior de specializare” - Dimitriu (1999/2002 II: 1436-1437).
3
Autoarea admite statutul locuţional al structurii cu scopul de, care funcţionează ca relator al propoziţiei nonfinite cu
centru verbal infinitival.
128
sau spre se afirmă că uneori „are numai în aparenţă funcţiune de circumstanţial de scop, de fapt
construcţia este echivalentă cu două propoziţii copulative sau adversative”, „false complemente de
scop” (GLR 1963/1966 II: 180): Dispare într-o companie veche spre a reapărea în una nouă. (M.
Eminescu) = Dispare într-o companie veche şi apare în una nouă.; A încetat cusutul pentru a-l
relua peste câteva momente.(G. Ibrăileanu) = A încetat cusutul şi îl va relua peste câteva momente.
Posibilitatea transpunerii infinitivului în construcţii copulative sau adversative nu este relevantă
în vederea negării realizării circumstanţialului de scop cu pentru şi spre, transformarea putând
apărea şi în cazul altor poziţii sintactice (cf. circumstanţialul de mod, circumstanţialul concesiv).
Prezenţa relatorului spre a / pentru a indică finalitatea, iar în analiză nu operăm cu o „falsificare” a
relaţiilor. De asemenea, construcţiile pot fi transpuse în propoziţii conjunctivale, unde este
sesizabilă valoarea opoziţională: Dispare într-o companie veche ca să reapară în una nouă.; A
încetat cusutul ca să îl reia peste câteva momente. Cf. şi finalele introduse prin de: Du-te de
mănâncă! = Du-te şi mănâncă! Structurile cu de se află la graniţa dintre subordonare si coordonare,
iar valoarea de conjuncţie subordonatoare a lui de în acest context este contestată de unii cercetători,
întrucât imperativul nu poate apărea în propoziţii dependente şi de este echivalentul lui şi, deci
conjuncţie coordonatoare1.
Circumstanţialele de scop infinitivale introduse prin întru sunt arhaice: Nici să socotesc a întra
întru a-i spune.(Diaconescu 1977: 195) Întru funcţiona ca variantă învechită a prepoziţiei în şi
participa la realizarea circumstanţialului de scop, dar şi a complementului indirect (prepoziţional, în
terminologia propusă în GALR 2005): Singura prerogativă ce le mai rămăsese consista întru a
prezenta domnului la Anul nou o pâine mare şi sare. (apud GLR 1963/1966 II: 164), respectiv a
circumstanţialului de relaţie (limitativ): Adevărata virtute naţională o cunosc eu întru a dezvolvi
din sine însuşi toate însuşirile trupeşti şi sufleteşti. Cunoscând toate chipurile legiuite de obiceiul
pământului întru a să folosi de prilejuri, el izbutise a-şi preface slujba în chiverniseală. (apud
Diaconescu 1977: 195). În româna actuală, asemenea construcţii apar în limbajul popular: A ieşit la
poartă întru a-l aştepta.
Observaţie. Regional, în Maramureş, Oaş, Nordul Crişanei şi al Năsăudului, în graiurile din
Transilvania, precum şi într-o arie restrânsă din nordul Republicii Moldova, circumstanţialul de

1
Cele două interpretări apar şi în GALR (2005 II: 544), unde se optează pentru considerarea lui de drept conjuncţie
subordonatoare cu sens final, echivalentul lui „ca să”. De final poate fi urmat şi de un alt mod decât imperativul: Cu
toţii fugiseră de se ascunseră. Pentru detalii privind forma de, a se vedea Dimitriu (1999/2002 II: 1437-1438).

129
scop se poate exprima prin verbe la infinitiv fără alt conectiv decât a: Mă duc şi eu a petrece
săptămâna mare la moşia Nimfelor. Spune-mi, bade, dragul mieu? // Ori la târg a târgui // Ori la
mine-a peţi? // Nici la târg a târgui // Nici merg la tine-a peţi // Ci mă duc a-ncredinţi. – Folclor
din Maramureş (apud Diaconescu 1977: 167); S-o dus a ara. Merem a lucra. După verbe de
acţiune, de mişcare, de efort, funcţia sintactică de circumstanţial de scop cu centru verbal infinitival
este frecvent întâlnită în evoluţia limbii române, fenomenul fiind caracteristic secolelor 16-18 şi
accidental în secolele 19-20: Me suiiŭ întru Ierusalimŭ a me închira. – Codicele Voroneţean; Că n-
am venit a strica ce a împlea. – Noul Testament (apud Diaconescu 1977: 167). În subdialectul
crişean, circumstanţiala de scop infinitivală poate fi introdusă prin dip(t) a (= „pentru a”): O ieşit în
cale-i dipt a-l saluta. Fenomenul este explicabil (ELR 2001: s.v. scop) prin faptul că, în latina
târzie, s-a răspândit utilizarea circumstanţialului de scop exprimat prin modul infinitiv precedat de
prepoziţia ad: dare ad manducare. În perioada 1640-1780, circumstanţialul de scop se exprima prin
substantive / substitute ale acestora precedate de prepoziţiile de, după, la, în, pentru, spre, prin
verbe la infinitivul lung (Eşti largă şi lată, însă spre a facerea răutăţilor. – D. Cantemir) sau scurt
(Nici să între a-i giudeca nime sau a-i globi. – Document din 1737). Ulterior, construcţiile
infinitivale cu valoare finală au fost înlocuite progresiv cu construcţii conjunctivale, pentru ca în
perioada 1836-1881, infinitivul să revină în forţă, după model latin şi romanic (N-am mers
niciodată a-l vedea. – Gr. Alexandrescu).
2.4.4. Elementele subordonatoare pot fi amplificate prin prezenţa în imediata vecinătate la stânga
a unor adverbe restrictive (numai, doar), de precizare (anume, înadins, într-adins, intenţionat, aşa),
modale (parcă): L-am căutat numai pentru a-i spune vestea cea buna. A vorbit răstit, anume
pentru a mă enerva. O voi asculta şi eu, aşa, de dragul de a nu mă plictisi. Vorbeşti urât parcă de
dragul de a mă enerva. Cumva apare fie după verb, fie după cliticul de negaţie nu: Îl mustraseră
spre a nu mai repeta cumva greşeala. Îl mustraseră spre a nu cumva mai repeta greşeala.
Sintactic, în regenta propoziţiei finale pot apărea structuri locuţionale anaforice sau cataforice,
aşa-zisele structuri colerative: De dragul de a ne vedea, de aceea a venit. De aceea a adunat
oameni, pentru a-i imobiliza. De asta băteau clopotele, spre a îndepărta furtuna. În ideea de a ne
împaca, pentru asta m-a sunat. Grupările compuse din prepoziţia de / pentru şi un demonstrativ cu
valoare neutră (aceea, asta) funcţionează şi la circumstanţialele cauzale: Pentru a-şi fi pierdut
cheile de la maşina, pentru asta era nervos. De aceea tot venea la mine, pentru a se fi simţit bine.

130
 Regenta finalei poate lipsi în coordonarea adversativă: Se solicitaseră oameni pentru a-i ajuta pe
sinistraţi, nu √ pentru a se sta în poveşti. L-am lăudat în faţa clasei nu pentru a se lăsa pe tânjală,
ci √ dimpotrivă, pentru a-l stimula.
2.4.5. Subordonata finală infinitivală are topică liberă, iar izolarea este facultativă când propoziţia
este postpusă regentei. Izolarea se impune când contrucţia este intercalată sau antepusă regentei:
Oana, spre a ajunge acasă în timp util, a luat un taxi. De dragul de a mă face fericit, părinţii mi-
au cumpărat o maşină nouă.

2.4.6. Interpretări litigioase

2.4.6.1. Propoziţia circumstanţială de scop poate contracta, în aparenţă, relaţia de coordonare cu o
circumstanţială de cauză: Îşi schimbase declaraţia [nu de dragul de a se discredita]circumstanţială de scop,
ci [pentru a fi fost nevoit de împrejurări.]circumstanţială cauzală Avem de-a face, de fapt, cu un enunţ
eliptic, regenta fiind comună ambelor circumstanţiale1.
2.4.6.2. Rodica Nagy (2005: 348-349) afirmă că, dacă verbul la infinitiv este copulativ, iar
construcţia infinitivală nu este analizată ca proiecţie propoziţională, atunci circumstanţialul de scop
are o structură analitică: Discursul virtual are nevoie, pentru a deveni convingător, de o semiotică
(morfologie, sintaxă şi retorică) proprie. O funcţie sintactică nu poate actualiza la acelaşi nivel
(aici, intrapropoziţional) mai multe funcţii sintactice, adică structura pentru a deveni convingător
nu poate fi simultan circumstanţial de scop analitic decompozabil în alte două poziţii sintactice, un
verb copulativ şi un nume predicativ. În interpretarea noastră, avem aici o construcţie infinitivală
pseudoabsolută care funcţionează ca subordonată de scop nonfinită, predicatul fiind nominal.
2.4.6.3. Analizând enunţurile (a) Ion s-a ascuns spre a nu-l găsi Vasile. şi (b) A citit spre a afla
[el]., D. D. Draşoveanu (1997: 250-251) propune interpretări diferite: în (a) construcţia finală este o
propoziţie contrasă, un transformatum (< Ion s-a ascuns ca să nu-l găsească Vasile.), iar în (b) o
parte de propoziţie, deci un nontransformatum. Cercetătorul asertează că în (b) „considerentul legat
de S, care S este şi aici o realitate, devine neglijabil [s.n.]” (Draşoveanu 1997: 251), intrând astfel
în contradicţie cu nota de la pagina 247: „Diferenţa faţă de situaţiile cu subiect identic, S, este
nesemnificativă pentru calitatea de contragere, de Tt, după cum nesemnificativă este pentru faptul

1
Pentru opinia contrară, potrivit căreia cele două realizări circumstanţiale se află într-o relaţie de coordonare
adversativă, a se vedea GALR (2005 II: 549): Şi-au părăsit casele [nu de bună voie]circ. de cauză, ci [pentru a-şi clădi un
adăpost, mai trainic şi mai frumos la porţile Balcanilor.] circ. de scop
131
de origine: calitatea de propoziţie a lui Td şi nici funcţia ei nu sunt cu nimic influenţate de faptul
dacă subiectul acesteia este un S’ sau un S.” Nota se încheie cu afirmaţia: „Diferenţa va avea totuşi
un rol în interpretarea anumitor structuri [infinitivul cu valoare finală – n.n.].”, ceea ce nu face decât
să nege întregul conţinut al observaţiei. În interpetarea noastră, indiferent de forma şi conţinutul
subiectului formei verbale nonfinite (aici, infinitivul), referenţial sau coreferenţial cu subiectul
regentei, exprimat sau neexprimat, construcţia infinitivală funcţionează ca proiecţie propoziţională,
iar verbul din structură se constituie ca indice al predicaţiei.
2.4.6.4. Când verbul la infinitiv exprimă un proces opus procesului din propoziţia regentă, iar
conectivul interpropoziţional este pentru a / spre a, construcţia nonfinită specifică o relaţie
opoziţională, intrând în clasa de substituţie a circumstanţialului opoziţional: La început profesorul a
fost extrem de încântat de acest elev, pentru a-şi schimba părerea curând. Plecase, spre a reveni în
câteva ore. În aceste contexte, construcţia complexă infinitivală prezintă următoarele particularităţi:
(1) poate fi transpusă într-un raport de coordonare copulativă sau adversativă (Plecase, şi / dar
revenise în câteva ore.); (2) se află întotdeauna în postpoziţie faţă de regentă (*Pentru a-şi schimba
părerea curând, la început profesorul a fost extrem de încântat de acest elev.).
2.4.7. Adverbializatorul pentru a se află în variaţie liberă cu spre a şi cunoaşte o mai largă
întrebuinţare. Ion Diaconescu (1977: 196-199) distinge patru nuanţe finale pe care pentru a le poate
actualiza când subordonata de scop determină un verb:
a. scopul propriu-zis: Pentru a feri munţii de o atât de groaznică întâmplare, voşlobenarii...
urcau pe culmile Hăşmaşului. – C. Bogza; Să urmeze cu desăvârşită volnicie pentru bună
orânduiala târgului, pentru eftinătatea şi pentru a nu face vicleşuguri cei ce vând. –
Pravilniceasca Condică (1780); Să-i arăţi la mine, ca să-şi ia căzută certare, pentru a fi pildă de
învăţătură multora, a nu mai face acest feli de necuvioasă pricini. – Arhiva Mânăstirii Hurezului;
A închinat toată averea sa pentru a se face acest lăcaş. – N. Iorga.
b. scopul aparent, „acţiunea fiind prezentată ca îndeplinită” (Diaconescu 1977: 197): A pornit
spre cer, pentru a trăi [şi au trăit] acolo o fantastică aventură. – G. Bogza; După acest
«intermezzo», a reapărut în stradă şi a oprit un taxi, pentru a-i rupe [i-au rupt] antena şi a-l lua
la bătaie [l-a luat la bătaie] pe şofer.; A încetat cusutul pentru a-l relua [şi / dar l-a reluat] peste
câteva momente. – G. Ibrăileanu. Considerăm că posibilitatea echivalării cu alte tipare sintactico-
semantice nu modifică relaţia logico-semantică exprimată în context, construcţia infinitivală
rămânând marcată [+ Finalitate], prin exprimarea intenţiei, respectiv a realizării:
132
 intenţia → realizarea (finalitatea, scopul)
a pornit → pentru a trăi
a oprit → pentru a-i rupe (...) şi a-l lua la bătaie
a încetat → pentru a relua
c. motivaţia justificarea „unui fapt împlinit sau în curs de desfăşurare” (Diaconescu 1977:
197), în enunţuri în care construcţia circumstanţială de scop este plasată în poziţie iniţială (semn al
tematizării forte): Pentru a reveni la obiect, eu cred că dumneata ai fi mai bun prefect decât
deputat. – I. Agîrbiceanu; Pentru a ne convinge de aceasta, să revenim la exemplul nostru de mai
sus. – T. Maiorescu. Tematizarea enunţului se realizează prin plasarea construcţiei pseudoabsolute
la începutul enunţului, la care se adaugă conturul intonaţional ascendent. În schimb, secvenţa
rematică este marcată, din punct de vedere intonaţional, contrastiv: (eu) créd, să revením. Această
utilizare a infinitivului cu valoare finală este frecvent întâlnită în exprimarea de tip expozitiv, în
discursurile oratorice, ca formă a persuadării.
d. consecinţa: Nu eşti un nume cu suprafaţă politică pentru a însămna o slăbire a partidului.
– I. Agîrbiceanu; Ne găsim azi în stăpânirea unei metode sigure... pentru a stabili istoria externă a
unei literaturi. – T. Vianu. Construcţiile infinitivale de sub d. exprimă o consecinţă pe baza
evaluării făcute de emiţător.
Adverbializatorul pentru a poate introduce propoziţii finale dependente de un adjectiv propriu-zis
ori de un participiu absolut: Face o impresie îndoit de neplăcută în scrierile acestor jurnalişti
exagerarea cuvintelor întrebuinţate pentru a exprima lucruri simpla de natura lor. – T.
Maiorescu; Părură ale unui preot exaltat, de dinainte de Burebista, suit pe aceste înălţimi pentru a
aduce, cine ştie cărei nemiloase zeităţi, o jertfă grea. – G. Bogza.
Spre a funcţionează similar lui pentru a, cu aceeaşi distribuţie sintactică, diferenţele fiind de ordin
stilistic (pentru este preferat în uzul modern al stilului ştiinţific şi publicistic, în timp ce spre este
predilect în stilul beletristic, prin nota arhaică sau popular-regională) 1. De asemenea, în timp ce
locuţiunea pentru a cu sens final are drept corespondent în propoziţiile nonfinite conjunctivale
structuri care îl pot menţine pe pentru (pentru ca să / pentru ca... să), lui spre a îi corespunde ca
să / ca... să / pentru ca... să. Privind construcţiile finale cu regent verbal introduse prin spre a, Ion
Diaconescu (Diaconescu 1977: 202-203) distinge trei valori:
1

I. Diaconescu (1977: 201-202) prezintă şi o statistică privind repartiţia lui pentru, respectiv a lui spre + infinitiv înainte
şi după cea de-a doua jumătate a secolului 19.
133
 a. scopul propriu-zis: Îi voi trimite un butoi de aur spre a plăti şi a le libera îndată. – N.
Bălcescu; În două părţi infernul portalele-şi deschide, // Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde. –
M. Eminescu; Căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte. – M. Eminescu.
b. scopul aparent: Au să se scoale, spre a se sui în lună la benchetele lor. – M. Eminescu;
Umbra se desprinse încet şi se înălţă pe-o rază de lună, spre a cădea în pat. – M. Eminescu;
Divorţase de ea, spre a se căsători cu Caty Zănoagă. – G. Călinescu.
c. motivaţia: Spre a-ţi reaminti numai poetica descriere a vânătorii de lei din cântul al IV-
lea, aş mai rescrie aci o sută treizeci şi patru exametri elineşti. – Al. Odobescu.
Similar adverbializatorului pentru a, spre a funcţionează şi cu regent adjectival sau participial
absolut: Mizeria lui era considerabil trucată spre a emoţiona. – G. Călinescu; Suntem oare destui
şi destul de puternici spre a ne împotrivi singuri la toată puterea Turcilor? – N. Bălcescu; Odată
trimişi băieţii spre a munci în străinătate, casa de la ţară a rămas pustie.

2.5. Circumstanţiala concesivă

2.5.1. Din perspectiva logico-semantică, circumstanţiala concesivă infinitivală exprimă
contrazicerea sau excluderea unui raport de condiţionare (de inferenţă) între două procese
comunicate, indicând circumstanţa sau factorul care ar fi de aşteptat să împiedice realizarea
procesului din regentă.
Semnificaţia ontologică de concesie este facultativă, încât realizarea gramaticală are caracter
periferic, putând fi suprimată: Fără a avea prea mulţi bani, tot am plecat în excursie. Se apucase
totuşi de zugrăvit, fără a avea vreo tragere de inimă. Departe de a fi un prieten adevărat, totuşi îl
respect foarte mult. A fi fost de aur, şi tot nu aş ţinut atât de mult la un obiect. Chiar copil a-l
considera, greşeala sa este impardonabilă. (reg.) L-am iubi, batâr a hi tinerel. (reg.) Chiar a avé
parte de atâţia bani, tăt n-aş hi fericit. (arhaic, reg.) Făr’ d-a prinde rădăcini, plopul o stat mulţi
ani în picioare.
În construcţiile concesive nonfinite (infinitivale, gerunziale, participiale), un rol dezambiguizator
îl deţin corelativele: tot, totuşi, încă, cu toate acestea, în orice caz, combinate uneori cu şi.
Adverbializatorul se poate, de asemenea, combina cu clitice adverbiale, precum: şi, chiar (Chiar şi
fără a-l cunoaşte îndeaproape, mi-am permis să îl abordez.).

134
 Concesivele se clasifică, semantic, în concesive propriu-zise, când caracterul piedicii este real, şi
concesive ipotetice sau condiţionale, când caracterul piedicii este presupus (Bejan 1996: 389-390;
GLR 1963/1966 III: 3301).
2.5.2. Infinitivala concesivă determină:
(1) verbe şi locuţiuni verbale la moduri finite şi nonfinite:
• indicativ – Fără a ne fi însoţit şi Petre, tot am mers la teatru. Departe de a fi fost un elev
eminent, şi tot ajunsese student.
• conjunctiv – Am vrut să-i spun adevărul, fără a mi se fi cerut.
• condiţional – Tot şi-ar fi dat seama, fără a i se spune o vorbă. Chiar şi a i-o fi adus pe J.L.
în carne şi oase, tot nu l-ai fi impresionat.
• imperativ – Du-te totuşi pe la el, chiar şi fără a-i duce nimic!
• gerunziu – Apucându-te de treabă, chiar şi fără a-ţi plăcea, nu vei regreta mai târziu.
• un participiu absolut – Ajunsă directoare, fără a-şi fi dorit în mod expres, Carmen se
descurca bine.
(2) adjective calificative: Maria era o femeie stilată, fără a fi fost neapărat frumoasă. Părinţii
săi încă arătau tineri, chiar şi fără a fi dus o viaţă uşoară.
(3) adverbe: În tabără copiii s-au comportat civilizat, chiar şi fără a-i avea pe părinţi alături.
(4) interjecţii: Departe de a fi ştiut înota, copilul ţuşti în apă.
2.5.3. Unii autori (Dimitriu 1999/2002 I: 772) includ în clasa lexico-gramaticală a conjuncţiilor
construcţia în ciuda faptului de a / în ciuda faptului că, argumentând că substantivul faptul s-a
desemnatizat şi, am adăuga, s-a gramaticalizat: În ciuda faptului de a ne întâlni adesea în drum
spre serviciu, nu ne salutam.
Departe de a2 (calc lingvistic după fr. (être) loin de + infinitiv = „(a fi) departe de a + infinitiv”)
funcţionează în româna actuală ca structură locuţională, deoarece:

1
„Propoziţiile concesive ipotetice exprimă o piedică realizabilă când sunt construite cu timpul prezent şi o piedică reală
când sunt construite cu timpuri trecute.” - GALR (1963/1966 II: 330). Acest tip de concesive se construieşte cu
infinitivul, cu conjunctivul, condiţionalul sau, rareori, cu prezumtivul.
2
În Diaconescu (1977: 189), se afirmă că infinitivul precedat de departe de determină fie un verb, fie un substantiv.
Când regentul este de tip verbal, construcţia infinitivală intră în clasa de substituţie a numelui predicativ (Zibal era
departe de a fi priceput luminoasa teorie.), a numelui predicativ secundar (El a ajuns acasă, departe de a fi mulţumit de
tot ce făcuse. L-a găsit în pat, departe de a mai fi ceea ce fusese el odată.). Pe lângă un substantival, construcţia
funcţionează pe poziţia unui atribut izolat (Numele pe care-l poartă, departe de a fi o metaforă, ţâşneşte de-a dreptul
din ea. Se ştie că autorul român, departe de a-şi fi arogat originalitatea temei, şi-a dezvălui singur înaintaşii.).
135
 (a) adverbul departe s-a desemantizat parţial, pierzând semnificaţia spaţială [+ Locativ] şi
împrimând o lecţiune negativă;
(b) adverbul nu mai permite combinarea cu morfeme ale gradării: *Mai departe de a-mi fi un
prieten adevărat, totuşi îl respect.; când se marchează gradarea, adverbul specifică alte raporturi
semantice: Nu merg mai departe de a-ţi spune că ai greşit. Mihai era foarte departe de a mă fi
înţeles.;
(c) între elementele structurii relaţionale se manifestă un grad înalt de coerenţă semantică,
respectiv de coeziune sintactică, în sensul că nu admite dislocarea prin alte poziţii sintactice sau prin
clitice pronominale, adverbiale: *Departe adevărul de a se fi ştiut, ...; *Departe mai de a fi părinţii
săi tineri, ...;
Un contraargument îl constituie posibilitatea recuperării (lexicalizării) verbului a fi care stă la
baza expresiei calchiate. Compară: Elevii, departe de a înţelege întreaga teorie, totuşi au rămas cu
ceva. vs Elevii, fiind departe de a înţelege întreaga teorie, totuşi au rămas cu ceva. Elevii, chiar
dacă erau departe de a înţelege întreaga teorie, totuşi au rămas cu ceva. Când construcţia are ca
centru verbal infinitivul perfect, gradul de acceptabilitate a lui a fi în faţa lui departe de se
diminuează din cauza prezenţei lui fi morfem modal: Elevii, fiind departe de a fi înţeles întreaga
teorie, totuşi au rămas cu ceva. Elevii, chiar dacă erau departe de a fi înţeles întreaga teorie,
totuşi au rămas cu ceva. Ca antonim al lui departe de a funcţionează gruparea aproape de a, unde
aproape dobândeşte o citire nemarcată spaţial, cu valoare consecutivă 1: Vorbise bine, aproape de a-
i fi impresionat pe toţi cei prezenţi. (= Vorbise [atât de bine], încât îi impresionase aproape pe toţi
cei prezenţi. / Vorbise bine, aproape că îi impresionase pe toţi cei prezenţi.2).
Circumstanţiala concesivă cu centru verbal infinitival prezintă similitudini cu circumstanţialele
modală şi condiţională nonfinite, iar cauzele pot fi: caracterul nespecializat (nespecific) al
relatorului fără a, absenţa corelativelor sau, uneori, topica şi punctuaţia. Compară: Maria a
participat la concurs, fără a se fi înscris., unde propoziţia nonfinită este substituibilă prin astfel,
indicator al circumstanţei modale sau prin chiar şi aşa / cu toate acestea, indicator al circumstanţei

1
În Ciompec (1985: 19) se vorbeşte despre valoarea modală a lui aproape. De obicei, structura aproape de a se
construieşte cu verbul a fi: Era aproape de a-l lovi. Suntem aproape de a termina lucrarea. În GLR (1963/1966 I: 322-
333), se admite calitatea relaţională a lui departe de şi aproape de numai când au sens spaţial. Alteori, sunt tratate ca
îmbinări libere: adverb + complement indirect – vezi GLR (1963/1966 II: 162); Ciompec în LRC (1974 I: 92); Ciompec
(1985: 20).
2
În ultimul enunţ, dacă nu se acceptă statutul conjuncţional al lui aproape să, interpretarea sintactică este: PP + PP +
SB.
136
concesive. Aplicându-se testul de verificare (de diagnosticare) (v. supra 2.2.3.2.), se constată că
propoziţia nonfinită nu poate contracta relaţia de coordonare cu regenta: *Maria a participat la
concurs şi nu se înscrise. Prin urmare, subordonata infinitivală are valoare circumstanţială
concesivă. Un alt test constă în transpunerea propoziţiei nonfinite într-o propoziţie finită cu
indicativul în structură şi înlocuirea lui fără a prin conjuncţia specializată deşi: Maria a participat
la concurs, deşi nu se înscrise. Confuzia cu condiţionala se exclude, pentru că fără a nu comută cu
dacă: *Maria a participat dacă nu se înscrise.
2.5.4. Subordonata nonfinită concesivă preferă antepunerea în raport cu regenta şi se desparte prin
virgulă. Poate apărea şi în postpoziţie ori intercalată: Fără a-mi mai bate capul cu toate
problemele din firmă, tot mă simt foarte stresat. Totuşi plecase, fără a fi primit un răspuns. Cei
doi fraţi, chiar şi fără a fi avut acordul părinţilor, au plecat la mare. Călin şi Adrian, departe de
a-şi fi duşmani, nu se agreează deloc. Concesivele introduse prin departe de a preferă să stea în
faţa regentei. Indiferent de realizare, propoziţia concesivă se izolează de restul enunţului.

2.6. Circumstanţiala condiţională

2.6.1. Subordonata condiţională infinitivală este proiecţia propoziţională care exprimă condiţia
sau ipoteza (presupoziţia) de a cărei îndeplinire depinde desfăşurarea unui proces ori existenţa
caracteristicii determinate.
Din punct de vedere semantico-pragmatic, se disting două tipuri de condiţionale: (a) condiţionale
propriu-zise (prototipice), când relaţia de inferenţă (presupoziţia) se stabileşte între două procese
(În caz de a nu reuşi Sidonia la facultate, o voi angaja la firma noastră. Fără a se implementa
foarte curând decizia Consiliului de administraţie, problemele se vor agrava.), respectiv (b)
condiţionale metadiscursive, când subordonata exprimă atitudinea emiţătorului cu privire la
procesul comunicat în matrice, tip extrem de rar întâlnit cu verb la infinitiv în poziţie predicativă
(În caz de a nu mă înşela memoria, mama era născută pe 12 iulie 1957, iar tata pe 26 ianuarie
1952.).
2.6.2. Ca regente pot funcţiona:
(1) verbe şi locuţiuni verbale (în special cele cu valoare ipotetică):
• condiţional – Consider că te-ai compromite, în caz de a-i lua şi tu apărarea. Fără a-l fi
anunţat în prealabil, nu l-aş fi deranjat.
• conjunctiv – Soţia obişnuieşte să mă sune în caz de a întârzia.
137
 • indicativ – În caz de a-l fi întâlnit, îi spuneam totul. Vom apela la autorităţi în caz de a fi în
pericol siguranţa copilului.
• imperativ – Nu te prezenta la examen fără a te fi pregătit temeninic!
(2) adjective: Georgiana este întotdeuna disponibilă în caz de a se întâmpla ceva.
(3) adverbe: În caz de a nu fi fost Ionel un om încăpăţânat, i-aş şi vorbit mult mai autoritar.
(4) interjecţii: Hai la noi în caz de a nu te simţi bine.
2.6.3. Condiţionala cu centru verbal infinitival se poate introduce prin adverbializatorii în caz de a
(specializat), fără a (nespecializat), la care se adaugă câteva grupări cvasilocuţionale specializate,
compuse din prepoziţia în / cu + un substantiv abstract articulat definit + de + a: cu condiţia de a,
în eventualitatea de a, în cazul de a (ca variantă pentru în caz de a), în ipoteza de a. Statutul
acestora este interpretabil. Pe de o parte, sunt analizate ca structuri nerelaţionale, disociabile într-un
circumstanţial condiţional (cu condiţia, în eventualitatea, în cazul, în ipoteza) şi o subordonată
atributivă introdusă prin de a1. Pe de altă parte, sunt tratate ca perifraze (locuţiuni) prepoziţionale /
conjuncţionale „cu specializare absolută”2. C. Dimitriu (1999/2002 II: 1449) pledează pentru
recunoaşterea calităţii relaţionale a întregii structuri, explicând că „substantivele din îmbinările
stabile reprezentând perifrazele prepoziţionale cu specializare absolută pentru circumstanţialul
condiţional indicate mai sus [în ipoteza, în cazul, cu condiţia, în caz de – n.n.] pot îndeplini funcţia
de circumstanţial condiţional şi în îmbinări libere, dar numai atunci când (nearticulate hotărât sau
articulate hotărât) se află în acuzativul cu în sau cu şi au o determinare atributivă: în ipoteza
aceasta / în această ipoteză, totul devine limpede; cu o neînsemnată condiţie / cu condiţia
adăugată de X, amendamentul devine rezonabil.”
Considerăm acceptabilă această variantă „de mijloc”, întrucât şi alte locuţiuni (prepoziţionale,
conjuncţionale, interjecţionale etc.) specializate au în structură forme gramaticale „pline” semantic
care pot funcţiona individual: înainte de a veni, dar a venit înainte; Doamne fereşte!, dar ajută-
mă, Doamne!; vorbea te miri ce, dar te miri adeseori. Chiar mai mult, locuţiunea înainte de a
prezintă particularitatea că adverbul din structură acceptă mărcile gradării şi diverse dislocări prin

1
Vezi GLR (1963/1966 II: 196); Avram (1997: 390-391, 448); Irimia (2000: 452); ELR (2001: s.v. condiţional);
Merlan (2001: 135); Neamţu (2001); Felecan (2002: 219, 221); GALR (2005 II: 556);.
2
Vezi Dimitriu (1999/2002 II: 1450, 1449-1454). În DEX (1998: s.v. condiţie), cu condiţia (să)... este interpretat ca
locuţiune conjuncţională cu sensul „numai în cazul că..., cu obligaţia să...”, recunoscându-se indirect statutul locuţional
al grupării cu condiţia de a.
138
determinări de tip circumstanţial: mai înainte de a, cu mult înainte de a, cu trei ore înainte de a. Cf.
şi alte situaţii: de câte ori / de oricâte ori; fără a / fără însă a, pe lângă însă a, departe însă de a1.
Evaluând faptele din perspectiva dinamicii limbii, se constată procesul de gramaticalizare, de
specializare continuă a grupărilor în discuţie. Tranziţia grupărilor cu substantivele caz, intenţie,
ipoteză, eventualitate în structură spre clasa conjuncţiei este admisă şi în GALR (2005 II: 557, 213-
216). Argumentele sunt:
• aceste substantive apar în construcţii stereotipe, în „clişee sintactice” care tranzitează „de la
grupuri prepoziţionale cu o anumită autonomie către structuri locuţionale” (GALR 2005 II: 557);
• posibilitatea combinării substantivelor cu elemente relative, „semn că elementul relativ se află
probabil într-o fază de tranziţie către statutul de conjuncţie” (GALR 2005 II: 215): Intervenţia
militară din Irak (...) va repoziţiona Rusia ca furnizor de petrol în cazul în care cele două state vor
stabili un regim de administrare a Orientului Mijlociu.
• substantivul nu se flexionează: *cu o condiţie de a, *în eventualităţile extreme de a, *în
ipotezele de a2;
• gruparea în cazul în care cunoaşte variante conjuncţionale: în caz că (+ verb finit) / în caz de a
(+ verb nonfinit) / în caz să (+ verb nonfinit), respectiv varianta cu relativ adverbial în structură în
cazul când.
În ipoteza de a funcţionează cu două valori semantice: cu valoare condiţională (În ipoteza de a
mă ajuta, atunci voi considera prieten.) şi cu valoare concesivă ((Chiar şi) în ipoteza de a fi fost
acceptat la acea universitate, tot nu l-aş fi lăsat.).
2.6.4. Din punctul de vedere al topicii şi al punctuaţiei, condiţionala cu centru verbal infinitival
manifestă o preferinţă pentru antepunere faţă de regentă, dar poate sta şi în postpoziţie sau
intercalată, iar izolarea se impune doar când propoziţia nonfinită este antepusă ori intercalată: Fără
a-mi spune tu, nu aveam de unde şti. În caz de a lua conflictul amploare, sunaţi-mă. Nu porni la
drum fără a avea harta la tine. Se pare că voi toţi, fără a fi sancţionaţi, nu vă veţi linişti.
Adverbele corelative atunci, apoi apar rar, iar, când sunt lexicalizate, condiţionalele nonfinite
1
Analizând locuţionile conjuncţionale, inclusiv cele cu substantiv în structură, Mioara Avram (1997: 287) admite:
„Numărul locuţiunilor conjuncţionale este mare şi greu de precizat, din cauza lipsei unei delimitări nete între locuţiuni
şi îmbinări libere”, adăugând că, în cazul locuţiunilor cu substantiv în structură, articularea formei nominale slăbeşte
unitatea grupului. Printre grupările cu statut controversat enumeră îmbinări dezvoltate (având în vedere că, dat fiind că,
prin aceea că, faptul că) şi „îmbinări complexe” (datorită faptului că, prin faptul că, în ciuda faptului că, cu condiţia
să, în cazul / eventualitatea / ipoteza că, sub pretext(ul) că).
2
În exprimarea neîngrijită, se reperează structura în eventualitatea cazului.

139
preferă antepunerea în raport cu regenta: În caz de a pleca la vie, atunci chemaţi-ne şi pe noi.
Condiţionala introdusă prin gruparea cvasilocuţională cu condiţia de a urmează regentei, semn al
coeziunii semantico-sintactice a substantivului cu verbul din regentă: Îţi vom cumpăra un
calculator nou cu condiţia de a fi cuminte.1

2.7. Circumstanţiala consecutivă

2.7.1. Circumstanţiala consecutivă cu centru verbal infinitival este subordonata nonfinită care
exprimă rezultatul procesului exprimat în regentă sau consecinţa 2 unei caracteristici din propoziţia
regentă şi implică existenţa unui grad de intensitate.
Deşi are caracter suprimabil, subordonata consecutivă nu este izolată de restul enunţului, semn al
coeziunii semantice strânse3. Cauza acestei coeziuni puternice, specifică complementului şi nu
circumstanţialului, o reprezintă faptul că subordonata specifică o consecinţă imediată, apreciată ca
reală sau virtuală (posibilă), implicând, în acelaşi timp, diferite grade de intensitate, superlative:
Vorbeşte deosebit de frumos spre a nu-ţi plăcea. Îl iubeşte din cale-afară de mult pentru a nu-i
face pe plac. ori nonsuperlative: Era destul de speriat pentru a-i mai arde de prostii. Nu-l credeam
într-atât de disperat până la a se gândi la sinucidere.
Relaţia de subordonare consecutivă prezintă similitudini cu coordonarea concluzivă, însă, în timp
ce coordonarea exprimă un raport de consecinţă simplu, adică priveşte numai procesul din regentă,
subordonarea consecutivă vizează intensitatea desfăşurării procesului (Nagy 2005: 254-259) 4.
Compară: Mi-a vorbit mult, prin urmare m-a scos din sărite. vs Mi-a vorbit atât de mult până la
a mă scoate din sărite.; Era (foarte) frumoasă, deci nu trecea neobservată. vs Era prea frumoasă
pentru a trece neobservată.
2.7.2. Adverbializatorii propoziţiei consecutive cu infinitivul în structură sunt: pentru a, spre a5,
până (la) a, iar în poziţia de regent pot apărea:
(1) verbe şi locuţiuni verbale:
1
Vezi şi exemplul din Dimitriu (1999/2002 II: 1451): îl ajut, CU CONDIŢIA DE a te avea alături şi pe tine.
2
Pentru o descriere semantico-sintactică a noţiunilor de rezultat şi consecinţă, a se consulta Nagy (2005: 254-259).
3
Ideea solidarităţii puternice dintre circumstanţiala consecutivă şi regentă apare în Merlan (2001: 145), unde este
atribuită morfemelor discontinue cu adverbe cantitative în structură (atât de, aşa de), adverbe care integrează cele două
proiecţii propoziţionale. Cum aceste morfeme indică grade de intensitate, subordonatele consecutive s-ar apropia de
propoziţiile comparative. Pentru opinia contrară, vezi Nagy (2005: 366).
4
Cf. şi GALR (2005 II: 569).
5
La Dimitriu (1999/2002 II: 1439, 1441) valoarea circumstanţială consecutivă apare exclusiv la nivelul frazei, ca
proiecţie propoziţională introdusă prin adverbializatorii pentru a, spre a. Tot ca propoziţii nonfinite consecutive sunt
tratate la Nagy (2005: 366, nota 621).
140
 • condiţional – În locul tău, i-aş spune totul, până la a-l lăsa fără cuvinte.
• conjunctiv – Ştia să ne bată la cap, până la a ne scoate din sărite.
• indicativ – De multe ori vorbeşte, până la a se pierde în detalii.
• imperativ – Nu te prezenta la examen fără a te fi pregătit temeninic!
(2) adjective: Eram prea obosit, pentru a mai fi atent la discuţia lor.
(3) adverbe: Lucian câştiga suficient, spre a-şi permite anual un concediu în stăinătate.
(4) interjecţii: Pasărea zbrr în pădure, spre a nu mai fi altul văzută.
2.7.3. În regenta consecutivei, este lexicalizat adeseori un grup adjectival sau adverbial gradabil
prin destul, prea, aşa, atât(a), astfel, într-atât(a), îndeajuns, suficient, unele urmate de postpoziţia
de, sau sunt lexicalizate grupări de tipul în aşa fel, în aşa grad, în aşa hal, în aşa chip, la
asemenea, la astfel de: Dar acest prieten sau cunoscut (cât de înşelător este cuvântul acesta!) e
prea aproape de tine pentru a te putea judeca, simţindu-se înclinat să creadă că, dacă mănânci
precum o face el, îţi este egal. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 67) Cu toţii erau destul de
maturi, spre a înţelege situaţia. Marius cânta atât de bine, până la a-l emoţiona şi pe cel mai
insensibil ascultător. Culorile sunt prea estompate, pentru a se distinge nuanţele. În aşa hal
decăzuse, până la a fi fost concediat. S-a comportat cu o asemenea aroganţă, până a fi ajuns de
nerecunoscut.
În studiul dedicat infinitivului românesc, I. Diaconescu (1977) nu descrie realizarea poziţiei
sintactice de circumstanţial consecutiv, deşi funcţia este identificabilă în unele exemple: Modest
până a roşi... n-a bănuit niciodată că era un scriitor de mare merit. – Ghica; Această primă
aparenţă e destul de tenace şi face să plutească deasupra întregului senzaţia de improvizaţie şi
enunţuri cuprind substitute infinitivale ale circumstanţialului consecutiv: [Fiind într-atâta de]
modest până a roşi (...); (...) chiar [într-o asemenea măsură / în aşa măsură / într-atâta] până la a
lăsa (...). Ideea de gradaţie poate fi exprimată în context sau implicită, precum în aceste enunţuri.
Factorul decizional aparţine intenţiei emiţătorului. Compară: Băuse suficient de mult, până a i se fi
făcut rău. vs Băuse [Ø], până a i se fi făcut rău. Unele realizări ale consecutivei infinitivale sunt
încadrate de autor la clasa de substituţie a atributului verbal (Dar neavând destulă putere spre a o
ţine, ţăranii o lasă şi se retrag. – N. Bălcescu) sau a circumstanţialului de scop (Suntem oare destui
şi destul de puternici spre a ne împotrivi singuri la toată puterea Turcilor? – N. Bălcescu1). Şi

1
Apud Diaconescu (1977: 202-204).

141
unele construcţii introduse prin pentru a care exprimă un raport de consecuţie sunt încadrate la
realizările circumstanţialului de scop (Trebuiau să aibă destulă cunoştinţă de cauză pentru a afla
îndată paternitatea ilustră a exemplelor citate. – T. Maiorescu), consecinţa fiind asimilată ca o
nuanţă a ideii de finalitate (Nu eşti un nume cu suprafaţă politică pentru a însămna o slăbire a
partidului. Ne găsim azi în stăpânirea unei metode sigure... pentru a stabili istoria externă a unei
literaturi.)1.
Când în regentă apare ideea de superlativ introdusă prin prea, foarte, extrem de, construcţia
infinitivală prezintă particularitatea de a impune citire afirmativă dacă infinitivul are aspect negativ,
respectiv o citire negativă dacă infinitivul are aspect afirmativ. Compară realizarea nonfinită Dl
M.C. era foarte pregătit pentru a nu fi obţinut postul. cu propoziţia finită echivalentă: Dl M.C.
era foarte pregătit, încât a obţinut postul. sau Dl M.C. era prea tânăr pentru a fi obţinut postul.
vs Dl M.C. era prea tânăr, încât nu a obţinut postul. Similar funcţionează construcţiile nonfinite
cu centru verbal conjunctival.
2.7.4. Întrucât exprimă un efect al unui proces sau al unei caracteristici din regentă, subordonata
consecutivă este postpusă regentei.
În condiţii de tematizare forte, circumstanţiala consecutivă cu centru verbal infinitival poate fi
antepusă regentei, situaţie în care se impune izolarea prin virgulă, respectiv prin intonaţie: ↑ Spre a
mai lucra ↑(#), era preá / múlt prea obosit. ↑ Spre a-l fi convins ↑(#), era destúl de târziu. ↑ Până
a-l aduce în pragul disperării ↑(#), atấta l-a manipulat. ↑ Până la a-i face să îşi vândă casa↑(#),
pấnă într-acolo / aşá de departe s-a ajuns. În aceste tipare sintactice (puternic tematizate),
lexicalizarea componentelor care indică intensitatea procesului / caracteristicii sunt obligatorii.

2.8. Circumstanţiala opoziţională

2.8.1. Circumstanţiala opoziţională cu centru verbal infinitival este proiecţia propoziţională care
se realizează în structuri binare sau ternare, exprimând o relaţie semantică de opoziţie faţă de un
component din regentă: În loc de a mă delecta precum amicii mei, eu am de învăţat. În loc de a fi
venit Alfred, m-am pomenit cu Marc la uşă. Comisia a preferat compromisul tăcerii, în loc de a
spune adevărul.
Similar circumstanţialelor opoziţionale cu centru verbal conjunctival sau cu centru verbal finit,
opoziţionala infinitivală intră: a. fie într-o relaţie binară, când opoziţia se constituie între două
1
Vezi Diaconescu (1977: 197-198).
142
procese. În loc de a mă ajuta, se plimbă. În loc de vizita oraşul, doarme toată ziua., b. fie într-o
relaţie ternară, când opoziţia implică trei componente, (1) regentul (verbal, adjectival, adverbial
sau interjecţional), (2) construcţia opoziţională (opozantul) şi (3) un al doilea component din
regentă faţă de care se stabileşte relaţia de opoziţie (opozatul). Opozatul poate ocupa, din punct de
vedere sintactic, diverse poziţii sintactice: (subiect) Să meargă Maria, în loc de a merge tu!;
(complement direct) În loc de a-şi face prieteni, îşi face duşmani!; (nume predicativ) S-a făcut
inginer, în loc de a urma medicina.; (circumstanţial de loc) În loc de a veni la noi, Ela a plecat la
cinematograf. etc.
Construcţiei opoziţionale îi corespunde în planul coordonării relaţia adversativă 1. Diferenţa
specifică şi suficientă se află la nivelul realizării relaţiei sintactice: (subordonare opoziţională) În
loc de a învăţa, m-aş uita la un film bun. vs (coordonare adversativă) Nu aş învăţa, ci m-aş uita la
un film bun. Dacă în subordonata opoziţională verbul apare întotdeauna la forma afirmativă, în
construcţiile coordonate adversativ verbul ia forma negativă. Echivalenţa dintre subordonarea
opoziţională şi coordonarea adversativă se manifestă în plan semantic2.
2.8.2. Regentul subordonatei opoziţionale poate fi:
(1) un verb sau o locuţiune verbală la un mod finit sau nonfinit:
• indicativ – În loc de a ne fi alături, Paul ne-a părăsit.
• condiţional – În loc de a tăcea, mai bine ne-ai povesti ceva.
• conjunctiv – Copilul vroia să se joace în continuare, în loc de a se apuca de studiu.
• imperativ – Mănâncă, în loc de a tot comenta!
• infinitiv –Dorinţa sa de a urma o facultate, în loc de a pleca la cules de căpşuni în
străinătate, nu o ştiu decât cei apropiaţi.
• gerunziu absolut – Tăcând, în loc de a se apăra în faţa colegilor, Maria şi-a pierdut
din credibilitate.
• participiu absolut – Rămaşi la petrecere până târziu, în loc de a-şi vedea fiecare de casă,
tinerii au fost implicaţi într-un scandal.
• supin – A preferat să meargă la pescuit, în loc de a ne însoţi la vânătoare.

1
Pentru asemănări şi deosebiri semantico-gramaticale şi pragmatice ale coordonării adversative şi ale subordonării
opoziţionale, a se vedea: GLR (1963/1966 II: 200, 332); Dimitriu (1999/2002 II: 1467-1468); GALR (2005 II: 577).
2
În acest sens, în GLR (1963/1966 II: 200), se afirmă: „(...) raportul de subordonare opoziţională este echivalent din
punctul de vedere al sensului, cu un raport de coordonare adversativă (...). Construcţia în care apare în loc de poate fi
transpusă într-o construcţie adversativă de tipul: nu... ci.” Ideea este reluată în GLR (1963/1966 II: 332).
143
 (2) adjective: În loc de a-l încuraja, Ela a manifestat o atitudine extrem de indiferentă.
(3) adverbe: Amândoi s-au comportat distant cu Petrică, în loc de a-l susţine.
(4) interjecţii: În loc de a te tot plânge, hai mai bine la treabă!
2.8.3. Pe lângă locuţiunea conjuncţională specializată în loc de a, circumstanţiala opoziţională cu
centru verbal infinitival se introduce prin adeverbializatori precum:
• departe de a (falsă „cumulativă”1): Departe de a-mi fi prieten, Ion este un înverşunat
contestatar al lucrărilor mele. Departe de a fi venit vara, era chiar foarte cald pentru această
perioadă.;
• fără a2 (falsă „modală”): A participat la competiţie, fără a ieşi învingător. L-a citat pe
Nicolae Manolescu, fără a-l cita şi pe Eugen Simion.;
• pentru a (falsă „finală”): Era foarte vesel la început, pentru a plânge la sfârşit.
• spre a (falsă „finală”): Îl ştiam om de treabă, spre a-mi schimba părerea ulterior.
Construcţiile opoziţionale introduse prin departe de a, fără a, pentru a, spre a apar şi sub
denumirea de fals concesive / fals modale / fals finale, deoarece se apropie de alte valori
semantice3.
Distingem două tipare sintactice ale opoziţionalei nonfinite infininitivale care selectează în poziţia
de adverbializator pe departe de a:
1. Construcţii opoziţionale care funcţionează, în plan semantic, analogic coordonării adversative
introduse prin însă / dar4: Departe de a-mi fi prieten, Ion este un înverşunat contestatar al
lucrărilor mele. ≡ Ion nu îmi este prieten, dar este un înverşunat contestatar al lucrărilor mele.
Similar, funcţionează subordonatele opoziţionale introduse prin pentru a, spre a, fără a: Discuţiile
au fost amiabile la început, pentru a lua curând o altă turnură. ≡ Discuţiile au fost amiabile la
început, dar au luat o altă turnură curând.

1
În GALR (2005 II: 576), construcţia opoziţională introdusă prin departe de a este greşit interpretată ca „fals locală”:
Departe de a o aproba, ei chiar au contrazis-o categoric., deoarece departe de a şi-a pierdut, în acest context,
semnificaţia locală.
2
Circumstanţiala opoziţională cu fără a, cu varianta arhaică fără de a, apare la Diaconescu (1977: 191-192): Să aibă a
strănge mila mânăstirii şi, fără dă a nu opri măcar un ban. – Arhiva Mânăstirii Hurezului; Să am moartea drept
plăcere // Şi să sufăr cu tăcere // Făr’ d-a nu mă supăra. – Poeţii Văcăreştii; Ne-am ferit de orice invective, fără însă a
ne abate niciodată a spune adevărul. – Ghica; Robul a scris-o, Domnul o citeşte // Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei /
Zace mânia bunilor mei. – T. Arghezi.
3
Vezi GLR (1963/1966 II: 333-335); Dimitriu (1999/2002 II: 1468-1469); GALR (2005 II: 576-578); Nagy (2005:
333).
4
Cf. şi Avram (1997: 392).
144
 2. Construcţii opoziţionale în care departe de este analog semantic raportului adversativ
exprimat prin nu... ci1: Departe de a o aproba, ei chiar au contrazis-o categoric. ≡ Ei nu au
aprobat-o, ci chiar au contrazis-o categoric. Opoziţionalele nonfinite cu adverbializatorul
specializat în loc de a se încadrează, de asemenea, la acest tipar sintactic: În loc de a citi, Eusebiu
pierdea vremea pe internet. Eusebiu nu citea, ci pierdea vremea pe internet.
2.8.4. În GLR (1963/1966: 335), se descrie ca o construcţie specială „propoziţia opoziţională cu
nuanţă comparativă”, exemplificându-se prin construcţii cu conjunctivul în structură (care comută,
în orice context, cu infinitivul): În loc să râzi de alţii, mai bine râzi de tine. În loc să te plimbi,
citeşti. Aşa-numita propoziţie opoziţională comparativă, ar avea ca particularităţi:
a. echivalenţa semantică a locuţiunii conjuncţionale în loc să cu decât să;
b. locuţiunii conjuncţionale i-ar corespunde în regentă „ideea de «mai bine», exprimată prin
adverbe la gradul comparativ: mai bine, mai degrabă, mai curând sau subînţeleasă”;
c. regenta este o propoziţie imperativă, iar predicatul se află la modul imperativ sau la
conjunctiv, comparativul fiind exprimat sau neexprimat, respectiv la modul condiţional cu
lexicalizarea obligatorie a comparativului.
În această interpretare se omite tocmai faptul că „nuanţa” semantică comparativă este o
particularitate intrinsecă a circumstanţialului opoziţional care, prin definiţie, stabileşte o opoziţie,
altfel spus o deosebire pe baza unui raport de comparaţie. Raportul comparativ este evident în
construcţiile opoziţionale binare, care privesc cele două procese (din regentă, respectiv din
subordonare): În loc de a dormi, Ion se joacă pe calculator. De altfel, în GALR (2005 II: 575) nici
nu se vorbeşte despre o asemenea valoare sau „nuanţă” comparativă a circumstanţialei opoziţionale,
valoare recunoscută ca specifică pentru realizarea acestei poziţii sintactice2.
2.8.5. Din punctul de vedere al topicii şi al punctuaţiei, circumstanţiala opoziţională introdusă prin
în loc de a este liberă faţă de regentă şi se izolează, de regulă, prin virgulă. Pauza în exprimarea
orală, redată prin conturul intonaţional, marcată formal prin virgulă, se constituie ca indice al
relaţiei logico-semantice exprimate, şi anume opoziţia.

1
În GALR (2005 II: 577), acest tipar sintactic este singurul menţionat.
2
„Circumstanţialul opoziţional se poate realiza şi în structuri binare, cu condiţia ca opoziţia să privească fie centrul
verbal al celor două structuri (manifestându-se prin distincţia afirmativ / negativ – Citeşte o carte în loc să nu faci
nimic toată ziua! – sau prin antonime [s.n.] – Munceşte în loc să trândăveşti!), fie grupul verbal în ansamblu, ca
unitate (În loc să citească romane, citeşte filozofie.)”. - GALR (2005 II: 575)
145
 Construcţiile opoziţionale cu departe de a în poziţia de adverbializator au topică fixă, fiind
întotdeauna antepuse propoziţiei regente, şi sunt izolate în mod obligatoriu prin virgulă.
Opoziţionalele introduse prin fără a preferă postpunerea, iar izolarea are caracter facultativ. De
asemenea, opoziţionalele cu pentru a, spre a sunt postpuse, în orice context, regentei.

2.9. Circumstanţiala cumulativă

2.9.1. Circumstanţiala cumulativă nonfinită, cu centru verbal la infinitiv, este proiecţia
propoziţională care se realizează în structuri binare sau ternare, specificând, în cadrul unei relaţii
semantice adjonctive (de adiţionare), obiectul, caracteristica, circumstanţa sau procesul căruia i se
adaugă alt obiect, caracteristică, circumstanţă sau proces din regentă: Pe lângă a avea bani, Ion
avea şi un suflet mare. Dincolo de a fi frumoasă, Patricia era şi foarte inteligentă. În afară de a fi
angajat la şcoală ca profesor, Alfred mai lucra la propria firmă. Pe lângă a cânta operetă, Maria
mai şi învăţa foarte bine. În plus de a-mi fi prietenă, Iza îmi este şi vecină.
Dacă în structurile binare relaţia adjonctivă implică cele două procese, din regentă şi din
subordonată (Dincolo de a o respecta, o şi iubesc.), în structurile ternare cumulul semantic implică
trei componente: (1) regentul (verbal, adjectival, adverbial sau interjecţional), (2) propoziţa
cumulativă (cumulantul) şi (3) elementul adiţionat exprimat în regentă (cumulatul) (Pe lângă a fi
profesor, Florin mai era şi pasionat de albinărit.). În structurile ternare, cumulatul (termenul de
referinţă) poate ocupa diverse poziţii sintactice: (nume predicativ) Dincolo de a absenta mult de la
cursuri, Andrei mai era şi impertinent., (predicativ suplimentar) Pe lângă a părea Maria
mulţumită, o vedeam şi foarte schimbată., (complement prepoziţional) Pe lângă a fi împătimită de
arta fotografică, Iolanda era pasionată şi de antropologie., (circumstanţial de mod) Întotdeauna se
comportă manierat, pe lângă a se exprima literar. etc.
2.9.2. Ca element regent al circumstanţialei cumulative cu centru verbal infinitival funcţionează:
(1) verbe şi locuţiuni verbale la modul:
• indicativ – Primise şi cadouri, pe lângă a fi câştigat mulţi bani. Dincolo de a-l considera
directorul meu, îl preţuiesc ca prieten.
• conjunctiv – În afară de a fi un bun alpinist, îi place să joace fotbal.
• condiţional – Pe lângă a înota, aş practica şi surfingul.
• supin – Pe lângă a studia, avea şi de lucrat în gospodărie.
(2) adjective: Dincolo de a fi o apariţie editorială recentă, cartea era şi foarte interesantă.
146
 (3) adverbe: Pe lângă a fi vorbit neîntrebat, băiatul se şi comportase necivilizat.
(4) interjecţii: Pe lângă a-l mustra, mama pleosc şi o palmă.
2.9.3. Propoziţia circumstanţială cumulativă organizată în jurul unui infinitiv poate fi introdusă
prin locuţiunile conjuncţionale (adverbializatorii): (în) afară de a, pe lângă a, dincolo de a, (în)
plus de a1. Inventarul adverbializatorilor care introduc circumstanţiala cumulativă poate fi lărgit
dacă admitem şi câteva construcţii perifrastice cvasilocuţionale cu substantivul abstract faptul în
structură: în afara faptului de a, pe lângă faptul de a, la faptul de a. Asemenea „îmbinări complexe”
(Avram 1997: 287) pot fi tratate ca elemente subordonatoare ce funcţionează unitar, deoarece
substantivul abstract se aflăîntr-un stadiu avansat de gramaticalizare, comutând cu zero, fără a
modifica intenţia comunicativă a emiţătorului. Faptul comută şi cu demonstrativul neutral aceea
când verbul care îl urmează este finit: la aceea că, în afară de aceea că, pe lângă aceea că2. Pentru
construcţiile cu decât cumulativ, a se vedea infra Partea a III-a, Cap. al II-lea.
Construcţiile cumulative infinitivale cu la a / la faptul de a sunt rare şi livreşti: La a fi incult, mai
era şi arogant. La faptul de a face glume proaste, el era şi singurul care râdea. Tot în registrul cult,
prepoziţia la, în combinaţie cu (faptul / aceea) de a, structurează propoziţii nonfinite exclusiv
infinitivale care intră în clasa de substituţie a complementului prepoziţional (sau indirect 3, cum este
cunoscut în gramaticile tradiţionale): Nu te rezuma la a povesti romanul. A renunţat la a face pe
grozavul. Limitează-te la a vorbi numai de bine despre oamenii apropiaţi.
Corelativele circumstanţialei cumulative sunt (semi)adverbele: şi, mai, încă, care pot funcţiona şi
combinat: mai... şi, încă... şi, încă mai... şi, respectiv adverbele apoi (nici). Deşi pleonastice,
combinaţiile de tipul mai... şi, încă... şi sunt admise de normele limbii literare datorită clişeizării,
frecvenţei ridicate în aceste tipare sintactice4.
2.9.4. Topica circumstanţialului cu infinitivul în structură este liberă, cu preferinţă pentru
antepunere faţă de regentă. Construcţiile cu la a, la (faptul / aceea) de a funcţionează numai
antepuse. În privinţa punctuaţiei, cumulativele sunt, de regulă, izolate de restul enunţului.

2.10. Circumstanţiala de excepţie

1
(În) plus de apare în Ciobanu (1962: 379), Dimitriu (1999/2002 I: 754; II: 1471) ca locuţiune „cu specializare
absolută”.
2
Vezi Dimitriu (1999/2002 I: 772).
3
Vezi, pentru această valoare, şi Diaconescu (1977: 195).
4
Vezi GALR (2005 II: 585-586).
147
 2.10.1. Circumstanţiala de excepţie organizată în jurul unui infinitiv exprimă o relaţie semantică
de sustragere dintr-o totalitate şi se manifestă sintactic exclusiv în structuri ternare, compuse dintr-
un exceptat (termenul la care se referă excepţia), regentul (verbal, adjectival sau adverbial) şi
exceptantul (componentul sustras totalităţii).
2.10.2. Regentul exceptivei cu centru verbal infinitival poate fi:
(1) un verbe sau o locuţiune verbală la modul:
• indicativ – În afară de a verifica ultimele declaraţii, studiasem tot cazul. Afară de a se uita
la televizor, nu a făcut nimic.
• conjunctiv – Nu aveam ce să-i reproşez, în afara faptului de a vorbi mai puţin.
• condiţional – Aş face orice, în afară de a mă lua la harţă cu tine.
• infinitiv – În afară de a-l susţine moral, nu îl pot ajuta cu nimic.
• gerunziu (absolut) – Nerecunoscând nimic altceva, în afară de a fi fost martor la scandal,
Mihai a mai fost citat o dată în instanţă.
(2) un adjectiv: În afară de a fi câştigat la loterie, Diana nu se consideră realizată.
(3) un adverbe: În afară de a se fi enervat extrem de uşor, amândoi s-au comportat frumos.
2.10.3. Conectivele propoziţiei circumstanţiale de excepţie sunt1 (în) afară de a, în afara faptului
de a, cu excepţia de a, cu excepţia faptului de a, (pop., colocvial) (în) afară numai de a. Dincolo de
a poate introduce, de asemenea, subordonate de excepţie cu infinitivul în structură, dar regentul are
obligatoriu aspect negativ: Dincolo de a vorbi, nu făcea nimic. Pentru construcţiiile exceptive, a se
vedea infra Partea a III-a, Cap. al II-lea.
Corelativul propoziţiei exceptive este adverbul mai, când verbul din regentă are aspect negativ.
Îmbinările de tipul nimeni altcineva, nimeni altul, nimic altceva, niciun alt etc. funcţionează nu ca
structuri corelative, ci ca termeni de referinţă (exceptaţi)2.
2.10.4. Circumstanţiala de excepţie are topică liberă, putând fi antepusă sau postpusă regentei.
Punctuaţia depinde de gradul legăturii cu regentul, dar de cele mai multe ori subordonata exceptivă
se izolează de restul enunţului, în special când este antepusă regentei.

1
Vezi şi Dimitriu (1999/2002 II: 1476, 1478) unde se admit, în clasa adverbializatorilor exceptivi, şi grupările
cvasilocuţionale. Statutul locuţional al lui cu excepţia este recunoscut şi în Ciobanu (1957: 102, unde este integrată în
rândul locuţiunilor noi; 1962: 383); Teodorescu (1971: 474); Gruiţă (1976: 89).
2
Pentru detalii, vezi infra Partea a III-a, Cap. al II-lea.
148
 2.11. Circumstanţiala instrumentală (sau de mijloc)
2.11.1. Circumstanţiala instrumentală infinitivală este proiecţia propoziţională, cu caracter
facultativ, care specifică mijlocul de realizare a unui proces, selectând în poziţia de adverbializator
o locuţiune de tipul: prin a, cu a:
2.11.2. Regentul circumstanţialei instrumentale poate fi:
(1) un verb sau o locuţiune verbală la modul:
• indicativ – Vei scăpa de probleme prin a te pune pe treabă.
• conjunctiv – Puteai să începi cu a-ţi fi cerut scuze.
• condiţional – Prin a continua studiile, ai fi văzut ca o persoană de caracter.
• infinitiv – Dacă vroiam, puteam continua cu a face pe grozavul.
• gerunziu (absolut) – Făcându-i-se un mare deserviciu prin a fi fost făcute publice acele
documente, dl A.N. hotărâse să demisioneze.
• participiu (absolut) – Adormit suferindul prin a i se fi administrat calmante, familia era
mai liniştită.
• supin – Ar fi bine de conchis discuţiile prin a le mulţumi celor prezenţi.
(2) un adjectiv: Elena şi Sebastian erau deosebiţi prin a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Patricia era
irezistibilă prin a fi fost întotdeauna elegantă.
(3) adverbe: Amândoi s-au comportat exemplar prin faptul de a fi acordat atenţie fiecăruia
dintre cei prezenţi.
2.11.3. Verbele regente ale circumstanţialei instrumentale organizate în jurul unui infinitiv sunt
marcate, de regulă, din punct de vedere aspectual cu una din valorile semantice [+ Incoactiv] / [+
Continuativ] / [+ Terminativ]. Construcţiile au caracter livresc şi o frecvenţă scăzută în uzul
lingvistic, adverbializatorii prin a, cu a fiind de dată recentă în limbă, calchieri după construcţia
franceză: commencer / finir + par + infinitiv „a începe / a sfârşi + prin / cu + a + infinitiv”. I.
Diaconescu (1977) plasează aceste tipare sintactice la clasa de substituţie a complementului
indirect, precizând că regentul infinitivului este un verb aspectual (incoactic, durativ, finitiv): A
început cu a recunoaşte importanţa lucrării. (Diaconescu 1977: 171). Sfârşesc prin a nu vă
săruta mâna. – M. Eminescu; Sfârşise prin a se creştina şi a o lua de nevastă. – Z. Stancu;
Începând prin a exprima ceva, poezia sfârşeşte prin a se exprima pe sine. (Diaconescu 1977:
201).

149
 În GALR (2005 II: 510) este descris infinitivul legat cu prin (a), iar despre structuri de tipul cu /
prin aceea că (urmate de verb finit) se precizează că permit două interpretări: fie funcţionează ca
locuţiuni conjuncţionale specializate pentru a introduce o circumstanţială instrumentală, fie
componentele sunt disociate în analiză, iar proiecţia propoziţională determinantă este o subordonată
atributivă. În demersul nostru, aderăm la prima variantă şi extindem observaţia cu precizarea că
astfel de structuri sunt reperabile şi când verbul care le urmează este la modul infinitiv: prin aceea
de a, prin faptul de a (Prin faptul de a te fi răstit la mine, m-ai pierdut ca prieten. A greşit prin
aceea de a fi făcut unele afirmaţii neadevărate la adresa colegilor.).
Ca grupări cvasilocuţionale, aflate într-un stadiu avansat de gramaticalizare, funcţionează şi: în
baza faptului de a (În baza faptului de a fi condamnat pentru omucidere, i-au fost suspendate
majoritatea drepturilor civile.), graţie faptului de a (A reuşit la facultate, graţie faptului de a fi fost
un elev serios.), datorită faptului de a (Datorită faptului de a fi cunoscut în detaliu cazul, tânărul
avocat s-a descurcat foarte bine.).
2.11.4. Unele construcţii instrumentale se pot confunda cu alte poziţii sintactice. Când verbul
regent se află la modul condiţional, proiecţia infinitivală poate fi interpretată şi ca o condiţională,
deoarece structura cu infinitivul se poate transpune într-o construcţie cu verbul la condiţional, iar
prin permite substituirea prin dacă: Prin a continua studiile, ai fi mai bine văzut. > Dacă ai
continua studiile, ai fi mai bine văzut.
Subordonata instrumentală permite şi o citire modală: A scăpat prin a-şi fi cerut scuze. sau, în
alte contexte, mijlocul este confundat cu cauza: Datorită faptului de a fi cunoscut în detaliu cazul,
tânărul avocat s-a descurcat foarte bine.
2.11.5. Circumstanţiala instrumentală este liberă din punctul de vedere al topicii, cu preferinţă
pentru postpunere în raport cu regenta: Filantropica începe prin a reproduce, în primele 20 de
minute, aerul şi structura din American Beauty (...). (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 102)
Când stă în faţa regentei (tematizare forte), scopul emiţătorului este acela de a evidenţia mijlocul
prin care se realizează ori s-ar putea realiza procesul din matrice, iar izolarea este obligatorie: Prin
a te şti alături de mine, mă ajuţi enorm.

2.12. Circumstanţiala de relaţie (limitativă sau referenţială)

150
 2.12.1. Circumstanţiala de relaţie cu infinitivul în poziţia de predicat este modificatorul de tip
propoziţional care fie indică limitele de manifestare ale unui proces / ale unei caracteristici
descris(e) în regentă, fie specifică perspectiva din care este privit(ă) procesul / caracteristica.
Din punct de vedere semantic, nu este un constituent facultativ (v. şi GALR 2005 II: 522), pentru
că limitează sfera predicaţiei, o restrânge la una dintre manifestările ei (Insistă în a afla cât mai
multe despre colega sa.) sau o raportează la perspectiva din prisma căreia se constituie enunţul (În
ceea ce priveşte faptul de a-l tot critica, cred că îl ridici împotriva ta.).
2.12.2. Ca regente ale circumstanţialei de relaţie (referenţiale) funcţionează:
(1) verbe şi locuţiuni verbale la moduri finite şi nonfinite:
• indicativ – Se pricepe numai la a da indicaţii. Cât despre a se fi dus şi George la concert,
nu ştiu nimic.
• conjunctiv – E bine să insişti în a lucra cu toţii ca la carte.
• condiţional – Referitor la (faptul de) a divorţa sau nu, în locul tău, m-aş consulta
cu cei apropiaţi.
• gerunziu (absolut) – Discutându-se cu privire la a se înscrie sau a nu se înscrie Ion la
facultate, tot nu s-a luat o hotărâre.
(2) adjective: La a umbla haihui, acolo erau foarte pricepuţi.
(3) adverbe: M-am gândit mult, referitor la a-i spune sau nu a nu-i spune ce s-a întâmplat.
2.12.3. Adverbializatorilor la a, în a, li se adaugă o serie bogată de grupări (cvasi)locuţionale: cât
despre a1, în legătură cu a, apropo de a, vizavi de a, în ceea ce priveşte faptul de a, legat de a,
referitor la a, privitor la a, cu privire la a, relativ la a, referitor / relativ la faptul de a, în problema
de a, în chestiunea de a, din punctul de vedere al faptului de a. În GLR (1963/1966 II: 193), se
afirmă că, în literatura populară, poziţia de circumstanţial de relaţie se poate construi cu infinitivul
introdus exclusiv prin a: De numele d-tale am auzit, dar a vedea nu te-am văzut.
Tiparul sintactic al circumstanţialei de relaţie introduse prin în a apare, frecvent, în dependenţă de
un adjectiv2: Ela era foarte pricepută în a pregăti micul dejun. Mă consider bună în a-mi
consilia prietenii. Suntem interesaţi în a câştiga mult.

1
Vezi şi Nagy (2001: 367), unde se admite statutul de locuţiune prepoziţională al lui cât despre.
2
În aceste tipare sintactice, I. Diaconescu (1977: 193) identifică poziţia sintactică de „complement al adjectivului
(indirect sau de relaţie)”.
151
 Când prepoziţia în este cerută obligatoriu de verbul regent (restricţie prepoziţională), subordonata
infinitivală intră în clasa de substituţie a complementului prepoziţional: Totul constă / rezidă în a se
face alegerea cea mai bună. S-a specializat în a face proteze dentare.
2.12.4. Confuziile cu alte poziţii sintactice vizează completiva prepoziţională, anume cu acele
realizări sintactice în care prepoziţia în este subcategorizată de verbul regent ca obligatorie, situaţie
în care proiecţia propoziţională nonfinită cu infinitivul este, în mod obligatoriu, postpusă regentei.
În cazuri de tematizare forte, cu construcţia infinitivală antepusă regentei, prepoziţia în se regăseşte
adeseori în regentă, în combinaţie cu un anaforic pronominal, funcţionând în calitate de corelativ:
În a se face alegerea cea mai bună, în asta constă totul.
În cazul grupărilor (cvasi)locuţionale, se poate opta pentru interpretarea structurii ca element de
relaţie care funcţionează unitar, introducând o circumstanţială de relaţie ori componentele pot fi
disociate, propoziţia infinitivală fiind interpretată ca atributivă. Compară: [În ceea ce priveşte faptul
de a merge în concediu,] propoziţie nonfinită circumstanţială de relaţie [mai avem timp de gândire.] propoziţie principală vs
[În ceea ce priveşte faptul] circumstanţial de relaţie (în PP) [de a merge în concediu,] propoziţie nonfinită atributivă [mai
avem timp de gândire.] propoziţie principală
2.12.5. Topica circumstanţialei de relaţie este destul de liberă, preferând antepunerea faţă de
regentă când este introdusă prin grupări (cvasi)locuţionale. În dependenţă de verbe şi adjective
construite cu în a, la a, construcţiile infinitivale sunt postpuse şi neizolate. Realizarea sintactică cu
cât despre a în poziţia de adverbializator este întotdeauna antepusă şi, implicit, izolată faţă de
propoziţia regentă.

152
 Construcţiile gerunziale absolute

1. Caracterizare generală

1.1. Definiţia şi tiparul sintactic

Construcţia gerunzială absolută este propoziţia subordonată circumstanţială, izolată sau
izolabilă fonetic şi grafic, cu libertate de topică, introdusă printr-un adverbializator, având în
poziţia de predicat un verb la modul gerunziu cu posibilităţi combinatorii foarte largi, inclusiv un
subiect propriu, referenţial sau coreferenţial în raport cu cel al verbului regent.
Tiparul sintactic al construcţiei gerunziale absolute:
[ # (Catalizator tematic) + Gerunziu + Subiect (al ger.) + Determinanţi (ai ger.) # ]
Exemple: Totul se cutremura, lumea fugind disperată.
Chiar traducându-se acest tratat atât de cunoscut în Occident, mulţi tot nu
vor înţelege enigmele comunismului.
Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân. (I. Creangă,
Povestiri. Poveşti. Amintiri: 155)

1.2. Categorii verbale deictico-semantice ale gerunziului

1.2.1. Gerunziul este forma verbală nonfinită care exprimă ideea de procesualitate, prezentând
acţiunea ca reală de regulă (similar indicativului) şi funcţionând exclusiv ca termen sintactic
dependent. Conţinutul modal al gerunziului se constituie paradigmatic, prin categoriile verbale
deictico-semantice intrinseci, şi sintagmatic, prin combinarea cu un subiect propriu (exprimat sau
neexprimat), prin deictice temporale referenţiale şi relaţionale, prin clitice pronominale şi contextele
specific verbale în care apare.
Afinităţile semantico-gramaticale cu alte clase lexico-gramaticale (adverbul, substantivul,
adjectivul) sunt explicabile etimologic, prin contaminarea (interferenţele) gerunziului ablativ din
latină în –ando / -endo care funcţiona ca substantiv verbal, cu valorile participiului prezent activ,
inclusiv cu participiul absolut (Edelstein 1972: 9-15) 1. Conţinutul modal al gerunziului se constituie
1
De aici şi denumirile sub care apare în diverse gramatici mai vechi: participiul prezent (improprie etimologic),
gerundiu, gerunziu, participiu (pentru detalii, vezi Edelstein 1972: 17-18); participiu prezent („viind”) vs participiu
153
preponderent contextual prin coeziunile specifice manifestate în limitele construcţiei pe care o
organizează ca centru de grup. Gerunziul exprimă acţiunea ca reală, sigură, comutând cel mai
adesea cu indicativul: Simţindu-se şi el vinovat, a evitat să comenteze. = Pentru că se simţea şi el
vinovat, a evitat să comenteze.; Unii au plecat, alţii luându-le locul. = Unii au plecat, iar alţii le-
au luat locul.; Tot certându-vă, nu veţi ajunge la un numitor comun. = Dacă vă tot certaţi, nu veţi
ajunge la un numitor comun.
Semnificaţiile modale sunt induse prin sinonimiile gerunziului cu alte forme modal-temporale,
respectiv prin constituenţii (actanţiali şi nonactanţiali) pe care îi atage în structură în absenţa
categoriilor gramaticale cu înalt potenţial deictic, precum timpul, persoana, numărul. Spre deosebire
însă de celelalte forme nonfinite, gerunziul funcţionează exclusiv ca termen dependent, exprimând o
predicaţie secundă în cadrul unei construcţii propoziţionale nonfinite, absolute sau nonabsolute. În
cercetările lingvistice actuale, gerunziului i se recunoaşte funcţia sintactico-pragmatică specifică
„de asociere şi de ierarhizare: prin prezentarea unor acţiuni şi procese ca dependente de altele, prin
plasarea lor în fundal, ca circumstanţe ale altor acţiuni sau procese. Astfel, forma de gerunziu
realizează prin marcare morfologică cel mai general şi mai nediferenţiat tip de subordonare a unei
propoziţii reduse (un tip de predicaţie semantico-sintactică subordonată [...]).” (GALR 2005 I:
525)1.
Structural, forma nonfinită se construieşte din radical + sufixul de modalitate –ând, cu varianta
fonetică (alofonul) –ind. Formei gerunziale i se pot ataşa clitice adverbiale de negaţie (ne-) sau de
intensitate (mai, prea): nevăzând, nemaiputând, nedorind, nepreaînţelegând. Cliticul adverbial de
intensitate apare numai în prezenţa morfemului proclitic de negaţie: nemaivăzând vs *maivăzând;
nepreacitind vs *preacitind.

Observaţie. Din punct de vedere etimologic, ne- din structura gerunziului şi a participiului
este explicat din două perspective: fie ca împrumut slav (< ne-) (ILR2 1968: 320), fie ca formă
provenită din nu în poziţie neaccentuată (Guţia 1957).

În ceea ce priveşte negaţia, se disting două situaţii:

(a) Când gerunziului i se ataşează particula prefixală ne-, construcţia exprimă exclusiv negaţia şi
impune concordanţa negativă (dubla negaţie): Neştiind niciunul adevărul, m-am gândit să le explic
ce se întâmplase de fapt. Neanunţând pe nimeni de venirea lui, ne-am pomenit cu el acasă.

trecut („fiind venit”) în Tiktin (1945: 96).

1
Vezi şi Cornilescu (1997); Draşoveanu (1997); Nagy (2001); Dimitriu (1999/2002).
154
Necrezând niciodata nimic din cele spuse, Carmen nu era agreată de colegi. Posibilitatea
lexicalizării termenilor cu polaritate negativă (pronume, adverbe, adjective) plasează structurile
gerunziale, precum şi cele participiale (nedorit, neridicat, necitit, nerezolvat), cu morfemul (legat)
ne- în structură în planul negaţiei sintactice propoziţionale (GALR 2005 II: 708-709).
(b) Construcţia gerunzială este precedată de morfemul negativ nu: Nu pierzând vremea, ci
muncind, vei avea bani. Nu comentând, (ci apucându-te de treabă), vei termina mai repede. Nu
plângând vei trece peste aceste probleme. În aceste construcţii, nu avem de-a face cu o negaţie a
conţinutului predicativ (a propoziţiei), ci de o negaţie nonverbală, focalizantă, parţială, de
constituent (GALR 2005 I: 527; II: 709), negaţie care implică şi un raport de opoziţie faţă de un alt
constituent, exprimat sau neexprimat (Ciompec 1985: 53): Nu venind aici, ci rămânând acolo va fi
bine pentru toţi. Nu vrând să pari altceva vei fi respectat, ci schimbându-ţi comportamentul.
Asemenea tipare sintactice nu admit dubla negaţie pe lânga verbul la gerunziu: *Nu venind nimeni
aici, ... *Nu vrând nimic să pari altceva vei fi respectat, ...
Gerunziul este folosit la forma negativă de regulă când apare însoţit de cel puţin o complinire
sintactică: Nevorbind nimic, m-am plictisit. Necunoscând persoanele prezente, am stat puţin la
petrecere. În construcţiile izolate absolute, forma negativă apare frecvent: Neştiindu-se, era mai
bine pentru toţi. Nemâncând, s-ar putea să i se facă rău. (Chiar) neparticipând, i-am fost aproape.
Caracteristicile verbale ale gerunziului se constituie şi sintagmatic, prin posibilitatea de a
funcţiona ca centru de grup verbal, structurând o construcţie de tip propoziţional care se comportă
similar unei propoziţii subordonate. În calitate de cap de grup al unei construcţii absolute, gerunziul
intră în relaţie cu un subiect propriu, exprimat sau neexprimat, referenţial sau coreferenţial în raport
cu subiectul matricei (regentei) şi are toate complinirile posibile ale verbului la formă finită:
Nefiind văzut Ion ca unul dintre cei mai potriviţi lideri ai momentului, consiliul de administraţie
a decis amânarea alegerilor. Plecând copiii în tabără la Costineşti, bunicii le duceau dorul. Chiar
şi începând noul an şcolar în aceste condiţii, tot nu-şi dăduse băiatul la studii.
Cum forma nonfinită atribuie roluri tematice, funcţionând sintactic similar formelor verbale finite,
respectiv exprimând în cadrul construcţiilor absolute un raport logico-semantic de tip circumstanţial
similar propoziţiilor subordonate, gerunziul este mod verbal.

155
 Categoria deictică a modului poate fi privită în dublă ipostază (Irimia 2000: 213-216 ) 1: 1. ca o
categorie gramaticală, prin relaţiile de opoziţie care îi caracterizează structura specifică, atât în
planul semantic, cât şi în planul expresiei, respectiv 2. ca instrument gramatical, prin aceea că
exprimă categoria mai largă a modalităţii circumscrisă actului de comunicare.
Ancorarea situaţional-temporală a construcţiei gerunziale absolute, ca şi în cazul construcţiilor
participiale absolute, se constituie în absenţa elementelor subordonatoare, adică în mod inductiv.
Forma verbală nonfinită, prin extrapolare întreaga construcţie pe care o structurează, se relaţionează
prin aderenţă, similar adverbelor. Astfel, construcţiile gerunziale absolute pot fi privite ca proiecţii
propoziţionale superioare subordonatelor joncţionale, deoarece presupun un grad înalt de
abstractizare din punct de vedere semantic si sintactic.
Semnificaţia circumstanţială exprimată se deduce contextual, construcţia cu gerunziu în structură
„absorbind” adverbializatorul (conectivul interpropoziţional). În planul enunţării, utilizarea
construcţiilor absolute presupune ca emiţatorul sa fie un bun cunoscător al limbii. Folosirea corectă
a gerunziului circumstanţial nu neapărat ambiguizează enunţul / enunţarea, ci mai ales amplifică
expresivitatea, reuşind să specifice „nuanţe” (valori circumstanţiale) într-o formă concisă. Compară:
Pentru că / Odată ce au sosit musafirii, cu toţii ne-am aşezat la masă. vs Sosind musafirii, cu
toţii ne-am aşezat la masă. În lipsa semnalizatorilor (catalizatorilor tematici), de tipul cliticelor
adverbiale, al corelativelor etc., construcţia gerunzială permite lecţiuni multiple (în exemplul dat, o
citire temporală şi alta cauzală).
Indeterminarea semantică este maximă în construcţiile în care verbul regent este la indicativ-
prezent. De exemplu, în enunţul: Reanalizând şi eu problema în detaliu, realizez complexitatea
acesteia., unde se suprapun trei valori: cauzală, temporală si condiţională.
Gerunziul contractează relaţii de sinonimie cu modurile indicativ, conjunctiv, condiţional şi cu
timpurile acestora. Diferenţa specifică constă în faptul că forma verbală nonfinită se constituie ca
mod prin intermediul mijloacelor sintagmatice, şi anume contextual. Ideea de procesualitate este
aşadar indusă.
Regentul verbal al construcţiei gerunziale poate sta la:
1. indicativ – prezent: Venind toamna, avem multă treabă în grădină.
- viitor: ne vom intoarce acasă.

1
D. Irimia (2000: 214) plasează formele verbale nonfinite (infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul) în afara
modului, „întrucât nu exprimă conţinutul semantic specific acestei categorii.”
156
 - viitor anterior: Venind toamna, nu vor mai fi avut nici ei timp de pierdut.
- imperfect: Venind toamna, agricultorii erau foarte ocupaţi.
- perfect simplu: Venind toamna, trecui pe la ei pentru ultima dată în acest an.
- perfect compus: Venind toamna, a început şi noul an şcolar.
- mai-mult-ca-perfect: Venind toamna, băieţii se întorseseră de la bunici.
2. conjunctiv - prezent: Venind toamna, vreau să mă pun pe învăţat.
- perfect: Venind toamna, trebuie să fi mers şi el la Bruxelles.
3. condiţional – prezent: Venind toamna, m-aş apuca de facultate.
- perfect: Venind toamna, tot nu m-aş mai fi dus de la mare.
4. imperativ: - Venind toamna, apucaţi-vă de treabă!;
- conjunctiv cu valoare hortativă: Venind toamna, să ne pregătim
de culesul strugurilor!
5. prezumtiv – prezent: Venind toamna, va fi întelegând şi Petre motivul grabei mele.
- perfect: Venind toamna, vor fi înţeles şi ei cauza plecării sale.
Regentul construcţiei gerunziale poate fi şi:
• un adjectiv: (adjectiv calificativ propriu-zis) Spunându-se numai lucruri bune despre ea,
Elvira se simţea fericită.; (adjectiv participial) Cu toţii păreau satisfăcuţi,
cântând de bucurie.;
• un adverb: Directorul a vorbit simplu, dar frumos, toţi cei prezenţi emoţionându-se.
Încheindu-se şedinţa, Maria a plecat brusc.
• o interjecţie: Stabilindu-se detaliile, hai la treabă! Simţind prezenţa vânatorului,
iepurele ţuşti într-o scorbură.
Descriind sinonimia gerunziului cu alte moduri verbale, Matilda Caragiu (1957) se opreşte asupra
construcţiilor echivalente cu indicativul. Cercetătoarea asimilează punctul de vedere al lui I. Iordan
(1956: 410) care consideră că, dintre modurile personale, indicativul este cel mai puţin modal 1. În
ceea ce priveşte diferenţa dintre gerunziu şi indicativ propune un demers deductiv, pornind de la
enunţurile: Plimbându-mă pe bulevard, m-am întâlnit cu X. şi În timp ce mă plimbam pe bulevard,
m-am întâlnit cu X. Concluzia cercetătoarei este că structura cu verb la gerunziu „include în ea şi
relaţia (care în exemplul nostru este de circumstanţă temporală), pe când cea de-a doua [construcţia
1
Afirmaţia s-ar baza pe faptul că „realitatea, conţinutul indicativului, nu poate fi decât afirmată sau negată. Un element
subiectiv în sens strict (cu nuanţă afectivă sau emoţională, adică) nu intervine la acest mod, cum intervine sau poate
interveni la toate celelalte moduri.” - Iordan (1956: 410, apud Caragiu 1957: 67).
157
cu indicativul – n.n.] nu o poate exprima decât cu ajutorul unui adverb de relaţie, al unei conjuncţii
sau locuţiuni conjuncţionale.” (Caragiu 1957: 67)1.
Comentăm:
(a) Nu se precizează despre ce fel de relaţie este vorba, relaţie sintactică sau relaţie semantică,
iar explicaţia dintre paranteze: „care în exemplul nostru este circumstanţă temporală” trimite numai
la raportul logico-semantic exprimat prin gerunziu.
(b) În partea a doua a enunţului, „relaţia” vizează exclusiv planul gramatical, anume formele
gramaticale prin intermediul cărora se realizează legătura dintre regentă şi propoziţia subordonată
cu verb la indicativ în structură: adverbe de relaţie, conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale.
(c) Dacă interpretăm că în cazul construcţiei gerunziale autoarea se referă la relaţia sintactică cu
regenta, atunci trebuie, indirect, să acceptăm teoria potrivit căreia sufixul modal al gerunziului (-
ând / -ind) este expresia relaţiei, adică funcţionează ca element subordonator2.
(d) Continuând aceasta direcţie, ar însemna că morfemele gerunziale funcţionează, în cadrul
construcţiilor absolute ca adverbializatori, deci ca elemente subordonatoare, similar morfemului
discontinuu infinitival a sau conjunctival să3.
(e) Din (c) reiese că morfemele –ând / -ind participă morfologic la formarea modului gerunziu,
iar sintactic la exprimarea raportului de subordonare interpropoziţionale.
(f) Prin extrapolare, desinenţele participiale (Ø, -ă, -i, -e) ale formei verbale din construcţiile
participiale absolute ar cumula o multitudine de roluri: rol morfologic (ca desinenţe de gen şi
număr), rol sintactic (exprimarea cazului nominativ prin acordul cu propriul subiect), respectiv un
alt rol, de asemenea sintactic, ca elemente subordonatoare interpropoziţionale.
(g) Nu agreăm această teorie şi formulăm următoarele contraargumente:
• Sufixele modale ale gerunziului, respectiv sufixele modale şi desinenţele participiului sunt
exclusiv enclitice, ataşate radicalului.
• Elementele subordonatoare (prepoziţii, conjuncţii, relativizatori) se plasează în faţa
termenului subordonat: casă de piatră, vine şi pleacă, a zis că vine.

1
Referindu-se la tipul subordonării gerunziului / construcţiei gerunziale, Frieda Edelstein (1972: 12) are un punct de
vedere asemănător, asertând că forma verbală nonfinită „determină implicit”.
2
La aceasta concluzie se ajunge şi în Vasiliu, Golopenţia Eretescu (1969: 244); Pană Dindelegan (1999: 125), unde
faptele de limbă sunt evaluate din perspectiva gramaticii generativ-transformaţionale.
3
Vezi supra Construcţiile infinitivale pseudoabsolute 1.3.
158
 • A infinitival si să conjunctival precedă structura sintactică pe care o subordonează şi au
caracter discontinuu.
• În construcţiile în care să este dislocat de constituenţi infrapropoziţionali, poziţia iniţială este
suplinită de ca, precedat sau nu de alte elemente subordonatoare: Vreau ca Ion să vină. Venise
inainte ca acele hotărâri să fi fost făcute publice.
• Din punct de vedere etimologic a provine din prepoziţia latinească ad, deci tot conectiv.
• Contextual, in interiorul construcţiilor gerunziale şi participiale absolute pot fi lexicalizate
„urme” ale unor locuţiuni conjuncţionale: Chiar mutându-se din oraş, tot ne căutam. = Chiar
dacă / de se mutase din oraş, tot ne căutam.; Odată stabilite sarcinile, s-au apucat de lucru. =
Odată ce se stabiliseră sarcinile, s-au apucat de lucru.
• Construcţiile absolute, ca şi cele pseudoabsolute, sunt compliniri circumstanţiale,
apropiindu-se astfel de clasa adverbului. Cum adverbele se relaţionează de regent prin aderenţă
(parataxă), şi construcţiile absolute exprimă relaţii logico-semantice circumstanţiale prin simpla
adjoncţionare la propoziţia regentă. Compară: [Ajungând acasă,] circumstanţială de timp nonfinită m-am simţit
mai bine. vs [Atunci,] adverb de timp m-am simţit mai bine.
Gerunziul comută nu doar cu indicativul, ci si cu celelalte moduri 1, iar releţia de echivalenţă
(identitate) modală se instituie contextual (sintagmatic), în funcţie de verbul regent, de formele
deictice adverbiale sau nominale prezente în enunţ:
1. gerunziu = indicativ - prezent: Mergând la serviciu, mă întâlnesc adeseori cu Maria. = De
câte ori merg la serviciu, ...; Chiar ascultându-l, nu-l
înţeleg. = Chiar dacă îl ascult, ...
- viitor: Citind, vei întelege mai multe = Dacă vei citi, ...
- imperfect: Îndreptându-mă spre casă, m-am întâlnit cu Petrică. =
În timp ce mă îndreptam spre casă, ...
- perfect compus: Tăind lemnele, mi-am teminat treaba. = După ce
am tăiat lemnele, ...
2. gerunziu = conjunctiv2 - prezent: Nefiind un specialist, tot a reuşit să repare calculatorul.

Pentru detalii şi alte exemple, vezi Edelstein (1972: 30-42).

2
Gerunziul echivalent cu conjunctivul apare, în cele mai multe cazuri, la aspectul negativ.

159
 = Fără să fie un specialist, ....; Băiatul a continuat să
comenteze, ridicând tonul în faţa părinţilor. = Băiatul a
continuat să comenteze şi să ridice tonul în faţa
părinţilor.
- perfect: Profesorii intraseră în grevă, neţinând cont de apropierea
bacalaureatului. = Profesorii intraseră în grevă, fără să fi
ţinut cont de apropierea bacalaureatului.
3. gerunziu = condiţional1 – prezent: Ascultându-l, l-ai înţelege. = Dacă l-ai asculta, ...;
Însoţindu-ne, nu vei regreta. = Dacă ne-ai însoţi, ...
- perfect: Participând şi tu, ai fi înţeles despre ce e vorba. = Dacă
ai fi participat şi tu, ...
4. gerunziu negativ = infinitiv2 cu fără a = conjunctiv cu fără să = indicativ: Neconsultând un
doctor, s-ar putea ca situaţia să se agraveze. = Fără a consulta un
doctor, ...
= Fără să consulţi un doctor, ... = Dacă nu consulţi un doctor, ...
5. gerunziu = imperativ3: Pleacă, lăsând şi tu trecutul deoparte! = Pleacă şi lasă trecutul
deoparte!; Du-te, având mare grijă! = Du-te şi ai mare grijă!
Sinonimiile nu sunt totale, dar contribuie la stabilirea relaţiei logico-semantice dominante (cauza,
condiţia, concesia etc.). De exemplu, gerunziul intră în relaţie de sinonimie modal-temporală cu
conjunctivul când exprimă circumstanţe precum: circumstanţa temporală (numai în limba veche);
finalitatea (De cum se găsea pe uliţa târgului, femeia începea să surâdă ostentativ, dezvelindu-şi
preţioasa valută în văzul respectului dimprejur. - Arghezi); modalitatea; condiţia (Ar face mai bine
dumnealor să-şi aleagă mai bine repertoriul şi să critice mai puţin piesele care se dau la teatru,
fiind mai zgârcit d. Manolescu cu laudele ce-şi aduce.) (după Edelstein 1972: 37-40).
Posibilitatea substituirii gerunziului printr-o gamă largă de conţinuturi modal-temporale, forma
nonfinită dobândeşte un profund caracter subiectiv, situându-se deci în sfera modalităţii.

1
Echivalenţa gerunziului cu condiţionalul se realizează când verbul regent este la modul condiţional, la indicativul –
viitor sau la indicativul – imperfect cu valoare de condiţional perfect.
2
Gerunziul echivalează cu infinitivul şi când are valoare temporală sau finală – vezi Edelstein (1972: 39, nota 17).
3
Când gerunziul echivalează imperativul, construcţia cu centru verbal nonfinit este izolată, iar subiectele sunt
coreferenţiale. Vezi şi Edelstein (1972: 41).
160
 Caracterul invariabil îl apropie, în opinia unora, de clase lexico-gramaticale ca adverbul,
prepoziţia, conjuncţia. Despre afinităţile cu adverbul, considerăm că se reduc la faptul că poate
ocupa poziţii sintactice specifice acestuia, anume poziţii circumstanţiale, cu precădere în cadrul
construcţiilor absolute.
Caracteristicile de tip nominal şi adjectival sunt „discutabile” (GALR 2005 I: 525), cu atât mai
mult cu cât şi formele verbale finite ocupă poziţii sintactice caracteristice unui nominal sau unui
adjectiv. Construcţiile în care gerunziul ar funcţiona ca subiect sunt ambigue; compară: (a) Se aude
venind trenul. şi (b) Se aud venind trenurile. În aceste tipare sintactice, subiectul este, de fapt,
nominalul, iar gerunziul reprezintă o proiecţie propoziţională. În GALR (2005 I: 534-535) se afirmă
că gerunziul poate fi subiect numai în condiţiile în care forma nonfinită este un verb impersonal,
fără subiect, iar regentul este obligatoriu reflexiv (Se aude plouând.), respectiv complement direct
când gerunziul este de asemenea impersonal, fără subiect, cu verbul regent nonreflexiv (Aud
plouând.). Gerunziul funcţionează şi în aceste contexte ca proiecţii propoziţionale, pentru că:
1. exprimă ideea de proces;
2. îşi menţine disponibilităţile combinatorii: Se aude plouând cu găleata. Aud vorbindu-se
destul de urât despre băieţii implicaţi în scandalul de alaltăieri.;
3. distribuţia gerunziului este identică cu aceea a unei propoziţii subordonate: Aud cum plouă.
Se vede că ninge. Se aude că plouă., „ceea ce n-ar face decât să întărească ideea naturii
propoziţionale a construcţiei gerunziale” (GALR 2005 I: 534);
4. subiectul regentei, respectiv al gerunziului sunt fie zero (Se aude [Ø] plouând [Ø].), fie
referenţiale (nonidentice) (Aud [eui] plouând [Øj].), deci diferite.

161
 Sintagma construcţie gerunzială1 rămâne utilă atâta timp cât gerunziului i se atribuie
posibilitatea de a organiza nu propoziţii subordonate complete, ci numai propoziţii reduse / ”small
clauses” (GALR 2005 I: 525 sqq.; Soare 2006), cunoscute şi ca: propoziţii contrase (ELR 2001:
s.v. gerunziu; Draşoveanu 1997: 244-275). Unitatea sintactică de „construcţie gerunzială”, ca
termen sintactic distinct de partea de propoziţie, respectiv de propoziţie, apare la Frieda Edelstein
(1972: 70, 158, passim), cu explicaţiile următoare: „Nefiind concurat nici de participiul prezent, nici
de infinitiv, gerunziul se remarcă în dacoromână prin multiplicitatea valorilor sintactice. Specificul
său face necesară admiterea unei categorii sintactice diferite: construcţia absolută, care poate fi
echivalată în majoritatea cazurilor atât cu o parte de propoziţie, cât şi cu o propoziţie.” (Edelstein
1972: 158). Sintagma se regăseşte în majoritatea lucrărilor de sintaxă (vezi şi GLR 1963/1966 II:
82). Considerăm că, odată argumentată capacitatea formelor verbale nonfinite (anume: infinitivul,
gerunziul şi, în construcţii absolute, participiul) de a funcţiona ca indici de predicaţie, terminologia
poate fi simplificată, operându-se cu dihotomia propoziţii finite vs propoziţii nonfinite.
Cea mai nepotrivită (şi nereuşită) formulă este cea de „construcţie echivalentă”, pentru că
presupune o falsificare a relaţiilor sintactico-semantice, respectiv a relaţiilor pragmatico-stilistice.
Observaţie. În studiul de faţă, operăm cu conceptul de „construcţie gerunzială / infinitivală /
participială”, întrucât demersul nostru ştiinţific are ca obiectiv fundamental argumentarea
capacităţii predicative a formelor verbale nonfinite şi implicit recunoaşterea statutului
propoziţional al construcţiei pe care o organizează în calitate de cap de grup. Aşa cum se poate

1
Construcţiile absolute cu gerunziu în structură au în calitate de corespondente în gramatica limbii franceze construcţii
cu participiu prezent: L’arbre tombant, ils seront devorés., construcţii interpretabile atât ca propoziţii principale
(l’arbre tombera), cât şi ca subordonate (quand l’arbre tombera) (Les Bidois 1968: 302). Construcţiile cu participiu
prezent din franceză (traduse în română prin gerunziu) şi cele cu participiu trecut (traduse în română prin participiu)
sunt numite în gramatica franceză „propoziţii participiale absolute” (Les Bidois 1968: 301-305), ceea ce înseamnă că se
situează la nivel interpropoziţional. În acelaşi tratat, construcţiile cu infinitivul (prepoziţional sau neprepoziţional) şi
cele cu gerunziu, deşi sunt izolate şi au valoare circumstanţială, nu sunt tratate în calitate de „construcţii absolute”, însă,
din punct de vedere sintactic, sunt interpretate ca subordonate (circumstanţiale) „fără element de legătură speciale”
(Les Bidois 1968: 412, 444 sqq.). În gramatica limbii engleze, în cadrul construcţiilor complexe (Complex
Constructions) apar şi construcţiile absolute sub denumirea de „construcţii cu nominativ absolut” (The Absolute
Nominative Constructions), numite astfel, întrucât denumesc acele structuri în care infinitivul, participiul prezent (la
noi, gerunziul) şi participiul trecut (la noi, participiul) se combină cu un subiect propriu, obligatoriu diferit de cel al
propoziţiei regente care conţine un verb personal. Sunt excluse astfel structurile unde apare ceea ce noi am numit
coreferenţialitate accidentală a subiectelor (Pomian 2004: 30, 38). Să se compare: Our dreams [S’] fulfilled, we
[S”] were very happy., unde avem o construcţie complexă absolută (S’ ≠ S”) vs Looking there, he saw something
interesting., unde S’ = S”. Inconsecvenţa apare în analiza gramaticală, unde se consideră că toate construcţiile cu
nominativ absolut aparţin sintaxei frazei, deoarece au un caracter predicativ (se spune că între elementul nominal şi cel
verbal există un raport predicativ implicit), dar concomitent se acceptă că, în plan sintactic, asemenea construcţii sunt
folosite pentru contragerea unor propoziţii circumstanţiale în complemente circumstanţiale; altfel spus, o structură
gramaticală are simultan şi funcţie predicativă implicită (trimiţând la sintaxa frazei), şi funcţie de circumstanţial (ce ţine
de sintaxa propoziţiei) - Gălăţeanu-Fârnoagă, Comişel (1993: 193-200).

162
 observa, demersul se constituie inductiv, pornind de la situaţii concrete de comunicare, la care se
adaugă valorificarea literaturii de specialitate dedicate problemei până la noi. Conceptul de
„construcţie pseudoabsolută infinitivală” este acceptabil şi util în condiţiile în care operăm şi
cu conceptul de „construcţie relativă infinitivală”.

Nivelul sintagmatic deţine un rol principal în argumentarea caracterului modal al gerunziului şi,
implicit, a predicativităţii acestuia. Parametrii de număr şi de persoană, implicaţi în ancorarea
spaţial-temporală a construcţiei gerunziale, se atribuie contextual, prin mijloace sintagmatice, după
cum urmează:
• prin subiectul absolut, relaţionat unidirecţional, prin restricţia de caz impusă de gerunziu
nominalului (recţiune):
Agravându-se starea lui de sănătate, cu toţii erau foarte îngrijoraţi.
Revenind directorul din concediu, ne-am reluat activitatea.
• indirect, prin clitice pronominale dativale / acuzativale:
Văzându-se trecut de proba orală, a răsuflat uşurat.
Jucându-mă pe calculator, aşa mi-am petrecut după-amiaza.
Terminându-şi studiile universitare la Cluj, a revenit în oraşul natal.
• prin subiectul coreferenţial cu subiectul verbului regent:
Spunând aceste cuvinte [PROi], Dani m-a jignit profund.
Luând această decizie [PROi], Ioni a şi demarat o ancheta.
• prin urme ale subiectului în regentă:
Nesunând [PROi] niciodată, şi tot ştiam că nu îii sunt indiferent.
Intrând [PROi] în încăpere, ii se făcuse rău.
• prin deictice temporale referenţiale, anume prin persoana şi numărul formei verbale finite din
regentă:
Plângând, nu rezolvi [pers. a II-a, nr. sg.] nimic.
Cunoscându-i stilul, l-au recunoscut [pers. a III-a, nr. pl.] cu uşurinţă.
• prin subiectul coreferenţial cu subiectul propoziţiei subordonate gerunziului:
Nemaiştiind [PROi] [că eli însuşi a făcut acea afirmaţie cândva,] colegii au început
să râdă.

Gerunziul, ca centru de grup verbal absolut, îşi menţine toate disponibilităţile combinatorii,
putând fi urmat inclusiv de realizări propoziţionale: Aflând la 11 decembrie [că Trixi fusese

163
arestată („Marchiza”, la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital)], am ştiut că va veni repede şi
rândul meu. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 40); Reîntorcându-mă în oraşul natal într-o zi
frumoasă de mai, m-a copleşit melancolia.; Neobservând băieţii [că mingea de fotbal era spartă],
au fost nevoiţi să decaleze cu câteva minute începutul meciului.

1.2.2. Semnificaţia temporală se defineşte exclusiv contextual, iar cel mai adesea gerunziul intră
în raport de simultaneitate cu forma verbală regentă: Vorbindu-mi, mă ajuta mult. Ulrlând, aşa îl
educă. Îmbătrânind, acumulezi înţelepciune. Tot contextual, gerunziul exprimă raportul de
anterioritate: Terminându-ţi treaba, du-te la joacă! = Odată ce ţi-ai terminat treaba, ...; Trezindu-
mă devreme, am ajuns la timp. = Pentru că m-am trezit devreme, ...; Începând examenul la ora
nouă fix, la douăsprezece voi strânge lucrările. = Cum examenul a început la ora nouă fix, ...;
Făcându-i-se dreptate, se poate considera un norocos. = Pentru că i s-a făcut dreptate, ...; respectiv
raportul de posterioritate: Netrecând nici o săptămână de la incident, George a demisionat. =
Înainte de a se fi împlinit / Înainte să se fi împlinit o săptămână de la incident, ...
Gerunziul absolut poate exprima şi acţiuni cu citire generală, pantemporală, relativă: Suferind,
înveţi. Iubind, eşti mai bun. Privind în trecut, vei înţelege prezentul şi viitorul.
Timpul şi aspectul se constituie anaforic, prin raportare la verbul regent sau la un circumstanţial
cu funcţie deictică. La exprimarea opoziţiei aspectuale, un rol important îl au mărcile semantice
intrinseci ale formei verbale nonfinite. Cum gerunziul se acomodează, din punctul de vedere al
temporalităţii, contextului, se poate vorbi de o valoare temporală relativă a formei nonfinite (vezi şi
Edelstein 1972: 30).
(1) Opoziţia perfectiv / imperfectiv există, deşi gerunziul, prin definiţie1, prezintă o acţiune în
desfăşurare, aspectul imperfectiv fiind cel mai bine reprezentat în limba română: Învăţând băieţii
cântatul la vioară, ar putea să organizeze un concert cu prilejul Crăciunului. Am văzut multe,
călătorind, citind, discutând cu oamenii. Numai schimbându-ţi stilul de viaţă, vei trăi mult.
Urmărind-o pe Andra în timp, a făcut o adevărată pasiune pentru ea.
Exprimarea unui proces încheiat (perfectiv) este condiţionată de sensul lexical al verbului şi
este facil de observat în cazul gerunziului pasiv cu operatorul fiind în structură2: Acestea fiind
zise, s-a îndreptat spre uşă. Fiind încheiate socotelile, omul îşi reluase activitatea. Decedându-

1
Cf. GLR (1963/1966 I: 231); ELR (2001: s.v. gerunziu); GALR (2005 I: 539).
2
Cf. şi Edelstein (1972: 43-44).
164
le ambii părinţi, copiii au fost crescuţi de bunici. Credeam că, intrând la facultate, se va
maturiza. Disocierea valorii perfective se realizează prin intermediul indicilor temporali, iar, în
planul pragmatico-stilistic, ambiguitatea structurii este generatoare de expresivitate. Ambiguitatea
se amplifică direct proporţional cu indeterminarea semantică, în special în absenţa
semnalizatorilor şi se traduce prin cumulul de relaţii logico-semantice. De exemplu, în enunţul:
Venind aici, te ajută mult?, propoziţia nonfinită cu gerunziul în structură permite lecţiuni
multiple: condiţională (Dacă vine aici, te ajută mult?), temporală (Odată ce a venit aici, te ajută
mult?), instrumentală (fără corepondent cu formă verbală finită în poziţia de predicat), concesivă
(Deşi a venit aici, te ajută mult?). Disocierea valorii circumstanţiale dominante se face
contextual, valoarea fiind atribuită de emiţător.
(2) În funcţie de trăsătura [Durativ], gerunziul exprimă dihotomia durativ vs momentan
(punctual): [+ Durativ] Menţinând disciplina, veţi fi apreciaţi. Comentând pentru orice nimic,
mă scoţi din sărite. Făcându-se că îi este rău, cu toţii ne-am speriat. Jucându-se copiii toată
noaptea pe calculator, au fost obosiţi a doua zi. Studiind şi eu de mulţi ani filozofia antică, mă
pregătesc să scriu o carte. Caracterul durativ se exprimă şi prin coordonarea de gerunzii, cu
lexicalizarea sau nelexicalizarea unor deictice temporale: Analizând şi iar analizând problema,
am ajuns la câteva concluzii interesante. Crescând băiatul, crescând, ne-am pomenit cu un
flăcău mândru şi înalt ca bradul. De-atâtea nopţi aud plouând, / Tot tresărind, tot aşteptând... –
Bacovia. Călătorind, ascultând, privind, multe se învaţă. Durativul se poate constitui şi prin
coordonarea unor gerunzii aflate în raport de antonimie, gerunzii care de regulă funcţionează cu
semnificaţia aspectuală momentană: Intrând, ieşind, a reuşit să mă enerveze. Ba culcându-se, ba
trezindu-se, aşa petrecea noapte de noapte. Aspectul punctual este evident la verbele care se
limitează la un singur moment al desfăşurării: Trezindu-se prea devreme, Marius era cam
nervos. Fiind anunţate rezultatele, unii râdeau, alţii plângeau. Ajungând acasă, mama s-a
odihnit câteva ore.
(3) Opoziţia individual vs generic implică situarea / nonsituarea procesului exprimat de
gerunziu pe axa temporală: [+ Individual], [+ Determinat] – Spunându-şi studenţii
nemulţumirile, s-au mai calmat. Mergând spre casă, o haită de câini îi ieşise în cale.
Cumpărând florile de astăzi, s-ar putea ofili până la festivitatea de mâine. Citind în două zile
romanul, nu prea i-a mai rămas timp pentru celelalte discipline. Construcţiile cu lecţiune
generică sunt marcate [- Determinat], având caracter pantemporal: Respectând, vei fi respectat.
165
 Friptura se rumeneşte, ţinând-o câteva minute la cuptor. Cercetând, descoperi. Urmând
recomandările medicului, te poţi însănătoşi! Trăind experienţe unice, eşti unic. În redarea ideii
de genericitate, verbul regent este situat, cel mai adesea, la persoana a III-a, singular sau plural,
dar poate apărea şi la alte persoane: Învăţând, voi reuşi în viaţă! Ajutându-i pe alţii, ne ajutăm
pe noi!
(4) În exprimarea opoziţiei unic (semelfactiv) vs iterativ, gerunziul prezintă procesul ca având
caracter singular (unic): Întrând azi în concediu, mă simt mai puţin stresat. Mâncând ieri la
restaurant, l-am întâlnit pe Mihai. Încheindu-şi pledoaria cu succes, George a ieşit din sală
satisfăcut. sau repetitiv (iterativ): Revenind adesea în oraşul natal, mă simt bine. Se îndreptau
spre casă obosiţi, morocănoşi, tot gâfâind. Venind zilnic Andrei pe la noi, îl considerăm de-al
casei. A insistat, sunându-l şi sunându-l. Citind şi recitind cărţile lui Mircea Cărtărescu, mulţi
dintre elevii mei îl consideră drept scriitorul preferat. (pop., colocvial) Mergând, mergând,
numai ce s-a şi trezit la poarta fetei.
(5) Termenii opoziţiei linear vs progresiv (dinamic) sunt exprimabili prin gerunzii: [+ Linear]
– Îndreptându-mă spre şcoală, m-a prins ploaia. Bând apă rece, Felicia a răguşit.; [+
Progresiv] – Apropiindu-se tot mai mult bacalaureatul, elevii erau stresaţi. Schimbându-ţi
atitudinea, ai putea redeveni omul care ai fost cândva. Copiii se jucau prin preajmă,
îngreunându-ne astfel munca. Înrăutăţindu-se condiţiile meteorologice, excursia la Cavnic a
fost amânată. Au făcut investiţii mari, aspectul clădirii înfrumuseţându-se văzând cu ochii.
(6) Tripla opoziţie: incoactiv / continuativ / terminativ apare în construcţii precum: [+
Incoactiv] – Punându-se pe treabă, a reuşit să recupereze timpul pierdut. Pornind acum, vom
ajunge în timp util., [+ Continuativ] – Stând aşa ore în şir, a început să se plictisească.
Nemaivizionând de mult un film bun, aşteptam cu nerăbdare redeschiderea cinematografului.
Nemaiştiind ce să creadă, Marc tăcea., [+ Terminativ] – Încheind afacerea, s-a întors la Cluj.
Ajungând la destinaţie, s-a liniştit.
1.2.3. Numărul şi persoana se atribuie prin mijloace sintagmatice. Cliticele pronominale,
subiectul şi chiar alte poziţii sintactice ocupă un rol esenţial în identificarea autorului acţiunii. Se
disting astfel mai multe situaţii:
(a) atribuirea categoriilor gramaticale de număr şi de persoană se face prin combinarea
gerunziului cu clitice pronominale în acuzativ sau dativ:
(a1) clitice acuzativale:
166
 • persoana I, sg.: Îndrăgostindu-mă, viaţa este mai frumoasă.
• persoana a II-a, sg.: Îndrăgostindu-te, viaţa este mai frumoasă.

• persoana a III-a, sg.: Îndrăgostindu-se, viaţa este mai frumoasă.

• persoana I, pl.: Îndrăgostindu-ne, viaţa este mai frumoasă.
• persoana a II-a, pl.: Îndrăgostindu-vă, viaţa este mai frumoasă.
• persoana a III-a, pl..: Îndrăgostindu-mă, viaţa este mai frumoasă.
(a2) clitice dativale:
• persoana I, sg.: Asumându-mi greşeala, colegii au fost surprinşi.
• persoana a II-a, sg.: Asumându-ţi greseala, colegii au fost surprinşi.
• persoana a III-a, sg.: Asumându-şi greşeala, colegii au fost surprinşi.
• persoana I, pl.: Asumându-ne greşeala, colegii au fost surprinşi.
• persoana a II-a, pl.: Asumându-vă greşeala, colegii au fost surprinşi.
• persoana a III-a, pl..: Asumându-şi greşeala, colegii au fost surprinşi.
(b) subiectul formei nonfinite este referenţial, nonidentic cu cel al verbului regent: Revenind
băiatuli acasă, părinţiij erau foarte fericiţi. Se vorbeşte că, rămânând Dani şi Mădălinaj singuri,
casak a ajuns în paragină. Construcţiai fiind terminată, [noij] ne-am mutat. Plouând [Øi],
concertulj a fost reprogramat. Necitind niciunuli dintre ei romanul, profesorulj se înfuriase.;
(c) subiectul gerunziului este coreferenţial cu subiectul verbului regent, exprimarea pe lângă
ambele forme verbale fiind facultativă: Dani a alergat toată ziua, spre seară [Øi] simţindu-se
obosit. Ba râzând [Øi], ba plângând [Øi], aşa se manifestau amândoii. Vorbind [Øi] ori nevorbind
[Øi], tot nu erau luaţi în seamă [eii]. Plecând Mariusi şi Cosminj la ţară, s-au apucat şi eii+j de
treabă.
Subiectul gerunziului are libertate de topică, însă cel mai adesea apare postpus verbului. Când
centrul verbal al propoziţiei nonfinite este la diateza pasivă cu operatorul fiind în structură ori este
un predicat nominal, subiectul poate disloca structura predicativă: Laura a reuşit, fiind şi ea ajutată
de colegi. Fiind toate condiţiile îndeplinite, puteam sta liniştiţi. Fiind amândoi plecaţi la muncă,
copiii au rămas acasă. Ajungând Dan inginer, s-a stabilit la Cluj. Se întâlnesc şi situaţii în care
constituenţii structurii pasive sau ai predicatului nominal se inversează, fără a mai permite
dislocarea prin subiect sau prin alte poziţii sintactice: Îndeplinite fiind toate condiţiile, ... Plecaţi
fiind amândoi la muncă, ...
167
 În cazul coreferenţialităţii cu subiectul regentei, lexicalizarea subiectului pe lângă gerunziu se
impune uneori pentru evitarea ambiguităţii. Subiectul poate apărea însoţit de cliticul adverbial şi:
Plecând Daiana la serviciu, nu ne-am mai întâlnit. Dani a ascultat cu mult interes convorbirea,
fiind şi eli interesat de soarta copiilor.
Ca şi în cazul celorlalte forme verbale nonfinite (infinitivul şi participiul), referenţialitatea sau
coreferenţialitatea subiectelor din regentă şi din propoziţia nonfinită, respectiv lexicalizarea sau
nelexicalizarea în construcţia absolută a subiectului nu poate constitui un criteriu în confirmarea,
respectiv infirmarea capacităţii gerunziului de a ocupa poziţia sintactică de predicat. Ca limbă pro-
drop, româna acceptă parametrul subiectului nul (zero), indiferent de forma verbală prin care se
exprimă predicaţie, finită ori nonfinită. Exemplificăm:
a. (predicatul exprimat printr-o formă verbală finită) Dacă [eui] mă trezesc devreme,
[eui] am să trec pe la voi. vs (predicatul se exprimă printr-o formă verbală nonfinită) Eventual
trezindu-mă [eui] devreme, [eui] am să trec pe la voi.
b. (predicatul exprimat printr-o formă verbală finită) [eli] Nu a venit azi la serviciu,
pentru că [eli] a avut alte probleme. vs (predicatul se exprimă printr-o formă verbală nonfinită) [eli]
Având alte probleme, [eli] nu a venit azi la serviciu.
Frieda Edelstein (1972: 47-48) împărtăşeşte aceeaşi opinie, potrivit căreia coincidenţa subiectelor
nu constituie pentru limba română o condiţie 1. Autoarea continuă: „Construcţiile unde gerunziul are
un subiect propriu care nu îndeplineşte niciun rol sintactic [s.n.] pe lângă verbul regent sunt
denumite construcţii absolute, prin analogie cu genitivul, dativul şi ablativul absolut.” (Edelstein
1972: 48).
Comentarii:
1. Subiectul personalizează gerunziul, în sensul că procesul exprimat de forma verbală nonfinită
se atribuie unui nominal căruia îi impune restricţia de caz (întotdeauna nominativul): Ajungând
Andreea la serviciu, m-a şi sunat. Fetele au plecat la ştrand, numai Gabriela rămânând acasă.
2. Poziţia sintactică de subiect este cerută de verbul la gerunziu în cazul verbelor monovalente:
Plângând copilul, cu toţii s-au trezit., sau compoziţional, de gerunziu şi complementul său /

1
Lyer (1932: 33, apud Edelstein 1972: 48, nota 7) numeşte construcţiile în care subiectul gerunziului este identic cu cel
al verbului regent, dar nu este exprimat pe lângă verbul regent construcţii semiabsolute. Cum coreferenţialitatea
subiectelor determină ca legătura dintre gerunziu şi regent să fie mai strânsă, se utilizează şi denumirea de „construcţie
conjunctă”, după modelul participiului conjunct. - Munteanu (1861: 36, apud Edelstein 1972: 47, nota 1).
168
complementele sale, când verbul (nonfinit) este bivalent sau trivalent: Convenindu-i managerului
această ofertă, tranzacţia s-a efectuat imediat. Recomandându-mi-se acea cartea, am cumpărat-o.
3. Atribuirea funcţiei de subiect se realizează independent de manifestarea formală a acordului1.
4. Însăşi utilizarea conceptului de „subiect propriu” trimite la planul sintactico-semantic,
impunând recunoaşterea existenţei unei relaţii sintactice, nominalul funcţionând ca actant principal
faţă de gerunziu. Dacă „nu ar îndeplini niciun rol sintactic”, aşa-numitul „subiect propriu” al formei
verbale nonfinite nu ar mai fi subiect şi, implicit, ar putea fi omis din context fără a crea
ambiguităţi, deci fără a afecta enunţul. Compară: Venind Mihaela, am petrecut toată după-amiaza
împreună. vs Venind, am petrecut toată după-amiaza împreună., al doilea enunţ fiind ambiguu din
cauza nelexicalizării subiectului (Venind eu, ... sau Venind Mihaela, ...).
5. Chiar în absenţa acordului, verbul la gerunziu îi atribuie subiectului un anumit rol tematic:
Agent (Sosind tata, m-am binedispus.), Pacient (Crescând salariile, angajaţii erau mai motivaţi.),
Locativ (Durându-mă gâtul, am consultat un medic.), Posesor (Având şi eu de lucru prin zonă, l-
am vizitat.), Temă (Făcându-i-se frică, a luat-o la sănătoasa.), Experimentator (Tuturor ne-a
plăcut spectacolul, mama fiind profund impresionată de trupa de balet din Kiev.) etc.
(d) subiectul gerunziului este coreferenţial cu un atribut, un complement sau circumstanţial
din propoziţia regentă2: Plăcerea lui Georgei era fotbalul, făcând [Øi] din acest sport o adevărată
pasiune. Râzând [Øi] tot timpul, aşa mi-oi amintesc pe Mariai. Stând [Øi] la bunici, băieţilori lii se
făceau toate mofturile. Adormind [Øi] de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei
deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri. – Eminescu. În contextele descrise aici,
lexicalizarea subiectului pe lângă gerunziu are caracter facultativ3.
(e) subiectul gerunziului poate fi coreferenţial cu un component din propoziţia care
funcţionează ca determinant pe lângă propoziţia nonfinită gerunzială: Plecând [Øi] [unde credeau
eii [că este mai bine,]] nimeni nu a mai comentat.

1
Cf. şi GALR (2005 II: 315), unde se afirmă: „(...) acordul, deşi important în «subiectivizarea» nominalului, adică în
aşezarea lui în poziţia de subiect, are limite de manifestare, determinate fie de forma verbului (vezi formele verbale
nepersonale [s.n.]), fie de forma subiectului (există subiecte neincluzând informaţia de persoană şi de număr (...).”
2
Vezi şi în Edelstein (1972: 55), de unde am preluat exemplul cu subiectul coreferenţial cu un circumstanţial de loc.
3
În GALR (2005 I: 542), referitor la prezenţa subiectului pe lângă gerunziu, se afirmă: „De fapt, regula lexicalizării
reprezintă mai mult o decizie normativă cultă. Limbajul vorbit nesupravegheat omite adesea lexicalizarea subiectului
diferit, producând astfel construcţii ambigue, confuze.”
169
 Coreferenţialitatea subiectelor din regentă şi din propoziţia nonfinită poate fi şi parţială:
Toţii+j+k+l+... au fost prezenţi, uniii+j înţelegând, alţiik+l neînţelegând ce se întâmplase. Nemaiştiind
niciunuli drumul de întoarcere, băieţiii+j+... au sunat după ajutor.
În unele situaţii, nelexicalizarea subiectului facilitează clişeizarea unor construcţii precum: Vrând,
nevrând., construcţie explicabilă şi prin calcul lingvistic după lat. nolens, volens.; Râzând,
plângând. Similar, unele construcţii în care gerunziul are un subiect nedeterminat s-au
gramaticalizat, glisând spre clasa adverbului1 (v. şi supra Caracterizare generală a „construcţiilor
absolute” 5.2.): la drept vorbind, sincer vorbind, văzând cu ochii, văzând şi făcând, sau spre clasa
prepoziţiei / conjuncţiei: având în vedere că, dat fiind că.

1.2.4. Opoziţiile de diateză se manifestă la gerunziu precum în cazul formelor verbale finite:
1.2.4.1. Activul, termenul nemarcat (neutru) al categoriei, are cea mai mare frecvenţă şi se redă
prin forma-tip a gerunziului (radicalul verbal + sufixul modal –ând / -ind), iar când predicatul este
nominal prin operatorul copulativ care ia forma-tip a gerunziului şi numele predicativ. Forma
verbală nonfinită se poate combina şi cu cliticele adverbiale ne-, -mai-, -prea-: Căutând prin
sertare, am găsit scrisorile. Nu l-a mai căutat, lăsând astfel în urmă tot trecutul. Trăind la ţară,
se ocupa de creşterea animalelor. Copilul nedorind să mă însoţească la piaţă, am plecat singur.
Nemaifiind disponibile biletele pentru concert, ne-am cam înfuriat. Stabilind directorul toate
sarcinile, cu toţii nu aveau decât să se apuce de lucru. Florile fiind ofilite, mama a cumpărat
altele. Nemairămânând vacant postul de administrator, Ion îşi caută acum alt loc de muncă.
1.2.4.2. Exprimarea pasivului în propoziţiile nonfinite cu gerunziul în poziţie predicativă se
realizează sub două forme:
(a) prin construcţiii analitice cu operatorul pasiv fiind în structură: Fiind opriţi de poliţişti, băieţii
s-au cam speriat. Toma era solictat adeseori, fiind considerat un bun specialist. Nefiind cunoscut
adevărul cu privire la ce se întâmplase, nu comentez nimic.;
(c) prin construcţii cu cliticul reflexiv se, care trimite persoana a III-a, singular şi plural (pasivul-
reflexiv): Aducându-se materialele de construcţie, ne-am apucat de lucru. Nemaifăcându-se alte
comentarii, şedinţa a luat sfârşit. Neînlocuindu-se vechile calorifere, centrala termică, deşi nouă,
nu dă ramdament.

1
Vezi şi Caragiu (1957: 70); Edelstein (1972: 57, 66-67, unde sunt tratate ca locuţiuni adverbiale); GALR (2005 I: 537-
538, unde sunt numite construcţii incidente cu funcţie metalingvistică).
170
 Gerunziul pasiv exprimă, adeseori, aspectul perfectiv1 a procesului, indicând o acţiune încheiată,
anterioară celei exprimate în regentă: Fiind recalculate salariile, contabila era mai puţin ocupată.
= Odată ce au fost recalculate salariile, contabila era mai puţin ocupată.; Aducându-se marfă,
magazinul era arhiplin. = După ce s-a adus marfă, magazinul era arhiplin. Aspectul perfectiv s-ar
datora prezenţei participiului în structurile cu operatorul pasiv fiind, sinonimiei temporale cu
timpurile deictice (absolute), cel mai adesea cu perfectul compus, respectiv deicticelor relaţionale.
1.2.4.3. În cadrul diatezei impersonale2 (cu se), gerunziul funcţionează în enunţuri precum:
Urcându-se [SBØ] pe jos pâna la castel, am obosit. Procedându-se [SBØ] conform planului, şi
tot nu au fost respectate termenele. Alergându-se [SBØ] toată ziua după cele necesare, nimeni nu
a avut timp de poveşti. Impersonalul intră în opoziţie cu activul intranzitiv: Trecându-se peste
detaliile organizatorice, examenul începuse în cele din urmă.
Din verbele active tranzitive se formeaza pasivul-impersonal (cu se), unde subiectul poate fi
lexicalizat: Nemaiadmiţându-se atâtea compromisuri [SB], lucrurile s-au mai liniştit. Ştiindu-se
[că va sosi curând,]prop. subiectivă prietenii erau foarte nerăbdători să îl revadă.
1.2.4.4. În cazul verbelor reflexive, orice valoare (propriu-zisă, eventivă, posesivă, reciprocă etc.)
poate apărea la modul gerunziu: Cumpărându-şi maşină, se plimba toată ziua. Îngălbenindu-se
frunzele, primele semne ale toamnei erau vizibile. Chiar văzându-şi de treabă, tot mai era
catalogat drept un ipocrit. Situaţia era incertă, cunoscându-se prea puţine detalii.
Cliticul reflexiv însoteşte gerunziul exclusiv în postpoziţie şi se leagă prin cratimă. Dislocarea
verbului de reflexiv se poate face prin clitice pronominale personale (mi, ţi, ni, vi, li, i): Ducându-i-
se de veste că e as în matematică, dl A.N. este invitat la multe conferinţe. Atribuindu-li-se aceste
responsabilităţi, s-au apucat de treabă. Oferindu-ţi-se / Oferindu-mi-se / Oferindu-ni-se /
Oferindu-vi-se cadoul, s-au iscat comentarii. Dislocarea este posibilă numai la gerunziile cu valoare
pasivă construite cu se.
Observaţie. Când gerunziul este urmat de un clitic pronominal care fie începe cu o consoană
(-mă, -se, -şi) sau al cărui corp fonetic este alcătuit dintr-o consoană (-l), fie este semivocala –i
(Plecându-i amicii, a rămas singur.) sau când gerunziul este urmat de două clitice pronominale
(Spunându-i-se / Spunându-mi-se acestea, totul a revenit la normal.), forma gerunzială se

1
Vezi şi Edelstein (1972: 43): „(...) gerunziul – neavând o formă diferenţiată pentru trecut – poate exprima şi o acţiune
încheiată, ceea ce e evident la diateza pasivă: Acestea fiind zise, s-a îndreptat spre uşă.” A se compara cu : Zicând
acestea, s-a îndreptat spre uşă. (Edelstein 1972: 43, nota 6; vezi şi 1972: 27).
2
Intră aici construcţiile impersonale cu impersonalitate dobândită contextual, dar nu şi verbele şi construcţiile
verbale inerent impersonale (Tună. Plouă. Ninge. Se înserează. Se innoptează. Îmi pare bine.) - GALR (2005 II: 140-
141).
171
 termină cu vocala etimologică –u: acordându-mi-se, servindu-i, amintindu-mi-se etc. Gerunziul
activ poate fi urmat de două clitice pronominale personale: Toate secretele zicându-i-le lui
Cosmin, Maria avea regret.

1.2.5. Sub raportul tranzitivităţii, gerunziul se comportă similar formelor verbale finite, respectiv
nonfinite (infinitivul şi conjunctivul), menţinând aceleaşi „glisări” dinspre tranzitiv spre
intranzitiv. Rolul distinctiv în constituirea opoziţiei îl are poziţia semantico-sintactică de
complement direct.
1.2.5.1. Gerunziile verbelor tranzitive funcţionează cu poziţia de complement direct:
(1) saturată (lexicalizată în context): Ducându-li [c.d. dublant] pe tatai [c.d. referenţial] acasă,
m-am întâlnit cu Patricia. Doar ajutându-tei [c.d. dublant] pe tine [c.d. referenţial], poţi să-i ajuţi
apoi pe alţii.
Apar şi construcţii în care verbul are două obiecte directe 1: Învăţându-li [c.d.1 dublant] pe
Georgei [c.d.1 referenţial], gramaticăj [c.d.2 referenţial], am constatat că este foarte inteligent.
Verbele caracterizate printr-o tranzitivitate scăzută, anume cele ce nu acceptă pasivizarea, apar de
asemenea la gerunziu: Avându-li [c.d. dublant] pe eli [c.d. referenţial] aproape, zilele trec mai uşor.
Vrându-ii [c.d. dublant] pe amândoii [c.d. referenţial] drept colaboratori, unii au fost nemulţumiţi.
A achiziţionat marmură din Italia, costându-li [c.d. dublant] o averei [c.d. referenţial].
(2) nesaturată (utilizare absolută): Scriind [c.d. Ø], mă simt foarte bine. Ştiind [c.d. Ø] chiar
din ziua aceea, m-am retras din cercul lor.
1.2.5.2. Gerunziile verbelor ergative (inacuzative), graduale, selecteaza actantul Pacient în
poziţia de subiect, fără pasivizarea verbului: Scăzând temperatura în mod brusc, mulţi turişti au
părăsit litoralul. A încins cuptorul prea tare, friptura arzându-se.
1.2.5.3. Gerunziile verbelor intranzitive, incompatibile cu funcţia de complement direct,
cuprind copulativele, verbele impersonale, motorii etc.: Ajungând profesor, se simţea împlinit.
Trebuind reales liderul sindical, au fost nominalizate trei persoane. George a plecat devreme,
locuind şi el destul de departe. Datând din antichitate, aceste documente sunt în atenţia
specialiştilor.

2. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor gerunziale absolute

1
Cf. GALR (2005 II: 392-396) unde se consideră că cea de-a doua poziţie sintactică este un complement secundar, nu
complement direct, pentru că această poziţie sintactică nu se poate realiza prin pronume personal, nu marchează
distincţia cazuală (nominativ sau acuzativ) şi funcţionează într-o construcţie ternară.
172
 2.0. Caracterizare generală
Construcţiile gerunziale absolute echivalează cu propoziţiile subordonate finite, prin capacitatea
gerunziului de a funcţiona ca centru de grup verbal, păstrând toate disponibilităţile combinatorii ale
verbului prototipic. Considerăm că structurile absolute nu trebuie tratate diferenţiat, indiferent dacă
subiectul gerunziului este referenţial sau coreferenţial în raport cu verbul regent, respectiv dacă
proiecţia propoziţională cu forma verbală nonfinită în poziţia de cap de centru este izolată sau nu
(cf. şi Caragiu 1957; Edelstein 1972: 68, passim; Draşoveanu 1997; Dimitriu 1999/2002; Neamţu
2001, 2003; GALR 2005 I). În aceste condiţii, toate construcţiile cu centru verbal gerunzial,
absolute şi nonabsolute (de exemplu, când gerunziul stă pe poziţii actanţiale), sunt propoziţii. În
cele ce urmează descriem realizările propoziţionale circumstanţiale (absolute) care selectează în
poziţia de predicat un verb la gerunziu.
Construcţiile gerunziale absolute sunt, aşadar, proiecţii propoziţionale subordonate, izolate sau
izolabile fonetic şi grafic, care exprima precizări suplimentare cu privire la cadrul universului de
discurs. Spre deosebire de construcţiile nonfinite infinitivale şi conjunctivale, construcţia gerunzială
absolută se caracterizează prin imposibilitatea de a se combina cu un conectiv subordonator (relativ,
conjuncţional), pauza, marcată grafic prin virgulă, respectiv fonetic prin intonaţie, funcţionează ca
marcă a subordonării: Cu toţii au plecat, Ioana rămânând singură. Plouând toată ziua, nu am ieşit
din casă. Constat că, facându-i-se toate poftele de către bunici, Andrei a devenit un rasfăţat.
Particularităţile gerunziului cu valoare circumstanţială sunt:
• informaţia pe care o aduce este de tip nonrestrictiv, periferic;
• gerunziul are un subiect propriu, identic sau nonidentic cu subiectul verbului regent,
lexicalizat sau nu;
• izolarea este obligatorie sau facultativă;
• izolarea, semn al caracterului periferic al construcţiei, poate apărea în orice context;
• construcţia prezintă libertate de topică, locul ei în enunţ putând fi condiţionat şi de tipul
relaţiei logico-semantice pe care o exprimă (de exemplu, finalele şi consecutivele sunt postpuse
regentei);
• valoarea circumstanţială devine evidentă în special când propoziţia nonfinită este antepusă
regentei;
• construcţia absolută se poate reduce la forma gerunzială sau la gerunziu şi complinirile
acestuia.
173
 Subordonarea propoziţiei nonfinite cu centru verbal gerunzial se realizează prin aderenţă, şi
anume prin ataşarea directă a construcţiei la propoziţia matrice (regentă). De asemenea, pauza
grafică şi fonetică (intonaţia) funcţionează în calitate de component suprasegmental subordonator,
augmentând semnificaţia circumstanţială. Compară: A plecat plângând. vs A plecat, plângând (şi
el).
Pe lângă intonaţie, topica contribuie la evidenţierea predicativităţii gerunziului, respectiv poate fi
relevantă în exprimarea anumitor valori circumstanţiale. Compară: A plecat plângând. vs
Plângând, aşa a plecat. Plasarea la începutul enunţului a construcţiei nonfinite este un procedeu de
tematizare forte, situaţie în care izolarea se impune de la sine.
Specifică adverbului, aderenţa mijlocul de realizare a subordonării în condiţiile specifice
determinate de imposibilitatea gerunziului, similar participiului absolut, de a se combina cu
conective subordonatoare. Distingem aderenţa de juxtapunere1. Juxtapunerea apare la
subordonatele cu verb finit în structură care, accidental, pot funcţiona fără conectivul
interpropoziţional, acesta (conectivul) fiind însă recuperabil în orice context: Fugi, vine trenul. vs
Fugi, că vine trenul.; Ai carte, ai parte. vs Dacă ai carte, ai parte. În condiţii excepţionale,
gerunziul cu valoare concesivă apare precedat de conjuncţia subordonatoare deşi: Deşi având unele
scăderi, această frază evocă sentimente puternice de patriotism, încununate de emoţiune. 2 Deşi
rămânând acasă, nu se plictisea. Posibilitatea lexicalizării lui deşi apare şi la construcţiile
participiale absolute: Deşi ajunsă manager, Ioana nu era fericită. Deşi zise acestea, tot mai avea
ceva de adăugat. Asemenea contaminări sunt acceptabile, în condiţiile în care acceptăm ca
subordonatele finite pot funcţiona, în unele contexte, fără conective subordonatoare, fiind juxtapuse
regentei (cf. şi alte exemple: Vii, nu vii, eu tot plec. Aveam, n-aveam nevoie, le-am cumpărat.).
Aşadar, natura semantică a relaţiei exprimate printr-o structură cu centru verbal gerunzial nu este
marcată explicit, putând fi cel mult semnalizată de prezenţa catalizatorilor tematici, a adverbelor de
nuanţare: Mergând eventual la Bucureşti, îţi voi căuta cartea.Chiar având bani, nu-i plăcea să-i
arunce pe nimicuri. Când semnalizatorii apar în regentă, funcţionează în calitate de corelative:
Strigând cu putere în urma mea, tot nu m-am întors. Rol dezambiguizator, clarificator au şi formele
modal-temporale din regentă.

1
Pentru o descriere detaliată a conceptelor de aderenţă şi juxtapunere, a se vedea Hodiş (2006 I: 75-99), unde se
trasează următoarele concluzii: juxtapunerea operează exclusiv în coordonare, respectiv în relaţia apozitivă şi se
caracterizează prin pauză, în timp ce aderenţa este mijlocul specific de subordonare a părţilor de vorbire neflexibile.
2
Exemplu preluat de la Edelstein (1972: 89).
174
 Aderenţa (relaţia sintagmatică zero sau adjuncţia, după Dokulil, Daneš 1958: 245), realizează
subordonarea în afara elemetelor joncţionale, valorile circumstanţiale (temporale, cauzale,
concesive etc.) fiind deduse din context. Reiterăm (v şi supra Construcţiile gerunziale absolute
1.2.1.) că nu acceptăm interpretarea conform căreia gerunziul ar include elementele joncţionale
subordonatoare, opinie împărtăşită de Matilda Caragiu (1957: 67) şi de Frieda Edelstein (1972: 69-
70).

2.1. Circumstanţiala de timp

2.1.1. Lipsită de conective subordonatoare (adverbializatori), respectiv, adeseori, de semnalizatori
semantici, construcţia gerunzială absolută situează de regulă procesul redat prin forma verbală
nonfinită în raport de concomitenţă, de simultaneitate cu procesul exprimat în regentă, fiind astfel
interpretată ca subordonată temporală: Stând singur acasă, mă plictiseam. Cântând Ioana acea
romanţă, mi-am amintit de mama.
Semnificaţia temporală interferează mai ales cu valoarea cauzală, deoarece atât raportul temporal,
cât şi cel cauzal exprimă o acţiune care premerge alteia. Valoarea dominantă se stabileşte „în
funcţie de cunoştinţele noastre asupra posibilelor legături de cauzalitate” (GALR 2005 I: 531). A se
compara:
1. relaţie exclusiv temporală: Sculându-mă brusc, am luat o carte de pe raft.
2. relaţie dominant cauzală + relaţie temporală subiacentă (secundară): Sculându-mă
brusc, am răsturnat scaunul.
În 2., cauza este specificată nu atât prin gerunziu, cât de adverbul brusc, pentru că, elidând
adverbul, construcţia nonfinită exprimă exclusiv un raport temporal: Pentru că m-am sculat brusc,
am răsturnat scaunul. vs *Pentru că m-am sculat, am răsturnat scaunul. Aşadar, valoarea
circumstanţială este exprimată de grupul [Verb nonfinit + determinanţi], nu exclusiv de forma
verbală gerunzială. Se poate formula astfel corolarul următor: dacă funcţia circumstanţială este
exprimată de întregul complex sintactic, se exclude posibilitatea interpretării gerunziului la nivel
intrapropoziţional ca parte de propoziţie.
2.1.2. Circumstanţiala temporală nonfinită indică în raport cu regenta:
(a) simultaneitatea, când construcţiile gerunziale comută cu propoziţii finite introduse prin în
timp ce, pe când, în vreme ce, în timp ce: Aflându-mă în trafic, nu mă gândeam la nimic. Cântând,

175
se simţea mai bine. Fiind director, a alocat multe fonduri în infrastructură. Zicându-i acestea, i se
făcu rău. Tot povestindu-i, aţipea adeseori.
Gerunziul exprimă următoarele tipuri de raporturi de simultaneitate (după Caragiu 1957: 75-76):

Tip Timpul exprimat Timpul exprimat de

de gerunziu verbul regent
A Prezent Prezent
B Imperfect Imperfect
C Imperfect Perfect simplu
D Imperfect Perfect compus
E Imperfect Mai-mult-ca-perfect
F Viitor Viitor

(b) anterioritatea, acţiunea din propoziţia gerunzială fiind anterioară celei exprimate în regentă:
Fiind zise acestea, băiatul plecă. (= Odată ce / După ce au fost zise acestea, băiatul plecă.);
Văzându-mă acasă, cu siguranţă mă voi simţi mai bine. Îndeplinindu-se toate condiţiile,
autorităţile au şi demarat proiectul.
Adverbul şi lexicalizat în regentă semnalizează consecinţa imediată în timp / pe axa temporală a
procesului, în vreme ce construcţiile fără şi în regentă permit o lecţiune dominant cauzală.
Compară: Îndeplinindu-se toate condiţiile, autorităţile au şi demarat proiectul. = Odată ce
fuseseră îndeplinite toate condiţiile, autorităţile au şi demarat proiectul. vs Îndeplinindu-se toate
condiţiile, autorităţile au demarat proiectul. = Cum / Deoarece fuseseră îndeplinite toate
condiţiile, autorităţile au demarat proiectul. În unele contexte, şi poate apărea în regenta unei
propoziţii nonfinite cu valoare dominant cauzală: Fiind pregătit, a şi pornit la drum. = Pentru că
era pregătit, a şi pornit la drum. Odată este un adverb de nuanţare ce apare în interiorul propoziţiei
nonfinite şi are funcţie de semnal(iz)are a circumstanţei temporale: Văzându-se odată acasă, cei doi
au răsuflat uşuraţi.
Un alt semnalizator al valorii temporale este corelativul (adverbial) cum: Rămânând singur
acasă, cum se punea la calculator. Ajungând la bunici, cum mă voi şi duce la pescuit. În
structurile cu verb finit, cum apare în pereche cum...cum..., unde primul funcţionează ca

176
adverbializator (adverb relativ), iar al doilea drept corelativ: Cum rămânea singur acasă, cum se
punea la calculator.
(c) posterioritatea se exprimă rar printr-un gerunziu1, construcţiile fiind de cele mai multe ori
ambigue: Neîmplinind 18 ani, lucra ca sezonier. (= Înainte de a fi împlinit / Înainte să fi împlinit
18 ani, lucra ca sezonier.); Neavând licenţa, fata preda deja de trei ani. Netrecând nici o
săptămână de la incident, George a demisionat. Circumstanţiala temporală redă raportul de
posterioritate prin gerunzii negative, construcţia absolută permiţând şi o citire concesivă: Deşi nu
împlinise 18 ani, lucra ca sezonier. Cu toate că nu avea licenţa, fata preda deja de trei ani. Dacă
gerunziul este transpus într-un infinitiv / conjunctiv perfect, verbul se transpune din aspectul negativ
(neîmplinind; neavând) în aspect pozitiv (înainte de a fi împlinit / să fi împlinit; înainte de a fi
avut / să fi avut).
2.1.3. Valoarea temporală este dominantă când în propoziţia nonfinită se lexicalizează bine, nici:
Neîmplinindu-se nici un an de la decesul soţiei, Aurel s-a şi însurat. Nesosind bine acasă, a şi
sunat telefonul. Aceste tipare sintactice echivalează cu temporalele finite „inverse” 2: Nici nu se
împlinise un an de la decesul soţiei, că Aurel s-a şi însurat. Nu bine sosise acasă, că a şi sunat
telefonul.
2.1.4. În enunţuri precum: Plecând părinţii de-acasă, copiii (în)totdeauna / mereu abandonau
studiul., subordonata nonfinită este o temporală iterativă, echivalând cu propoziţii finite introduse
prin de câte ori, ori de câte ori. Când verbul subordonatei temporale iterative este finit, catalizatorii
din regentă de tipul întotdeauna, mereu sunt substituibili prin structura corelativă de atâtea ori.
2.1.5. Din punctul de vedere al topicii, circumstanţialele temporale cu gerunziul în poziţie de
predicat preferă să fie antepuse regentei. Pot însă apărea şi în postpoziţie sau intercalate în regentă.
Izolarea se impune de cele mai multe ori.

2.2. Circumstanţiala de cauză

1
Matilda Caragiu (1957: 76-77) infirmă posibilitatea gerunziului de a exprima o acţiune posterioară acţiunii din
regentă, în timp ce Frieda Edelstein (1972: 136-137) admite acest raport, limitându-l la funcţiile: temporală, finală,
consecutivă şi atributivă cu nuanţă finală.
2
În GALR (2005 II: 483) se precizează că aşa-numita „temporală inversă” are statut controversat: „Denumirea implică
faptul că astfel de structuri redau un raport temporal care, din punct de vedere semantic (al interpretării temporale), este
inversat: subordonata este marcată formal ca circumstanţială de timp, deşi regenta este aceea care poartă informaţia
referitoare la momentul sau intervalul procesului specificat de predicatul subordonatei.” Exemplificăm cu enunţuri
preluate tot din GALR: Nici n-am ajuns bine acasă că a şi trebuit să plec din nou. Abia a ieşit pe uşă, că a şi auzit-o
pe Ioana strigând să vină înapoi. Tocmai deschisesem televizoul, că s-a şi oprit curentul.
177
 2.2.1. Valoarea cauzală a construcţiei gerunziale este frecventă, asociată uneori cu cea temporală.
De altfel, aceste două valori ale gerunziului apar în majoritatea gramaticilor româneşti, fiind atestate
încă din latină3: Iubindu-l ca pe ochii din cap, Anca nu îl va părăsi. Neştiindu-se multe despre
accident, cu toţii eram foarte neliniştiţi.
În limba veche, gerunziul cu valoare cauzală apărea uneori precedat de conjuncţia că cu sens
cauzal: Cu dumnezeiia amu şi mai den nainte împlea, că pretutindenea fiindŭ, şi toate împlundu-le.
– Coresi (apud Edelstein 1972: 74). Accidental, în limbajul popular, se mai regăsesc şi azi formulări
similare: Că fiind năcăjită, s-o spânzurat. Bătrâna, că neştiind ce s-o-ntâmplat, tare mai era
mâhnită.
2.2.2. O construcţie complexă şi ambiguă este aceea în care gerunziul apare precedat de ca: A
venit la noi, nu ca având ceva de adus, ci ca să întrebe de Maria. În acest enunţ, structura
propoziţională: nu ca având ceva de adus, exprimă o valoare cauzală (A venit la noi, nu pentru că
avea ceva de adus...), în timp ce: ...ca să întrebe de Maria. este o subordonată finală. Conjuncţia ci
stabileşte, aici, un raport adversativ nu între o subordonată cauzală şi una de scop, ci între propoziţia
principală: A venit la noi... şi o a doua principală eliptică, subînţeleasă, recuperabilă: ci [a venit].
Morfemul nu care precedă propoziţia cu gerunziul pe poziţia de predicat exprimă o negaţie
parţială (focalizantă, de constituent), pentru că nu se neagă conţinutul predicativ al propoziţiei
nonfinite, ci se neagă ideea, relaţia logico-semantică (aici, de cauzalitate) exprimată de întregul
complex cu centru verbal gerunzial, deci întreaga propoziţie cauzală nonfinită. Adverbul nu
antrenează semantic verbul a venit, enunţul putând fi transpus la nivel tranfrastic astfel: A venit la
noi. Nu a venit ca având ceva de adus / pentru că ar fi avut ceva de adus. A venit că să întrebe
despre Maria.
Observaţie. În GALR (2005 I: 533-534), se descriu construcţii cu gerunziul precedat de ca,
interpretabile ca gerunzii ale ipostazei cu funcţia sintactică de predicativ suplimentar. Se
disting, aici, două tipare sintactice: a. predicativul suplimentar al calităţii: S-a prezentat ca
fiind doctor. şi b. Predicativul suplimentar al comparaţiei: Se poartă ca având de plătit o
poliţă.
În descrierea funcţiei circumstanţiale de cauză, Frieda Edelstein (1972: 75-76) include
construcţii cu gerunziul precedat de ca şi nu ca: Însă asta trebuie s-o facă el, numai el, ca fiind
major. – G. Călinescu; Şi pricindu-se jidovïi m-amŭ îndemnatŭ a chema pre chesariŭ, nu ca
avândŭ ceva a părî pre limba mē. – Codicele Voroneţean. În cel de-al doilea exemplu, se admite
că propoziţia cauzală corespunzătoare gerunziului ar putea fi introdusă prin conjuncţiile că,
pentru că, fiindcă (nu că aşŭ avē), dar şi prin ca şi cum , ca şi când, autoarea explicând că ar
exista aici o cauză formulată ipotetic, sub forma unei comparaţii.

3
Vezi, pentru detalii şi trimiteri bibliografice, Edelstein (1972: 10; 71, nota 14; 73, nota 17).
178
 2.2.3. În enunţ, circumstanţiala cauzală cu gerunziul în structură preferă să stea în faţa regentei,
semn al tematizării puternice, dar poate apărea şi intercalată (Băiatul, fiind supărat pe ai săi, s-a
retras în camera lui.) sau postpusă (Au rămas cu bunicii, părinţii plecând la serviciu.).

2.3. Circumstanţiala condiţională

2.3.1. Valoarea condiţională a propoziţiei nonfinite gerunziale se constituie contextual, prin
raportare la modul şi la timpul verbului din regentă, la care se adaugă, facultativ, semnalizatorii
adverbiali lexicalizaţi în interiorul construcţiei absolute: eventual, numai, doar, (reg.) batâr.
În plan semantic, condiţia (ipoteza) exprimată poate avea caracter a. posibil, sigur, realizabil sau
b. ireal, imposibil, iar, în plan gramatical, verbul regent se situează la indicativ, prezumtiv sau la
condiţional.
2.3.2. Condiţionalele reale au ca regent:
• indicativul prezent (cu valoare de viitor) – Gândind aşa, se pot găsi uluitoare noime ascunse
în „nebunia” textului shakespearean. (C. T. Popescu,
Nobelul românesc: 159) Numai venind şi tu, îmi trece
supărarea.
• indicativul viitor – Neachitându-ţi datoriile, nimeni nu te va mai ajuta.
• condiţionalul prezent – Te-aş însoţi, doar având certitudinea că îl voi întâlni pe Marius.
• prezumtivul prezent – Neavând bani, crezi c-o fi venind?
Condiţionalele ireale au ca regent:
• indicativul imperfect (cu valoare de condiţional perfect) – Studiind mai mult, reuşea cu
certitudine. Încercând voi probabil
să-l fi mituit, vă dădea în judecată.
• condiţionalul perfect – Numai recomandându-i-se de medic, s-ar fi apucat de sport.
• prezumtivul perfect – Numai uitându-se în ochii lui, părinţii vor fi înţeles totul.
Ca şi alte circumstanţiale cu gerunziul în poziţia de predicat, condiţionala poate fi coordonată cu
alte subordonate care exprimă aceeaşi valoare: Semiluna de ţesut cicatrizat avea să-i fie chiar de
folos, căci numai gândindu-se la ea, localizând-o cu mintea, de parcă n-ar fi fost o rană reală, pe
pielea mâinii, ci una de cristal sclipitor între două circumvoluţii, copilul afla care e mâna lui
stângă, care e direcţia stângă în lumea ce i se învârtise până atunci, simetrică,-n jur. (M.
179
Cărtărescu, Orbitor 3: 97) Dacă, întinzându-te pe pământ, îi cuprindeai formele şi culorile şi
mirosurile şi splendoarea, doar urcând şi coborând îi înţelegeai rostul cutremurător şi ascuns. (M.
Cărtărescu, Orbitor 3: 125) Uitându-te toată ziua la televizor sau pierzând vremea la calculator,
nu te vei descurca la examen. Plângând şi iar plângând, nu rezolvi nimic. Coordonarea se poate
realiza şi cu construcţii participiale absolute: Lucrând din greu şi ajutaţi băieţii de rudenii, s-ar
descurca mai bine.
2.3.4. Gerunziul vorbind, cu valoare condiţională, se construieşte frecvent cu un adverb ce ocupă
poziţia de circumstanţial de relaţie: Dincolo de această treaptă joasă de ecou al cuvântului
servitoarei Fanny, care ar putea fi, borgesian vorbind, şi o neadevărată minciună, el reverberează
puternic în opera rigurosului fantast. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 69), log Dincolo de
această treaptă joasă de ecou al cuvântului servitoarei Fanny, care ar putea fi, borgesian vorbind,
şi o neadevărată minciună, el reverberează puternic în opera rigurosului fantast. (C. T. Popescu,
Nobelul românesc: 69), logic vorbind, gramatical vorbind, istoric vorbind, statistic vorbind.
Asemenea construcţii tind spre statutul de locuţiuni adverbiale, datorită stadiului avansat de
gramaticalizare.
2.3.5. Condiţionalele cu centru verbal gerunzial preferă antepunerea în raport cu regenta şi sunt de
regulă, izolate de restul enunţului. Preferinţa pentru antepunere se explică prin tipul relaţiei logico-
semantice pe care o exprimă, anume „o relaţie de implicaţie (condiţionare sau inferenţă), stabilită de
vorbitor, de tipul [X consideră (crede) că] dacă A, atunci B.” (GALR 2005 II: 550). Totuşi, poate
apărea intercaltă (Aş pleca, cerându-mi-se, chiar acum.) sau postpusă regentei (Nu îl vei înţelege
niciodată, neacordându-i atenţie.).

2.4. Circumstanţiala concesivă

2.4.1. Valoarea concesivă a construcţiei gerunziale este dominantă aproape exclusiv în condiţiile
lexicalizării fie în propoziţia nonfinită, fie în regentă a semnalizatorilor de tip adverbial.
2.4.2. Ca semnalizatori în propoziţia regentă funcţionează adverbe precum: tot, totuşi, precedate
sau nu de şi, iar în construcţia gerunzială: chiar, şi, chiar şi, nici, şi... şi, mai... mai:
• Fiind de faţă numai prieteni, George tot nu ne-a dezvăluit secretul.
• Chiar rugându-ne insistent de el să ne ajute, totuşi a refuzat.
• Nici aducându-i-se argumente, nu a recunoscut.
• Mai glumind, mai neglumind, tot nu am reuşit să-l înveselim.
180
 • Nici văzând cu ochii mei, nu-mi venea să cred.
• Se certau ca doi copii, fiind totuşi maturi. (aici, semnalizatorul adverbial totuşi apare
în propoziţia nonfinită)
• Nici (chiar) mergând după el, nu ar veni.
• Citind oricât de puţin, tot ar însemna ceva.
• Fiind cunoscută situaţia reala, tot nu se spunea lucrurilor pe nume.
• Şi nici măcar întâlnindu-l, nu-l saluta.
• Şi nefiind vinovat Petre, tot a fost sancţionat.
Tiparele cu mai... mai, şi... şi se construiesc fie prin negarea unuia dintre gerunzii (în principiu, al
doilea), fie prin actualizări verbale diferite: Mai citind, mai necitind, începe să-i placă literatura.
Mai mâncând, mai povestind, tot greu trecea timpul. Şi îngrăşându-se, şi neîngrăşându-se, tot
urâtă era.
2.4.3. În condiţii excepţionale, neliterare, deci nerecomandabile, gerunziul cu valoare concesivă
poate fi precedat de conjuncţia specializată deşi: Deşi ştiind lecţia, nu a vrut să răspundă. Deşi
având timp, a mers repede acasă.1
2.4.4. Circumstanţialele concesive se izolează prin virgulă de restule enunţului, respectiv prin
intonaţie, iar în frază preferă să fie antepusă regentei.

2.5. Circumstanţiala de mod

2.5.1. Gerunziul cu valoare modală determină un verb, adjectiv, adverb sau o interjecţie, şi
exprimă o caracteristică sau o evaluare a procesului din regentă: Această mare e acoperită de
adolescenţi / care învaţă mersul pe valuri, în picioare, / mai rezemându-se cu braţul, de curenţi, /
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare. (N. Stănescu, Opera magna I: 363) Cântase
frumos, trăind cu emoţie fiecare vers. Se apropiase privindu-l cu compătimire. Hai şi aşa,
şchiopătând. Râzând, aşa am lasat-o. Pe Dorina citind, pe Maria jucându-se la calculator, aşa le-
am lăsat. Nefardându-se, aşa era frumoasă.

1
Vezi şi Edelstein (1972: 89; vezi şi nota 42 de la p. 89) care reţine exemplul: Deşi având unele scăderi, acestă frază
evocă sentimente puternice de patriotism, încununate de emoţiune., autoarea adăugând că în latină construcţiile
participiale puteau fi însoţite de o conjuncţie concesivă (etsi, quamquam). „Formularea e cu atât mai interesantă, cu cât
aparţine autorului unei gramatici apărute în prima jumătate a secolului nostru [XX, la Scraba – n.n.]” – Edelstein (1972:
90).
181
 2.5.2. Realizarea modală prezintă, spre deosebire de celelalte poziţii „absolute”, următoarele
caracteristici:
a. Preferă postpunerea în raport cu regentul, construcţia gerunzială fiind cel mai adesea
neizolată: Venise plângând.
b. În postpoziţie, subiectul gerunziului este coreferenţial cu subiectul regentei: Ioanai venise
înotând [PROi].
c. Propoziţia nonfinită cu gerunziul în structură nu are echivalent propoziţional, decât atunci
când gerunziul are aspect negativ. Când are aspect negativ, construcţia poate fi echivalată tot cu o
propoziţie nonfinită, conjunctivală sau infinitivală: Apoi se culcă cu capul pe dânşii şi, nemaifiind
supărat de nimene, trage Ivan un somn de cele popeşti... (I. Creangă, Povestiri. Poveşti. Amintiri:
157) = Apoi se culcă cu capul pe dânşii şi, fără să mai fie supărat / a mai fi supărat de nimene,
trage Ivan un somn de cele popeşti...; Şi, nemailungind vorba, îndată şi porneşte la iad. (I.
Creangă, Povestiri. Poveşti. Amintiri: 159) = Şi, fără să mai lungească / fără a mai lungi vorba,
îndată şi porneşte la iad. Compară şi enunţurile: Mi s-a adresat jignindu-mă. ≠ *Mi s-a adresat
cum jignindu-mă., dar Mi s-a adresat nejignindu-mă. = Mi s-a adresat [fără să mă jignească.] /
[fără a mă jigni.]
Pentru a verifica dacă semnificaţia modală este dominantă, se aplică testul substituirii construcţiei
gerunziale prin adverbul aşa: Alina a plecat neanunţându-ne. = Alina a plecat aşa.
În alte contexte, gerunziul echivalează cu circumstanţiale intrapropoziţionale realizate prin
substantivale precedate de prepoziţii: A trecut peste depresie numai ajutându-l soţia. = A trecut
peste depresie numai cu ajutorul soţiei.; Nemuncind, aşa nu poţi avea de toate. = Fără muncă,
aşa nu poţi avea de toate. (în acest ultim exemplu valoarea modală interferează cu valoarea
condiţională: Dacă nu munceşti, ..., însă valoarea modală este dominantă); Pretextând aceste
aberaţii, nu m-a convins. = Sub pretextul acestor aberaţii, nu m-a convins.; Vorbele au fost
aruncate nechibzuind nici el ce face. = Vorbele au fost aruncate fară chibzuinţa a ceea ce face.; A
obţinut acest post meritând. = A obţinut acest post pe merit. (aici valoarea modală este secundată de
valoarea cauzală, pentru că raportul de evaluare (modul cum a obţinut postul) se situează în faţa
raportului de cauzalitate).
2.5.3. Faptul ca propoziţia gerunzială modală postpusă regentei nu este izolată se explică prin
coeziunea semantică puternică dintre verbul regent şi informatia noua (rematică), respectiv prin
coreferenţialitatea subiectelor. Când se doreşte evidenţierea construcţiei gerunziale, adică
182
focalizarea informaţiei suplimentare, izolarea structurii nonfinite se impune: S-a scuzat pretextând
şi el că e bolnav. vs S-a scuzat, pretextând şi el că e bolnav.1 Un argument în acceptarea
gerunziului modal, chiar neizolat şi cu subiectul identic cu al regentului, ca proiecţie propoziţională,
îl reprezintă libertatea de topică. În funcţie de locul pe care îl ocupă în enunţ, construcţia poate fi
izolată ori poate fi reluată în regentă prin corelative: Petrecea nopţi în şir nedormind. / Nedormind,
aşa petrecea nopţi în şir. / Petrecea, nedormind, nopţi în şir.
2.5.4. O construcţie interesantă, complexă şi ambiguă (opacă) este: Pe Dorina citind şi pe Maria
jucându-se la calculator, aşa le am lăsat. Cele două structuri gerunziale cuprind câte un
complement direct în acuzativ urmat de o formă verbală nonfinită, construcţii cunoscute sub numele
de acuzativul cu gerunziul2. Interpretările gerunziului sunt diferite: atribut pe lângă complementul
direct al verbului regent (Sandfeld, Olsen 1936 I: 292), acuzativ predicativ (Tiktin 1945: 186-188),
atributiv (GR 1954 II: 190), propoziţie gerunzială completivă directă (Caragiu 1957: 73-74),
predicativă suplimentară (Edelstein 1972: 99). Încadrarea la o singură valoare este imposibil de
realizat, încât considerăm că în asemenea construcţii există simultan două valori dominante:
valoarea modală şi valoarea predicativ suplimentară. Complexitatea este generată de faptul că
substantivalul – complement direct (pe Dorina, pe Maria) funcţionează concomitent şi ca subiect al
gerunziului3. Glisarea între valoarea acuzativală şi cea nominativală a nominalelor este evidenţiabilă
dacă acceptăm drept corecte formulări de tipul: Dorina citind şi Maria jucându-se la calculator,
aşa le-am lăsat pe fete.
2.5.5. Ambiguitatea semantico-sintactică apare şi în structuri în care gerunziul ocupă poziţii
necircumstanţiale de tipul4: Aud plouând. Se aude plouând puternic. Se văd venind păsările. Ei îl
socotesc ca promiţând mult. În studiul de faţă, deşi nu analizăm decât tangenţial poziţiile sintactice
1
În GALR (2005 I: 529-530), circumstanţialele de mod şi circumstanţialele instrumentale realizate prin gerunziu sunt
numite adverbale şi interpretate ca realizări sintactice intrapropoziţionale, deoarece nu sunt izolate, au distribuţia unui
adverb, sunt obligatoriu postpuse regentului, subiectele sunt identice întotdeauna. Se adaugă că atunci când sunt izolate
devin realizări propoziţionale. Lipsa determinantelor şi a pauzei indică o slăbire a caracteristicilor verbale ale
gerunziului, apropiindu-l de adverb, dar rămâne în clasa verbului, întrucât continuă să se atribuie unui subiect (chiar
nelexicalizat) şi poate primi diverse compliniri actanţiale şi nonactanţiale (v. şi Caragiu 1957: 84-85). Matilda Caragiu
(1957: 85-86) subliniază că, în aceste contexte, funcţia gerunziului „nu este numai predicativă, ci şi determinativă
totodată. El funcţionează ca un predicat – circumstanţial, este, prin urmare, la jumătatea drumului dintre predicat şi
complement.” Despre gerunziu - atribut care funcţionează ca predicat – atribut, vezi Caragiu (1957: 86).
2
Vezi Tiktin (1945: 186-188), Caragiu (1957: 73-74), Edelstein (1972: 99).
3
Pentru situaţii similare în alte limbi, a se vedea engleza: I saw Diana going. / They asked her going.
4
Vezi şi GALR (2005 I: 532-535). Frieda Edelstein (1972: 111 sqq.), analizând construcţii similare, reţine că atunci
când acţiunea gerunziului poate sta pe acelaşi plan cu acţiunea unui verb la mod personal „(...) echivalentul sintactic
este o propoziţie principală copulativă, adversativă ori conclusivă între gerunziu şi verbul la mod personal existând doar
o interdependenţă similară cu cea care se constată între predicatele unor propoziţii principale coodronate.”
183
necircumstanţiale ale formelor verbale nonfinite, considerăm că, primând particularităţile descrise,
argumentăm, chiar dacă uneori indirect, funcţia lor predicativă. Compară:
• Aud [plouând.] completivă directă nonfinită ≡ Aud [că plouă.] completivă directă finită
• Alexandru plecase, [lăsănd totul baltă.] propoziţie nonfinită ≡
≡ 1. Alexandru plecase, [şi lăsase totul baltă.] propoziţie principală copulativă finită 1;
≡ 2. Alexandru plecase, [deci lăsase totul baltă.] propoziţie principală concluzivă finită;
≡ 3. Alexandru plecase, [încât lăsase totul baltă.] propoziţie subordonată consecutivă finită.
Exprimând un proces situat pe acelaşi plan cu predicatul unei propoziţii principale finite,
propoziţia gerunzială ar putea fi interpretată ca principală semiindependentă cum este, de altfel,
principala coordonată copulativ, adversativ, concluziv sau disjunctiv 2. Acceptând ca unitate
sintactică propoziţia principală nonfinită, alături de propoziţia finită, se realizează un echilibru de
sistem, în sensul că restul poziţiilor sintactice (cele subordonate) pot funcţiona cu verbe nonfinite în
structură. Propoziţiile nonfinite de acest tip pot fi coordonate cu propoziţii principale: [S-a apucat
serios de treabă] PP finită , [luând totul în serios.] PP nonfinită sau cu propoziţii subordonate: Ştiu că [s-a
apucat serios de treabă] P subord. finită , [luând totul în serios.] P subord. nonfinită . Ideea apare la Matilda
Caragiu (1957: 79 sqq.) care, descriind „propoziţiile gerunziale «independente»”, propune
denumirea de „principale insuficiente, de un tip deosebit”, argumentând că gerunziul funcţionează
„oarecum autonom, independent, coordonat cu verbul principal” (Caragiu 1957: 80). Printre aceste
propoziţii, autoarea plasează propoziţiile gerunziale „care, la prima vedere, pot fi interpretate ca
circumstanţiale de mod sau de timp – exprimând o acţiune simultană sau posterioară.” (Caragiu
1957: 79).

2.6. Circumstanţiala instrumentală (de mijloc)

2.6.1. Circumstanţiala instrumentală indică mijlocul de realizare a procesului din propoziţia
regentă şi prezintă interferenţe semantico-sintactice cu circumstanţiala modală prin preferinţa pentru
postpunere faţă de verbul regent, prin gradul înalt de coeziune cu acesta (neimpunând, de regulă,

1
Vezi şi GALR (2005 I: 532-533), unde se admite că în unele contexte raportul dintre gerunziu şi verbul regent se
aseamănă cu cel de coordonare. Este vorba de aşa-numitul gerunziu asociativ, care funcţionează la nivel
interpropozitional: Matematica e perfectă şi pură, deosebindu-se de celelalte aşa-numite ştiinţe exacte prin modul de
lucru. (Al. Paleologu); Programul televiziunii dura două ore, jumătate din el fiind consacrat familiei prezidenţiale.
(G. Liiceanu); Au luat zălog şase femei măritate, lăsând vorbă că pretind pentru ele o despăgubire. (I. Nicolau).
2
Vezi, într-o altă ordine de idei, şi pronumele semiindependente a căror apariţie este condiţionată de lexicalizarea altor
componente: Ai mei sunt plecaţi. Îi stimez pe cei buni.
184
izolarea), precum şi prin apariţia sa în contexte în care subiectul (regentei şi al circumstanţialei) sunt
de cele mai multe ori identice referenţial: Marius a reuşit muncind mult. Corina a obţinut bursa
învaţând extrem de mult. Minţind, copilul a scăpat de sancţiune pentru moment.
2.6.2. Valoarea instrumentală1 este dominantă, dar nu singulară, iar un test relevant în vederea
încadrării construcţiei propoziţionale în clasa de substituţie a circumstanţialului instrumental este
posibilitatea comutării subordonatei nonfinite cu realizări substantivale precedate de prin, cu:
Maria a reuşit muncind mult. = Maria a reuşit prin muncă multă.; Minţind, copilul a scăpat de
sancţiune pentru moment. = Cu minciuni, copilul a scăpat de sancţiune pentru moment.
Valoarea instrumentală preferă in regentă verbe la indicativ – perfect simplu, perfect compus,
mai-mult-ca-perfect.
Interferenţele cu alte valori sunt diverse2:
• [+ Mijloc], [+ Cauzalitate]: Numai chibzuindu-şi viaţa aşa, sovejenii şi-au dobândit noile
împliniri, noile bucurii.;
• [+ Mijloc], [+ Condiţie]: E nevoit să-şi convingă ostaşii prin raţionament, arătându-le că vor
avea mai mult de profitat obţinând o pace durabilă printr-o atitudine
clementă. Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
– M. Eminescu.

2.7. Circumstanţiala consecutivă

Propoziţia circumstanţială consecutivă cu centrul verbal gerunzial exprimă urmarea desfăşurării
procesului din regentă. De aceea, este întotdeauna postpusă regentei.
Aflată la interferenţa cu alte valori circumstanţiale, subordonata consecutivă (rezultativă) se
recunoaşte prin lexicalizarea / posibilitatea lexicalizării în interiorul construcţiei gerunziale a unor
semnalizatori precum astfel, aproape: Când bietul belfer „Popescu” îşi ia seama deraierilor sale
1
În GALR (2005 I: 529-530), realizarea circumstanţialului instrumental prin gerunziu este interpretată ca poziţie
sintactică intrapropoziţională (gerunziu circumstanţial adverbal), poziţie interpretabilă la nivel frastic (ca propoziţie
circumstanţială) numai în condiţiile izolării: „Raportul dintre două acţiuni cuprins în construcţia cu gerunziu
instrumental – S-a răzbunat scriind lozinci. – poate fi prezentat şi invers, reliefându-se «instrumentul» şi identificându-
se rolul său: A scris lozinci, răzbunându-se.; în această formă, nu mai este însă vorba de un gerunziu adjunct al
verbului, ci de un complement al propoziţiei.” – GALR (2005 I: 530). „Şi la nivelul propoziţiei se pot realiza funcţiile
de circumstanţial de mod şi instrumental, care însă – spre deosebire de poziţia de adjunct al verbului – sunt izolabile
prin pauză şi pot fi antepuse: Se plimbau, făcând ocoluri largi.; Scria romane de succes, inventnd dialoguri vii şi
inteligente.; Încercau să-i câstige, oferindu-le bani.” – GALR (2005 I: 532).
2
Vezi şi Edelstein (1972: 84-85, 117-119), de unde am preluat exemplele.
185
financiare şi existenţiale, când cuvintele sale „Sunt doar un profesor de liceu care trebuie să
predea clasicii literaturii române” ar trebui să construiască un puternic contrapunct emoţionant,
am rămas rece, aproape înţelegându-i pe mâncătorii de popcorn din sală care continuau să râdă
din inerţie. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 103) Băieţii porniseră la Cluj de mult, ajungând
astfel la timp. Dan vorbise pe un ton foarte serios, cei prezenţi crezându-l în cele din urmă. Cu
toţii s-au speriat de zgomotul exploziei, rămânând şocaţi pentru câteva momente.
Propoziţia consecutivă nonfinită poate fi transpusă într-o construcţie finită în care gerunziul
contractează o relaţie de coordonare cu regenta: Băieţii porniseră la Cluj de mult, ajungând astfel
la timp. vs Băieţii porniseră la Cluj de mult şi au ajuns astfel la timp. / Băieţii porniseră la Cluj
de mult, deci au ajuns astfel la timp.

2.8. Circumstanţiala de scop

2.8.1. Redarea ideii de finalitate printr-o propoziţie nonfiniă cu gerunziul în structură este rar
întâlnită. Această realizare este fie absentă din multe lucrări de specialitate (GLR 1963/1966;
Caragiu 1957), fie contestată (GALR 2005 II: 532).
În GALR (2005) constatăm totuşi inconsecvenţă sau cel puţin o atitudine ezitantă. În volumul I
(531-532) se identifică următoarele valori circumstanţiale ale gerunziului: temporală, cauzală,
condiţională, concesivă, consecutivă, respectiv modală şi instrumentală (acestea două din urmă
numai în construcţii izolate), conchizându-se că: „nu sunt justificate propunerile de identificare a
altor valori, deduse uneori din simpla interpretare a relaţiilor posibile între două acţiuni, de pildă cea
de circumstanţial final.” Totuşi, în volumul II (546), apare realizarea circumstanţialului de scop prin
gerunziu, cu specificarea că „este destul de rară, de cele mai multe ori forma verbală putând fi
interpretată şi ca gerunziu coordonat: Acum umblă prin târguri cerşind.”
Circumstanţiala de scop cu centru predicativ gerunzial apare la Frieda Edelstein (1972: 76-78):
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, / Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el. – M.
Eminescu. Alte exemple apar la D. Irimia (2000: 450): Voi umbla primăvara întreagă prin târguri /
căutând vânzător de sămânţă. - L. Blaga; la N. Felecan (2002: 298): Un flutur dă ocol / cătând o
floare. – Şt. O. Iosif. În exemplele de mai sus, valoarea finală este dominantă.
2.8.2. Deşi redus ca frecvenţă, raportul de finalitate exprimat printr-o propoziţie nonfinită cu
centrul verbal gerunzial poate fi acceptat, cu atât mai mult cu cât apărea şi în latină la participiul

186
conjunct1. Pentru româna actuală exemplificăm cu următoarele enunţuri: Aceşti comisari vor merge
în judeţele respective, vor străbate satele si oraşele adunând poporul, lămurindu-l, anunţând
măsurile bune pe care le vom lua, luând ei, pe loc, măsuri de îndreptare. – Camil Petrescu (apud
Felecan 2002: 214); I-am scris, cerându-i ajutor.
În limba veche, gerunziul cu valoare finală apare şi în coordonare cu o propoziţie de scop finită:
Pricindu-să [fiii lui Ştefan] pentru domnie, au fugitu Ştefan, fratile cel mai mare, la Cazimir craiul
leşescu, poftindu ajutoriu împotriva frăţine-său, lui Petru, şi să i-să pléce. – Gr. Ureche (apud
Edelstein 1972: 78).
Asemănarea raportului de subordonare a propoziţiei finale gerunziale cu raportul de coordonare se
manifestă şi în realizarea subordonatei cu verb finit în structură: Iar când merg alţii de-o peţesc, /
vin popi de mă dezleagă. (G. Coşbuc, Poezii: 49) = Iar când merg alţii şi o peţesc, / vin popi şi mă
dezleagă.
2.8.3 Din punctul de vedere al topicii, circumstanţiala de scop este postpusă regentei, iar izolarea
nu se impune, deoarece conţinutul semantic exprimat este, într-o anumită măsură, complementar
informaţiei din propoziţia regentă.

2.9. Circumstanţiala de relaţie (limitativă sau referenţială)

2.9.1. Circumstanţiala de relaţie stabileşte limitele de manifestare a procesului exprimat în regentă
şi se poate realiza prin propoziţii nonfinit cu gerunziul în poziţia de predicat (Caragiu 1957: 79;
Edelstein 1972: 85-86): Nu am ce-i reproşa, privind activitatea sa profesională. Maria se săturase
făcând calcule zi şi noapte. Că mie mi s-a urât / Concentrare tot făcând! – Doine (apud Caragiu
1957: 79)
În cazul lui privind, se observă glisarea verbului spre clasa jonctivelor, gerunziul aflându-se
într-un stadiu destul de avansat de gramaticalizare, de desemantizare. Privind intră în relaţie de
sinonimie cu în (ceea) ce priveşte, privitor la, în privinţa, cu privire la etc.
2.9.2. Circumstanţialele de relaţie nonfinite cu centrul verbal gerunzial nu se despart prin virgulă
şi sunt, de obicei, postpuse regentei.

2.10. Circumstanţiala cumulativă

1
Vezi Edelstein (1972: 77): Legati ab Ardea veniunt... auxilium prope eversae urbi implorantes. – T. Livius (Solii... vin
să ceară ajutor... ). Se admite şi posibilitatea echivalării cu o propoziţie coordonată copulativ, menţinând-se însă
„nuanţa de subordonare finală”: Solii... vin şi cer ajutor...
187
 2.10.1. Valoarea cumulativă a construcţiilor gerunziale se constituie atunci când gerunziul are
aspect negativ şi cliticul adverbial mai în structură: Fizicul ei mă încânta, nemaivorbind de
limbajul rafinat. Era un om bun, nemaipomenind de capacităţile sale intelectuale.
Construcţiile gerunziale „absolute” cu valoare cumulativă echivalează cu propoziţii finite
afirmative introduse prin în afară că, pe lângă că: Fizicul ei mă încânta, pe lângă că vorbea într-
un limbaj rafinat.
Analizând enunţul: Era un om bun, nemaipomenind de capacităţile sale intelectuale., se observă
că transpunerea în propoziţie finită este dificil, chiar imposibil de realizat: (?) Era un om bun, pe
lângă că (nu) mai pomenim de capacităţile sale intelectuale. De fapt, aceste forme gerunziale s-au
opacizat, pierzând din caracteristicile verbale, după cum se observă din: dificultatea sau
imposibilitatea recuperării (lexicalizării) subiectului formei verbale nonfinite, necesitatea operării
unor modificări majore în interiorul construcţiei gerunziale în cazul transpunerii într-o propoziţie
finită.
2.10.2. Cu valoare cumulativă funcţionează verbe dicendi: nemaizicând, nemaispunând. În
calitate de corelative pot apărea: (mai)... şi (când regenta este afirmativă), respectiv nici (măcar /
chiar) (când regenta este negativă): Mai veniseră şi vecinii, nemaivorbind de colegii de serviciu.
Nu l-aş ajuta nici (măcar / chiar) de mi-ar cere, nemaispunând în aceste condiţii.

Observaţie. Realizările cu decât ale gerunziului funcţionează în clasele de substituţie ale

poziţiilor sintactice actanţiale / nonactanţiale, cu deosebirea că dobândesc o marcă semantică
suplimentară: [+ Comparaţie], [+ Excepţie], [+ Opoziţie], [+ Cumul]. Vezi infra Partea a III-a.

Construcţiile participiale absolute

188
 1. Prezentare generală
1.1. Definiţia şi tiparul sintactic
Construcţia participială absolută este propoziţia subordonată circumstanţială, izolată fonetic
şi grafic, cu libertate de topică, introdusă printr-un adverbializator, având în poziţia de predicat un
verb la modul participiu cu disponibilităţi combinatorii largi, inclusiv un subiect propriu, referenţial
sau coreferenţial în raport cu cel al verbului regent.
Tiparul sintactic al construcţiei participiale absolute:
[ # (Catalizator tematic) + Participiu + Subiect (al part.) + Determinanţi (ai part.) # ]
Exemple: Acestea hotărâte sub privirea stupefiată a tuturor, oamenii şi-au văzut de treabă.
Odată ajunsă director general în cadrul firmei noastre, cu toţii o tratau pe Diana
cu mai mult respect.
Plecaţi în tabără, copiii se simţeau foarte bine.
În aceste circumstanţe, chiar susţinută pledoaria, tot s-a continuat ancheta.

1.2. Categorii verbale deictico-semantice ale participiului

1.2.1. Sub aspect modal, participiul exprimă un proces încheiat, glisând în permanenţă de la clasa
verbului la cea a adjectivului, în mod diferenţiat de la un context la altul, natura sa verbală
manifestându-se cel mai puternic în construcţiile absolute (Pană Dindelegan 2003: 124; GALR
2005 I: 507).
Semantico-sintactic, forma verbală nonfinită atribuie roluri tematice ale verbului prototipic
(Agent: Susţinut de prieteni, Andrei a reuşit să depăşească peste impasul financiar al firmei pe
care o conduce.; Experimentator: Uimiţi turiştii de locurile vizitate, ghidul se simţea satisfăcut.
etc.), respectiv funcţii sintactice diverse, realizate intra- şi inter-propoziţional (Odată plecată Maria
la serviciu, copilul a rămas singur acasă. Acuzat şi el de colegi că ar fi luat parte la organizarea
mitingului, Ion se supărase.).
Combinarea cu un subiect propriu, de cele mai multe ori identic referenţial cu subiectul verbului
regent, păstrarea disponibilităţilor combinatorii ale verbului prototipic, capacitatea de a impune
restricţii cazuale, prepoziţionale şi conjuncţionale determinanţilor sunt argumente în recunoaşterea
naturii verbale şi, implicit, a predicativităţii participiului când apare ca centru de grup în interiorul
construcţiei absolute. Diminuarea naturii sale verbale se datorează flexiunii formei nonfinite care se
189
comportă similar adjectivelor variabile cu patru terminaţii: Chiar ajutat băiatul, tot nu s-a
descurcat. Chiar ajutaţi băieţii, tot nu s-au descurcat. Chiar ajutată fata, tot nu s-a descurcat.
Chiar ajutate fetele, tot nu s-au descurcat. Acordul în gen, număr şi caz cu nominalul-subiect
(substantiv, pronume, numeral) este coeziunea de tip special care diferenţiază participiul de toate
celelalte forme verbale, finite şi nonfinite.
În redarea coeziunilor speciale din construcţiile participiale absolute, reluăm aspectele expuse
supra Caracterizare generală a „construcţiilor absolute” 2.:
1.2.1.1. Participiul absolut selectează un subiect cu care se acordă în gen, număr şi caz, ca o
particularitate cu totul specială pentru limba română: Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-
mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.
(Preda I: 33-34); Chiar ajuns cuţitul la os, băieţii au continuat să sfideze legea.; Rămaşi copiii
singuri acasă, au şi lăsat cărţile deoparte.; Ajunsă Enia manager general, colegii o privesc cu alţi
ochi.
1.2.1.2. Acordul verbului cu subiectul în gen, număr şi caz slăbeşte calitatea de verb a
participiului, dar nu o anulează. Fenomenul este similar participiilor din cadrul diatezei pasive:
Televiziunea publică a fost subordonată puterii mulţi ani. Proiectele vor fi realizate anul acestea,
cu sprijinul sponsorilor. În interiorul construcţiei absolute, participiul îşi manifestă calitatea verbală
chiar mai puternic decât în cadrul diatezei pasive. Argumentele forte sunt următoarele:
(a) Participiul din propoziţia absolută se combină cu un nominal-subiect, situat în imediata sa
vecinătate (semn al gradului înalt de coeziune), impunându-i cazul nominativ (Odată Alexandru
devenit redactor-şef al gazetei, s-a observat o schimbare radicală în bine. (construcţie absolută) vs
Colegul nostru M. C., pe care mulţi îl considerau genial, a fost numit de profesori liderul echipei
olimpice naţionale. (diateză pasivă)).
(b) În timp ce participiile din construcţiile pasive cu operatorul pasiv a fi în structură acceptă
mărci ale gradării, ale progresiei, ale aproximării sau ale modalizării specifice adjectivului:
Diamantele sunt cele mai căutate pietre preţioase din lume. Clădirile au fost foarte avariate de
tornadă. Dintotdeauna, televiziunea publică a fost mai subordonată puterii decât televiziunile
particulare. Cartea în discuţie este cam nerecomandată minorilor., participiile din cadrul
construcţiei absolute pot fi însoţite de asemenea mărci doar în mod excepţional: Foarte ruşinat eu
însumi de cele întâmplate, i-am cerut scuze profesorului în numele colegilor.

190
 1.2.1.3. Variabilitatea participiului prin preluarea de la nominalul-subiect a categoriilor de gen,
număr şi caz (!), combinarea cu morfemele comparaţiei diminuează natura verbală a participiului,
încât unii neagă existenţa diatezei pasive cu participiu în structură, respectiv consideră această
formă verbală incapabilă de a sta pe poziţia sintactică de predicat. Cu toate acestea, se poate vorbi,
în interiorul construcţiei participiale absolute, de o relaţie de interdependenţă între verbul la
participiul şi nominalul-subiect, datorită constrângerilor bilaterale: pe de o parte, impunerea cazului
nominativ dinspre forma verbală participială spre nominalul-subiect şi, pe de altă parte, impunerea
de nominalul-subiect a acordului verbal în gen, număr şi caz. Acomodarea în caz este evidentă,
atâta timp cât predicatul exprimat prin participiu nu poate apărea la forma de genitiv-dativ: *Odată
plecate [G.D.] copila [N.Ac.], am rămas singur. Aceste particularităţi sintactice sunt indici ai
predicaţiei, ceea ce înseamnă că participiul are capacitatea de a realiza o proiecţie propoziţională.
1.2.1.4. În condiţiile neacceptării predicativităţii participiului, s-a propus denumirea de
abreviere, reducere sau propoziţie redusă (Draşoveanu 1997: 256-259; 263-267; Neamţu 2001,
2003). Abrevierea se distinge de contragere prin faptul că, pe lângă relatorul subordonant
interpropoziţional, are loc suprimarea verbului a fi. Astfel, în analiza construcţiilor absolute
participiale, aşa-zise propoziţii reduse, se propune „recuperarea” unui gerunziu în structura dată,
anume „trebuie «să urcăm» de la Red [reducere – n.n.] la Ctr grz [contragere gerunzială – n.n.]”
(Draşoveanu 1997: 258): Odată ei sosiţi, noi am putut începe. > Odată sosiţi fiind ei, noi am putut
începe. Prin inserarea unui gerunziu se instituie o „falsificare” a relaţiilor, pe de o parte, şi se poate
genera o agramaticalitate, pe de altă parte. Nu orice construcţie participială permite lexicalizarea lui
a fi copulativ, precum în cazul participiilor verbelor copulative: *Chiar fiind ajuns cuţitul la os,
băieţii au continuat să sfideze legea.; *Fiind rămaşi copiii singuri acasă, au şi lăsat cărţile
deoparte.; *Fiind ajunsă Enia manager general, colegii o privesc cu alţi ochi. În afară de a fi
copulativ, se pot subînţelege şi alte verbe (copulative sau predicative): Ajungând / Devenind /
Părând / Arătându-se fascinat de prăpastia păcatului, Constantin îşi descleştă mâinile. (Pomian
2004: 38-39).
Încercând „să camufleze” această particularitate de excepţie a participiului verbal (anume, acordul
în gen, număr şi caz) şi capacitatea predicaţională a formei verbale nonfinite, unii cercetători
acceptă posibilitatea lexicalizării, în construcţia absolută cu centru verbal participial, a unui al
doilea operator copulativ nonfinit (!): *Fiind ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos şi cu patimă.
Subiectul participiului declinabil este menţionat şi de Şt. Iacob (1969: 510), care admite că această
191
poziţie sintactică poate fi interpretată şi ca nume predicativ al unui gerunziu nedeclinabil omis:
Odată această condiţie [fiind] împlinită...; Dionis [fiind] devenit călugărul Dan.
1.2.1.5. În limba română, subiectul care însoţeşte forma verbală nonfinită (aici, participiul) în
interiorul construcţiei absolute stă întotdeauna în cazul nominativ, având rolul de complement
semantic principal pe lângă verbul nonfinit, nefiind aşadar, în niciun context, absolut. Relaţia sa cu
verbul nepersonal este întotdeauna marcată prin forma de nominativ şi acordul verbal, încât putem
vorbi de o relaţie de interdependenţă de tip special, datorită restricţiilor bidirecţionale (impunerea
cazului nominativ de verb nominalului, respectiv acordul în gen, număr şi caz al participiului-
predicat cu subiectul propriu, exprimat sau neexprimat, referenţial sau coreferenţial în raport cu
subiectul verbului regent).
1.2.1.6. În privinţa construcţiei absolute, considerăm că aceasta se relaţionează atât logico-
semantic, cât şi gramatical, chiar şi în absenţa conectivele interpropoziţionale, deoarece nu se poate
concepe ca structurile în discuţie să funcţioneze în afara unei relaţii. Subordonarea, nemarcată în
planul expresiei, se realizează prin aderenţă.
Similar gerunziului, participiul apare la aspectul negativ cu morfemul de negaţie ne- încorporat, la
care se poate adăuga şi cliticul adverbial mai: Chiar neclarificate toate detaliile, au pornit-o la
drum. Băiatul, nemaivăzut de câteva zile, a fost declarat dispărut.

1.2.2. În plan temporal, participiul este marcat [+ Anterioritate], iar aspectual [+ Perfectiv].
Contextual însă, forma nonfinită poate exprima prin combinarea cu deictice temporale şi relaţionale
sensuri diferite:
• [+ Trecut]: Odată intraţi toţi elevii în clasă, profesorul şi-a început lecţia.
• [+ Prezent]: Susţinuţi tinerii de părinţi, tot nu se descurcă.
• [+ Viitor]: Odată înlăturat din partid, M. G. cu siguranţă se va răzbuna., unde
circumstanţiala cu centru verbal participial permite o citire cu verbul marcat [+ Viitor]:
Odată ce va fi înlăturat din partid, M. G. cu siguranţă se va răzbuna.
Unele opoziţiile aspectuale pot fi exprimate prin semantica verbului şi / sau prin prezenţa
deicticelor temporale.

1.2.3. Parametrii de număr şi de persoană, implicaţi în ancorarea spaţial-temporală a construcţiei

participiale, sunt atribuiţi contextual, prin mijloace sintagmatice, după cum urmează:
192
 • prin subiectul propriu:
Plecat directorul din ţară, firma este condusă de George.
Ştiam că, odată stabilite sarcinile, cu toţii se vor apuca de treabă.
Odată Adrian ajuns medic, s-a mutat la Cluj.
• prin subiectul coreferenţial cu subiectul verbului regent:
Supărat de amici [PROi], Bogdani nu mai ieşea deloc.
Ioni, speriat [PROi] de situaţia creată, a cerut ajutor.
• prin urme ale subiectului în regentă:
Chiar plecat [PROi] de acasă, şi tot ştiam că nu îii sunt indiferent.
Odată intrat [PROi] în bibliotecă, ii se făcuse rău.
• prin deictice temporale referenţiale, anume prin persoana şi numărul formei verbale finite din
regentă:
Odată plecat, pierzi [pers. a II-a, nr. sg.] totul.
Chiar prins cu mâţa-n sac, nu a recunoscut [pers. a III-a, nr. pl.] cu uşurinţă.
• prin subiectul coreferenţial cu subiectul propoziţiei subordonate gerunziului:
Odată numit [PROi] [să conducă eli firma,] angajaţii s-au arătat mulţumiţi.
Forma verbală participială poate contracta relaţia de subiect cu orice persoană, atât la singular, cât
şi la plural:
• persoana I, sg.: Plecat(ă) eu la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
• persoana a II-a, sg.: Plecat(ă) tu la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
• persoana a III-a, sg.: Plecat el la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
Plecată ea la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
• persoana I, pl.: Plecaţi /Plecate noi la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
• persoana a II-a, pl.: Plecaţi / Plecate voi la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
• persoana a III-a, pl..: Plecaţi ei la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
Plecate ele la şcoală, Ionuţ a rămas acasă singur.
Subiectul prezintă libertate de topică în raport cu participiul-predicat, putând fi antepus sau
postpus acestuia: Odată elevii instruiţi, profesorul nu a mai avut probleme de disciplină în timpul
orelor. Odată instruiţi elevii, profesorul nu a mai avut probleme de disciplină în timpul orelor.

193
 1.2.4. Opoziţiile de diateză sunt induse, valorile de diateză fiind încorporate lexical. Se dezvoltă
astfel sensuri:
1.2.4.1. active: Chiar plecaţi ai săi din localitate, George era foarte cuminte.
Odată intrat profesorul în clasă, se aşternu liniştea.
1.2.4.2. reflexive (deşi cliticul reflexiv al verbului prototipic dispare: Hotărât Ion să spună
adevărul, prietenii îl stimau şi mai mult. Supăraţi amândoi pe Maria,
au decis să nu îi vorbească. Chiar bosumflată fata din cauza disputelor,
nimeni nu o băga în seamă.
1.2.4.3. pasive (valoarea dominantă în construcţiile participiale absolute): Chiar ajutaţi
sinistraţii de către autorităţile locale, aceştia tot se simţeau foarte
amărâţi. Numai citite toate aceste cărţi, ai putea să înţelegi fenomenul
în detaliu.

1.2.5. Tranzitivitatea este, de asemenea, indusă, deoarece participiul pierde trăsătura

tranzitivităţii forte, anume posibilitatea de a avea un complement direct. Foarte rar, poate funcţiona
cu tranzitivitate slabă, prin menţinerea poziţiei sintactice de complement secundar: Întrebat copilul
lecţia, s-a descurcat de minune. Sfătuit Ion să meargă la medic, a refuzat.
Verbele ergative (inacuzative) pot apărea în construcţii participiale absolute: Cireşele odată
coapte, toată ziua stăteam în livadă. Bunicul decedat, casa a rămas în paragină.

2. Valorile circumstanţiale ale construcţiilor participiale absolute

2.0. Caracterizare generală
În construcţiile absolute natura verbală a participiului se manifestă în gradul cel mai înalt, iar
argumentul forte îl constituie faptul că forma verbală nonfinită se combină cu un subiect propriu,
identic sau diferit de subiectul verbului regent. În analiză apar numeroase dificultăţi datorate
ambiguităţii structurale (coreferenţialitatea subiectelor; coordonarea participiului absolut cu
adjective izolate circumstanţiale): Bună la suflet şi iubită de toţi cei din jur, Maria tot nu se simţea
împlinită. Deşi bolnav şi părăsit de prieteni, Petrică este în continuare optimist. Băiatul, singur,
sărac, rămas fără sprijin părintesc, este nevoit să lucreze pentru a-şi termina studiile.).

2.1. Circumstanţiala de timp

194
 2.1.1. Circumstanţiala de timp este cea mai frecventă construcţie participială, alături de cea
cauzală. Pe axa temporală, procesul din regentă este posterior procesului exprimat de propoziţia
nonfinită cu participiul în poziţia de predicat: Odată ajuns director, Florin a rămas acelaşi om de
treabă.
2.1.2. Informaţia temporală se constituie atât în prezenţa, cât şi în absenţa catalizatorilor tematici
(a semnalizatorilor) regăsibili în propoziţia nonfinită sau în regentă. În interiorul construcţiei
participiale cu valoare temporală pot fi lexicalizate adverbe de nuanţare regăsibile în
adverbializatorii (locuţiunile conjuncţionale) din temporalele finite: odată, îndată, imediat, (pop.)
numai, (colocvial) abia:
• Odată văzut profesor, Ion se simţea împlinit. (≡ Odată ce s-a văzut profesor, Ion se simţea
împlinit.)
• Imediat plecaţi bunicii la câmp, copilul se duse la joacă. (≡ Imediat ce au plecat bunicii la
câmp, copilul se duse la joacă.)
• Îndată ajunşi pe litoral, a început distracţia. (≡ (De) îndată ce am ajuns pe litoral, a început
distracţia.)
• Abia absolvit tânărul de acuzaţia de mitoman, colegii l-au prins din nou minţind. (≡ Abia ce
fusese absolvit tânărul de acuzaţia de mitoman, colegii l-au prins din nou minţind.)
• Numai (bine) duşi ai lor de-acasă, băieţii au şi plecat la ştrand. (≡ Numai ce s-au dus ai lor
de-acasă, băieţii au şi plecat la ştrand.)
• (colocvial) Banii odată avuţi [= agonisiţi / strânşi], Petre îşi putea cumpăra o maşină nouă.
(≡ Odată ce avea banii, îşi putea cumpăra o maşină nouă.) Este interesant că verbul posesiv,
slab tranzitiv a avea, impasivizabil, poate funcţiona sub formă de participiu ca predicat în interiorul
unei propoziţii nonfinite. Deşi semnificaţia pasivă a participiului este sesizabilă, propoziţia
nonfinită nu poate fi reorganizată (transpusă) într-o propoziţie finită cu acelaşi verb (a avea) la
diateza pasivă: *Odată ce banii [subiect – Obiect posedat] au fost avuţi de către Petre [compl. de
agent - Posesor], îşi putea cumpăra o maşină nouă. Transpunerea într-o propoziţie finită implică
reorganizarea funcţiilor sintactice şi a rolurilor tematice: Odată ce Petre [subiect] avea banii [c.d.],
îşi putea cumpăra o maşină nouă. A se vedea şi un alt exemplu cu a avea la participiu în calitate de
centru de grup: Odată avute toate actele, Silviu s-a şi angajat. A avea apare în asemenea construcţii
numai în relaţie cu nominale nonanimate în poziţia de subiect (cf. *Odată avut prieten, Ela era
fericită.). În ceea ce priveşte poziţia sintactică pe care o ocupă nominalele banii şi actele din
195
enunţurile de mai sus, aceasta este de subiect, iar argumentul îl reprezintă acordul lor în gen, număr
şi caz cu participiul-predicat.
2.1.3. Una şi aceeaşi formă verbală participială poate permite mai multe lecturi. De exemplu,
participiul văzut din enunţul: Odată văzut pacientul, doctorul a plecat., impune o lectură pasivă,
dobândită de la un verb tranzitiv: Odată ce pacientul a fost văzut, ..., pe când în: Odată văzut
director, dl V.R. şi-a schimbat atitudinea., se impune o citire reflexivă sau activ-pronominală,
provenită de la un verb reflexiv / activ-pronominal: Odată ce s-a văzut director, ...
2.1.4. În propoziţia regentă, semnalizatorii (corelativele) valorii temporale exprimate de
propoziţia nonfinită cu centru verbal participial sunt: şi, (în)totdeauna, mereu, cum: Acestea zise, a
şi dispărut. Concediul încheiat, mi-am şi reamintit de stresul de la serviciu. Ajuns acasă, cum m-
am (şi) apucat de dat telefoane. Plecaţi părinţii de acasă, copiii întotdeauna / mereu lăsau baltă
temele. În ultimul enunţ propoziţia temporală nonfinită are valoare iterativă: De câte ori / Ori de
câte ori erau plecaţi părinţii de acasă, copiii lăsau baltă temele.
Dacă în regentă verbul este la forma negativă şi este lexicalizat adverbul niciodată, propoziţia cu
participiul în poziţia de nucleu predicativ dobândeşte o lecţiune dominant concesivă, dublată
(secundată) de valoarea temporală: Plecaţi părinţii de acasă, copiii nu îndrăzneau niciodată să le
iasă din cuvânt. (≡ Deşi / Cu toate că părinţii erau plecaţi de acasă, ...).
2.1.5. Procesul exprimat de verbul regent este întotdeauna posterior procesului exprimat prin
participiu. Când verbul regent este la timpul viitor sau prezent, participiul dobândeşte o citire
marcată [+ Viitor] sau [+ Prezent]: Odată numiţi în funcţie, amândoi îşi vor schimba atitudinea.
(≡ Odată ce vor fi numiţi în funcţie, ...); cf. şi: Odată terminat doctoratul, mă gândesc la
revenirea în ţară.
2.1.6. Temporala participială poate intra în coordonare cu o temporală gerunzială: Ajuns tânărul
în târg şi cumpărând ce avea de cumpărat, s-a întors acasă. Profesorul, intrat în sala de clasă şi
văzând numărul mare de absenţi, s-a înfuriat.
2.1.7. Propoziţiile temporale nonfinite cu participiul în structură preferă să fie antepuse regentei,
în special când au un subiect diferit de subiectul verbului regent, iar izolarea de restul enunţului este
obligatorie. Pot apărea şi intercalate sau pospuse: Florile, odată duse la căldură, şi-au revenit. Era
un om împlinit, odată ajuns parlamentar.

2.2. Circumstanţiala de cauză

196
 2.2.1. Raportul de cauzalitate este bine reprezentat de construcţiile cu participii pasive, ergative şi
intranzitive în structură: Susţinută echipa de o galerie puternică, meciul a fost un adevărat
spectacol. Iertaţi amândoi de părinţi, erau din nou bucuroşi. Dorina, pârâtă de colegi la diriginte,
a plâns mult. Secate fântânile, oamenii erau disperaţi. Căzută fata la examen, nu mai vroia să
audă de învăţat.
2.2.2. Valoarea cauzală apare uneori la interferenţă cu valoarea temporală. De exemplu, propoziţia
nonfinită din enunţul: Întorşi copiii acasă, bunicii se simţeau singuri., se supune la două
interpretări: Deoarece copiii se întoarseră acasă, ... – valoare cauzală, respectiv Când copiii se
întoarseră acasă, ... – valoare temporală. Cf. şi Ajuns la culmea disperării, omul se gândea la
suicid.
Când verbul regent este la indicativ - imperfect, participiul dobândeşte contextual aspect
imperfectiv: Plecaţi tinerii sâmbăta la discotecă, părinţii erau îngrijoraţi. (≡ Cum tinerii plecau
sâmbăta la discotecă, ...).
2.2.3. Unul şi acelaşi participiu poate dobândi, în interiorul unei circumstanţiale de cauză
nonfinite, lecturi diferite.
• Ruşinaţi noi înşine de cele spuse, i-am cerut scuze profesorului în numele colegului nostru. –
participiul este al verbului ergativ (inacuzativ) a se ruşina: Cum / Pentru că noi înşine ne-am
ruşinat de cele spuse, ne-am cerut scuze în numele colegului nostru.
vs
• Ruşinaţi vinovaţii de către profesor în faţa clasei, nimeni nu a mai îndrăznit să comenteze. –
participiul are o lectură pasivă, dobândită de la verbul tranzitiv a ruşina: Pentru că vinovaţii au fost
ruşinaţi de către profesor în faţa clasei, nimeni nu a mai îndrăznit să comenteze.

• Strugurii copţi, nu mânca altceva toată ziua. – participiul aparţine unui verb ergativ (a se
coace): Pentru că se copseseră strugurii, nu mânca altceva toată ziua.
• Copţi toţi ardeii de către mama, nu mai rămăsese nici măcar unul pentru salată. – participiul
impune o lectură pasivă, dobândită de la un verb tranzitiv: Cum toţi ardeii au fost copţi de către
mama, nu mai rămăsese nici măcar unul pentru salată.
2.2.4. Circumstanţialele cauzale participiale se izolează prin virgulă de restul enunţului indiferent
de locul pe care îl ocupă faţă de regentă. Din punctul de vedere al topicii, preferă, ca de altfel toate
construcţiile participiale absolute, să fie antepuse regentei, poziţie de tematizare forte.
197
 2.3. Circumstanţiala concesivă
2.3.1. Circumstanţialele concesive cu centru predicativ participial sunt opace, ambigue sub raport
structural, ca de altfel toate construcţiile participiale absolute: Chiar miraţi cei prezenţi de spusele
lui, nu au comentat. Nici plecat cu familia în staţiune, tot nu s-a desprins de problemele de la
serviciu. Cazul elucidat, Ion tot nu îşi revenise. Nici aşezată fiică-sa la casa ei, femeie nu era
mulţumită. Ba ştiut chiar acest amănunt din trecutul său, tot nu mă impresiona.
2.3.2. Valoarea concesivă devine dominantă când în regentă apar corelative specifice
concesivelor: tot, totuşi, precedate sau nu de şi, respectiv când construcţiile participiale integrează
semnalizatori semantici de tip adverbial: nici (măcar), nici chiar, nici, chiar, chiar şi, ba... chiar.
În lipsa semnalizatorilor se observă un grad înalt de indeterminare semantică, valorile
circumstanţiale interferând. Rolul dezambiguizator revine nivelului transfrastic (textual): Venit din
afară unul, făurit înăuntru, dar din altă plămadă, celălalt, ne descoperim în aceeaşi peste măsură
de încântaţi şi îndrăgostiţi de tot ce este românesc. (Steinhardt, Jurnalul fericirii) Alte exemple:
• Noaptea, lăsată peste sat, nu aducea linişte în casa lor., unde putem identifica: valoarea
temporală - Noaptea, odată ce se lăsa peste sat, nu aducea linişte în casa lor, respectiv valoarea
concesivă - Noaptea, deşi se lăsa peste sat, nu aducea linişte în casa lor.;
• Plecat Dan la masă, calculatorul a rămas deschis., cu citire: temporală – Când Dan a plecat
la masă, calculatorul a rămas deschis., concesivă – Cu toate că Dan a plecat la masă, calculatorul
a rămas deschis. sau cauzală – Cum / Pentru că Dan a plecat la masă, calculatorul a rămas
deschis.
2.3.3. În GALR (2005 II: 565-566), realizările circumstanţialului concesiv prin participii sunt
tratate în mod similar cu realizările prin adjective propriu-zise (Chiar bolnavă, tot a jucat în
spectacol.) şi prin adverbe (Chiar şi aşa, Securitatea avea o evidenţă clară a trecutului fiecăruia
dintre noi.)1. În acelaşi tratat (GALR 2005 II: 613), „atributul izolat circumstanţial” 2 este
exemplificat prin realizări participiale (dar şi adjectivale, nominale, propoziţii relative),
1
La realizările adverbiale sunt integrate şi vrând-nevrând; cu voie, fără voie, interpretate ca grupări cvasilocuţionale pe
tipar simetric antitetic: Vrând, nevrând, ea este în competiţie cu gloria marelui star. Atunci eu, cu voie, fără voie, plec
spre casă. - GALR (2005 II: 566-567). Referitor la sintagma chiar (şi) aşa se adaugă observaţia că îmbinarea are rol de
a relua informaţia redată într-un context anterior, putând fi interpretată ca o reducere a unei construcţii cu operatorul a fi
centru, în interiorul căreia expresia adverbială are funcţia sintactică de nume predicativ: Chiar aşa √[fiind], tot nu m-ai
convins. – GALR (2005 II: 566).
2
Pentru aceeaşi interpretare, ca atribute circumstanţiale, a se vedea: GLR (1963/1966 II: 139-140); Avram (1997:
352); Irimia (2000: 483-486); Dimitriu (1999/2002 II: 1489); Merlan (2001: 164); Secrieru (2001); Nagy (2005: 224).
198
recunoscându-se caracterul ambiguu, confuzia creată în analiză. Se admit două interpretări: fie ca
atribut, fie ca circumstanţial concesiv: Beat turtă, flăcăul a reuşit să se ridice de jos. Mirat de
întrebarea neaşteptată, Grigore totuşi răspunse cu un gest de indiferenţă.
Formulăm, în cele ce urmează, argumente în favoarea interpretării construcţiilor participiale cu
valoare concesivă ca realizări (proiecţii) propoziţionale (vezi şi Pomian 2004):
2.3.3.1. Construcţia participială poate fi interpretată ca structură derivată, dar nu eliptică de
verbul a fi1, deoarece numai la participiile pasive operatorul a fi este prezent în echivalentele finite,
în timp ce verbele ergative şi intranzitive nu reclamă şi, adeseori, nici nu permit lexicalizarea
acestuia. Compară:
• Ajutat de prieteni, George şi-a găsit un alt loc de muncă. – participiu pasiv al unui verb
tranzitiv, cu echivalentul propoziţional finit: Pentru că a fost ajutat de prieteni, George şi-a găsit
un alt loc de muncă.
vs
• Ajuns în sat, cu toţii îl urmăreau. – participiul unui verb intranzitiv: *Odată ce a fost ajuns în
sat, cu toţii îl urmăreau.
vs
• Ajunsă profesoară în oraşul natal, Maria era respectată. – participiul unui verb copulativ,
intranzitiv: *Cum a fost ajunsă profesoară în oraşul natal, Maria era respectată.
2.3.3.2. Transpunerea în structuri echivalente cu centru verbal finit pune în lumină un participiu
veritabil, invariabil: Mirat de întrebarea neaşteptată, Grigore totuşi răspunse cu un gest de
indiferenţă. > Chiar dacă s-a mirat de întrebarea neaşteptată, Grigore totuşi răspunse cu un gest
de indiferenţă.; Ajunsă profesoară în oraşul natal, Maria era respectată. > Când / Cum a ajuns
profesoară în oraşul natal, Maria era respectată.
2.3.3.3. Participiul unui verb copulativ nu acceptă coocurenţa unui al doilea copulativ (a fi) în
structură sau, chiar dacă ar accepta, am crea pleonasme sintactice. La aceasta se adaugă faptul că a
fi (tot copulativ) poate fi lexicalizat numai sub formă de gerunziu: (?) Fiind ajunsă profesoară în
oraşul natal, Maria era respectată., dar * Când a fost ajunsă profesoară în oraşul natal, Maria era
respectată.
2.3.3.4. Recuperarea (subînţelegerea) unui verb copulativ este inutilă, un artificiu de analiză care
falsifică relaţiile sintactice, repercusiunile răsfrângându-se şi asupra expresivităţii. Pe lângă a fi, s-ar
1
Vezi, pentru această opinie, Avram (1956: 160); Draşoveanu (1997: 244-275); GALR (2005 II: 565).
199
putea subînţelege şi alte verbe, copulative sau „pline” semantic. Compară: Fascinaţi de frumuseţea
castelului şi a grădinilor, turiştii au înnoptat în apropiere. vs Ajungând / Devenind / Părând
Arătându-se fascinaţi de frumuseţea castelului şi a grădinilor, turiştii au înnoptat în apropiere.
2.3.3.5. Identitatea referenţială a subiectelor (din regentă şi din construcţia participială) nu infirmă
statutul propoziţional al structurii cu verb nonfinit în poziţia de centru de grup, fiind vorba, de fapt,
de o coreferenţialitate accidentală a subiectelor1, ca şi în cazul construcţiilor gerunziale,
infinitivale sau al subordonatelor finite. Când subiectul nu este exprimat pe lângă participiu, el este
inclus, subînţeles sau zero.
2.3.3.6. Acordul participiului în gen, număr şi caz trebuie să fie înţeles ca materializare
(fenomenalizare) a comportamentului său dublu (de verb şi de adjectiv, comportament prezent şi în
cadrul diatezei pasive, unde este acceptat).
2.3.3.7. Privind construcţiile nominale şi adjectivale izolate, înzestrate cu valoare circumstanţială,
de tipul: (1) Copil chiar, se comporta ca un matur., (2) Bolnavă, nu a venit la şcoală., (valoare
concesivă în 1., valoare cauzală în 2.), considerăm că se impune recuperarea verbului a fi la un mod
personal, respectiv a relatorului interpropoziţional pe baza următoarelor argumente:
a. În aceste tipare sintactice, nu se poate vorbi de o transferare a funcţiei circumstanţiale de la
transformandum la transformatum, întrucât lui bolnavă şi lui copil nu li se pot argumenta funcţia
circumstanţială şi un caz acuzativ.
b. Recuperarea relatorului interpropoziţional şi a verbului a fi este posibilă fără o reorganizare
sintactică majoră: Chiar dacă era copil, se comporta ca un matur. Pentru că a fost bolnavă, nu a
venit la şcoală.
c. În construcţiile participiale absolute, subiectul propriu poate fi lexicalizat (Neajutată Ioana
de prieteni, tot s-a descurcat.), pe când în exemplul în construcţiile reduse la adjective calificative,
subiectul nu poate fi fenomenalizat în absenţa verbului a fi, deoarece adjectivele sunt private de
această disponibilitate sintactică (*Bolnavă Ioana, nu a venit la şcoală.).

1
Pentru conceptul de coreferenţialitate accidentală a subiectelor, a se vedea Pomian (2004: 30, 38). În favoarea
acestei interpretări, vine şi observaţia din Draşoveanu (1997: 247) unde, discutându-se despre situaţia cu subiect diferit,
se asertează: „Diferenţa faţă de situaţiile cu subiect identic, S, este nesemnificativă pentru calitatea de contragere, de Tt
[cercetătorul include la contrageri anumite construcţii cu infinitivul, gerunziul şi supinul - n.n.], după cum
nesemnificativă este pentru faptul de origine: calitatea de propoziţie a lui Td şi nici funcţia ei nu sunt cu nimic
influenţate de faptul dacă subiectul acesteia este un S’ sau un S.” Şi în GALR (2005 I: 506) se admite că subiectele pot fi
identice sau diferite.

200
 d. Din cele expuse aici, conchidem că realizările nominale şi adjectivale ce funcţionează ca
atribute circumstanţiale, iar nu ca circumstanţiale veritabile (propriu-zise). În ceea ce priveşte
construcţiile participiale absolute, acestea au un caracter complex, datorită prezenţei unui subiect
propriu al formei verbale nonfinite, raportului de inerenţă dintre subiect şi predicat, raport realizat în
condiţii cu totul speciale (acordul în gen, număr şi caz), respectiv datorită subordonării prin
aderenţă, fapt ce se constituie ca sursă continuă de expresivitate şi de ambiguitate.
2.3.4. Din punctul de vedere al topicii, circumstanţialele concesive nonfinite cu participiul în
structură se izolează obligatoriu de propoziţia regentă, iar intonaţia este relevantă în determinarea
valorii semantice dominante.

2.4. Circumstanţiala condiţională

2.4.1. Valoarea condiţională a construcţiei participiale este rar întâlnită: Numai ajunşi acasă, ne
vor putea suna. Expuse eventual toate probele, va câştiga procesul. Ajutat de colegi, s-ar fi
descurcat mult mai bine. Reamenajate măcar sălile de clasă, liceul ar avea o altă imagine. Numai
spus lucrurilor pe nume, se va încheia conflictul.
2.4.2. Pentru semnalizarea valorii condiţionale, sunt lexicalizaţi, în interiorul propoziţiei nonfinite,
catalizatori tematici de tipul: numai, eventual, măcar, (pop.) batâr / batăr. Modul şi timpul verbului
din regentă sunt, de asemenea, relevante în redarea raportului semantic condiţional. Indicativul
(prezent şi viitor) şi condiţionalul (prezent şi perfect) induc semantic lecţiunea condiţională, atunci
când în construcţia participială nu apar alţi semnalizatori: Întrebat de ce a scris aşa, şi nu altfel, un
astfel de „creator” îţi răspunde zâmbind superior că asta e viziunea lui, alimentată de şuvoiul
imaginaţiei, căruia nu trebuie să i se pună stavilă. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 92); Udate
regulat, florile vor rezista peste iarnă.; Pus şi el la muncă, nu ar fi avut timp de prostii.;
Înconjurat de prieteni, omul se simte în siguranţă. Ultimul enunţ permite o citire generică.
Alte moduri şi timpuri verbale pot apărea ca regente ale condiţionalei participiale în condiţiile
lexicalizării în propoziţia nonfinită a unui adverb de nuanţare: Ion şi-a putut cumpăra o maşină
nouă, sponsorizat eventual de părinţi.
2.4.3. Subordonatele condiţionale participiale pot intra în relaţie de coordonare cu condiţionale
gerunziale: Numai plecaţi poliţiştii la locul faptei şi constatând cele întâmplate, au putut demara o
anchetă.
201
 3. Concluzii
3.1. Infinitivul, gerunziul şi participiul funcţionează în cadrul construcţiilor înzestrate cu valoare
circumstanţială ca verbe veritabile, atribuind roluri tematice şi funcţii sintactice, respectiv
„recuperând” sintagmatic (contextual) categoriile gramaticale cu înalt potenţial deictic (modul,
timpul, persoana, numărul), în absenţa morfemelor predicativităţii.
3.2. Dependenţa acestor construcţii de propoziţia matrice se manifestă joncţional, ca şi în cazul
subordonatelor finite, când centrul verbal este infinitivul (prin locuţiuni conjucţionale sau, rareori,
exclusiv prin a – aşa-numiţii adverbializatori), respectiv prin aderenţă, adică prin subordonarea
tipic circumstanţială, nemarcată (operatorul relaţiei fiind zero) în cazul construcţiilor gerunziale şi
participiale.
3.3. Subiectul construcţiei (pseudo)absolute se combină cu forma verbală nonfinită (anume, cu
infinitivul şi gerunziul) în absenţa flectivului de acord verbal (de număr şi persoană), unidirecţional,
prin recţiune, verbul-predicat impunându-i nominalului-subiect cazul nominativ. Relaţia sintactică
dintre predicatul exprimat prin participiu absolut şi propriul subiect este de interdependenţă,
manifestată prin constrângeri bilaterale: pe de o parte, impunerea cazului nominativ dinspre forma
verbală participială spre nominalul-subiect şi, pe de altă parte, impunerea de nominalul-subiect a
acordului verbal în gen, număr şi caz.
3.4. Criteriul izolării nu este întotdeauna relevant în scris din cauza inconsecvenţei scriitorului.
3.5. Construcţia cu centru verbal infinitival are caracter pseudoabsolut, deoarece grupul verbal
infinitival este integrat sintactic prin intermediul adverbializatorilor, spre deosebire de construcţiile
gerunziale şi participiale relate prin aderenţă, operatorul subordonării fiind nul (zero). La acestea
din urmă (i.e. construcţiile circumstanţiale gerunziale şi participiale) se poate menţine, în virtutea
tradiţiei, însă cu amendamentele de rigoare, terminologia de construcţii absolute. Metastructura
terminologică de construcţie infinitivală pseudoabsolută devine operativă în sintaxa limbii
române în măsura în care operăm şi cu conceptul de construcţie relativă infinitivală.
3.6. O altă opoziţie benefică în teoria şi practica analizei gramaticale este propoziţie finită vs
propoziţie nonfinită, instituindu-se următoarea ierarhie sintactică:
Propoziţie finită
↑
Propoziţie nonfinită
202
 ↑
Parte de propoziţie
3.7. Valorile circumstanţiale pe care le pot exprima formele verbale nonfinite diferă cantitativ de
la un mod la altul şi, în multe situaţii, interferează. Dezambiguizarea se face contextual, în funcţie
de modul verbului regent, de semnalizatorii tematici şi adverbele corelative. Infinitivul, ca centru al
unei construcţii verbale circumstanţiale (pseudoabsolute), exprimă următoarele (12) sensuri: de
timp, de mod, de scop, concesiv, opoziţional, de excepţie, cumulativ, condiţional, consecutiv,
de cauză, instrumental, de relaţie. Gerunziul exprimă următoarele (10) sensuri circumstanţiale:
de timp, de cauză, condiţional, concesiv, modal, instrumental, consecutiv, de scop, de relaţie,
cumulativ. Participiul exprimă următoarele (4) sensuri circumstanţiale: de timp, de cauză,
concesiv, condiţional.
3.8. Procliza infinitivală a se caracterizează prin ambiguitate structurală, datorită statutului său
cumulant, polifuncţional, sincretic. În plan morfologic, deţine funcţia de formant al modului
infinitiv (morfem liber), iar, în plan sintactic, are rol de element subordonator, singur ori împreună
cu o prepoziţie / locuţiune prepoziţională (complementizator / adverbializator). Structurile rezultate
din combinarea lui a cu prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale pot fi analizate unitar, ca elemente
subordonatoare locuţionale care realizează proiecţii propoziţionale nonfinite. Se creează astfel un
paralelism cu locuţiunile compuse pe baza lui să: fără a / fără să; pentru a / pentru ca... să / ca... să
/ să; înainte de a / înainte să; în loc de a / în loc să; până a / până să; în afară de a / în afară să etc.
3.9. Cumulul de valori circumstanţiale regăsibil la construcţiile gerunziale şi participiale reflectă
competenţa lingvistică înaltă a emiţătorului şi reprezintă o sursă continuă şi bogată de expresivitate,
iar indeterminarea semantică trebuie privită ca o trăsătură care individualizează formele verbale
nonfinite gerunziale şi participiale.

203
 B. CONSTRUCŢIILE RELATIVE INFINITIVALE

1. Tiparul sintactic al construcţiei relative infinitivale cu un scurt istoric

1.1. Construcţia relativă infinitivală este propoziţia subordonată subiectivă sau completivă
directă, înzestrată cu semnificaţii existenţial-modale, care selectează în poziţia de predicat un
infinitiv scurt, determină în mod exclusiv unul dintre verbele a fi - impersonal sau a avea - personal
şi impersonal în raport cu care manifestă un grad înalt de coeziune sintactică (i.e. se situează în
imediata sa vecinătate) şi este introdusă printr-un relativizator pronominal sau adverbial.
Construcţia complexă se constituie ca un tip special de propoziţie relativă fără antecedent, cu
excepţia structurile unde care apare în poziţie de relativizator. La nivel interpropoziţional, relativa
204
liberă funcţionează ca subiectivă sau completivă directă selectată (subcategorizată) de GV din
matrice. Între regentă (propoziţia matrice) şi relativă se manifestă un grad înalt de coeziune datorită
constrângerilor de construcţie specifice: distribuţie restrânsă, absenţa proclizei infinitivale a,
modalizarea structurii relative etc.
În schemă, tiparul sintactic al construcţiei relative infinitivale este:
[[a avea (pers. / impers.) / a fi (impers.)] + Relativ + (regenţi / determinanţi ai rel.; clitice pron.
/ adv.; interj.) + Infinitivul fără a + Determinanţi (ai inf.)]
(1) N-am ce-ţi spune despre cele întâmplate ieri.
(2) Nu-i cu ce fapte te lăuda.
(3) Ion n-are ce mai comenta.
(4) N-avea de unde porni un asemenea zvon decât de la tine.
(5) Au venit băieţii, dar nu vei avea pe care te baza.
(5) Nu-i când păcatele mele termina lucrarea.
Aurelia Merlan (2001: 58) admite existenţa în româna actuală şi a relativelor infinitivale cu
regentul a şti, enunţuri resimţite azi, în opinia noastră, ca structuri arhaice, regionale sau inculte:
Nu ştiu încotro apuca. Nu mai ştii ce inventa, ca să mă convingi.

1.2. Studiile dedicate istorie limbilor romanice1 au stabilit că acest tip de construcţie complexă
nu a existat în latina clasică şi a apărut în latina populară, ca efect al contaminării a două structuri
sintactice, anume propoziţia relativă construită cu conjunctivul şi construcţia infinitivală juxtapusă:
(lat. cl.) Nescio quid dicam. + Nescio dicere. > (lat. pop.) Nescio quid dicere.
Nu ştiu ce să zic. + Nu ştiu a zice. > Nu ştiu ce zice.
(lat. cl.) Non habeo quod dicam. + Non habeo dicere. > (lat. pop.) Non habeo quod dicere.
Nu am ce să zic. + Nu am a zice. > Nu am ce zice.

În poziţia de regent verbal, în latină, putea apărea habeo sau scio la forma negativă (non habeo,
nescio) şi acestea funcţionau ca verbe personale: Non habeo / habes / habet / habemus / habetis /
habunt unde reddere tibi. Nu am / ai / are / avem / aveţi / au de unde-ţi restitui. Construcţia relativă
1
Vezi Diez (1876 III: 211-212, 281-282); Bopp (1885-1889 III); Meyer-Lübke (1900 III: 387); Lombard (1936: 3-4, 8-
9, 125, 128, 175, 287); Ernout, Thomas (1953: 331); Bourçiez (1946: 23, 132); ILR (1965: 316); Diaconescu (1967:
143-145; 1977: 29-30). În gramaticile descriptive, relativele infinitivale sunt tratate şi ca structuri sintactice contrase:
Avram (1978: 263; 1997: 455, 456); Draşoveanu (1997: 245).
205
infinitivală pe lângă a fi - impersonal apare mult mai târziu, ca particularitate de construcţie în
limba română, unde a dispărut tiparul cu a şti în poziţie de regent: Nu-i ce face. În asemenea
situaţii, nu-i unde ne refugia?1 În româna comună, ca de altfel în toate limbile romanice, structura
gramaticală pronume / adjectiv / adverb relativ + infinitiv este reperabilă şi în monumente de limbă
scrisă, ceea ce reprezintă un argument al continuităţii. Regentele sunt a avea şi a şti, cu aspect
negativ: protorom. *Nu am ce facere. *Nu am unde durmire.; drom. N-am ce face. Nu ştiu ce zice.;
istr. N-áre cu ts’e jivi.; megl. Ne va ve cire hrani. („Nu va avea cine hrăni.”); fr. Je n’ai que faire de
lui. Il ne sait que faire / qui croire / où aller.; it. Non ho che fare. Non so che fare.; sp. No he que
hacer. No sè que decir. Avemos qué fablar. Tengo que escribir. 2; port. Nao tenho que dizer.; prov.
Non avem que mangar. Ai de que béure.; catal. Non sabent ab que mantenir-se. 3
Construcţiile relative infinitivale cu infinitivul scurt în structură sunt consemnate încă din prima
gramatică „academică” a limbii române, la Timotei Cipariu (1869, 1877) 4, iar primele atestări
datează din româna secolului al XVI-lea: N-amǔ unde aduna rodurile. – Coresi (apud Diaconescu
1977: 154), Amǔ cu ce mă hrăni. – Coresi (apud Diaconescu 1977: 152). În secolul al XVI-lea, în
tiparul relativei infinitivale cu regentul a fi, infinitivul se construieşte cu morfemul liber a (Nu e
cinre a face binre. – în Psaltirea Hurmuzaki), afixul a dispărând în secolul următor: Nu-i cine mă
scoate. – Dosoftei (apud Diaconescu 1967: 145). Ulterior, în secolul al XVII-lea, infinitivul se
construieşte frecvent cu relative: N-avură cum face. – Varlaam; Nu avé într-alt chip cum face. –
Neculce (apud Diaconescu 1977: 154), dar şi cu verbe semiauxiliare de mod: Au început a râde şi a
bate din palme. – Neculce (apud ILRL 1971 I: 283), N-ar fi putut oamenii şi dobitoacele a încăpè
în ţară. (apud ILRL 1971 I: 283). Se poate observa că ultimul enunţ este echivalent semantic cu o
relativă infinitivală: Oamenii şi dobitoacele n-aveau cum încăpè în ţară. În cronicile munteneşti,
infinitivul apare în diverse poziţii sintactice, inclusiv în construcţii relative infinitivale, chiar cu
relativa dislocată la stânga şi apariţia morfemului a datorită condiţionării poziţionale: Ce a face eu
1
În limbile romanice, s-a moştenit infinitivul prezent activ din latină, preluând şi valori ale altor moduri (indicativ,
conjunctiv, gerunziu, supin, participiu viitor activ). Infinitivul perfect (sintetic) din latina clasică a fost înlocuit cu
perifraze încă din latina populară, iar, în limba română, este atestat de-abia în a două jumătate a secolului al XVIII-lea.
2
În spaniolă şi în portugheză, apar sinonimii sintactice cu prepoziţii, de tipul sp. Tengo qoue escribir = He de escribir.,
cel din urmă enunţ având un sens apropiat de cel al infinitivului simplu (Lombard 1936: 8-9, nota 1). Autorul, identifică
în limbile romanice şi alte regente ale relativelor infinitivale: fr. J’ignore où aller.
3
Vezi Meyer-Lübke (1900 III: 387, 753); Diaconescu (1967: 145; 1977: 43-44).
4
T. Cipariu (1869: 284, nota 6) consemnează existenţa în română a construcţiei relative infinitivale, fără a comenta:
„Infinitivulu forà A, se dice sî dupa am ce, seau nu am ce, pr. nu am ce face, tu nu ai ce veni, etc. ” În volumul II (1877:
239, nota 4), T. Cipariu adaugă faptul că în acest tipar sintactic morfemul modal a este omis: „A se omite in urmatorie-
le siesa cercustari: dupa formulele ausiliare asiu, voliu, vream; - dupa verbele potiu sî sciu, sî după frasea am ce seau
nu am ce, pr. asiu face. vei dîce. se vrea duce. potemu veni. sciti scrie; si nu am ce face. nu ai ce dîce etc. [s.n.].”
206
n-am, fără cât iată…- Cantacuzino (apud ILRL 1971 I: 330). Tot în limba veche, sunt atestate
structuri relative infinitivale cu a elidat: N’am capul unde-mi înkina. - Coresi (apud ILR2 1968:
550)
În privinţa vechimii relativelor în asemenea tipare, s-a constat, pe baza documentelor (Diaconescu
1977: 152-155), că pronumele ce este prezent încă din primele scrieri în limba română, are cea mai
mare frecvenţă, apare în distribuţie cu verbele regente a avea, a fi şi a şti (astăzi, nereperabil în
asemenea construcţii) şi exprimă obiectul la care se referă acţiunea verbului la infinitiv. Tot din
secolul al XVI-lea, este înregistrat adverbul relativ unde, exprimând circumstanţa locală a realizării
acţiunii verbului la infinitiv, iar cine şi cum sunt reperabile în texte din secolul al XVII-lea.
Utilizarea lui când este mai târzie, iar construcţiile relative infinitivale cu încotro şi care în
structură sunt rare.

2. Semnificaţii modale ale construcţiilor relative infinitivale

2.1. Privind apariţia infinitivului în construcţii relative, s-a emis şi ipoteza (Diaconescu 1977: 26)
potrivit căreia acest tipar sintactic ar fi putut reprezenta, în latina populară, o utilizare specială a
infinitivului în propoziţii relative interogative, structura cu verb nonfinit reprezentând formula cea
mai uzuală de transpunere a unui enunţ interogativ din vorbirea directă în vorbirea indirectă. Astfel,
de la forma hibridă de tipul quod + infinitiv au putut apărea construcţii cu alţi relativizatori: quid /
unde + infinitiv.
Ov. Densusianu (1961 I: 124) reţine că viitorul perifrastic din limbile romanice (habere +
infinitivul: cantare habeo – habeo cantare) este o construcţie regăsită şi în latina târzie, iar, la
origine, habeo avea valoare de verb independent cu sensul „trebuie, am obligaţia”. Cu semnificaţie
modală deontică, cea mai veche atestare apare la Seneca: Quid habui facere? Ce am avut [a trebuit,
am avut obligaţia] (a) face?1 Monumentul de limbă se constituie ca argument în stabilirea originii
construcţiilor relative infinitivale: Quid habui facere? > habui / non habui quid facere, respectiv în
stabilirea valorii modal-existenţiale a acestora (Grosu 2002: 158 sqq., care numeşte relativa
infinitivală din limba română actuală – dar şi relativa conjunctivală echivalentă - construcţie
propoziţională modal existenţială2).

1
Construcţii deontice de tipul a avea + infinitiv sunt reperabile şi astăzi în limba română: Am a-ţi spune ceva. Ce are a
face acolo?

207
 După Thielmann (apud ILR 1965 I: 182), structura habere + infinitiv apare deseori la Tertulian,
unde exprima, iniţial, necesitatea şi, apoi, viitorul (cf. rom. am să fac „trebuie să fac” > „voi face”).
În studiul de sintaxă istorică dedicat infinitivului din limbile romanice, Alf Lombard (1936: 128,
175) stabileşte similitudini între interogativele directe şi relativele infinitivale, respectiv constată
prezenţa nuanţei modale în construcţiile relativele infinitivale (Lombard 1963: 9, 175). Autorul
(1963: 175) exemplifică prin relativa infinitivală pe lângă „a şti” care ar reprezenta o combinaţie
între o propoziţie asertivă şi o interogativa directă infinitivală: fr. il ne sait + qui croire > il ne sait
qui croire. Enunţul astfel rezultat exprimă o valoare modală (necesitatea, posibilitatea etc.), fiind în
raport de sinonimie sintactică cu un enunţ în care apare un verb modal: il ne sait qui il doit croire.
Aurelia Merlan (2001: 57) admite posibilitatea ca infinitivul să funcţioneze ca termen
nondependent în propoziţii interogative retorice, precizând că acesta (infinitivul) are valoare de
conjunctiv: Cui mă adresa? Ce aştepta de la un asemenea om? Cum supravieţui unei astfel de
lovituri? Admiţând aceste tipare sintactice, am avea de-a face cu construcţii relative infinitivale
transpuse eliptic în interogative retorice. Recuperarea regentului propoziţiei relative, anume verbul
a avea sau a fi, din enunţurile interogativ-retorice infinitivale ar genera structuri situate la limita
gramaticalităţii şi a acceptabilităţii lingvistice: (?) Cui am a mă adresa? [N-am cui (mă adresa).];
(?) Ce este a aştepta de la un asemenea om? [Nu-i ce (aştepta).]; (?) Cum ai a supravieţui unei
astfel de lovituri? [N-ai cum (supravieţui).]. Considerăm că înseşi enunţurile interogative retorice cu
infinitivul în structură prezintă un grad scăzut de gramaticalitate, fiind întâlnite în vorbirea
spontană, colocvială, neelaborată. Indiferent dacă acceptăm sau nu tiparul sintactic cu infinitivul în
calitate de guvernor al unei interogative retorice, relativele infinitivale româneşti prezintă
similitudini semantico-pragmatice cu acestea. În descrierea asemănărilor, pornim inductiv, pe baza
următoarele perechi de adiacenţă:
(1) a. - Cine să meargă după el la ora asta?
b. - Nu-i cine merge.
(2) a. - Cum să-l sun eu?
b. - N-am cum suna. [Relaţiile noastre nu sunt într-atât de apropiate.]
(3) a. - Ce să-i faci?
b. - N-ai ce-i face.

2
În Grosu (2002: 158 sqq.), aceste tipare sintactice apar sub denumirea de ”Modal Existential Clausal Construction
(MECC): Nu avem cu cine vorbi / să vorbim.”, iar traducerea ne aparţine.
208
 (4) a. - Cum să nu facă bani?
b. - Are de unde face.
(5) a. - Ce să caut eu în sala de şedinţe?
b. - N-am ce căuta acolo.
(6) a. - Cum să nu intru în discuţie?
b. - Am cu ce-mi susţine argumentele.
(7) a. – Să rezolve Ion situaţia?!
b. – N-are cum [o rezolva].
Analizând cele două tipare sintactice (interogative retorice vs relative infinitivale), desprindem
următoarele constatări:
• Enunţurile interogative (a. de la (1) – (7)), în lectură retorică, au ca funcţie principală
persuasiunea, asociată, adeseori, cu alte funcţii (de ex., funcţia justificativă sau deliberativă: Ce să-i
faci?)1.
• Enunţurile retorice se caracterizează printr-un paradox, deoarece, în planul expresiei,
funcţionează ca enunţuri interogative datorită conturului intonaţional ascendent (la interogativele
totale) sau descendent (la interogativele parţiale), iar, în plan semantic, funcţionează cu valoare
asertivă şi cu valoare modalizatoare2. Scopul de a obţine o informaţie (un răspuns) de la interlocutor
se situează la nivel periferic, emiţătorul având ca obiective:
- orientarea interogaţiei spre el însuşi, prin exprimarea, de fapt, a
propriului punct de vedere, precum în enunţurile asertive; pentru aceasta, se foloseşte de fenomenul
polarităţii inversate (teoretizat, la noi, în Şerbănescu 2002: 125 sqq.), în sensul că interogativa cu
aspect pozitiv corespunde unei aserţiuni negative (ca în exemplele (1),(2), (3), (5), (7)) şi invers (ca
în (4), (6));
- implicarea interlocutorului în dialog, chiar dacă răspunsul este
implicit, cunoscut de locutor;

1
În timp ce limba română nu construieşte enunţuri interogativ-retorice cu infinitivul, în franceză sunt reperabile
asemenea enunţuri, cu precizarea că este vorba de un infinitiv deliberativ: Que faire? Où aller? À qui se fier? Vezi
Arrivé et alii (1986: 338), unde acest tip de interogative sunt incluse la valorile particulare ale infinitivului (alături de
infinitivul narativ, exclamativ, imperativ), asertîndu-se: „L’infinitif est aussi parfois appelé «mode impersonnel». Cette
appelation vise à évoquer les valeurs modales de l’infinitif, qu’il reçoit de son contexte.” A se vedea şi limba engleză:
What to do? Where to go? George write a novel? Pentru engleză, Lombard (1936: 287) identifică şi interogativa directă
cu infinitivul scurt, exclusiv pe lângă why (rom. „de ce”): Why not go at once?
2
Pentru o expunere sumară a conceptului pragmatic de modalizare, cu o augmentată bibliografie, a se vedea Elena
(Dragoş 2000: 78-83).
209
 - exprimarea, prin semantica unor forme gramaticale (verbe, adverbe
etc.), a unor valori modale reperabile şi în enunţurile cu relative infinitivale în structură (cf. infra
2.3.1., 2.3.2., 2.3.3.);
• Interogativele retorice sunt prin definiţie subiective şi au capacitatea de a amplifica
gradul de expresivitate prin acceptarea în structură a unor interjecţii secundare suspendate,
neintegrate sintactic: Cum mama sărăciei să-l ajut? Unde naiba mergeţi? Nu te apuci dracului de
treabă? Particularitatea este comună acestora şi relativelor infinitivale: N-am ce dracu’ lucra. N-
are cum sărăcie fi sosit. Nu-i unde păcatele mele căuta de lucru. (vezi infra 4.2.)
• Atât enunţurile retorice, cât şi construcţiile relative infinitivale admit acumularea de
relativizatori: Unde, când şi cu cine am putea discuta? vs N-avem unde, când şi cu cine (discuta).;
Cu cine şi încotro s-o apuc, Doamne? vs Nu-i, Doamne, cu cine şi încotro (o apuca).; Cine pe cine
întreabă? vs Nu-i cine pe cine (întreba).; Pe cine cu cine să cuplăm? vs N-avem pe cine cu cine
(cupla).
• Cuvintele interogative dobândesc, în exprimare, rolul de cuantificatori universali
(GALR 2005 II: 40): care, cine – nimeni, niciunul / toţi; ce, cât – nimic / tot; unde – nicăieri / peste
tot, oriunde; când – niciodată / întotdeauna; cum – nicicum / oricum. Relativizatorii din structurile
infinitivale capătă, în mod similar, aceleaşi valori de cuantificare, iar relativizatorii din construcţiile
infinitivale sunt similari conectivelor tipic interogative (care, cine, ce, unde, când, cum, încotro).
2.2. În privinţa selecţiei relativului care, există însă două poziţii: (1) fie se admite posibilitatea
apariţiei sale în calitate de conectiv în construcţiile relative infinitivale (Diaconescu 1977: 155;
1989: 224; Neamţu 1999: 313; 2007: 280), (2) fie se statuează (Gheorghe 2004: 238-240; GALR
2005 II: 226) că ocurenţa relativului care în acest tipar sintactic este exclusă. Excluderea s-ar datora
trăsăturii semantice [+ Definit] prezente la relativul care şi funcţionării acestuia ca anaforă
pronominală referenţială (gramaticală, legată discursiv) în propoziţii relative cu antecedent 1. Astfel,
în interiorul construcţiilor relative infinitivale, relativul care, marcat [+ Definit], ar fi substituit de
cine şi ce, marcate semantic [– Definit] (Gheorghe 2004: 239).
Relativul pronominal care îşi procură, de obicei, informaţia semantico-referenţială din discurs.
La fel se întâmplă în interiorul construcţiei relative infinitivale, considerată un caz particular de

1
În GALR (2005), apare o neconcordanţă de opinii, pentru că, în timp ce în volumul I, la capitolul Pronumele, autoarea
Andra Vasilescu (I: 285) admite relativul care în construcţiile infinitivale, în volumul II, la capitolul Construcţii cu
propoziţii relative, Mihaela Gheorghe (II: 226) exclude selecţia acestuia în poziţia de relativizator. Gabriela Pană
Dindelegan (I: 491-492), descriind construcţia relativă infinitivală, nu menţionează nimic în această privinţă.
210
opacizare a relaţiei cu antecedentul: Au venit băieţiii+j+k+…, dar n-am [pe carei/j/k… mă baza (ei) / (ej) /
(ek) / …]. În enunţul dat, indicele i marchează identitatea referenţială (coreferenţialitatea) dintre
elementul relativ (care), categoria relativizată din subordonată (anume, poziţia sintactică nerealizată
fonetic de unde a fost deplasat relativul: e) şi antecedentul propoziţiei relative (băieţii). De fapt,
(pe) care reprezintă aici o formă de anaforă partitivă, deoarece reia numai o parte din referentul
antecedentului său (unul / niciunul dintre băieţi). O reprezentare exactă pentru acest tip de anaforă
ar fi: S-au întors şi Ioni, şi Petrej. N-ai [de carei/j te lega (ei) / (ej)], că amândoi sunt serioşi.
Un alt argument se degajează din compararea relativelor infinitivale cu interogativele retorice
parţiale. În sfera acestora din urmă, este admis, în poziţia de cuvânt interogativ, relativul care,
asociat, adeseori, cu nehotărâtul altul / alta. Acest fenomen se constituie ca o particularitate1 a
interogativelor parţiale: Care altul te-ar mai ajuta? Nu-i care.; Pe care altul să-l susţin? N-am pe
care.; Care alta va fi mai elegantă? Nu-i care.
2.3. Prezenţa categoriei semantice a modalităţii în construcţiile relative infinitivale a fost sesizată,
în lingvistica românească, în Iordan (1975: 261), Iordan, Robu (1978: 654-655), iar în Dimitriu
(1999/2002 I: 580) se semnalează, de asemenea fără detalieri, valoarea pesudomodalităţii
„dinamice”.
C. Dimitriu face referire la structura sintactică: adverbul de negaţie nu + a avea + pronumele
relativ ce (+ formă neaccentuată de dativ a unui pronume personal) + infinitivul face echivalentă cu
sensul de „a nu putea ajuta”, „a nu putea fi util”, „a nu putea răspunde pozitiv solicitării”.
I. Iordan şi Vl. Robu se rezumă să precizeze că, într-o grupare de tipul n-am cum veni, verbul n-
am nu semnifică o relaţie predicativă de posesiune, de apartenenţă (ca în: Ion are casă.), ci implică
modalitatea posibilităţii, ceea ce înseamnă că grupul compus din relativ + infinitiv nu poate
funcţiona ca substitut al complementului direct. Alte argumente care contestă, în opinia autorilor,
plasarea structurii infinitivale în clasa de substituţie a obiectului direct ar fi:
(1) construcţia relativă infinitivală cu a avea - personal în poziţie de regent nu se supune regulii de
echivalenţă semantică „sum pro habeo” postulată în gramatica generativ-transformaţională (Vasiliu,
Golopenţia-Eretescu 1969: 203-204) pentru verificarea semnificaţiei de posesiune în cazul lui a
avea (Ion are casă. ≡ Casa este a lui Ion., dar Ion are ce face. ≡ *Ce face este a lui Ion.) (Iordan,
Robu 1978: 654, nota 65);

1
Despre unele particularităţi care, în organizarea enunţului, fixează identitatea de interogativă retorică, a se vedea
Irimia (2000: 363).
211
 (2) verbul a avea este tranzitiv predicativ, în poziţia de predicat verbal simplu, regent al unui
complement direct obligatoriu, dacă apare în construcţii al căror modelul semantic este: cineva
(ceva) + a avea +ceva (Iordan, Robu 1978: 654) / NKn +a avea + NKac (Iordan, Robu 1978: 457-
458)1, unde NKn = nominal în nominativ, iar NKac = nominal în acuzativ.
2.3.1. În enunţuri, precum: Crezi cumva că va ninge în mai? N-are cum se întâmpla aşa ceva.,
este exprimată modalitatea epistemică propriu-zisă care „reprezintă actul de evaluare a adevărului
unei propoziţii, de indicare a gradului de certitudine [s.n.] pe care îl are locutorul în legătură cu
realitatea stării de lucruri descrise în propoziţii.” - GALR (2005 II: 678). Modalizatorii din enunţul
interogativ retoric sunt verbul crezi (sinonim cu „consideri, bănuieşti, presupui, ai impresia”) şi
particula modală cu rol de atenuare / aproximare cumva, echivalentul semantic al enunţului fiind:
Crezi că se poate / este posibil să ningă în mai? Enunţul cu propoziţie relativă infinitivală în
structură (N-are cum se întâmpla aşa ceva.) implică aceeaşi modalitate epistemică, fiind traductibil
prin: E imposibil / Nu e posibil / Nu se poate să se întâmple aşa ceva. În relativa infinitivală,
modalizarea porneşte de la regentul a avea - impersonal, care, din punct de vedere semantic,
funcţionează nonfactiv (nu presupune nici adevărul, nici falsul): Poate (că) se va întâmpla. Poate
(că) nu se va întâmpla. Oferim şi alte exemple: Acum şi dacă ai bani n-ai ce face cu ei. (M.
Cărtărescu, Orbitor 3: 18)
2.3.2. Modalitatea deontică, cea care „indică gradul de obligativitate sau de permisivitate [s.n.]
a situaţiilor descrise într-o propoziţie, în raport cu un corp de norme preexistente” - GALR (2005 II:
689), ale cărei valori principale sunt obligatoriu şi permis, este reprezentabilă în enunţuri ca: Ce să
caut eu în sala de şedinţe? N-am ce intra acolo. Interogativa retorică are sens deontic şi un suport
extralingvistic obiectiv: Cum să-mi permit eu să intru în sala de şedinţe? În construcţiile relative cu
infinitivul, verbul a avea funcţionează ca operator modal gramaticalizat sau, cel puţin,
semigramaticalizat, apropiat de valoarea unui verb semiauxiliar: N-am ce căuta acolo. = E interzis
/ Nu trebuie să intru acolo. Nu pot (cu sensul „a nu avea voie, a nu fi permis”) intra acolo. Situaţia
este similară în cazul lui a fi – impersonal (Nu-i ce intra acolo. Nu-i ce comenta.) sau a avea –
impersonal (În opinia mea de consilier prezidenţial, n-are ce se adăuga la acest proiect.)

1
În Iordan, Robu (1978: 457-458), se descrie verbul a avea, oferindu-se şi alte tipare semantico-sintactice în care apare
acesta: cu rol emfatic în structura cineva + a avea + pe cineva (de ex., X are pe cineva poate însemna că X are un
protector, X iubeşte pe cineva, X se află în anumite relaţii cu cineva); cu rol de morfem mobil al paradigmei perfectului
compus (auxiliar morfologic), cu structura NKn + a avea + Vpart etc.
212
 În general, modalitatea deontică este orientată spre alocutor, exprimă modul în care locutorul
(emiţătorul) îi impune alocutorului poziţia şi voinţa lui: permisiunea, interdicţia, sugestia (N-aveţi
ce merge. Castelul e închis la ora asta.), avertismentul etc. De aceea, mai este cunoscută sub
numele de modalitate alocutivă1 (Charaudeau 1992).
Frecventă în limbajul administrativ şi în cel tehnic datorită valorilor pe care le exprimă
(obligaţie, permisiune, interdicţie, recomandare), modalitatea deontică se realizează prin diverse
moduri verbale: imperativul (Semnaţi aici!), conjunctivul cu valoare imperativ-hortativă (Să
citiţi cu atenţie regulamentul!), infinitivul (A se consuma înainte de data înscrisă pe ambalaj!)
etc. (a se consulta, pentru detalii, GALR 2005 II: 689-693). A se vedea şi Iordan, Robu (1978:
655), unde este semnalată semnificaţia modală de necesitate ocurentă în structuri ca: am de
scris, am a-ţi scrie echivalente cu eu trebuie să scriu, eu trebuie să-ţi spun (ceva).

2.3.3. A avea – personal este implicat în redarea pseudomodalităţii „dinamice” care precizează
„capacitatea sau abilitatea [s.n.] Agentului, a Pacientului etc.” - GALR (2005 II: 693). Atitudinea
„dinamică” se apropie de cea epistemică şi de cea deontică, fără a se confunda, iar verbele regente
al relativelor infinitivale (a fi şi a avea) se caracterizează prin polisemie, deoarece actualizează
sensurile modalelor polisemantice propriu-zise a putea şi a trebui. Cum sensul existenţial primează,
se poate vorbi, în aceste contexte, de o modalitate ontologică.
Semnificaţiile dinamice se referă la:
• capacitate vs incapacitate fizică:
Nu te stresa, că este cine ne ajuta la căratul bagajelor.
Fiind cu ce transporta marfa, am achiziţionat o cantitate mare de aparate electronice.
Având cu ce garanta, Maria a primit împrumutul cu uşurinţă.
vs
Suntem mulţi, dar nu-i care deschide uşa.
Copilul nu avea cum ridica sacii plini.
• capacitate vs incapacitate intelectuală:
Aş avea ce-l sfătui, că se prinde repede.
Nu ne rămâne decât să-l căutăm în cărţile pe care le-a scris. Avem ce descoperi...
(Simion: 133)
Indiferent de dificultatea întrebărilor, profesorul Georgescu
1
P. Chauraudeau (1992) deosebeşte trei tipuri de modalităţi: 1. modalităţi alocutive, care grupează toate enunţurile
orientate spre alocutor, fapt marcat gramatical prin persoana a II-a la verbe sau / şi pronume; 2. modalităţi elocutive,
grupând enunţurile îndreptate spre locutor (enunţiator) şi exprimă poziţia acestuia în raport cu cele enunţate (cf.
apropiată de modalitatea epistemică şi de cea apreciativă): N-am cum greşi.; 3. modalităţi delocutive, orientate spre
cele enunţate (spre mesaj), nu spre protagoniştii enunţării: Nu-i cum ninge.
213
 are întotdeuna ce răspunde.
vs
Nu-i cine interpreta aceste semne, pentru că niciunul nu cunoaşte araba.
Ca menajeră, nu avea ce pricepe din discuţiile lor de specialitate.

3. Note morfosintactice
3.1. O problemă esenţială pe care o ridică relativele infinitivale se referă la predicativitatea
verbului nepersonal subordonat care funcţionează în calitate de centru de grup. Stabilirea statutului
de parte de propoziţie sau propoziţie relativă subordonată a fost privită din perspective diferite.
Sintetizând, reţinem că există două poziţii:
(1) recunoaşterea predicativităţii infinitivului, argumentul forte fiind prezenţa conectivului
interpropoziţional1, respectiv
(2) construcţiile sunt substitute nonpropoziţionale ale subiectului, după a avea şi a fi –
impersonale, intranzitive ori ale complementului direct, după a avea – personal şi tranzitiv.
Cea de-a doua poziţie, anume încadrarea structurii la nivel intrapropoziţional, ca părţi de
propoziţie, este argumentată prin absenţa la infinitiv a categoriilor deictice de număr şi persoană
care funcţionează la verb ca morfeme ale predicativităţii2.
În studiul nostru, aderăm la prima poziţie, aceea a recunoaşterii predicativităţii infinitivului şi,
implicit, a statutului de propoziţie relativă a grupului verbal constituit în jurul formei verbale
nonfinite, în ciuda absenţei flexiunii verbale. Argumentele se bazează pe particularităţile
morfosintactice şi semantico-pragmatice.

1
În Sandfeld, Olsen (1936: 254) se asertează că infinitivul, „în locul unui mod personal”, are valoare predicativă, iar
construcţia infinitivală cu regentul a avea / a fi / a şti are, precum în latină, statut de propoziţie relativă, interogativă sau
temporală. În Lombard (1936: 3-4, 8-9, 14-15, passim), relativa infinitivală din limbile romanice este onsiderată un tip
de subordonată regizată de verbe precum a şti, a avea (şi sinonimele lor, cu excepţia românei), conectivul fiind un
relativ sau, în unele limbi, conjuncţia dubitativă si (în italiană) ori prepoziţia de (în spaniolă şi în portugheză) (Lombard
1936: 8). Pentru aceeaşi opinie, a se vedea: Philippide (1927: 434, 512); Diaconescu (1967: 146-147; 1989: 95, 224);
Irimia (1976: 132, 186); Diaconescu (în Hristea 1984: 343); Dimitriu (1999/2002 I: 578-581); GALR (2005 I: 491-492;
II: 326, 384).
2
A se vedea în acest sens: Drăganu (1943: 159, 160) şi Tiktin (1945: 115, 193), ambii se face referire la poziţia de
complement direct pe lângă a avea şi a şti; GLR (1963/1966 I: 225; II: 83, 95, 159), unde sunt numite „construcţii
subiective / completive”; Guţu Romalo (1973: 115, 157), unde sunt considerate „grupări”; DŞL (2001: s.v. infinitival2);
ELR (2001: s.v. (construcţii relative) infinitivale); Brâncuş, Saramandu ([s.a.]: 169). De asemenea, semnalăm poziţii
„neutre”, fără descrieri şi definiţii: Cipariu (1869: 284, nota 6; 1877: 239, nota 4); Iordan (1956: 417); Andrei, Ghiţă
(1983: 89); Iordan, Robu (1978: 654-655); Hristea (1984: 244).

214
 3.2. Infinitivul din structurile cu relativ (pronominal, adjectival sau adverbial) comută exclusiv şi
în orice context cu conjunctivul: Nu avea ce face. ≡ Nu avea ce să facă.; Aveam unde merge / fi
mers. ≡ Aveam unde să meargă / să fi mers. Conjunctivul, asemenea infinitivului, „nu are valoare
modală în propoziţii dependente de regenţi care impun verbului subordonat forma de conjunctiv sau
de infinitiv” (GALR 2005 I: 390), ceea ce înseamnă că ambele forme verbale funcţionează amodal.
Cu toate acestea, formei conjunctivale nu i se neagă statutul predicativ datorită existenţei flexiunii
după număr şi persoană. Flexiunea se realizează exclusiv la conjunctivul prezent, în timp ce
conjunctivul perfect are forme omonime pentru toate persoanele. Astfel, în construcţiile relative
infinitivale şi conjunctivale, categoria gramaticală de mod, anume exprimarea atitudinii vorbitorului
în legătură cu acţiunea / starea exprimată de verb, respectiv exprimarea aprecierii acţiunii / stării ca
posibilă, sigură, ireală etc., este dată de întregul grup sintactic: regent + verb infinitiv / conjunctiv .
Excepţional, şi regentul relativei poate apărea la un mod nonfinit (exclusiv la gerunziu sau la
infinitiv): Neavând ce face, Mihnea s-a apucat de jogging. Ne-am dat seama că, nefiind unde ne
găsi dreptatea, trebuie să dăm firma în judecată. Cristian adună dovezi pentru a avea cu ce se
apăra în cazul unor probleme. Înainte de a fi cine-i găzdui, cei doi erau de-a dreptul
deznădăjduiţi. Maşina a fost verificată în detaliu, neavând ce probleme tehnice surveni pe un
traseu atât de scurt.
În ce priveşte opoziţia conjunctiv vs infinitiv, aceasta se instituie, în structura sintactică analizată,
pe opţiunea în privinţa tipului de relativă, şi anume cu sau fără actualizarea unui grup flexionar.
Studiile recente (Grosu, Landman 1998) tratează în mod nediferenţiat relativele libere
conjunctivale, respectiv infinitivale. Cele două tipare sunt sinonime sintactice şi funcţionează ca
argumente (relative libere irrealis / completive / matriciale, deci nesuprimabile) ale unui GN vid,
ceea ce determină ca infinitivul şi conjunctivul să aibă statutul identic de verbe irrealis. Valorile
existenţial-modale se menţin în totalitate, indiferent de modul verbal (infinitivul sau conjunctivul)
selectat de a fi / a avea după relativizator. Exemplificăm: Şi războiul făcea zgomot, n-aveai [ce-i
face.] Relativă infinitivală (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 21) vs Nici nu mai merge lumea în vizite, că ştie că
n-are [ce să-ţi pună în faţă.] Relativă conjunctivală (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 27), ambele enunţuri având
lectură epistemică: Şi războiul făcea zgomot, nu puteai face nimic / era imposibil a face ceva. vs
Nici nu mai merge lumea în vizite, că ştie că nu poate să îţi pună nimic în faţă.

215
 Observaţie istorică. Concurenţa dintre cele două forme verbale în diacronie a fost
studiată de numeroşi lingvişti şi există, principial, trei ipoteze 1 cu privire la înlocuirea infinitivului
cu conjunctivul: (1) cauza ar fi influenţa balcanică datorată substratului comun (traca) – Fr.
Miklosich, G. Weigand, Th. Capidan, W. Meyer-Lübke, însă teoria se situează la stadiul de
presupoziţie atâta timp cât traca rămâne necunoscută; (2) o altă explicaţie o reprezintă dispariţia
infinitivului în greacă şi extinderea fenomenului în celelalte limbi balcanice – Kr. Sandfeld, G.
Rohlfs, Ov. Densusianu, Al. Rosetti, M. Malecki, D. Copceag, M. Vulpe; (3) înlocuirea este
rezultatul evoluţiei paralele şi independente a celor două forme morfologice în limbile balcanice –
Al. Philippide, S. Puşcariu, W. Meyer-Lübke, I. Iordan, I. Bacinschi, B. F. Şişmariov, Al. Graur, H.
Barić, K. Togeby. Vechimea fenomenului de înlocuire a infinitivului cu conjunctivul este strâns
legată de fixarea lui să (< lat. sic „dacă”) la conjunctiv (Frîncu 1969: 75 sqq.), restrângerea utilizării
infinitivului începând înainte de secolul al XVI-lea, cu preponderenţă în aria sudică. Cu toate
acestea, construcţiile relative infinitivale, de tipul N-am ce face., sunt frecvente în secolele XVI-
XVII: N-are cine asculta nici a spăsi. – Coresi (1581), Să n-aibă unde veni. – Hasdeu (apud Frîncu
1969: 87). Apariţia în acest tipar sintactic a conjunctivului datează din secolul al XVIII-lea (Ne
având ce să răspundă.), iar fenomenul continuă şi în româna actuală, cu preferinţă pentru forma
verbală personală. Cauza principală o reprezintă „nevoia de a personaliza acţiunea din dependentă”
(Frîncu 1969: 103), „de a înlătura ceea ce e vag şi impersonal în infinitiv” (Bacinschi 1945: 58).
Mecanismul care determină alegerea este, aşadar, explicabil prin dorinţa de ancorare situaţională a
enunţului. Vitalitatea infinitivului continuă în zona nordică (Ardeal, Moldova) ca o dovadă a
conservării, a continuităţii, în timp ce în zona sudică se utilizează aproape exclusiv conjunctivul.
Revitalizarea infinitivului a început în secolul al XIX-lea, în special în cadrul stilurilor ştiinţific,
administrativ, publicistic (pentru date statistice, a se vedea Vulpe 1963: 123-155; Diaconescu 1972:
317-327). În româna actuală, tendinţa de revenire la tipul romanic, prin preferinţa pentru infinitiv în
locul conjunctivului, este evidentă de asemenea, în special în registrul cult, anume în limbajul
ştiinţific, juridic, politic, economic, medical şi jurnalistic (vezi şi GALR 2005 I: 496).
3.3. Indiferent de realizarea sintactică (cu infinitivul sau cu conjunctivul), construcţia relativă
este supusă unor constrângeri.
3.3.1. Selectarea verbului din matrice se limitează la a avea – personal /
impersonal sau a fi – impersonal la moduri finite şi nonfinite: Aş avea ce-ţi spune. N-
1
Vezi, pentru expunerea detaliată a teoriilor şi pentru bibliografie, Frîncu (1969: 69-116).
216
 avea cum se-mprimăvăra. Mi-am luat prietenii cu mine pentru a avea cu cine mă distra.
Este cine-l susţine? Nefiind cum rezolva problema, a lăsat-o baltă. Detaliind, distribuţia
verbelor regente în plan modal(-temporal) este următoarea:

Modul /
Regentul a fi – impersonal a avea – impersonal a avea – personal
Indicativ Este / A fost / Era / Nu are / avea / avu Niciunul nu avem / aveam /
Va fi ce veni de-acolo. unde se-ntâmpla aşa am avut / avuseserăm ce
ceva. lucra.
Conjunctiv Doamne fereşte să nu Aş vrea să n-aibă ce se Aş prefera ca George să aibă /
fie cine veni după noi. întâmpla. să fi avut unde lucra.
Condiţional Ar fi / Ar fi fost unde Ar avea ce se-ntâmpla, Băieţii ar avea / ar fi avut ce
merge, dar sunt / eram dacă veţi fi neglijenţi. face toată ziua.
prea obosit.
Prezumtivul O fi fost ce vizita prin N-o fi având ce se Sunt sigur că or fi având / or
împrejurimi. petrece în numai câteva fi avut şi ei cu ce se ocupa.
ore.
Infinitiv Speranţa lui de a fi ce L-am anunţat asupra Dorinţa de a avea / a fi avut şi
lucra s-a împlinit. faptului de a nu avea ce ea unde munci a devenit
se întâmpla. realitate.
Gerunziu Fiind ce veni de- Neavând ce se întâmpla Neavând nici eu ce face toată
acolo, am renunţat. rău, stăteam liniştit. ziua, am dormit.

3.3.2. Relativul pronominal nu poate ocupa poziţia de subiect când regentul

este a avea – personal, tranzitiv: *Copiii n-au cine îngriji. *Ion avea cine ajuta.,
respectiv de complement direct când regentul este a avea – impersonal: *N-areimpersonal pe
cine ajuta. Impersonalul a fi admite construcţia cu obiect direct: Nu-i pe care(-l) susţine.
În afara poziţiilor sintactice amintite, relativele (pronominale şi adverbiale) nu prezintă
restricţii de construcţie: Nu-i de la cine solicita ajutor. – complement prepoziţional; Am
la cine mă duce. – circumstanţial de loc; Nu-i cum remedia defecţiunea. – circumstanţial

217
 de mod etc. Exemplificăm prezenţa relativizatorilor în construcţii cu a fi – impersonal,
respectiv cu a avea – personal şi impersonal:
a fi - impersonal a avea – impersonal a avea – personal
CARE
Nu-i care veni. N-are care veni. Nina nu avea la care dintre
ei apela.
CINE
Nu-i cui oferi. N-are cine lucra în locul tău. Voi aveţi la cine merge?
CE
Este ce mânca. N-are ce se întâmpla. Şi tu ai ce lucra.
CUM
Nu-i cum rezolva problema. N-are cum fi rău. Ei n-au cum reuşi.
CÂND
Nu-i când porni. N-are când se întâmpla. Toţi au avut când merge.
UNDE
Nu-i unde dormi. N-are unde se întâmpla. Neavând de unde cere bani,
Mihai era supărat.
ÎNCOTRO
Nu-i încotro merge. N-are încotro se întâmpla. Cei doi n-aveau încotro se
duce.

3.3.3. Infinitivul, în topică obişnuită (postpus relativului), nu admite în româna

actuală apariţia morfemului mobil a: *N-ai ce a face. *Nu era când a-l vizita. În situaţia
specială de antepunere a infinitivului, lexicalizarea particulei modale a este obligatorie:
A face n-ai ce, a te plânge n-ai cui, ce-ţi rămâne de făcut?A fi nins în august nu era
cum. Inversarea, dislocarea la stânga a infinitivului este operabilă când verbul din
regentă apare la un mod personal: N-are unde dormi. vs A dormi n-are unde.
Antepunerea infinitivului cu regentul la mod nepersonal, deşi gramatical posibilă,
formează un enunţul situat la limita acceptabilităţii lingvistice: (?) A dormi neavând
unde, s-a plimbat toată noaptea. (?) A-l discredita neavând cum, Cristina a renunţat la
şantaj. (?) A-l susţine nefiind cine, Alexandru şi-a retras candidatura.
3.3.4. Coeziunea dintre relativ şi infinitiv (/ conjunctiv) este foarte puternică,
iar cele două componente nu permit disocierea decât prin clitice pronominale,
218
 adverbiale, interjecţii incidente: N-am unde dracu’-l mai plimba. Nu-i cine-o mai
sprijini. N-ai ce te tot enerva. Nu este permisă nici dislocarea prin subiect: *Nu-i unde
Ion merge. *Ai ce tu căuta. Dublarea1 prin clitic pronominal personal a relativelor cine
şi ce în poziţia sintactică de complement direct nu este posibilă (*N-are pe cinei-li
întreba. *N-are cei oi face.), în timp ce relativul care admite dublarea (N-am pe carei-li
tachina.) Când relativul ocupă poziţia de complement indirect, marcarea dublării este în
variaţie liberă: N-are cuii (Øi) spune o vorbă bună. / N-are cuii îii spune o vorbă bună. În
unele situaţii, acceptarea dublării, al cărei rol în română este de a asigura coeziunea
sintactico-referenţială, se susţine prin sinonimia sintactică a relativelor infinitivale cu
relativele conjunctivale: *N-are pe cinei-li întreba. vs *N-are pe cinei să îli întrebe.; *N-
are cei oi face. vs *N-are cei să oi facă., dar N-am pe carei-li tachina. vs N-am pe carei
să îli tachinez.; Ion are cuii îii mulţumi. vs Ion ar cuii să îii mulţumească.
3.4. Din punct de vedere semantico-enunţiativ, ancorarea spaţio-temporală se manifestă, de
regulă, prin modificarea formei verbale în funcţie de parametrii situaţiei de comunicare, anume
interlocutorii (persoana şi numărul, în plan gramatical) şi momentul enunţării (timpul gramatical).
Infinitivul, ca formă verbală neflexionară în raport cu numărul şi persoana, are posibilitatea de a
exprima aceste categorii în mod indirect, contextual, prin mijloace sintagmatice. Distingem trei
asemenea contexte: (1) subiectul infinitivului este controlat de subiectul verbului regent; (2)
infinitivul din propoziţia relativă intră în relaţie cu un subiect propriu legat sintactic prin recţiune;
(3) infinitivul din relativă se îmbină cu clitice pronominale (reflexive, nu şi personale) de dativ şi
de acuzativ.
În situaţia (1), particularitatea constă în aceea că este obligatorie coreferenţialitatea dintre
subiectul verbului din regentă şi subiectul infinitivului. Construcţiile pot fi:
• cu subiectul lexicalizat:
- în matrice: Casai n-are [cum fi locuită (Øi)]. – pers. a III-a, nr. sg.;
• cu subiectul nelexicalizat:
- inclus: N-ai (Øi) [pe cine da vina (Øi)]. – pers. a II-a, nr. sg.;
- subînţeles (anaforă zero): Are (Øi) [de ce comenta (Øi)]. – pers. a III-a, nr. sg.;
- nedeterminat: Nu-i (Øi) [cum scrie în presă despre asta (Øi)]. - pers. a III-a, nr. sg.;
- zero: Nu-i (Øi) [cum fi plouat (Øi)]. – pers. a III-a, nr. sg.).
1
În GALR (2005 II: 226), nu este autorizată dublarea prin clitic pronominal a relativului.
219
 În situaţia (2), categoriile de persoană şi număr sunt date de subiectul infinitivului, regentul
putând fi:
• impersonal:
Nu-i cum veni toamna atât de devreme. – persoana a III-a, numărul singular;
Nu-i cum fi căzut frunzele atât de repede. – persoana a III-a, numărul plural;
• personal (subiectele sunt coreferenţiale, cu posibilitatea lexicalizării acestuia o singură dată):
Au cu cine sta băieţii până mâine? – persoana a III-a, nr. Plural.
Ca şi în cazul construcţiilor (pseudo)absolute, verbul nonfinit (aici, infinitivul) nu deţine
capacitatea de a satisface acordul cu subiectul. Relaţia sintactică dintre infinitiv (cap de centru
verbal) şi complementul său semantic principal (nominalul în nominativ) se realizează
unidirecţional, anume numai dinspre verb spre subiect, infinitivul impunându-i nominalului cazul
nominativ. Subordonarea se face prin recţiune. Topica impune ca subiectul propoziţiei relative
infinitivale să fie, în mod obligatoriu, postpus verbului. Între relativul (pronominal, adjectival sau
adverbial) şi infinitiv sunt admise exclusiv:
(a) clitice pronominale reflexive şi personale (Toţi aveau unde-şi încerca şansele.
Neavând pe cine se baza, au apelat la un expert. Nu-i ce-i face.);
(b) cliticele adverbiale mai, tot, şi (Nu era ce mai spune. N-are ce tot comenta. Oaspeţii
nu aveau cum şi sosi.); semiadverbul mai preferă lexicalizarea în propoziţia matrice, în
vecinătatea verbului regent: Nu mai era ce spune. Nemaifiind ce discuta, şedinţa a
luat sfârşit., în timp ce tot, şi nu pot însoţi regentul: *Nu tot are ce comenta. *Oaspeţii
nu şi aveau cum sosi.;
(c) regenţi sau determinanţi ai relativului (Ai ce premiii oferi (ei)? N-am pe care dintre
fetei ajuta (ei).);
(d) secvenţe incidente, de tipul interjecţiilor secundare: Crezi că am unde dracu’ merge?
N-am când păcatele mele termina.;
(e) elementele de la (a) - (d) în diverse combinaţii (N-are unde mama sărăciei se duce.
Nu-i cine-l mai necăji.).
În situaţia (3), cliticele pronominale reflexive de dativ sau de acuzativ asociate cu infinitivul
transmit informaţii despre persoana şi numărul verbului, încât acesta (infinitivul) se poate atribui
unui subiect în nominativ de orice persoană gramaticală, atât la singular, cât şi la plural. Ca regent
al propoziţiei relative infinitivale poate funcţiona a fi – impersonal, a avea – personal şi a avea –
220
impersonal. A avea – impersonal ca regent al unui infinitiv cu pronume reflexiv poate apărea, dar
este rar întâlnit, fiind preferată variantă cu a fi – impersonal. Apare, mai ales, ca regent al
relativelor infinitivale cu subiect nedeterminat: N-are ce se scrie despre mine în presă. N-are ce
se comenta.
Exemplificăm:
• cu regent impersonal a fi sau a avea şi reflexiv (clitic pronominal) în acuzativ:
Nu-i cu cine mă duce. - persoana I, numărul singular;
Nu-i cu cine te duce. – persoana a II-a, numărul singular;
Nu-i cu cine se duce. – persoana a III-a, numărul singular;
Nu-i cu cine ne duce. – persoana I, numărul plural;
Nu-i cu cine vă duce. – persoana a II-a, numărul plural;
Nu-i cu cine se duce. – persoana a III-a, numărul plural.
• cu regent impersonal a fi şi reflexiv (clitic pronominal) în dativ:
Nu-i cum îmi imagina una ca asta. - persoana I, numărul singular;
Nu-i cum îţi imagina una ca asta. – persoana a II-a, numărul singular;
Nu-i cum îşi imagina una ca asta. – persoana a III-a, numărul singular;
Nu-i cum ne imagina una ca asta. – persoana I, numărul plural;
Nu-i cum vă imagina una ca asta. – persoana a II-a, numărul plural;
Nu-i cum îşi imagina una ca asta. – persoana a III-a, numărul plural.
• cu regent personal (a avea) şi reflexiv (clitic pronominal) în acuzativ:
Nu am avut unde mă antrena. - persoana I, numărul singular;
Nu ai avut unde te antrena. – persoana a II-a, numărul singular;
Nu a avut unde se antrena. – persoana a III-a, numărul singular;
Nu am avut unde ne antrena. – persoana I, numărul plural;
Nu aţi avut unde vă antrena. – persoana a II-a, numărul plural;
Nu au avut unde se antrena. – persoana a III-a, numărul plural.
• cu regent personal (a avea) şi reflexiv (clitic pronominal) în dativ:
Aveam cum îmi da seama. – persoana I, numărul singular;
Aveai cum îţi da seama. – persoana a II-a, numărul singular;
Avea cum îşi da seama. – persoana a III-a, numărul singular;
Aveam cum ne da seama. – persoana I, numărul plural;
221
 Aveaţi cum vă da seama. – persoana a II-a, numărul plural;
Aveau cum îşi da seama. – persoana a III-a, numărul plural.
3.5. Infinitivul relativ şi infinitivul perfect din propoziţiile relative nonfinite pot exprima toate
opoziţiile de diateză, însă structurile cu infinitivul perfect, deşi corecte gramatical, prezintă un grad
scăzut de acceptabilitate, fiind rareori întâlnite în uzul limbii. Exemplificăm:
• diateza activă: N-are cum ninge acum. N-avea cum fi nins în septembrie.;
• diateza impersonală: Nu-i cum se trece pe aici.; (?) N-avea cum se fi vorbit despre asemenea
probleme delicate.;
• reflexivă: N-are ce se plânge. Vor fi avut cu siguranţă unde-şi petrece timpul liber.;
• diateza pasivă: (cu operatorul a fi) N-au cum fi respectaţi, dacă sunt atât de insolenţi.;
(pasivul-reflexiv) Nu avea cum se rezolva problema Mariei.

4. Aspecte pragmatico-stilistice ale relativelor infinitivale

Infinitivul, ca formă verbală nepersonală, conferă concizie în orice context şi indiferent de
registrul stilistic în care apare (cult, popular, familiar, publicistic), adăugând valorilor modale
expresivitate şi brevilocvenţă.
4.1. După cum s-a arătat (supra 2.3.), modalizarea este o trăsătură semantică gramaticalizată a
construcţiilor relative infinitivale (implicit, a relativelor conjunctivale). Aceasta se poate asocia cu
fenomenul sintactic al elipsei, prin omisiunea intenţionată a verbului din relativă: N-ai pentru ce.,
N-avem încotro., Nu-i când., N-are cum. etc. Sunt construcţii eliptice lexicalizate1, expresii fixe
care conservă semnificaţiile modale din structurile cu infinitivul, particularitate semnalată cu
referire la relativele libere (deci fără antecedent, opace) infinitivale şi conjunctivale în gramaticile
româneşti, fără a se detalia (Iordan 1975: 261; Iordan, Robu 1978: 654, nota 65; Dimitriu
1999/2002 I: 580).
În structurile eliptice, de tipul: Cum să nu facă lux? Are de unde. Aş cumpăra şi eu cărţi mai
multe, dar n-am de unde., verbul regent şi relativul cumulează atât semnificaţia locală iniţială, de
bază, „ceea ce şi dă formulei o bună parte din expresivitatea ei”, cât şi semnificaţia modală, pentru
că de unde înseamnă „mai degrabă cum, adică posibilitatea” (Iordan 1975: 261). Un factor esenţial
al modalizării îl reprezintă întrebuinţarea frecventă şi îndelungată, iar construcţia în discuţie are

1
Vezi şi GALR (2005 II: 751).
222
origini extrem de îndepărtate, fiind o achiziţie directă din limba latină: et habet unde, dum habet
unde – Petronius; est unde – Terentius (apud Iordan 1975: 261).
I. Diaconescu (1977: 154-155) asertează că „În vorbirea populară, infinitivul poate fi omis dintr-o
construcţie relativă, când este exprimat în propoziţia anterioară, ceea ce dă elementelor relative o
întrebuinţare specială [s.n.]: Să fugim să lăsăm locul, n-avem unde. – Iorga.”, iar despre structuri
de tipul: n-am cum, n-am încotro, n-ai (aveţi) pentru ce, afirmă ca „au căpătat, în limba vorbită, o
întrebuinţare independentă.”
Suprimarea infinitivului este o consecinţă a oralităţii şi a expresivităţii şi determină fixarea,
„împietrirea” construcţiei în limbă. La relativele infinitivale, frecvente în vorbirea colocvială şi în
cea populară, intră în discuţie o formă particulară a elipsei, brahilogia sau subînţelegerea, pentru
că sunt suprimate componente ale enunţului deja exprimate în acelaşi context: Dar, înainte de a
spune ce au pe suflet, privesc mereu în jur, şi au şi de ce [privi – n.n.]: cozile sunt înţesate de
informatori, lucrători cu urechea, vorba ceea: „Cu ciocanul, nicovala şi scăriţa îmi câştig şi eu
fărâmiţa”... (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 53) Nu vin la voi, deoarece nu am cu ce [veni]. Am
organiza o petrecere, dar nu avem cu cine [organiza]. De văzut, n-aveam ce [vedea]. Ar mai
dormi, însă nu-i când [dormi]. Brahilogia este o elipsă textuală, cu funcţie anaforică, prin care se
evită redundanţa. Infinitivul elidat, dar recuperabil este lexical identic cu verbul din matrice.
Diferenţa constă în aceea că infinitivul subînţeles poate trimite sub raport modal, temporal la
sensuri diferite. De exemplu:
Să povestească, nu va avea cu cine [povesti].
conj., prezent inf., (contextual) viitor

De sosit, n-au cum [fi sosit].

supin inf., (contextual) trecut

De nins, nu-i cum [ninge].

supin inf., (contextual) prezent / viitor

Se poate subînţelege şi un verb la conjunctiv, care are avantajul de a personaliza acţiunea: De

reproşat, are ce să îi reproşeze. Să vină la nuntă, nu are cum să vină. Să înţeleagă mesajul, nu a
avut cum să (nu) fi înţeles.
Brahilogia funcţionează ca figură sintactică. Astfel, în textele populare, structurile „trunchiate”
imprimă discursului, din perspectiva stilistico-pragmatică, ritmicitate, dinamism, generând eufonii

223
şi rime: De urât te poţi ascunde, // Dar de dragoste n-ai unde. – Doine; C-am pierdut un mare
bine, // Ş-aş trăi şi n-am cu cine. – Doine; Ca să te poţi scărpina bine // Trebuie să ai de cine. –
Proverb.
Se creează şi paralelisme sintactice de tipul epiforei, precum: Când avem în ce, // n-avem cu ce; //
acum că am cu ce, // n-am în ce. - Proverb (apud Diaconescu 1977: 155). În unele structuri eliptice,
precum în ultimul enunţ de mai sus, infinitivul are o posibilitate infinită de realizări, pentru că
sensul lexical este nedeterminat contextual: Când avem în ce [(loc) merge / construi / călători /
…], // n-avem cu ce [merge / construi / călători / …]; // acum că am cu ce [merge / construi /
călători / …], // n-am în ce [(loc) merge / construi / călători / …].
Multe brahilogii au dobândit statut (cvasi)autonom în limbă, s-au lexicalizat prin uz şi
funcţionează ca răspunsuri la replici anterioare, asociindu-se cu sensuri modale:
(1) - De ce nu vii?
- N-am cum. [≡ Nu pot.]

(2) - Mulţumesc! / Mulţumim!

- N-ai / N-aveţi pentru ce.

O elipsă textuală cu infinitivul nelexicalizabil în româna actuală este N-am încotro., unde a avea
apare cu valoare personală, iar structura funcţionează ca formă a modalităţii deontice: Trebuie. /
Sunt obligat. / Nu există altă posibilitate.:
Cf. - Întotdeauna îl ajuţi?
- *N-am încotro [ajuta]., dar N-am încotro decât a-l ajuta. - construcţie exceptivă;
- *N-am încotro [alege]., dar N-am / Nu-i de ales. - construcţie cu semnificaţie de
asemenea modală deontică, având tiparul sintactic: [a aveapers. / a fiimpers. + de + supin]
Adverbul nehotărât încotro şi-a pierdut, în acest context, sensul lexical iniţial de precizare a
direcţiei. Pentru comparaţie, sunt ilustrative enunţurile: Nu ştiu încotro se duce., unde este marcat
[+ Direcţie], respectiv relativa infinitivală: N-au încotro se duce., unde sunt cumulate două sensuri
[+ Direcţie] [+ Modal]. Sintagma brahilogică N-am încotro. funcţionează, astăzi, cu verbul
acordabil după număr şi persoană, ca expresie bine fixată, elementele constitutive fiind
gramaticalizate: Scaraoschi, atunci, întră şi el fără vorbă şi se înghesuie peste ceilalţi dimoni, căci
n-are încotro. (I. Creangă, Povestiri. Poveşti. Amintiri: 157); Cu „duşmanii” tranşezi repede: dacă
au scris cărţi bune, n-ai încotro, trebuie să le analizezi cum se cuvine. (Simion: 95); Moartea
atunci, neavând încotro, se bagă în turbincă şi acuş icneşte, acuş suspină, de-ţi venea să-i plângi
224
de milă. (I. Creangă, Povestiri. Poveşti. Amintiri: 157). În ultimul enunţ, neavând încotro este o
veritabilă construcţie gerunzială absolută, mai exact o circumstanţială de cauză nonfinită. În
interiorul expresiei verbale, alături de verbul la a avea la aspectul negativ, încotro impune o lectură
negativă, de limitare a opţiunii / posibilităţii: încotro = nicăieri. Din perspectiva istoriei derivative,
fenomenul este similar cu cel din expresia N-am decât., unde se poate, de asemenea, subînţelege un
infinitiv: N-au decât a merge / a cânta / a cerceta. În limbajul regional-arhaic, se reperează şi
structuri de tipul: Decât n-am încotro, trebuie să mă duc... zise ea oftând... (I. Creangă, Povestiri.
Poveşti. Amintiri: 161).
Elipsa, în general, şi brahilogia, în special, din relativele infinitivale sunt, din punct de vedere
pragmatic (enunţiativ), o formă de subiectivizare a discursului care reflectă relaţiile interpersonale,
strategiile de comunicare ale interlocutorilor sau sunt utilizate ca procedeu de focalizare în discurs a
unor elemente: - Vino! - N-am cúm.; Caută-ţi de lucru, că ái unde.
O situaţie specială de focalizare prin intermediul brahilogiei constă în particularitatea sintactică a
regentului (a avea, a fi) de a accepta aglomerări de relativizatori: Am merge, dar nu-i la cíne, cu cé,
cấnd şi de cé. De discutat la nivel academic, n-aveau cu cíne, únde, cấnd şi pentru cé. Efectele
constau în: focalizarea punctelor nodale ale structurii informaţionale şi evitarea redundanţei.
4.2. Propoziţiile relative infinitivale pot fi dislocate şi, implicit „augmentate” stilistic, prin
inserarea, între relativ şi infinitiv, a unor secvenţe incidente cu valoare emotivă (sau expresivă), care
transmit reacţii şi stări psihice ale locutorului: N-am unde dracu’ mă duce. N-am când păcatele
mele termina treaba. N-aveam când Dumnezeu îi spune adevărul. Nu-i cine naiba veni la muncă.
Componentele pot fi simple: drac (cu variantele sale cazuale: dracu’, dracul, pe dracu’, dracului,
drace), naiba / naibii, Doamne, Dumnezeu, Isten (reg. ardelenesc < magh. Isten „Dumnezeu”),
sărăcie, dom’le sau pot fi locuţionale: slavă Domnului, mama dracului, mama sărăciei, păcatele
mele, mama mă-sii, (argotic) pizda mă-sii. La origine, acestea sunt substantive (unele însoţite de
diverse determinante) convertite contextual în interjecţii secundare (GALR 2005 I: 665-667, 677-
678), neintegrate sintactic, anume suspendate, uneori chiar izolate (Nu-i la cine, dom’le, apela.) şi
suprimabile fără a afecta integritatea enunţului.
Contextual, depind de intonaţie, au valoare emotivă şi stabilesc relaţii pragmatice şi de
semnificaţie cu enunţul în care apar. Exprimă, astfel, senzaţii de supărare, de regret, de uimire,
indignare: Avem la cine păcatele noastre merge? N-are cum soarele mă-sii egala performanţele
tale. Spune-mi, dintre atâţia, nu-i pe care dracu’ conta? Nu am cum sărăcie mă revanşa. În plan
225
semantic, fostele substantive păstrează, de cele mai multe ori, nealterate semnificaţiile primare (cf.
drac, naiba), iar expresivitatea se asociază şi cu aspectul predilect negativ sau rareori cu cel
afirmativ al verbului din matrice: Nu am unde păcatele mele mă duce. Neamaiavând cine naiba-l
susţine, Andrei a renunţat la orgoliul său nemăsurat. Ai unde mă-ta locui, aşa că nu te mai plânge.
Secvenţa interjecţională are libertate de topică, deoarece este o formă gramaticală complementară,
parantetică (nelegată sintactic), izolată sau izolabilă. De aceea, poate fi dislocată în orice punct al
enunţului: Am slavă Domnului ce face. Era cine-i ajuta, slavă Domnului. Slavă Domnului, avem
unde dormi.
Sunt posibile şi asocieri ale structurilor brahilogice cu interjecţii afective: Du-te şi lucrează! N-
am unde dracu’ [mă duce şi lucra].
Asemenea relative infinitivale, brahilogice şi / sau „augmentate” din perspectiva afectivă, puternic
subiectivizate, se întâlnesc în stilul beletristic ca marcă a autenticităţii, în limbajul familiar, în cel
popular şi, tot mai frecvent, în presă, unde funcţionează ca mărci ale oralităţii.
5. Concluzii
5.1. Construcţia relativă infinitivală este propoziţia subordonată subiectivă sau completivă
directă, înzestrată cu semnificaţii existenţial-modale, care selectează în poziţia de predicat un
infinitiv scurt (fără particula a în structură), determină în mod exclusiv unul dintre verbele a fi -
impersonal sau a avea - personal şi impersonal în raport cu care manifestă un grad înalt de
coeziune sintactică (i.e. se situează în imediata sa vecinătate) şi este introdusă printr-un
relativizator pronominal sau adverbial.
5.2. Tiparul sintactic (forma canonică) al (a) construcţiei relative infinitivale este:
[[a avea (pers. / impers.) / a fi (impers.)] + Relativ + (regenţi / determinanţi ai rel.; clitice pron.
/ adv.; interj.) + Infinitivul fără a + Determinanţi (ai inf.)]
Exemple: Eu n-am ce-ţi spune despre cele întâmplate ieri. Nu-i cu ce fapte te lăuda. Ion n-are
ce mai comenta.
5.3. În raport cu categoria semantică a modalităţii, construcţiile relative infinitivale exprimă
diverse valori, precum: modalitatea epistemică (de exemplu, enunţul: N-are cum se întâmpla aşa
ceva. este traductibil astfel: E imposibil / Nu e posibil / Nu se poate să se întâmple aşa ceva.),
modalitatea deontică (reprezentabilă prin enunţuri ca: N-am ce intra acolo. = E interzis / Nu
trebuie să intru acolo.; cf. şi alte exemple: Nu-i ce intra acolo. Nu-i ce comenta. În opinia mea de
consilier prezidenţial, n-are ce se adăuga la acest proiect.), modalitatea ontologică /
226
pseudomodalitatea „dinamică” (care se apropie de cea epistemică şi de cea deontică, fără a se
confunda, sensul existenţial primând şi referindu-se la capacitate vs incapacitate fizică sau
intelectuală: Nu te stresa, că este cine ne ajuta la căratul bagajelor. Având cu ce garanta, Maria a
primit împrumutul cu uşurinţă. Copilul nu avea cum ridica sacii plini. Aş avea ce-l sfătui, că se
prinde repede. Nu ne rămâne decât să-l căutăm în cărţile pe care le-a scris. Avem ce descoperi...
(Eugen Simion) Nu-i cine interpreta aceste semne, pentru că niciunul nu cunoaşte araba.
5.4. Valorile modale ale relativor infinitivale se menţin în totalitate când verbul este transpus la
conjunctiv.
5.5. În plan stilistic, unele construcţii relative infinitivale / conjunctivale eliptice (brahilogice)
funcţionează ca structuri lexicalizate (expresii fixe): Nu-i pentru ce. N-aveţi pentru ce. N-ai cum. De
asemenea, relativele infinitivale pot fi augmentate stilistic prin inserarea, între relativ şi infinitiv, a
unor secvenţe incidente cu valoare emotivă (interjecţii secundare): N-am unde dracu’ mă duce. N-
am cum păcatele mele termina toată treaba. Nu-i la cine naiba apela.

227
 PARTEA A III-A: CONSTRUCŢII SINTACTICE COMPLEXE
CU DECÂT ŞI CA

Capitolul I: CONSTRUCŢIILE COMPARATIVE CU DECÂT ŞI CA

1. Tiparul sintactic al construcţiei comparative şi complexitatea acesteia

228
 1.1. Construcţia comparativă este grupul sintactic complex, organizat într-o structură ternară,
rareori binară, care exprimă un raport de analogie (egalitate) sau de diferenţiere (inegalitate) între
obiecte, fiinţe, fenomene, acţiuni, însuşiri, anume între un termen care se compară (comparantul) şi
un termen cu care se face comparaţia (comparatul), pe baza unei evaluări graduale ce implică
prezenţa unei calităţi sau însuşiri care serveşte ca etalon al comparaţiei (adjectiv sau adverb).
Structura comparativă este ternară, deoarece presupune obligatoriu coocurenţa, în structura
primară, a celor trei componente - comparatul, a adjectivul / adverbul şi comparantul - , astfel încât
poziţia sintactică comparativă se constituie pe baza unei relaţii sintactice de dependenţă complexă,
în care comparatul şi adjectivul / adverbul au rol de mediatori.
Construcţia ternară, efect al unei derivări sintactice, se caracterizează prin specificitatea modului
de organizare, iar tiparul sintactic (forma canonică) al (a) comparaţiei este:
[C + adjectiv / adverb la comparativ sau superlativul relativ + lexemul comparaţiei + Cn],
unde • C = comparatul
• Cn = comparantul (intra- sau interpropoziţional)
Exemple: Iubirea [C] este la fel de sensibilă [adj. – comp. de egal.] ca o floare [Cn].
El [C] se ocupă de amănunte mai serios [adv.] decât tu de problemele importante [Cn].
Se bazează pe prieteni [C] mai mult [adv. – comp. de ineg.] decât pe părinţi [Cn].
Mai mult [adv.] comenta [C] decât lucra [Cn].
Se ştie că, faţă de tine [Cn], Andrei [C] învaţă mult mai mult [adv. – comp. de ineg.].
Lucrarea [C] sa a fost cea mai bună [adj. – superlativul relativ] dintre toate [Cn].
1.2. Complexitatea construcţiilor sintactice comparative este dată de coeziunile şi constrângerile
speciale, de natură semantică, gramaticală, referenţială.
1.2.1. Semantico-sintactic, structurile comparative funcţionează ca modificatori obligatorii
ceruţi de gradele de comparaţie ale adjectivului sau ale adverbului, mai ales în cazul comparativului
de inegalitate: Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, / Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul
nost’ pământ! (A. Mureşanu) Cântă mai bine decât tine. Este tot aşa de prietenos ca Mihai. Vara
trecută am călătorit mai mult decât anul acesta. Funcţionează ca modificatori facultativi când
ideea comparaţiei este impusă exclusiv de prezenţa construcţiei comparative: Umblam încet, ca (şi)
la plimbare. Scrie bine, precum un profesionist. Niciunul de aici nu-i atât de tânăr cât tine. Era
înalt cât o prăjină. Se pricepe aşa de puţin la fotbal cum nu bănuiam. Caracterul facultativ poate fi
marcat grafic prin izolarea cu virgulă, respectiv prin pauză în exprimare. Construcţia comparativă
229
standard (forma canonică) se reduce, adeseori, la tipare în care comparatul (C), adjectivul / adverbul
sau chiar ambii termeni sunt absenţi (atât C, cât şi adjectivul / adverbul), astfel încât în structura de
suprafaţă rămâne doar reperul comparaţiei, anume comparantul (Cn).
Cf. (a) Casa (C) fără cărţi este (la fel de) pustie (adj.) (Cn) ca mâncarea fără sare.
vs
Casa (C) fără cărţi este [adj. Ø] ca mâncarea (Cn) fără sare.

(b) Se comportă cu noi (C) tot atât de rece (adv.) ca şi cu nişte străini (Cn).
vs
Se comportă [C Ø] [adv. Ø] ca şi cu nişte străini (Cn).

(c) Mănâncă mai bine (adv.) acum (C) decât dimineaţă (Cn).
vs
Mănâncă mai bine (adv.) [C Ø] decât dimineaţă (Cn).

1.2.1.1. Adjectivul sau adverbul care constituie catalizatorul, mediatorul structurii complexe poate
lipsi la comparativul de egalitate, precum în exemplele (a) şi (b) de mai sus cu (la fel de) pustie, tot
atât de rece în structură. La fel se întâmplă în enunţurile: Teza Mariei este [tot aşa de bună /
valoroasă / interesantă] ca şi a lui Carmen. Ne tratează [la fel de cu nasul pe sus / frumos]
precum directorul. Nu o consideram [la fel de bună / proastă / bătută în cap / cu frica lui
Dumnezeu] precum era amica sa.
Dacă se apelează la subînţelegerea adjectivului / adverbului, există doar aparent două opţiuni:
(1) subînţelegerea formei-tip a adjectivului sau a adverbului, nemodificată formal şi semantic de
prezenţa mărcilor de intensitate, anume gradul pozitiv: Lucrează bine / prost ca noi. sau
(2) subînţelegerea gradului comparativ de egalitate, care presupune, din punct de vedere formal,
asocierea mărcilor graduale cu adjectivul sau adverbul: Lucrează la fel de bine / prost ca noi.
De fapt, prezenţa reperului comparaţiei (anume comparantul, al doilea termen al comparaţiei: ca
noi) trimite, în mod obligatoriu, la o comparaţie de egalitate, raport care se realizează cu ajutorul
grupărilor locuţionale tot atât de, tot aşa de, la fel de, deopotrivă de, ceea ce duce la concluzia că
opţiunea justificată este (2).

230
 Apărând în structuri ternare, prin coimplicarea unui comparat (nominal, verbal, adverbial) şi a
unui adjectiv / adverb la gradul comparativ exprimat sau subînţeles, poziţia sintactică comparativă
este analizată de unii ca o funcţie dublu subordonată, fiind vorba de un cumul de funcţii sintactice
(Stati 1972: 130; Trandafir 1982: 26; Dimitriu 1982: 178; 1999/2002: 1454-1458; Secrieru 2000:
63-69; Pomian 2006a: 75-80). În opinia Mihaelei Secrieru (2000: 68-69), când comparatul nu este
lexicalizat, ipoteza dublei subordonări simultane este neconfirmabilă: Uşor el trece ca pe prag / Pe
marginea ferestrei. – Eminescu. În studiul de faţă, considerăm că funcţia de bază, referentul
comparaţiei există latent, se subînţelege.
În exprimare, funcţionează şi structuri de tipul: Vorbeşte elevat ca un intelectual. / (cu
inversiune) Vorbeşte ca un intelectual de elevat., în care comparativul de egalitate este substituit de
un adjectiv sau de un adverb la pozitiv, cu toate că termenul în raport de care se face comparaţia
(Cn) este lexicalizat. În aceste situaţii avem de-a face cu fenomenul comparaţiei de egalitate
nemarcate (GALR 2005 I: 155).
Unele locuţiuni adjectivale nu admit, chiar nici în prezenţa comparantului, mărcile
comparativului de egalitate: Aş merge într-un voiaj de vis precum cel de la Paris., dar nu *Aş
merge într-un voiaj la fel / tot atât de vis precum cel de la Paris. În aceeaşi situaţie se află şi de
geniu, în floarea vârstei, de nimic.
Grupurile locuţionale care au în poziţie iniţială prepoziţia de şi care acceptă combinarea cu
mărcile comparativului de egalitate cu de în poziţie finală nu lexicalizează de două ori prepoziţia.
Ea este „absorbită”, elidată, pentru evitarea redundanţei: Ambii erau tot atât de treabă ca Ramona.,
dar nu *Ambii erau tot atât de de treabă ca Ramona.; Machiajul ei părea la fel de prost gust ca şi
îmbrăcămintea., dar nu * Machiajul ei părea la fel de de prost gust ca şi îmbrăcămintea. Locul
mărcilor comparativului de egalitate poate fi substituit de tot: Machiajul ei părea tot de prost gust
ca şi îmbrăcămintea.
1.2.1.2. În construcţiile cu forme nehotărâte (pronominale, adjectivale sau adverbiale cu alt(-),
precum altul, alta, alţii, altele, altcineva; altundeva, altcândva, altcumva), cu adverbul altfel, cu
locuţiunea adjectivală altfel de, nu mai avem de-a face cu construcţii comparative, ci cu tipare
sintactice construite similar, anume cu decât în structură, respectiv cu menţinerea formală a poziţiei
sintactice la care se face referirea, dar care exprimă un raport logico-semantic opoziţional (vezi,
pentru detalieri şi comentarii, infra Cap. al II-lea):
• Preferă să le spună altora [C – c.i.] decât mie [Cn – c.i. opoziţional].
231
 • A dat textului o altă interpretare [C – c.d.] decât cea [Cn – c.d. opoziţional] cunoscută.
• Locuia în alt oraş [C – circ. de loc] decât (unde) ştiam eu [Cn – CL opoziţional].
• Au luat alţii cuvântul [C - subiect] decât colegii [Cn – subiect opoziţional / circ. de mod
opoziţional1] noştri.
• A rezolvat problema altfel [C – circ. de mod] decât mine [Cn – circ. de mod opoziţional] /
decât cum am rezolvat-o eu [Cn – CM opoziţională].
Fenomenul apariţiei comparativului de inegalitate eliptic este întâlnit în diacronie 2: Că deştinse
acesta dreptatǔ în casa lui, decâtǔ cesta alaltǔ. – Coresi; Şi cu mare ce scăpând din ghearele lui,
am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatece. - Creangă (apud
Ciompec 1985: 161-162).
În româna actuală, reperăm structuri cu comparativul de inegalitate eliptic de tipul: [Mai bine]
Plec decât să îl întâlnesc. [Mai curând] Doarme decât să studieze., însă raportul semantic
exprimat devine ambiguu (comparativ sau opozitiv?). În unele tipare cu comparativul de inegalitate
eliptic, caracteristica verbului nu mai poate apărea în structura de suprafaţă în coocurenţă cu poziţia
sintactică de bază (C), mai ales la circumstanţiale: A rezolvat problema altfel *mai bine decât
mine. Lexemele cu funcţia de circumstanţiale de mod – adverbele altfel şi mai bine - se află în
raport de distribuţie complementară: A rezolvat problema altfel decât mine. (valoare opoziţională
dominantă) / A rezolvat problema mai bine decât mine. (valoare comparativă dominantă).
În mod interesant, altfel se comportă, uneori, ca un adverb comparabil, fiind reperabile în
exprimare enunţuri de tipul: A rezolvat problema mai altfel decât mine. Mi-a vorbit mai altfel de
această dată decât la ultima noastră întrunire. Ştia să aplaneze conflictele, chiar dacă mai altfel
decât predecesorii lui. Alteori, ca în: Preferă să le spună altora decât mie., adverbul comparativ
este „încorporat” în semantica verbului regent (aici, a prefera). Rar, în exprimarea orală, se
lexicalizează un adverb comparativ, având rol de evidenţiere, aproape pleonastic: Preferă să le
1
Subiectul opoziţional reprezintă un tipar sintactic special. Complexitatea se datorează ambiguităţii, opacităţii structurii,
determinată de coeziunea sintactică specială exprimată prin mărci de actanţă, precum restricţia de caz impusă de
lexemul decât (opoziţional, dar similar şi cel comparativ, respectiv cumulativ) sau de lexemele comparative ca, cât
pronumelor personale: A fost premiat altul decât mine / tine (*decât eu / tu). A sosit o altă persoană înaltă cât mine
(*cât eu / tu). În exemplul dat, corespondentul frastic (interpropoziţional) al poziţiei opoziţionale este o subiectivă
opoziţională: Au luat alţii cuvântul decât cine ne aşteptam., fapt ce susţine, într-o oarecare măsură, interpretarea
poziţiei opoziţionale intrapropoziţionale (decât colegii) ca subiect opoziţional. Un alt argument îl reprezintă modul de
realizare a celorlalte poziţii sintactice opoziţionale (complemente, circumstanţiale etc.) de acest tip, care repetă formal şi
funcţional poziţia de bază.
2
În Ciompec (1985: 162) se consideră că, în româna actuală, asemenea structuri sunt neliterare, adăugând:
„‹‹Comparativul eliptic›› [cel de inegalitate – n.n.] reprezintă (…) un alt aspect particular al procesului de formare a
acestui grad de comparaţie în limba română.”
232
spună mai bine altora decât mie. ori situat la limita acceptabilităţii în limba literară: Locuia în alt
oraş mai degrabă decât unde ştiam eu.
Considerăm că, în asemenea contexte, valoarea semantică dominantă este cea opoziţională,
secundată de cea comparativă şi, prin urmare, structurile astfel construite fiind interpretabile ca
poziţii sintactice opoziţionale, nu comparative.
Lexemele comparative ca (şi), decât, dar şi cât, precum (şi) au, prin urmare, rolul de a genera
poziţii sintactice sau, altfel spus, de a augmenta poziţii sintactice primare (de bază) (subiect, nume
predicativ, atribut, apoziţie, predicativ suplimentar, complement, circumstanţial) prin adiţionarea
unui sens lexico-gramatical suplimentar, anume sensul comparativ: Nimeni nu-i ca tine. Un om ca
acesta să tot cauţi şi nu găseşti. Îi place mai degrabă matematica decât fizica. Am vorbit ca în
locul preşedintelui. Călătoreşte mai mult prin străinătate decât prin ţară. O iubesc mai mult ca
oricând. etc.
1.2.2. În plan lexical, comparantul, care constituie esenţa construcţiei comparative şi care
interesează cel mai mult în analiza gramaticală (implicit, în studiul de faţă), este:
(a) un cuvânt: Elvira era mai mult ambiţioasă decât inteligentă.;
(b) o propoziţie: Mai mult pierdea vremea decât citea. sau
(c) o construcţie dezvoltată, deci complexă: Ion a fost mai pregătit decât mine anul trecut.
Maria ţine la tine mai mult decât tu la ea.
1.2.3. Semantic, construcţia comparativă ternară stabileşte o comparaţie între două entităţi pe
baza unei calităţi comune atribuite obiectelor sau proceselor implicate, identificând o diferenţă
graduală. Din această perspectivă, comparaţia este:
(a) de tip calitativ, când de stabileşte o analogie între entităţi: Arăta ca un uriaş. Ardeii
sunt iuţi ca focul.;
(b) de tip cantitativ, când are loc o evaluare a noţiunilor graduale prin raportare la un
reper: Voalul era mai lung decât rochia miresei. Carmen câştigă tot atât de mult cât soţul ei. Pe
George îl credeam mai puţin vorbăreţ decât părinţii lui.
Explicitarea proprietăţii comune comparatului şi comparantului este specifică comparaţiei tipic
cantitative (anume, comparaţiei cuantificării) şi se realizează prin prezenţa mărcilor comparaţiei
adjectivale sau adverbiale (tot atât de, la fel de, tot aşa de, mai, mai puţin) şi a lexemelor
comparative cu funcţie relaţională decât şi cât.

233
 1.2.4. O altă particularitate este faptul că raportul logic al comparaţiei nu coincide întotdeauna cu
cel gramatical.
Într-un enunţ, ca: Viaţa este scurtă precum o iluzie., comparaţia se stabileşte între un subiect
(viaţă) şi un nume predicativ (o iluzie), elementele comparate în plan logic suprapunându-se
termenilor comparaţi în plan gramatical.
Pe de altă parte, într-un enunţ de tipul: Ion cântă ca-n tinereţe. (apud Neamţu 1999: 464),
distingem că:
(a) logic, se compară două acţiuni realizate de acelaşi subiect Ion (= Ion cântă [acum] cum cânta
[Ion] în tinereţe.), iar
(b) gramatical, se compară [acum] cu în tinereţe, primul termen al comparaţiei (C) fiind
neexprimat, dar dedus din context.
1.2.5. O poziţie sintactică opacă, ambiguă este cea de subiect comparativ. Structura comparativă
derivată complexă şi cu totul specială se reduce la lexicalizarea, în structura de suprafaţă, a mai
multor componente din propoziţia de bază, cu excepţia verbului predicat. Derivarea se poate realiza
în două moduri:
I. (a) suprimarea predicatului din propoziţia comparativă primară,
(b) ridicarea subiectului din propoziţia comparativă în regentă cu menţinerea cazului
nominativ, respectiv
(c) ataşarea lexemului comparativ în faţa subiectului.
Exemple: Directorul mi-a vorbit frumos ca şi cum le-ai vorbit tu copiilor. > Directorul mi-a
vorbit frumos ca tu copiilor.; Cei doi se pricep la fel de bine la investiţii imobiliare precum vă
pricepeţi voi la afacerile cu calculoatoare. > Cei doi se pricep la fel de bine la investiţii imobiliare
precum voi la afacerile cu calculoatoare.; Laura e mai entuziasmată decât cum eram eu
alaltăieri. > Laura e mai entuziasmată decât eu alaltăieri.
II. (a) suprimarea predicatului din propoziţia comparativă primară,
(b) ridicarea subiectului din propoziţia comparativă în regentă, prin transpunerea
sa în cazul acuzativ, respectiv
(c) ataşarea lexemului comparativ în faţa subiectului.
Exemple: A procedat în competiţie ca şi cum ai procedat tu în situaţii similare. > A procedat în
competiţie ca tine în situaţii similare.; Cristina citeşte mai mult noaptea decât citesc eu ziua. >
Cristina citeşte mai mult noaptea decât mine ziua.; Liderul nostru sindical este la fel de abil în
234
rezolvarea conflictelor precum eşti tu în stabilirea responsabilităţilor. > Liderul nostru sindical
este la fel de abil în rezolvarea conflictelor precum tine în stabilirea responsabilităţilor.
Cele două tipuri de derivare funcţionează în variaţie liberă: Îi placi mai mult tu decât îi plac eu. >
Îi placi mai mult tu decât eu / mine.; Niciunul nu a consumat într-o săptămână atâta hârtie cât ai
consumat tu într-o zi. > Niciunul nu a consumat într-o săptămână atâta hârtie cât tu / tine într-o
zi.; Teodora se crede (tot aşa de) pregătită la istorie ca şi cum te crezi tu la geografie. > Teodora
se crede (tot aşa de) pregătită la istorie ca tu / tine la geografie.
Un exemplu memorabil întâlnim la Mihai Eminescu (Poezii. Proză literară I: 20): Căci te iubesc,
copilă, ca zeul nemurirea, / Ca preotul altarul, ca spaima un azil; / Ca sceptrul mâna blândă, ca
vulturul mărirea, / Ca visul pe-un copil., unde se identifică, pe lângă subiect, alte reminiscenţe ale
propoziţiei contrase (aici, complementele directe, cu sau fără determinanţi proprii, de pe lângă
verbul a iubi subînţeles: nemurirea, altarul, un azil, mâna, mărirea, pe-un copil).
Structurile trunchiate, eliptice, cu subiectul menţinut în nominativ ridică ambiguităţi în planul
analizei morfosintactice, întrucât, dacă subînţelegem predicatul, trebuie să transpunem şi conectivul
de la nivelul intrapropoziţional la cel interpropoziţional: Directorul mi-a vorbit frumos ca şi cum le
vorbeşti tu copiilor. Laura e mai entuziasmată decât (cum) eram eu alaltăieri.
Alte două particularităţi ale construcţiilor comparative sunt:
(a) posibilitatea conectivului locuţional ca şi cum de a se reduce la adverbul relativ cum, prin
elidarea lexemului comparativ ca şi a adverbului şi care îl urmează: Georgel a rezolvat problema
[ca şi] cum o rezolvase profesorul.;
(b) incapacitatea structurii decât cum să fie redusă la adverbul cum. Se poate renunţa, în
schimb, la cum, iar decât să funcţioneze ca unic conectiv: Laura e mai entuziasmată decât [cum]
eram eu alaltăieri.
Aceste particularităţi se explică prin faptul că lexemul cum poate exprima doar raportul
comparativ de egalitate, în timp ce, în construcţiile cu comparativul de inegalitate, prezenţa
lexemului specializat decât este obligatorie.
În ceea ce priveşte exprimarea comparaţiei de inegalitate, decât şi ca funcţionează în variaţie
liberă doar la nivel intrapropoziţional: Era mai tânăr decât / ca mine. Călin îl vizitează mai mult în
week-end decât / ca în timpul săptămânii. La nivel frastic, poate fi lexicalizat exclusiv decât (în
variaţie liberă cu decât cum, de cum): Era mai tânăr decât (cum) sunt eu. Călin îl vizitează mai
mult în week-end decât (cum) îl vizitează în timpul săptămânii. Se observă însă tendinţa de
235
specializare a lui ca pentru egalitate, respectiv a lui decât pentru inegalitate, ambele utilizări fiind
tolerate de lucrările normative (DOOM 2005: s.v. ca4, unde se consideră că termenul ca are valoare
prepoziţională, sinonim cu „ca şi, decât, în calitate de”, în timp ce cuvântului-titlu decât i se
precizează exclusiv valoarea de adverb şi cea de conjuncţie) 1. Gradul de acceptabilitate al lui ca în
construcţiile comparative de inegalitate este redus, limitat la exprimarea familiară, colocvială, mai
puţin îngrijită.
1.2.6. Complexitatea unor construcţii comparative este observabilă şi în planul referenţialităţii,
unde se observă că poziţia sintactică comparativă (Cn) nu este coreferenţială cu poziţia sintactică
la care se referă (C), chiar dacă ambele actualizează aceeaşi poziţie sintactică. Explicaţia o oferă
raportul exprimat, anume raportul de comparaţie, care, prin definiţie, presupune existenţa a cel puţin
două entităţi distincte în vederea posibilităţii de a stabili o analogie sau o diferenţiere, respectiv
statutul derivat al construcţiei:
(1) Mănâncă mai mult ciocolatăi (C – c.d.) decât prăjiturij (Cn - c.d. comparativ). <
Mănâncă mai mult ciocolatăi (C – c.d.) decât mănâncă prăjiturij (Cn - CD comparativă).
(2) Oi iubeşte pe nepoatăi (C – c.d.) ca pe copilulj său. (Cn – c.d. comparativ) < Oi iubeşte
pe nepoatăi (C – c.d.) ca şi cum îl iubeşte pe copilul j său. (Cn – CM comparativă) În enunţul
derivat, cu complement direct comparativ (ca pe copilul), coeziunea sintactico-referenţială
specială constă în dublarea exclusivă a primului complement direct: oi = pe nepoatăi.

Când se compară acţiuni, procese, însuşiri (calităţi), referinţa rămâne aceeaşi:

(3) Câştigătorul este mai mult frumos (C – n.p.) decât priceput (Cn – n.p. comparativ).,
unde: câştigătorul este atât tânăr, cât şi priceput, însă în proporţii diferite.
(4) Murim (C - PP) mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ! (Cn – PP comparativă / CM
comparativă) (A. Mureşanu). Construcţia propoziţională comparativă Decât să fim sclavi iarăşi în
vechiul nost’ pământ! permite două interpretări:
(a) ca modală comparativă, având în vedere caracterul ei subordonat prin lexemul decât şi
posibilitatea substituirii propoziţiei comparative printr-un circumstanţial de mod comparativ: …

1
Vezi şi Iordan (1956: 349-351); Iordan, Guţu Romalo, Niculescu (1967: 112); Trandafir (1982: 14); GALR (2005 II:
453).
236
decât aşa! (structură care funcţionează, adeseori, singură, fiind înzestrată cu valoare stilistică; cf.
Mai bine nu merg la mare decât aşa [= fără bani / cu trenul etc.].) sau
(b) ca principală comparativă, dacă raportul exprimat de conectivul decât este privit ca unul
adversativ, din moment ce, în asemenea construcţii, nu este posibilă asocierea lui decât cu relativul
cum sau substituirea lui decât prin de cum: Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, *Decât cum
/ *De cum să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!
1.2.7. Poziţiile sintactice completive şi circumstanţiale comparative de egalitate se realizează, la
nivel frastic (interpropoziţional), exclusiv ca circumstanţiale de mod comparative. Funcţia de
complement ori de circumstanţial se menţine în subordonata modală, fără a exprima însă o
comparaţie, rol pe care îl preia întreaga structură propoziţională:
• O iubeşte pe nepoată ca pe copilul său. – complement direct comparativ, dar
O iubeşte pe nepoată ca şi cum îl iubeşte pe copilul său. – modală comparativă;
• Se comportă aici ca acasă. – circ. de loc, dar
Se comportă aici ca şi cum ar fi acasă. – modală comparativă etc.
O concluzie care se conturează aici este aceea că poziţiile sintactice comparative
intrapropoziţionale sunt efectul unor derivări, al unor reduceri sau reprezintă, probabil, fenomenul
invers, anume etape de tranziţie (intermediare) spre modala comparativă. Argumentarea celei de-a
doua ipoteze reclamă evaluarea faptelor de limbă din perspectivă diacronică.
Numele predicativ, predicativul suplimentar şi atributul comparativ de egalitate îşi păstrează şi ca
realizări propoziţionale funcţia, anume de predicativă comparativă, predicativă suplimentară
comparativă, respectiv atributivă comparativă, după cum urmează:
• Nimeni nu-i ca mine (n.p. comparativ). ↔ Nimeni nu-i cum sunt eu. (predicativă comparativă)
• Arătau ca sfâşiaţi (p.s. comparativ) de durere. ↔ Arătau ca şi cum ar fi (fost) sfâşiaţi de
durere. (PS comparativă)
• Avea o fată ca o zeiţă (atr. comparativ). ↔ Avea o fată ca şi cum este o zeiţă. (ATR
comparativă)
• Un profesor precum el nu întâlneai în fiecare zi. (atr. comparativ) ↔ Un profesor precum era
el nu întâlneai în fiecare zi. (ATR comparativă)
Lexicalizarea unui adjectiv antepus numelui predicativ comparativ ori atributului comparativ
atrage după sine convertirea funcţiei sintactice în circumstanţial de mod comparativ, respectiv în
modală comparativă, la nivel interpropoziţional:
237
 • Nimeni nu-i tânăr ca mine (circ. de mod comparativ). ↔ Nimeni nu-i tânăr cum sunt eu. (CM
comparativă)
• Avea o fată frumoasă ca o zeiţă (circ. de mod comparativ). ↔ Avea o fată frumoasă ca şi cum
este o zeiţă. (CM comparativă)
Considerăm că, în funcţie de lexicalizarea sau nelexicalizarea adjectivului, respectiv a adverbului,
interpretările sunt diferite în plan sintactic, precum în exemplele de mai sus: nume predicativ vs
circumstanţial de mod comparativ, atribut comparativ vs circumstanţial de mod comparativ.
1.2.8. Comparativele intrapropoziţionale de inegalitate nu au corespondente la nivel frastic pentru
toate poziţiile sintactice, iar, când acestea există, sunt fie modale comparative, fie subordonate
comparative cu valoare identică celei exprimate de părţile de propoziţie. Exemplificăm:
(a) 1. E mai bine acum decât ieri. (circ. de timp comparativ)
2. E mai bine acum decît cum a fost ieri. (CM comparativă)
(b) 1. Îmi place mai mult jazzul decât rockul. (subiect / circ. de mod comparativ)
2. Îmi place mai mult jazzul decât cum îmi place rockul. (CM comparativă)
(c) 1. Îi placi mai mult tu decât eu. (subiect comparativ)
2. Îi placi mai mult tu decât (cum) îi plac eu. (CM comparativă)
(d) 1. Stă mai mult în faţa calculatorului decât în curte. (circ. de loc comparativ)
2. Stă mai mult în faţa calculatorului decât unde stau ceilalţi copii. (CL comparativă)
Opacitatea structurilor din (b) 1. şi (c) 1. se datorează ambiguităţii sintactice, anume deplasării
constituentului – subiect din propoziţia comparativă (…decât cum îmi place rockul., …decât (cum)
îi plac eu.) în poziţia unui subiect comparativ în regentă. Reţinem aici două argumente care susţin
interpretarea subiectului din subordonată ca având aceeaşi valoare sintactică în enunţurile derivate
(un aşa-zis subiect comparativ):
1. forma de nominativ a pronumelui (decât eu) poate fi atribuită, analogic, tuturor nominalelor
(precum, (decât) rockul), şi, astfel,
2. se poate institui analogia cu celelalte funcţii sintactice (complemente, circumstanţiale etc.)
care, în condiţii similare de derivare, îşi păstrează valoarea sintactică primară, la care se
adaugă sensul comparativ; a se compara: (a) 2. - ieri - circ. de timp în subordonată vs (a) 1.
- decât ieri - circ. de timp comparativ în construcţia derivată.
Funcţia de circumstanţial de mod comparativ poate fi, de asemenea, argumentată, pornind de la
ideea că un efect al derivării şi, implicit, al opacizării este modul de realizare a subordonării.
238
Astfel, în construcţiile comparative de tipul celor descrise aici, poziţia complexă decât eu, cu toate
că se află în nominativ, poate fi privită ca subordonată adverbului mai mult, deci ca circumstanţial
de mod comparativ, mai ales dacă se are în vedere şi libertatea de topică: Îi placi tu mai mult decât
eu. / Tu îi placi mai mult decât eu.
Decât conjuncţional cu valoare comparativă se asociază cu diverse tipuri de subordonate, după
cum urmează:
Se ştie mai mult când s-a luat decizia decât cine a luat-o. (SB comparativă)
În anumite situaţii, este mai uşor să comentezi decât să acţionezi. (SB comparativă)
Pare mai mult student decât ce spui tu. (PR comparativă)
Va fi chemat mai curând în instanţă decât unde crede el. (CL comparativă)
Am plecat mai degrabă pentru că am fost jignit decât pentru că am fost interogat. (CZ
comparativă)
Se plimbă mai curând cu cine vrea decât cu cine îi spun părinţii. (Sociativă comparativă) etc.
Atributul, respectiv predicativul suplimentar comparativ de inegalitate nu funcţionează însă la
nivel interpropoziţional ori enunţurile, deşi posibile în sistemul limbii, se află la limita
gramaticalităţii şi a acceptabilităţii: Maria era o fată mai mult frumoasă decât inteligentă. (atr.
comparativ), dar (?) Maria era o fată mai mult frumoasă decât era inteligentă.; Arătau mai mult
tineri decât naivi. (p.s. comparativ), dar (?) Arătau mai mult tineri decât arătau naivi.; Arăta mai
mult mort decât viu. (p.s. comparativ), dar (?) Arăta mai mult mort decât arăta viu.
1.2.9. Teza unicităţii funcţiilor în subordonare, cunoscută şi ca principiul general (universal)
„de unicitate”1, potrivit căreia prin unicitate se înţelege „imposibilitatea existenţei, în dependenţa
unui termen regent, a unui al doilea termen subordonat, construit în acelaşi fel cu unul dat”
(Draşoveanu 1971: 331; 1997: 67), deoarece „un centru vebal nu poate atribui complementelor sale
decât o singură dată acelaşi rol tematic şi aceeaşi funcţie sintactică” (GALR 2005 II: 56 2), pare să

1
Teza unicităţii funcţiilor în subordonare a fost lansată din perspectivă structuralistă, exclusiv sintactică, de D. D.
Draşoveanu 1971: 325-335, 1997: 59-72), continuată de Neamţu (2001) şi reluată din perspectiva semantico-sintactică
în GALR (2005 II: 56-59, 67, 417). Teoria lui D. D. Draşoveanu a fost combătută în Trandafir (1982: 50).
2
„Aparentele excepţii sunt reprezentate de poziţiile sintactice aflate în coordonare (subiecte multiple; complemente
directe sau indirecte coordonate), precum şi de poziţiile sintactice dublate (complement direct dublat; complement
indirect dublat, subiect dublat), situaţii în care componentele coordonate / dublate primesc de la centrul verbal acelaşi
rol tematic şi aceeaşi funcţie sintactică.” - GALR (2005 II: 56). Vezi şi expunerea detaliată din Draşoveanu (1971,
1997). Tot la categoria excepţiilor aparente se încadrează construcţii precum: Locuieşte [în Bucureşti, [în Drumul
Taberei, [pe strada X, [la numărul 10, [la etaj [pe stânga.]]]]]] care „nu reprezintă circumstanţiale de loc diferite, ci
aceeaşi poziţie de circumstanţial locativ, care îşi restrânge, succesiv, domeniul de specificare a circumstanţei locative.
Raportul dintre construcţiile prepoziţionale este, mai degrabă, apozitiv, de limitare succesivă.” - GALR (2005 II: 67).
239
se încalce în asemenea structuri derivate. Această aparenţă este dată de faptul că majoritatea
poziţiilor sintactice comparative complexe se construiesc în prezenţa funcţiilor sintactice de bază, la
care se raportează semantic şi gramatical: Se teme de doctori (c. prep.) ca de dracu’ (c. prep.
comparativ). Ea se ţine mai mult pedantă (p.s.) decât avută (p.s. comparativ). Sunt susţinut mai
mult de prieteni (c. de agent) decât de fraţi (c. de agent comparativ). etc.
De fapt, principiul rămâne valabil şi în aceste situaţii, întrucât, pentru fiecare tipar comparativ, se
poate opera o subînţelegere a verbului elidat, preexistent în structura de adâncime: Se teme de
doctori (c. prep. în propoziţia 1) [ca şi cum se teme de dracu’. (c. prep. în propoziţia 2)]; Ea se ţine
mai mult pedantă (p.s. în propoziţia 1) [decât se ţine avută. (p.s. în propoziţia 2)]; Sunt susţinut mai
mult de prieteni (c. de agent în propoziţia 1) [decât sunt susţinut de fraţi (c. de agent comparativ
în propoziţia 2)].
În unele enunţuri, precum: Dan a aflat mai multe la şedinţă decât mine din presă., subînţelegerea
nu este posibilă, deoarece construcţia comparativă este rezultatul unor operaţii succesive de
opacizare: elidarea predicatului, deplasarea / transpunerea nominativului - subiect din propoziţia
comparativă la cazul acuzativ în structura de suprafaţă (mine), menţinerea pe lângă fostul subiect al
propoziţiei comparative a unor „resturi”, a unor componente care nu îşi pierd valoarea sintactică din
structura primară: din presă – circ. de loc. Cu toate acestea, principiul unicităţii funcţiilor în
subordonare se susţine prin aceea că circumstanţialele locative la şedinţă, respectiv din presă sunt
atribuite de centre verbale diferite, fapt relevat de subiectele şi predicatele din structura de adâncime
diferite: Dan a aflat la şedinţă vs decât mine [= eu am aflat] din presă.
1.2.10. În studiul de faţă, considerăm complexe acele construcţii comparative introduse prin ca,
decât, respectiv cât şi precum (vezi şi GALR 2005 II: 203-204, 455-457), pentru că sunt structuri
care prezintă constrângeri gramaticale şi semantico-pragmatice speciale, de tipul celor descrise mai
sus. Circumstanţialele de mod comparative, construite cu comparativul de inegalitate, pe baza
locuţiunile prepoziţionale faţă de, în raport cu, în comparaţie cu, pe lângă, spre deosebire de nu
impun constrângeri speciale decât din perspectiva subordonării, a construcţiei ternare şi nu fac
obiectul cercetării noastre: Sunt mult mai scund faţă de tine. Ştia multe lucruri, în raport cu Maria.
În comparaţie cu Ion, Petre este mult mai autoritar. Pe lângă mine, tu eşti mai mult un novice. Îl
respect mai mult, spre deosebire de voi.
Excludem din discuţie şi construcţiile partitive construite, ca grupuri prepoziţionale, pe lângă un
adjectiv sau un adverb la gradul superlativ relativ: Este cel mai bun de aici. Revista noastră şcolară
240
este cea mai interesantă din judeţ. Ştiam că este cel mai puţin serios dintre elevii acestei clase.
George este cel mai bun de la noi din grupă., respectiv structurile cu valoare comparativă construite
cu dativul după adjective şi adverbe de tipul inferior, superior, posterior, ulterior1: Cercetarea sa
este net superioară celorlate studii. Sentinţa a fost pronunţată ulterior investigaţiilor.
Prepoziţia a cu valoare comparativă, indicând asemănarea, şi asociată, aproape exclusiv, cu
verbe de percepţie (Miroase a cozonac. Aceasta sună a acuzaţie.) nu intră în discuţie, pentru că:
(1) asemănarea se constituie ca o trăsătură semantică distinctivă, anume ca sem;
(2) nu se poate asocia cu alte poziţii sintactice (*Miroase a la cozonac. *Arată a cu
floare.);
(3) poate fi precedată, ca şi celelalte prepoziţii, de lexemele comparativului de
inegalitate decât şi ca (Miroase mai degrabă a cozonac decât a pâine.), structura
cu comparativul de egalitate fiind, însă, pleonastică (Sună ca a imposibil.);
(4) poziţia sintactică pe care o generează se apropie mult de valoarea circumstanţialului
mod, după cum dovedeşte posibilitatea substituirii printr-un adverb de mod (Sună a
acuzaţie / astfel / aşa.).
Aşadar, asemenea construcţii le încadrăm la clasa de substituţie a circumstanţialului de mod.

1.2.11. Coeziunile sintactico-semantice speciale se manifestă şi în următoarele tipare

comparative:
1.2.11.1. În enunţuri unde pauza fonetică, marcată grafic prin virgulă, deţine rolul
dezambiguizator:
(1) enunţul: Nu îl consider pe Petre inteligent ca tine., unde circumstanţialul de mod (ca
tine), neizolat, provenit din transpunerea în acuzativ a subiectului unui verb copulativ, impune
lectura: Nu îl consider pe Petre la fel de inteligent ca şi cum eşti tu. Comparaţia se stabileşte, atât în
plan logic, cât şi în plan gramatical, între Petre (C) şi tu (Cn), respectiv
(2) enunţul: Nu îl consider pe Petre inteligent, ca tine., unde circumstanţialul de mod (ca
tine), izolat, provine din transpunerea în acuzativ a subiectului unui verb predicativ, iar lecţiunea
este: Nu îl consider pe Petre la fel de inteligent ca şi cum îl consideri tu. Comparaţia se stabileşte,
în acest caz, diferit: logic, se compară Petre cu altcineva [Maria, colegii etc.], iar, gramatical, se
stabileşte o comparaţie calitativă: Nu îl consider pe Petre la fel de inteligent ca şi cât [de inteligent]
îl consideri tu.
Exemple:
• O vezi frumoasă ca mine? = O vezi frumoasă ca şi cum / cât sunt eu de frumoasă?
vs

1
Acest tip de complement comparativ, construit cu dativul (Trecutul exprimă o acţiune anterioară momentului [= faţă
de momentul] vorbirii.) este înregistrat de I. Diaconescu (în Hristea 1984: 362).
241
 O vezi frumoasă, ca mine? = O vezi frumoasă, ca şi cum o văd eu?

• Toţi se arată entuziasmaţi ca profesorul lor. = Toţi se arată entuziasmaţi ca şi cât de

entuziasmat este profesorul lor.
vs
Toţi se arată entuziasmaţi, ca profesorul lor. = Toţi se arată la fel de entuziasmaţi ca şi
cât de entuziasmat se arată profesorul lor.
• Enunţul negativ neizolat: Nu îl credeam ca tine. are două lecţiuni diferite:
a. = Nu îl credeam că este [bun / rău / profesor etc.] precum eşti tu.
b. = Nu îl credeam [vb. negativ] precum
îl credeai / o făceai [vb. afirmativ] tu.
vs
Nu îl credeam, ca tine. = Nu îl credeam [vb. negativ] ca şi cum
nu îl credeai / nu o făceai [vb. negativ] tu.
1.2.11.2. O particularitate specială o reprezintă posibilitatea comparativului de egalitate de a putea
contracta simultan valoarea comparaţiei de inegalitate: Se exprimă mai degrabă ca [= precum] un
diletant decât ca [= precum] un profesionist. Mai curând îl iubeşte ca [= precum] pe un părinte
decât ca [= precum] pe un prieten. Când aceste construcţii au la bază substantive, acestea apar
insoţite de morfemul determinării nedefinite (un, o, nişte şi formele lor flexionare) sau sunt
determinate definit: Am citit cartea mai curând ca o plăcere decât ca o obligaţie profesională. În
acea situaţie delicată, i-am vorbitlui Ion mai mult ca amicului meu decât ca subordonatului meu.
Structurile nu trebuie confundate cu acelea în care ca însoţeşte un nominal nearticulat, situaţie în
care nominalul precedat de ca are funcţia sintactică de predicativ suplimentar: Îi vorbesc mai mult
ca [= în calitate de] prieten decât ca [= în calitate de] profesor. Noi, tinerii, îl respectăm pe Florin
mai curând ca prieten decât ca director. Hotărârea sa a fost luată de colegi mai degrabă ca [=
drept] acuzaţie decât ca [= drept] constatare.
1.2.11.3. O coeziunea sintactico-semantică complexă constă în exprimarea simultană a raportului
comparativ şi a celui exceptiv:
 N-am dansat decât ca la banchet.
 Nu o iubeşte pe Maria decât ca pe Diana.

242
  Nu se comportă decât ca mine.
 Ea nu mă privea decât ca vrăjită.
Ambiguităţile apar la nivelul analizei sintactico-semantice. Într-un enunţ, precum: N-am dansat
decât ca la banchet., sunt reperabile două funcţii sintactice de bază (referenţiale): un complement
circumstanţial de loc, respectiv un complement circumstanţial de mod: N-am dansat acolo [circ. de
loc] altfel [circ. de mod], decât ca la banchet. De aceea, decât ca la banchet constituie un
complement circumstanţial de loc comparativ-exceptiv. Adverbul altfel deţine, aici, semnificaţie
modal-comparativă: mult mai diferit, mult mai deosebit. Valoarea exceptivă este introdusă prin
decât, iar cea comparativă prin ca.
Dacă se doreşte exclusiv exprimarea unei comparaţii de inegalitate, atunci enunţul complet şi
suficient este: N-am dansat acolo altfel decât la banchet., echivalent în vorbirea colocvială cu N-am
dansat acolo altfel ca la banchet. În acest context, este redundantă, pleonastică lexicalizarea
simultană a lui decât şi ca: *N-am dansat acolo altfel decât ca la banchet.
1.2.12. În funcţie de relaţiile sintactico-semantice contractate 1, poziţiile sintactice comparative
complexe funcţionează diferenţiat:
1. ca poziţii actanţiale / matriciale (i.e. când aparţin clasei de substituţie a subiectului şi
a complementelor2 (direct, secundar, indirect, prepoziţional, de agent));
2. ca poziţie predicativă matricială cerută de un centru verbal copulativ
(i.e. numele predicativ);
3. ca adjunct al centrului nominal (i.e. atributul);
4. ca adjunct al centrului verbal şi nominal (i.e. predicativul suplimentar);
5. ca poziţii circumstanţiale (de loc, de mod, instrumental, sociativ, cantitativ, de
relaţie, de cauză, de scop, condiţional);
6. ca apoziţie.

1
Adoptăm, în linii mari, clasificarea tipurilor de relaţii sintactico-semantice expuse în GALR (2005 I, II).
2
Distincţia complemente / circumstanţiale adoptată în GALR (2005) aprţine concepţiei structuraliste a lui L. Tesnière
(1959/1965), potrivit căreia complementele sunt determinanţii inerenţi, funcţiile îndeplinite de actanţi (concept
sintactico-semantic, definit în raport cu verbul), iar circumstanţialele sunt funcţiile îndeplinite de circumstanţe (cf. şi
DŞL 2001: s.v. actant, circumstanţial, complement; DL 1985: s.v. actant, circonstant). În general, circumstanţialele
sunt determinanţi facultativi, însă există circumstanţiale obligatorii, implicate în matricea sintactică şi semantică a
verbului: circumstanţialul modal (El se poartă corect.), circumstanţialul locativ (El locuieşte în România.), de direcţie
(Citeşte de la dreapta la stânga.), al ţintei / al punctului de plecare (El ajunge la Bucureşti.), circumstanţialul sursei
temporale / locative (Actul datează din primăvară. / Vinul provine din Moldova.), circumstanţialul cantitativ (Citeşte
mult.), de durată (Citeşte două ore.) – GALR (2005 I: 333; II: 58).
243
 Prin posibilitatea asocierii valorii comparative cu aproape toate poziţiile sintactice, argumentăm,
de fapt, tocmai teza potrivit căreia comparaţia este operaţia de stabilire a unei analogii sau a unei
diferenţieri între diferite componente ale enunţului, indiferent de funcţia sintactico-semantică pe
care o actualizează (de subiect, nume predicativ, predicativ suplimentar, atribut, apoziţie,
complement, respectiv circumstanţial facultativ sau obligatoriu). Procesul complex al comparaţiei
se realizează cu ajutorul unor lexeme care de cele mai multe ori glisează de la o clasă lexico-
gramaticală la alta (ca (şi), cât, precum, decât etc.). Rezultatul îl reprezintă aceste construcţii
marcate semantic prin trăsătura [+ Comparativ], iar sintactic prin coeziuni de tip special. Asocierea
valorii comparative cu părţi de propoziţie şi cu echivalentele lor propoziţionale de diferite tipuri
este, aşadar, o repercusiune a opacizării structurilor primare, prin deplasări de constituenţi,
amalgamări, restricţii formale.

2. Scurt istoric al construcţiilor comparative

2.1. Din perspectivă diacronică, structurile comparative din limba română îşi au originea în
latină, unde se construia cu ablativul, fenomenul fiind prezent în toate epocile latinităţii: Tunica
propior palliost. Cămaşa este mai aproape decât mantia. – Plaut, dar şi prin intermediul lui quam
(rom. „ca”) urmat de cazul primului termen al comparaţiei ( în general, nominativul sau acuzativul),
structură existentă încă din perioada arhaică: Neque periurior neque peior alter usquam est gentium
quam erus meus est neque tam luteus. Nu există nici mai mincinos, nici mai rău unul dintr-un
neam decât este stăpânul meu şi nici atât de lipsit de valoare. – Plaut (apud ILR 1965 I: 266). Dacă
primul termen al comparaţiei (C) este la alt caz decât nominativul sau acuzativul, pentru al doilea
termen al comparaţiei (Cn) se întrebuinţează numai construcţiile cu adverbul quam urmat de cazul
comparatului (C): Nemini (C - D, sg.) magis invideo quam Marco (Cn - D, sg.). Pe nimeni nu
invidiez mai mult ca / decât pe Marcu. (Bujor, Chiriac 1971: 183, nota 1) Se întrebuinţează şi
ablativul fără quam1: De se loquitur non ut (de) maiore reprensis. Vorbeşte despre sine nu ca
despre unul mai mare decât cei criticaţi. – Horaţiu. Ablativul fără quam mai apare în structurile în
care comparantul este un pronume relativ: Polybium sequamur, quo nemo fuit diligentior. Să-l
urmăm pe Polybius decât care nimeni nu a fost mai conştiincios. – Cicero (apud Bujor, Chiriac

1
Ablativul comparaţiei fără prepoziţie s-a păstrat în expresii, precum: luce clarior („mai limpede decât lumina”), melle
dulcior („mai dulce decât mierea”), melius expectatione („mai bine decât se aşteaptă”) – Barbu, Vasilescu (1969: 204).
244
1971: 183), precum şi într-o „construcţie echivalentă [s.n.] cu un comparativ” (ILR 1965 I: 266):
Nullus hoc metuculosus aeque. Nimeni nu-i mai fricos ca acesta. – Plaut.
Funcţiile comparative de egalitate sau de inegalitate se pot construi, din perioada postclasică,
cu prepoziţii ale ablativului: doctor ab illo („mai învăţat decât tine”) – Servius, plus de XXX
pedibus („mai mult de 30 de picioare”); ale acuzativului: ante alios immanior omnes („între
ceilalţi era mai înalt decât toţi”) – Vergiliu, celebrior inter ceteras ac nobilior („cea mai
cunoscută şi mai nobilă dintre celelalte”) – Lactanţiu. La acestea, se adaugă şi construcţiile
livreşti cu genitivul, după model grecesc (ILR 1965 I: 267): maior eius est („e mai mare decât
acesta”, cf. gr. μείζων αύτου). Structura cu genitivus partitivus după un comparativ, reperabilă
încă din latina arhaică, are însă valoarea unui superlativ (ILR 1965 I: 267, nota 2): regum rex
regalior („cel mai regal rege dintre regi”) – Plaut. În privinţa comparativului latinesc al unui
superlativ, acesta stă în: genitivul partitiv: Gallorum omnium fortissimi sunt Belgae. Dintre
gali, cei mai curajoşi sunt belgii. – Cezar; acuzativul cu prepoziţia inter: Inter Gallos omnes
fortissimi sunt Belgae.; ablativul cu prepoziţia ex(e): Ex Gallis omnibus fortissimi sunt Belgae.
(Bujor, Chiriac 1971: 184).

După negaţii, dar nu numai, quam apare în variaţie liberă cu ac şi atque („decât”): Tuus (N, sg.)
venter non hoc capiet plus ac meus (N, sg.). Stomacul tău nu va lua din aceasta mai mult decât al
meu. – Horaţiu; Versiculos magis factos et euntes mollius ac siquis... Versuri lucrate mai bine şi
care să curgă mai graţios decât dacă… - Horaţiu. În ce priveşte comparativa condiţională, aceasta
se construia, în latină, întotdeauna cu conjunctivul şi era introdusă prin ut, sicut, velut, tamquam, ut
si, velut si, amquam si, proinde ac si, quasi (= „ca şi când”)1: Timeo te absentem, velut si praesens
adsis. Mă tem de tine absent, ca şi când ai fi de faţă.
2.2. În limbile romanice, nu s-a păstrat din latină decât comparativul prepoziţional care era cel
mai răspândit tip de construcţie comparativă (cf. franceza, italiana, spaniola etc). În ce priveşte
complexitatea construcţiilor, aceasta e reperabilă încă din latină şi se datorează opacităţii sintactice,
istoriei derivative ambigue. Astfel, latinescul quam avea statut gramatical incert, glisând de la o
clasă lexico-gramaticală la alta, întrucât funcţionează atât ca adverb proprepoziţional, cât şi ca
adverb proconjuncţional. În Doctior est quam Petrus., quam este susceptibil de a fi interpretat ca
proprepoziţie, dacă se analizează exclusiv structura de suprafaţă, sau ca proconjuncţie, dacă după
construcţia comparativă se subînţelege est: Doctior est [quam Petrus est.].
În enunţuri, precum (1) Frater (N) altior est quam amicus (N). (Fratele este mai înalt decât / ca
prietenul.) şi (2) Nemini (D) magis invideo quam Marco (D). (Pe nimeni nu invidiez mai mult decât
/ ca pe Marcu.), quam îşi menţine, pe de o parte, calitatea adverbială, pentru că nu impune cazul
gramatical comparantului, însă, pe de altă parte, glisează spre clasa prepoziţiei, respectiv a
1
Ordinea istorică a conectivelor amintite este 1. ut, 2. sicut, 3. velut, după care a avut loc combinarea cu si. Când
introduc comparative condiţionale, ut, sicut, velut şi tamquam au o nuanţă arhaică (Barbu, Vasilescu 1969: 324).
245
conjuncţiei prin: poziţia sa antenominală / anteverbală, sustragerea de la contextul diagnostic al
adverbului, valoarea relaţională etc. Fenomenul este similar celui din limba română, unde ca (< lat.
„quam”) şi decât se caracterizează prin valoarea relaţională evidentă (cele două lexeme pot impune
acuzativul: ca / decât mine etc., iar decât apare şi în poziţia unui conectiv interpropoziţional: nu
lucrează decât vorbeşte), prin absenţa funcţiei ca elemente determinative (funcţie specifică
adverbului), prin particularitatea gramaticală de a nu putea comuta cu Ø 1. Cu valoare
proconjuncţională, quam este întâlnit în latină adeseori: Magis idoneum, quam ego sum, ad eam
causam reperies neminem. Nu vei afla pe nimeni mai potrivit pentru această cauză de judecată
decât sunt eu.; Certumst moriri quam hunc pati. Sunt hotărâtă mai degrabă să mor decât să-l
suport pe acesta. – Plaut; Aufugerim potius quam redeam. Mai bine aş fugi decât să mă întorc. –
Terenţiu.
Dintre elementele joncţionale latineşti cu valoare comparativă, numai limba română l-a menţinut
pe quam (rom. „ca”), locul acestuia fiind luat în limbile romanice de quid: it. che, fr., sp., port. que
(Meyer-Lübke 1935 III: 315-316, apud ILR 1965 I: 352). În proporţie mare s-a păstrat însă
quomodo: rom. cum; fr. com, cum (fr. veche), comme; it. come; sp. como; port. como. Pentru
propoziţiile comparative, limbile romanice apelează, precum latina, la corelative, frecvenţă ridicată
având adverbul latinesc sic: rom. aşa; fr. issi, einsi (fr. veche), ainsi; it. cosi; sp. asi; port. asi.
Modurile verbale predilecte în propoziţiile comparative latineşti erau indicativul şi condiţionalul,
iar româna preferă conjunctivul introdus prin fără ca…să, decât să, respectiv condiţionalul când se
doreşte evidenţierea caracterului ipotetic. Majoritatea limbilor romanice şi-au creat, pentru
exprimarea comparaţiei la nivel frastic, numeroase locuţiuni pe teren propriu.
Prin contaminarea comparativului de egalitate: Hic (N) est tam doctus quam ille (N). (Acesta este
la fel de învăţat ca acela.) cu construcţia comparativă de inegalitate în ablativul fără quam: Hic est
doctior illo (Abl.). (Acesta este mai învăţat decât acela.), a apărut o a treia structură, anume
construcţia comparativului de inegalitate cu quam urmat de termenul comparant (Cn) situat în
acelaşi caz cu termenul comparat (C): Hic (N) doctior est quam ille (N). (Acesta este mai învăţat
decât /ca acela.)2
2.3. În istoria limbii române, construcţiile comparative sunt reperabile încă din primele scrieri
româneşti din secolul al XVI-lea: Şi fi-va ca arburele răsădit lângă izvorritul apeei – Psaltirea

1
Vezi şi Ciompec (1985: 31); Ciompec (în LRC 1974 I: 294-295).
2
V. Stolz, Schmalz (1928: 425).
246
Hurmuzaki; Şi nu socotescu-se ca apa ce cure – Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea Scheiană; Paşteţi
ceia ce e întru voi turma lu Dumnedzeu, cercetăndu-o… nu ca ceia ce despunru în răndu –
Codicele Voroneţean (apud ILRL 1971 I: 66); S-au pornit însuşi cu sabiia a mînă, şi vitejii lui după
dânsul au întrat ca lupii în oi. – Cronica Bălenilor; Ca nişte lei cască gurile să-i înghiţă pre toţi,
fiind ţara plină de nevoie şi de sărăcie. – Letopiseţul cantacuzinesc; L-au găsit pe Haizler turburat
de Bălăceanul şi mănios, ca pe un urs împuşcat, şi nicicum nu se apropiia de vorba lui. –
Anonimul brâncovenesc; Viind dar cărţile mării-sale (…) n-au găsit pă boiari la Bucureşti, fiind
risipiţi încoace-încolo pentru nişte fumuri de dăşărtăciunii ce le întrase în cap, de umbla ca neşte
oameni rătăciţi şi posomorâţi de vin. – Cronica lui Nicolae Mavrocordat de Radu Popescu (apud
ILRL 1971 I: 343)1.

3. Oscilaţii semantico-gramaticale ale lexemelor comparative ca, decât, cât, precum

3.1. Comportamentul special al formei lexico-gramaticale ca (< lat. quam, atestat întâia oară în
Codicele Voroneţean, apud MDA 2001 I: s.v. ca), extins, mai târziu şi în proporţii diferite, la
cvasisinonimele sale cât (< lat. quantus contaminat cu quotus şi cata, atestat în Codicele
Voroneţean, apud DEX 1998: s.v. cât) şi precum (< pre + cum), respectiv la decât (< de + cât), este
explicabil diacronic (vezi supra 2.) şi constă în faptul că aceste forme prezintă, în funcţie de
context, trăsături specifice unor clase de cuvinte diferite (adverb, prepoziţie, conjuncţie).
Ne focalizăm asupra lui ca şi decât, pentru că aceste forme sunt cel mai adesea reperate în
exprimarea orală şi scrisă şi funcţionează, în plan semantico-gramatical, ca omonime. Cele mai
întâlnite valori ale acestora sunt2:
3.1.1. • CA1 – comparativ (< lat. quam), care funcţionează:
(a) la nivel intrapropoziţional ca element de relaţie (veritabilă prepoziţie), impunând o
restricţie de caz (anume, acuzativul) pronumelui pe care îl precedă: Radu era (tot
atât de) frumos ca mine., Părea la fel de tânără ca tine., prin extrapolare, oricărui
nominal: tot aşa de pregătit ca Maria, vorbăreţ ca tata. În acest context, exprimă
1
Privind stilistica acestor construcţii, în ILRL (1971 I: 343) se reţine: „Comparaţiile, care uneori au şi valoare de epitete
sau dublează epitete, sunt folosite pentru a reliefa anumite calităţi sau, mai ales, defecte ale personajelor istorice.
Adesea autorii cronicilor apelează, pentru a-şi compara eroii lor, la lumea animalelor (lupi, porci, urşi, câini etc.). Fie că
au caracterul unor invective, al unor ironii sau, mai rar, al unor elogii, comparaţiile din cronicile muntene subliniază,
prin imagini deosebit de vii şi de colorate, fondul afectiv al expunerii.” Alături de expresiile populare şi de epitete,
comparaţiile „sunt elemente ale limbii vorbite” care, „prin numărul mare şi prin varietatea lor, acordă cronicilor
muntene o savoare deosebită.” - ILRL (1971 I: 344).
2
În degajarea valorilor lui ca şi decât, avem în vedere şi clasificarea propusă în Pană Dindelegan (2003: 189-190, sqq.).
247
 comparativul de egalitate şi este sinonim cu la fel cu (Citea mult, la fel cu ceilalţi.),
cât (Era înalt cât bradul. A ţinut un discurs lung cât o zi de post. Are ochii cât
cepele.), precum (Am rezolvat exerciţiile întocmai precum Ion.). Acelaşi CA1 apare,
în stilul colocvial, în variaţie liberă cu decât, în construcţia comparativului de
inegalitate: Cântă mai frumos ca / decât o privighetoare. Mai des merg eu la bunici
ca / decât tine. Comparatul, exprimat (Radu era (tot atât de) frumos ca mine.) sau
neexprimat ([SB Ø] Părea la fel de tânără ca tine.), se limitează la poziţia
sintactică de subiect în nominativ1.
(b) în calitate de element component al locuţiunii conjuncţionale 2 ca şi cum: Vorbea
ca şi cum l-aş fi jignit. O ascult de fiecare dată cu la fel de mult interes ca şi cum
nu aş şti povestea. Ca sinonime funcţionale, reţinem următoarele forme: (de)
parcă3, ca şi când, care exprimă, exclusiv la nivel frastic, o comparaţie ireală
(ipotetică sau condiţională)4: Conduce cu viteză, ca şi când am fi în întârziere. Dă
indicaţii, parcă ar fi stăpânul casei. Luptam cu toate forţele, de parcă am mai fi
putut schimba ceva. În contexte private de sensul condiţional, ca şi cum este
reductibil la cum: Eşti o persoană specială cum sunt şi părinţii tăi. Învaţă tot atât
de bine cum învăţ eu. sau este substituibil cu precum: Citeşte precum citesc eu.
(c) la nivel intrapropoziţional, tot ca lexem comparativ, fără a impune însă restricţii de
formă (de prepoziţie sau de caz). Termenii comparaţiei (C şi Cn) fie apar cu aceeaşi
restricţie cerută de regentul comparatului, comparantul repetând forma
comparatului: Îl înţeleg la fel de bine pe Raul ca pe Vlad. Ne-am simţit la piscină
ca la mare. Explică-i şi Mariei ca nouă., fie C şi Cn se realizează diferit, iar
restricţia prepoziţională sau cauzală a comparantului aparţine tot regentului
termenului comparat: Sanda s-a distrat în excursie ca la banchet. Particularitatea
1
Cf. şi Avram (1997: 260); Pană Dindelegan (2003: 191).
2
În GLR (1963/1966 I: 405), ca şi, din structura locuţiunii conjuncţionale ca şi cum, este o locuţiune adverbială, iar în
GALR (2005 I: 634) se asertează că locuţiunea conjuncţională ca şi cum este compusă „numai din elemente de relaţie”,
la fel ca structurile ca şi când, după ce că.
3
În GALR (2005 II: 459), se afirmă că, în cazul comparaţiei ireale, de parcă funcţionează în calitate de conectiv
interpropoziţional: E trist de parcă i se înecaseră corăbiile., iar „Când elementul introductiv este doar adverbul parcă,
deşi valoarea semantică a comparaţiei este aceeaşi, raportul dintre propoziţii este unul de coordonare: Vorbeşte repede,
parcă ar alerga.”
4
În GLR (1963/1966 II: 312), asemenea construcţii propoziţionale sunt încadrate sintactic la clasa circumstanţialelor
comparative condiţionale. În GALR (2005 I: 644-645), ca şi cum, ca şi când, pe cât, de parcă sunt considerate
elemente conjuncţionale specializate, mai exact „conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale comparative”, în timp ce în
DEX 1998: s.v. ca1 (A. I. 1.); MDA 2001 I: s.v. ca1 (3), ca şi cum are statut de locuţiune adverbială, sinonim cu parcă.
248
 constă în faptul că termenul care introduce şi stabileşte comparaţia nu impune
restricţii formale termenulul care îl urmează.
Statutul ambiguu al lexemului comparativ (evident mai ales în structurile de la (c), unde nu este
nici adverb, nici prepoziţie), nu infirmă faptul că acesta are valoare relaţională, deoarece el pune în
relaţie termenii comparaţiei care se organizează, din perspectiva semantico-sintactico-enunţiativă,
într-o construcţie ternară. Construcţiilor comparative sunt complexe tocmai datorită coeziunilor,
constrângerilor speciale pe care le implică şi care nu sunt de natură exclusiv formală (cf., pentru
distincţia pur formală: adverb vs prepoziţie, Ciompec 1985: 264-265). Ca - comparativ (la care se
adaugă: cât, precum, decât cu valoare comparativă) exprimă o relaţie pe mai multe planuri:
• semantic, stabileşte o relaţie de analogie sau de diferenţiere;
• sintactic, relaţionează comparatul de comparant, chiar dacă uneori în combinaţie cu alte
lexeme relaţionale, de tip prepoziţional sau conjuncţional;
• pragmatic / situaţional / enunţiativ, enunţul care exprimă o comparaţie are o structura
ternară ai cărei termeni întră în relaţie tocmai datorită competenţei lingvistice a enunţiatorului
(emiţătorul), respectiv a enunţiatarului (receptorul), chiar şi atunci când unul dintre termeni (cu
excepţia comparantului) este absent din enunţare.
De altfel, orice cuvânt care exprimă o relaţie (aici, lexemul cu valoare comparativă) apare în
structuri cu trei termeni şi poate aparţine unor clase lexico-gramaticale din cele mai diverse (Pană
Dindelegan 2003: 192 sqq.): X asemănător lui Y, X identic cu Y, X frate cu Y, X se aseamănă cu Y,
X se înrudeşte cu Y, obligatorie fiind doar lexicalizarea celui de-al doilea argument. În ceea ce
priveşte încadrarea morfologică a cuvântului care introduce comparaţia fără a impune restricţii de
formă (de ex., ca şi decât) nu se pot formula verdicte, soluţii unice, iar fenomenul ambiguităţii nu
este singular în gramatica limbii române (cf. substantiv vs adverb: mi-e frig /mi-e mai frig / mi-e
foarte frig; substantiv vs adverb: doarme cobză, îngheţat bocnă, gol puşcă etc.). De fapt, finalitatea
cercetării este nu găsirea soluţiei ideale, ci descrierea, explicarea complexităţii construcţiilor, ceea
ce impune o abordare integratoare1.
• CA2 – prepoziţie2 a calităţii (< lat. quam), apărând în două tipare de construcţie, sinonim cu
1
O asemenea viziune este propusă şi promovată în Pană Dindelegan (2003). Referindu-se la statutul ambiguu, în unele
situaţii, al lui ca şi decât cu valoare comparativă, autoarea (2003: 198, nota 17) asertează: „Intenţia noastră n-a
constituit-o propunerea de soluţii unice, ci procurarea de explicaţii pentru „alunecarea” dintre clase şi, implicit, pentru
acceptarea soluţiilor duble.”
2
Pentru statutul prepoziţional este al calitativului ca, a se vedea: Dimitriu (1999/2002 II: 1480, 1484, 1490); Irimia
(2000: 490-491); GALR (2005 I: 617-618; II: 305, passim); Nagy (2005: 223). N. Felecan (2002: 266) inserează, printre
249
ca, de, drept, în calitate de, în:
(a) în calitate de component în structura complementului predicativ al obiectului
(GALR 2005 II: 292): L-au ales ca preşedinte. M-au desemnat ca ambasador în
Olanda.
(b) în calitate de component al predicativului suplimentar (GALR 2005 II: 191, 305):
A plecat ca muncitor necalificat în străinătate. Ion a luat-o ca nevastă pe Ana.
Ca, de, drept cu sens calitativ, echivalente cu în calitate de, pot fi interpretate şi ca adverbe
(Draşoveanu 1978: 11-32; 1997: 129, nota 2; 1997: 136, nota 2; Neamţu 1999: 386; 2000;
2001; Vulişici Alexandrescu 1995: 111), argumentele forte fiind că formele în discuţie nu
funcţionează ca mărci de actanţă, adică nu impun restricţia cazuală substantivalelor pe care le
însoţesc şi sunt suprimabile: A plecat ca asistent universitar la Cluj. / A plecat asistent
universitar la Cluj. Cu toţii îl recunoşteau ca lider. / Cu toţii îl recunoşteau lider.

• CA3 – adverb, cu rol de apozem, introducând o enumeraţie (sinonim cu „precum, ca de

exemplu, de pildă”): Cartea cuprinde lucruri extrem de interesante, ca: hărţi, fotografii, scrisori
inedite.
• CA4 – (< lat. qu(i)a, atestat în 1577, apud MDA 2001 I: s.v. ca2) element component al
conjuncţiei compuse ca să, conjuncţie care funcţionează, disociată sau nu, cu valoare
circumstanţială (A venit ca să ne dea o mână de ajutor. Nu era aşa de naivă, ca la propunerea lui
să renunţe la acest proiect important.) sau necircumstanţială (Aş vrea ca în final să reuşim.
Ordinul ca să înainteze era clar.). Acest CA3 tinde să preia rolul de element de relaţie, iar să tinde
să devină exclusiv morfem al subjonctivului, întrucât cele două componente funcţionează şi
disociat, anume permit intercalarea unor elemente ce aparţin subordonatei. Ca…să reprezintă, de
fapt, o variantă contextuală a conjuncţiei să (GALR 2005 I: 649-650).
D. D. Draşoveanu (1997: 170-171) argumentează că elementul să din structura conjuncţională
este exclusiv flectiv (morfem), fiind „intraconjunctival”, marcă a acestui mod verbal. Consecinţa
imediată o constituie negarea existenţei conjuncţiilor compuse de tipul fără să, ca să, decât să,
astfel încât adverbele ca, decât, prepoziţia fără (la care se adaugă alte forme, precum
adverbialele mai ales, şi, chiar, tocmai, cam, nici, prepoziţiile de, pe) situate la stânga
conectivelor subordonante interprepoziţionale (mai ales fiindcă, tocmai unde, cam ce etc.)
funcţionează ca auxiliari relaţionali (anume, adverbe auxiliare, prepoziţii auxiliare), „elemente
menite să diversifice, să nuanţeze, să întărească (…) sensul relaţional al respectivelor
conective.”

elementele relaţionale cu care se construieşte elementul predicativ suplimentar, pe ca şi cât - „adverbe de comparaţie”,
fără a exemplifica. Mai departe (Felecan 2002: 268), prezentând „similitudini cu alte unităţi sintactice” ale elementului
predicativ suplimentar, se înregistrează enunţul: Vorbeşte ca un doctor., unde comparativul ca introduce un
circumstanţial de mod.
250
 • CA5 – (< lat. quam) interjecţie, specifică exprimării regionale: Ia! Ca dă-te mai încoace şi mai
spune o dată. (MDA 2001 I: s.v. ca1 (15); DEX 1998: s.v. ca1 (B.); DOOM 2005: s.v. ca3)1.
Forma lexico-gramaticală decât prezintă, de asemenea, un comportament oscilant, după cum
urmează:
3.1.2. • DECÂT1 – comparativ (< de + cât) intră exclusiv în structura ternară a comparativului
de inegalitate şi funcţionează:
(a) la nivel intrapropoziţional ca element de relaţie (prepoziţie), impunând restricţie de
caz (anume, acuzativul) pronumelui pe care îl precedă: Andreea părea mai suplă
decât tine. Se descurcă mai bine decât mine., acuzativul fiind atribuit şi celorlalte
nominale: Ecranizarea este mai puţin interesantă decât cartea. Procurorul l-a
anchetat mai mult decât poliţia. În aceste construcţii, comparatul (C), lexicalizat
(Andreea, ecranizarea, procurorul) sau nelexicalizat (neexprimat, subînţeles: [SB
Ø] Se descurcă mai bine decât mine.) ocupă funcţia nominativală de subiect2.
(b) la nivel interpropoziţional ca element de relaţie (conjuncţie) între:
1. o propoziţie principală şi o principală / modală comparativă (Mai mult
se joacă decât învaţă. Dragoş este mai descurcăreţ decât era prietenul său. Îl
ajută mai mult prietenii decât îl susţin părinţii. Dragoş este mai descurcăreţ
decât era prietenul său. ) sau
2. construcţii propoziţionale „mai complexe”, în care principala-regentă a
propoziţiei comparative se transformă într-o subordonată:
Mai mult se joacă decât învaţă. > Nu aş fi crezut că mai mult se joacă decât învaţă.;
Dragoş este mai descurcăreţ decât era prietenul său. > Toţi au observat că Dragoş
este mai descurcăreţ decât era prietenul său.;
Îl ajută mai mult prietenii decât îl susţin părinţii. > Mulţi erau curioşi dacă îl ajută
mai mult prietenii decât îl susţin părinţii.
Complexitatea este generată mai ales de mijlocul subordonării propoziţiei
comparative, care respinge lexicalizarea după decât a conectivului interpropoziţional
care precedă regenta: Nu aş fi crezut că mai mult se joacă decât *că învaţă. Toţi au
observat că Dragoş este mai descurcăreţ decât *că era prietenul său. Colegii erau

1
Pentru alte sensuri, a se consulta DEX 1998: s.v. ca1; MDA 2001 I: s.v. ca1.
2
Vezi şi Pană Dindelegan (2003: 192).
251
 curioşi dacă îl ajută mai mult prietenii decât *dacă îl susţin părinţii. Primul enunţ ar
putea accepta lexicalizarea lui că, dacă, după decât, subînţelegem propoziţia
principală într-o structură comparativă: Nu aş fi crezut că mai mult se joacă decât [aş
fi crezut] că învaţă. Cel din urmă enunţ este, de asemenea, reperabil în limbă, însă
într-o altă lectură, anume în cazul în care propoziţia comparativă aparţine clasei de
substituţie a complementului prepoziţional (= complementul indirect, în tradiţia
impusă de GLR 1963/1966): Colegii erau curioşi mai mult de faptul dacă îl ajută
prietenii, decât de faptul dacă îl susţin părinţii., în timp ce, în structura pusă în
discuţie, avem de-a face cu o lecţiune modal-comprativă: Colegii erau curioşi dacă îl
ajută mai mult prietenii decât cum îl susţin părinţii.
În măsura în care decât din acest tip de construcţie sintactică poate fi urmat, în
schimb, de modalul cum, argumentele se îndreaptă în favoarea încadrării propoziţiei
comparative la clasa de substituţie a circumstanţialului de mod, anume
circumstanţiala de mod comparativă. Există şi contexte în care ocurenţa lui cum nu
este posibilă, ceea ce ar putea susţine ideea acceptării unei principale comparative
(cf. Colegii erau curioşi dacă îl ajută mai mult prietenii decât cum îl susţin părinţii.
Toţi au observat că Dragoş este mai descurcăreţ decât cum era prietenul său. vs Nu
aş fi crezut că mai mult se joacă decât *cum învaţă.).
Observaţie. Dacă acceptăm că să este exclusiv morfem al conjunctivului
(Draşoveanu 1997: 168-171), deci situat în afara conectivelor subordonatoare,
încadrăm aici şi construcţii, precum: Preferă să rămână acasă decât să mă
însoţească. Urmăreşte mai degrabă să profite decât să ajute., comparativa fiind o
propoziţie conjuncţională relaţionată numai prin decât, iar regenta ei este o
subordonată conjunctivală1. Situaţia este similară în structurile în care comparativa
se construieşte cu conjunctivul şi urmează o principală (precum în 1.): Mai bine
plecăm la cinema decât să ne plictisim. Dacă regenta propoziţiei comparative se
1
În clasificarea propoziţiilor subordonate după criteriul construcţiei, D. D. Draşoveanu (1997: 169-170) distinge:
subordonatele conjunctivale vs conjuncţionale vs relative vs paratactice, adăugând că, în interiorul propoziţiilor
conjuncţionale cu conjunctivul în structură (ex. Nu-i atât de departe, încât să nu pot ajunge., implicit construcţiile
discutate de noi), „sensul relaţional este purtat exclusiv de conjuncţie”, conjunctivul având „funcţionalitate zero”. În
Postfaţă, autorul (Draşoveanu 1997: 284) precizează că „Subordonatele subjonctivale (a zis să vină) sunt considerate
paratactice [s.n.] şi nu legate prin flectivul să”, ceea ce înseamnă că subordonatele conjunctivale sunt variante ale
subordonării paratactice. Pentru aceeaşi opinie, a considerării lui să exclusiv marcă a conjunctivului (morfem specific),
nu şi conjuncţie, a se vedea Hazy (1963: 87-92); Zugun (1983: 118).
252
 construieşte cu conjunctivul (Mai bine să plecăm la cinema decât să ne plictisim.),
avem de-a face, de fapt, cu o frază eliptică, primul conjunctiv structurând o
subordonată subiectivă sau completivă: [Este / Ar fi / Eu zic / Consider] mai bine să
plecăm la cinema decât să ne plictisim.1
(c) atât la nivel intrapropoziţional (Am studiat mai mult pentru curs decât pentru
examen. Cărţile sunt mai degrabă la Maria decât la George.), cât şi la cel
interpropoziţional (Ştie mai degrabă când porneşte din Italia decât când ajunge în
ţară. Ajută mai mult pe cine cunoaşte decât pe cine ar trebui. Au fost întrebaţi mai
curând cum au rezolvat problema decât ce metodă a folosit.), ca adverb de
comparaţie. Adverbele comparative exprimă, prin definiţie, o relaţie şi apar sub
diverse denumiri: particule intensive (Iacob 1965: 130) sau, cel mai adesea,
semiadverbe (termen propus de Ciompec 1974: 33-34; 1985: 34 sqq., preluat apoi
în alte lucrări precum: DŞL 2001: s.v. semiadverb; ELR 2001: s.v. semiadverbe;
GALR 2005 I: 586-587; II: 96, 112, 116). Rolul subordonator îl deţine însă
prepoziţia, conjuncţia, adverbul relativ, pronumele sau adjectivul pronominal
relativ. Se impune, astfel, delimitarea unei subclase a adverbelor cu funcţionalitate
specială, unde intră şi ca, respectiv decât, particularităţile acestora fiind multiple,
de natură semantică, distribuţională, de topică etc.2
• DECÂT2 – restrictiv / exceptiv funcţionează exclusiv în structuri de tip negativ (nu… decât):
(a) la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie3 a unei propoziţii exceptive: Nu
face nimic altceva decât pierde vremea. Mihaela nu cânta decât acompania trupa
la pian.;
1
În Draşoveanu (1997: 167), se operează cu distincţia Cv 1 (conjunctivul din propoziţiile subordonate) vs Cv 2
(conjunctivul din principale), luându-se în considerare şi ipoteza anulării opoziţiei „dacă pe Cv 2 l-am explica prin
suprimarea verbelor care pot fi presupuse ca regente şi compatibile cu să (a porunci, a sfătui, a nu crede, a se mira sau
expresii verbale ca a fi îndoielnic ş.a.).” - Draşoveanu 1997: 171). Astfel Cv 2 ar deveni Cv 1 şi „am avea un singur
conjunctiv – subjonctivul.” - Draşoveanu (1997: 171).
2
Pentru detalii, a se vedea Ciompec (1974, 1985: 34-37, passim); DŞL (2001: s.v. semiadverb); ELR (2001: s.v.
semiadverbe); GALR (2005 I: 586-587, unde apar ca sinonimi termenii semiadverbe / clitice adverbiale); GALR (2005
II: 116).
3
I. Iordan (1956: 487) înregistrează un sens suplimentar (consecutiv), reperat în exprimarea dialectală, al lui decât
conjuncţional: „În vorbirea (şi în scrisul) multor ardeleni şi bucovineni, acest adverb cu valoare de conuncţie se
întrebuinţează cu valoarea lui pentru ca. De pildă: Problema este mult mai grea decât să credem că-i vom găsi repede
soluţia (...). Cf. şi era cu mult mai obosit decât să fi putut începe o nouă luptă (...).” Explicaţia ar reprezenta-o calculul
construcţiei germane viel zu... [mult prea] als dass... [pentru ca]: Er war viel zu müde, als dass er einen neuen Kampf
beginnen konnte. El era mult prea obosit, pentru ca să poată începe o nouă luptă. Pentru acelaşi sens consecutiv, cu
utilizare regională, al lui decât, respectiv cât cu valoare conjuncţională, a se vedea Iordan (1956: 714-715).
253
 (b) la nivelurile intra- şi interpropoziţional ca adverb exceptiv sau de exclusivitate,
însoţind părţi de propoziţii, fără a impune resticţii de formă (Nu vin decât eu. Nu
vine nimeni altul decât eu. Ion nu o iubea decât pe Florica. Nu îşi spunea
problemele decât părinţilor. Lui Georgică nu îi plăcea decât la bunici.) sau
propoziţii introduse prin conjuncţii, relative pronominale sau adverbiale (Nu mi-a
confirmat că se mută din oraş decât că îşi ia concediu. Nu veţi rezolva situaţia
decât dacă veţi apela la un specialist. În aceste condiţii de muncă, nu rezistă decât
cine are o sănătate de fier. Cu toţii nu citeau decât ce cărţi le recomanda
profesorul de la clasă. Nu merge decât unde îl trimit eu.).
• DECÂT3 – cumulativ funcţionează în structuri cu verbul regent la aspectul afirmativ:
(a) la nivel intrapropoziţional ca element de relaţie (prepoziţie)1, impunând restricţie
de caz (anume, acuzativul) pronumelui pe care îl precedă: A mai venit şi altcineva
decât tine. Va comenta şi altcineva decât mine., iar, prin analogie, tuturor realizărilor
acestui tipar sintactic, chiar dacă forma cazuală nu este marcată distinct faţă de
nominativ (substantive, pronume, altele decât cele de persoana I şi a II-a singular,
numeralele utilizate pronominal): A mai venit şi altcineva decât Maria / decât acela /
decât al doilea.;
(b) la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie a unei propoziţii cumulative:
Făcea şi altceva decât dormea. A mai făcut şi altceva decât să doarmă.;
(c) la nivelurile intra- şi interpropoziţional ca adverb cumulativ2, însoţind părţi de
propoziţii, fără a impune resticţii de formă (I-am spus şi altcuiva decât ţie. Ca să
reuşeşti, îţi mai trebuie şi altceva decât curaj. Poţi deveni şi altceva decât medic. L-a
întâlnit şi altădată decât atunci.) sau propoziţii introduse prin conjuncţii, relative
pronominale sau adverbiale (Am aflat şi altceva decât că au plecat. A mai spus şi
altcuiva, decât cui trebuia. Am procedat şi altfel decât cum e permis.).
• DECÂT4 – opozitiv funcţionează exclusiv în structuri de tip afirmativ:
(a) la nivel intrapropoziţional ca element de relaţie (prepoziţie), impunând restricţie
de caz (anume, acuzativul) pronumelui pe care îl precedă: Va veni altcineva decât tine.
Vrea să vorbească altcineva decât mine?, iar, prin analogie, tuturor realizărilor acestui

1
Vezi şi ELR (2001: s.v. cumulativ, cumulativă); GALR (2005 II: 583-586).
2
Vezi şi GALR (2005 II: 81-586).
254
 tipar sintactic, chiar dacă forma cazuală nu este marcată distinct faţă de nominativ
(substantive, pronume, altele decât cele de persoana I şi a II-a singular, numeralele
utilizate pronominal): A venit altcineva decât Maria / decât acela / decât al doilea.;
(b) la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie a unei propoziţii opoziţionale:
Adeseori făcea altceva decât lucra. Adeseori făcea altceva decât să doarmă.;
(c) la nivelurile intra- şi interpropoziţional ca adverb opoziţional (/ opozitiv), însoţind
părţi de propoziţii, fără a impune resticţii de formă (I-am spus altcuiva decât ţie. Ca să
reuşeşti, îţi trebuie altceva decât curaj. Poţi deveni altceva decât medic. L-a întâlnit
altădată decât atunci.) sau propoziţii introduse prin conjuncţii, relative pronominale
sau adverbiale (Am aflat altceva decât că au plecat. A spus altcuiva, decât cui trebuia.

CA1 – comparativ, CA2 – prepoziţie a calităţii şi DECÂT1 – comparativ sunt excluse din
inventarul adverbial în Ciompec (1985: 31), cu argumentul că „au exclusiv valoare relaţională
(cum rezultă, între altele, din faptul că nu au singure funcţiune determinativă şi nu pot fi
comutate cu Ø).” Cf. şi Ciompec, în LRC (1974 I: 294-295).

3.1.3. CÂT (< lat. quantus contaminat cu lat. quotus şi cata1, atestat în Codicele Voroneţean2) şi
PRECUM (< pre (< lat. super, per) + cum (< lat. quomo[do])3) sunt înregistrate, în dicţionare 4 şi
gramatici, cu diverse valori, dintre care reţinem:
A. • CÂT1 – conjuncţie (temporală5: A sosit cât ai clipi. Vine pe la mine cât îl pot susţine.;
modală: Am rezolvat cât a ţinut de mine.; consecutivă6 (înv. şi pop.): Urla cât se mira tot satul.;
concesivă: Cât părea de tăcut, tot s-a revoltat.; adversativă: Nu era atât de strâmt, cât de
incomod.);
• CÂT2 – prepoziţie comparativă (cu sensul de „ca, precum, asemenea cu”: George era înalt cât
un brad.);
• CÂT3 – element component al locuţiunilor prepoziţionale „cât despre”, „cât pentru”,
având sens limitativ („în ce priveşte, cu privire la”): Cât despre Ion, n-am ce-ţi spune. Cât pentru
mine, nu trebuie să îţi faci griji.;
• CÂT4 – adverb exclamativ, în propoziţii independente: Cât de frumos vorbeşte acest tânăr!;
1
Apud DEX (1998: s.v. cât).
2
Apud MDA (2001: s.v. cât).
3
Apud DEX (1998: s.v. precum).
4
Reţinem, aici, în special, valorile consemnate în DEX (1998) şi în MDA (2001).
5
Cât temporal, nefuncţionând ca interogativ, poate fi numit adverb relativ atipic, situaţie în care se află şi cum temporal,
respectiv unde temporal Vezi, în acest sens, Nica (1988: 131), Neamţu (1979: 219-222).
6
A se vedea şi Iordan (1956: 714-715).
255
 • CÂT5 – pronume interogativ: Cât e ceasul? sau pronume / adjectiv nehotărât: Cât a fost s-
a terminat. Cât timp a trecut de-atunci!;1

B. • PRECUM1 – conjuncţie modală: Sper că va face precum doresc.; respectiv, conjuncţie

comparativă: M-a ajutat precum îl ajutasem eu cândva.);
• PRECUM2 – prepoziţie comparativă (cu sensul „ca şi, cât”: Era vesel precum Petre. Citeşte
în japoneză precum tine.);
• PRECUM3 – adverb comparativ în construcţii complexe, anume fără a impune restricţie
cazuală nominalului care îl succedă: Le vorbeşte părinţilor precum tu alor tăi. La petreceri se
îmbracă, de obicei, precum eu la serviciu.;
• PRECUM4 – adverb, cu rol de apozem, introducând o enumeraţie (sinonim cu „ca, ca de
exemplu, de pildă”): A adus din Germania diverse lucruri, precum: tricouri, costume de baie,
cămăşi.;
• PRECUM5 – element component al unor structuri conjuncţionale compuse: cu rol
copulativ „precum şi” (Şi-a destăinuit bucuriile, precum şi necazurile.); (pop.) cu rol final
„precum ca să” (A venit precum ca să mă vadă.); „precum că” (A susţinut precum că toate sunt
adevărate.).
CA şi CÂT, în calitate de prepoziţii comparative, sunt descrise în două note din gramatica lui
Scriban (1925: 148), în subcapitolul consacrat adverbului de mod, prima consemnând tiparul
sintactic al construcţiei: „Nota 1. Ca şi cât se construiesc fără verb: alb ca varu, urlă ca lupu,
înalt cât tine (sau ca tine), dar urlă cum urlă lupu (nu cum lupu!).”, iar a doua argumentând
statutul prepoziţional al acestor forme gramaticale: „Nota 2. Supt influenţa prepoziţiunii cu (care
cere acuzativu, ca mai toate prepoziţiunile), adverbu ca, şi apoi şi cât, cer şi ele acuzativu, ceea
ce se observă la pronumele mine, tine, sine: el e tot dintr-un sat cu mine sau ca mine, e înalt cât
mine.”

4. Poziţii sintactice comparative complexe

În inventarierea poziţiilor sintactice comparative, avem în vedere şi clasificarea propusă de noi
(Pomian 2006a: 75-80), după cum urmează:
4.1. Subiectul comparativ

Directorul mi-a vorbit frumos ca tu copiilor.

1
Distingem şi un CÂT6 – substantiv: Elevii au calculat un cât, dar mai rămăseseră de calculat alte două.

256
 Pe scurt, nu pot zice, ca eroul lui I.L. Caragiale, că iubesc
să fiu contrazis... (Simion: 109)
Laura e mai entuziasmată decât eu alaltăieri.
Îi placi mai mult tu decât eu.
Repet, televiziunea este mult mai atractivă şi, în consecinţă, influenţează
pe tineri mai puternic decât biserica. (Simion: 192)
Sper că omul care sunt e mai bogat decât arată scriitura lui... (Simion: 114)
Concluzia este că mai bine să se supere toţi, prieteni şi duşmani, decât să se supere
adevărul. (Simion: 96)
Scrii cu regularitate despre cărţile care apar, ani, decenii în şir, (...) şi, deodată, (...)
descoperi că eşti singur, că vestita comunitate scriitoricească se destramă în grupuri de interese,
că dl X se simte, a doua zi după ce a păşit în regimul libertăţii, mai egal decât egalii săi...
(Simion: 172)

4.2. Atributul comparativ

I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rânjit
cinic... (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 35)
Iar în faţa mea se afla un om ca şi mine, pe care îl preţuiam, dar care nu-mi
confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... (M. Preda, Cel mai iubit
dintre pământeni I: 321)
Stă, alege, pe masă, boabele de fasole uscată [...] şi umple bucătăria cu vocea ei
care nu-i o voce ca oricare alta, pentru că o percep înainte să o aud, cu simţul
special deschis în mine pentru vocea ei... (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 17)
Gospodari ca la noi în sat nu găseşti oriunde.
Gândirea sa ca de copil mă deranjează adeseori.
Mi-ar plăcea să cunosc mulţi oameni ca tine.
Ştia că e o persoană mai mult integră decât dificilă.
I-a oferit-o unei doamne mai degrabă amabilă decât pricepută.

4.3. Apoziţia comparativă

257
 Cu globii ochilor paraleli, ca ai orbilor, îţi vezi atunci câmpul vizual, îţi vezi văzul, îţi
trăieşti fericit şi meditativ interioritatea pură, luminoasă, întinsă la nesfârşit a minţii.
(M. Cărtărescu, Orbitor 3: 24)
Cântă ca Maria, ca prietena mea.
Alţi profesori mai vechi, ca dl Mihai Zamfir, zic că G. Călinescu este
„o lichea”... (Simion: 109)

4.4. Numele predicativ comparativ

Durerea fără deznădejde e ca mâncarea fără sare, ca nunta fără lăutari. (N.
Steinhardt, Jurnalul fericirii: 55)
Căsuţa noastră de la ţară e ca pe vremuri. -Călătorie sprincenată! Zise boierul;
de rămâneai, îmi erai ca un frate; iar de nu, îmi eşti ca doi. (I. Creangă, Povestiri.
Poveşti. Amintiri: 159)
După atâtea examene, Mihai era mai mult mort decât viu.
Discuţia era mai degrabă academică decât pe înţelesul tuturor.
Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (...), iar eu
nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sunt
condamnat să nu mai fiu liber până la moarte... (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni I: 34)
Cartierul era liniştit, Doamne, era ca-n rai. (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 22)
Îmi zicea câte-o vecină: cum faci, dragă, să-l ţii aşa curat? Că al meu se face ca
porcu’, îi spăl hăinuţele în fiecare seară. (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 231)
S-a făcut cât un munte.

4.5. Predicativul suplimentar comparativ

A venit la concurs ca împinsă de la spate.
O priveam ca vrăjită când vorbea.
Preferăm mâncărurile mai mult fierbinţi decât reci.
Îl credeam mai degrabă conferenţiar decât asistent.

4.6. Complementul direct comparativ

258
 Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păcătos, ca pe un apostat. (N. Steinhardt,
Jurnalul fericirii: 366)
Puteam atunci să accept această gândire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din
altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc. (M. Preda, Cel mai
iubit dintre pământeni I: 35)
«Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat şi drept orice
răsplată tu cazi în noroi şi îţi terfeleşti cinstea în patul unei fete depravate?» (M.
Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 70)
Cum vedea lumea elevul amărât care eram? O vedea ca pe o lume străină, săracă,
haotică şi agresivă. (Simion: 127)
Tu erai mic, la creşă n-am putut să te ţin, că urlai până te-nvineţeai [...] şi mi-era
teamă că te pierd şi pe tine ca pe Victoraş. (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 19)
E mai bine să spui ah decât of.
El îi iubea pe părinţi ca pe Dumnezeu.

4.7. Complementul secundar comparativ

Îl învăţ poezii la fel de mult ca proverbe.
Îl învăţ mai mult gramatică decât literatură.
Le trec mai degrabă Marea Neagră decât Dunărea.

4.8. Complementul indirect comparativ

I-a dat şi fetiţei ca şi băiatului.
Oferă-le şi lor cât celorlalţi.
Profesorul le explică mai mult olimpicilor decât mie.

4.9. Complementul prepoziţional comparativ

Se teme ca de dracu’.
... se temeau de turbincă ca de nu ştiu ce: poate mai rău decât de sfânta cruce.
(I. Creangă, Povestiri. Poveşti. Amintiri: 160)
Discutam cu el mai mult despre banalităţi decât despre gândurile grave care îl
frământau.

259
 Se teme mai mult de diriginte decât de părinţi.
O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se
îndrăgosteşte, ca şi de mediul,atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor
politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii:
45)
Răstignirea e definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi. (N. Steinhardt,
Jurnalul fericirii: 55)
Cred în minuni ca şi în legile elementare ale fizicii şi ale aritmeticii. (N. Steinhardt,
Jurnalul fericirii: 269)

4.10. Complementul de agent comparativ

Nu se ştie dacă vor fi apreciaţi de criticii de artă la fel de mult ca şi de către
publicul de ieri.
Arătau bătuţi ca de forţele de ordine.
Au fost susţinuţi mai mult de colegi decât de profesori.
Acest articol se citeşte mai degrabă de specialişti decât de noi.
N-ai sesizat că s-au spus mai multe de către necunoscători în domeniu decât de
analişti?

4.11. Circumstanţialul de mod comparativ

Totul merge ca pe roate.
L-am întâlnit ca din întâmplare.
Copiii s-au comportat mai mult isteric decât civilizat.
Au vorbit mai degrabă mult decât corect.
Umblau dracii în toate părţile, iute ca prâsnelul... (I. Creangă, Povestiri. Poveşti.
Amintiri: 160)
Dar, când să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care
mai uricioase: unele miorlăiau ca mâţa, coviţau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca,
altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai
ştia ce mama dracului să fie acolo! (I. Creangă, Povestiri. Poveşti. Amintiri: 157)
Şi, atunci, ca prin minune, se şi trezeşte Ivan la poarta raiului! (I. Creangă,
260
 Povestiri. Poveşti. Amintiri: 159)
Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum nu ar fi o facultate din
domeniul condiţional, ci [ca şi cum ar fi – n.n.] însuşirea indicativă a unui existent.
(N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 342) (distingem, în acest enunţ, trei realizări ale
circumstanţialului de mod comparativ: primul intrapropoziţional, respectiv al doilea
şi al treilea ca propoziţii modale)
Speriat, complexat ca vai de mine, am intrat în clasă atunci când mi-am auzit
numele strigat... (Simion: 125)

4.12. Circumstanţialul de loc comparativ

Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bancă. (N.
Steinhardt, Jurnalul fericirii: 37)
Nu te-ai comportat la nimeni ca la mine.
Ne-am simţit ca acasă.
Călătoreşte mai mult în ţară decât în străinătate.
Te voi invita mai curând la cabană decât la noi.

4.13. Circumstanţialul de timp comparativ

Şi azi povestim ca altădată.
O iubesc mai mult ca ieri, ca alaltăieri, ca duminica trecută, ca oricând.
Maria citeşte mai mult noaptea decât ziua.
Beau cafea mai degrabă la amiază decât dimineaţa.
În ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens
şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi. (N.
Steinhardt, Jurnalul fericirii: 40)
Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbârcituri, privirea îi era vie, gura
la fel de fragedă şi plină de căldură când mă săruta ca şi atunci când eram mic, nu
lâncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne
vizitau. (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 46) (realizare propoziţională)
După orele petrecute la fetiţe, băiatul se-ntorcea acasă ruşinat şi înfiorat, ca atunci
când făcea o faptă foarte, foarte rea (...). (M. Cărtărescu, Orbitor 3: 128) (realizare
261
 propoziţională)

4.14. Circumstanţialul de cauză comparativ

Am văzut că plânge ca de fericire.
A reuşit la examen mai mult datorită norocului decât datorită studiului.
Învaţă mai degrabă de frică decât de plăcere.
Îi ajută mai degrabă din obligaţie decât din plăcere.

4.15. Circumstanţialul de scop comparativ

S-a comportat ca spre binele nostru, deşi ulterior s-a dovedit contrariul.
Aş pleca mai degrabă după căpşune decât după cireşe.
Au venit mai mult la odihnă decât la discuţii.
Am mers mai mult pentru a-i face pe plac decât pentru a mă distra. (realizare
propoziţională)

4.16. Circumstanţialul condiţional comparativ

S-a comportat ca în caz de pericol.
Am vorbit ca în locul preşedintelui.
Se va proceda ca în caz de catastrofă mondială.
Ai înţelege mai mult ascultându-l decât vorbindu-i. (realizare propoziţională)

4.17. Circumstanţialul instrumental comparativ

Scrie mai mult cu creionul decât cu stiloul.
El a reuşit mai mult prin intervenţii decât prin muncă.
Cântă mai bine din vioară decât din fluier.
A rezistat mai degrabă datorită sănătăţii decât datorită îngrijirilor.

4.18. Circumstanţialul sociativ comparativ

Se plimbă mai degrabă cu colegii decât cu colegele.
Am discutat mai mult cu vecinii decât cu prietenii.
Ne place mai mult cu voi decât fără voi.
262
 L-am văzut ca fără entuziasm.

4.19. Circumstanţialul de relaţie comparativ

E specialist mai degrabă în materie de morfologie decât în materie de sintaxă.
Era interesant mai degrabă în a citi decât în a studia.
S-au exprimat mai mult cu privire la copii decât cu privire la adulţi.
Am observat că-i preocupat mai mult de domeniul fizicii
decât de domeniul chimiei.

263
 Capitolul al II-lea: CONSTRUCŢIILE EXCEPTIVE, CUMULATIVE ŞI OPOZIŢIONALE
CU DECÂT

0. Caracterizare generală
Lexemul decât, pe lângă valoarea comparativă, generează construcţii cu alte valori semantice,
construcţii interpretabile atât sub aspectul istoriei derivative, cât şi al analizei morfosintactice şi
gramaticale. Poziţiile sintactice generate prin lexicalizarea lui decât se construiesc simetric, din
punc de vedere formal, cu termenul la care se referă, adiţionând o marcă semantică suplimentară: [+
Exceţie], [+ Cumul] sau [+ Opoziţie]. Contextual, aceste valori interferează, iar disocierea valorii
dominante se realizează prin analiza termenului de referinţă, a semnalizatorilor semantici, a
aspectului pozitiv sau negativ al verbului. În gramaticile româneşti, construcţiile complexe, adeseori
opace (ambigue), cu decât în structură fie nu sunt descrise, fie sunt asimilate unor poziţii sintactice,
fără a se prezenta ambiguităţile şi diferenţele specifice ale acestora1. Datorită similitudinilor de
construcţie şi interferenţelor semantico-gramaticale, propunem tratarea în cadrul aceluiaşi capitol a
construcţiilor complexe cu decât în structură, anume construcţiile exceptive, cumulative şi
opoziţionale.

1. Tiparul sintactic al construcţiile sintactice exceptive, cumulative şi opoziţionale şi

complexitatea acestora
1.1. Construcţia sintactică exceptivă este grupul sintactic complex, organizat într-o structură
ternară, care exprimă prin intermediul lexemului de exclusivitate decât ceea ce se exclude din
relaţia predicativă, iar raportul semantico-sintactic se stabileşte între un termen exceptat (care indică
ideea de totalitate şi, uneori, de alteritate (de diferenţiere)) şi un termen exceptant. Aspectul negativ
al verbului este important pentru realizarea valorii exceptive, verbul fiind implicat şi în subordonare
atunci când funcţia sintactică exceptată este de tip completiv, circumstanţial, respectiv nume
predicativ sau predicativ suplimentar.
1
GALR (2005: II) are meritul de a descrie aceste poziţii sintactice (cu decât în structură), admiţând că în interiorul lor
există coeziuni şi constrângeri specifice, fără a detalia. Inconvenientul îl reprezintă tratarea lor în clasa de substituţie a
circumstanţialelor de excepţie, cumulativ, opoziţional, în timp ce construcţiilor comparative li se alocă două capitole,
deşi decât funcţionează în condiţii extrem de asemănătoare.
264
 Tiparul sintactic este:
[verbul la aspect negativ + E + lexemul de exclusivitate decât + En],
unde • E = termenul exceptat (exceptatul)
• En = termenul exceptant (exceptantul intra- sau inter-propoziţional)
Exemple: Nu este susţinut nimeni altul decât tine.
Ion nu a ajuns acasă decât la ora 12.
Copiii nu pleacă decât însoţiţi.
Nu a făcut altceva decât a citit.
Nu am întrebat decât cum să procedăm.

1.2. Construcţia sintactică cumulativă este grupul sintactic complex, organizat într-o structură
binară sau, de regulă, ternară, care exprimă, prin intermediul lexemului cumulativ decât, obiectul,
caracteristica, circumstanţa sau procesul căruia i se adaugă alt obiect, caracteristică, circumstanţă
sau proces, raportul semantico-sintactic stabilindu-se între un termen cumulat (termenul care indică
ceea ce s-a adiţionat) şi un termen cumulant (componentul la care s-a realizat adiţiunea). Verbul
este implicat în realizarea poziţiilor sintactice completive şi circumstanţiale, respectiv la numele
predicativ şi la predicativul suplimentar.
Tiparul sintactic este:
[verbul la aspect pozitiv + Cl + lexemul cumulativ decât + Cln],
unde • Cl = termenul cumulat (cumulatul)
• Cln = termenul cumulant (cumulantul intra- sau inter-propoziţional)
Exemple: Sper că vom vizita şi alte oraşe decât Parisul.
Dorina apelează adeseori şi la alţii decât la mine.
Orele au mai fost suspendate şi în alte împrejurări decât acum.
Se ştiau despre George şi alte aspecte pozitive decât că e un om foarte pregătit.

1.3. Construcţia sintactică opoziţională este grupul sintactic complex, organizat într-o structură
binară sau, de regulă, ternară, care exprimă, prin intermediul lexemului decât, o relaţie semantică de
opoziţie în limitele aceluiaşi enunţ, raportul semantico-sintactic stabilindu-se între un termen opozat
(termenul la care se raportează opoziţia) şi un termen opozant (termenul care specifică opoziţia).

265
Poziţiile sintactice completive, circumsanţiale, numele predicativ şi predicativul suplimentar
antrenează în mod obligatoriu şi un verb.
Tiparul sintactic este:
[verbul la aspect pozitiv + O + lexemul opozitiv decât + On],
unde • O = termenul opozat (opozatul)
• On = termenul opozant (opozantul intra- sau inter-propoziţional)
Exemple: Se pare că opţiunea sa finală este alta decât cea de săptămâna trecută.
Discursul festiv va fi rostit de altcineva decât de către Daniel.
Altul decât mine a fost ales ca lider sindical.
De data aceasta, ne-am întâlnit în alt loc decât unde obişnuiam
de cele mai multe ori.
Raportul de dependenţă este unul complex, deoarece aceste structuri impun , dar şi prezenţa unui
alt component, exprimat sau neexprimat, şi nu permit substituirea prin adverb circumstanţial
precum în cazul altor circumstanţiale.

1.4. În limba latină, raportul exceptiv se exprima prin diverse structuri propoziţionale, fără a se
delimita existenţa sa în gramatici. Restricţia, sustragerea unui element dintr-o totalitate se realiza în
asociere cu un alt raport sintactico-semantic, cel mai adesea cu raportul condiţional: Quis
Germaniam peteret, informem terris, asperam caelo, tristem cultu adspectuque, nisi si patria sit!
Cine s-ar duce în Germania cea urâtă ca pământ, aspră prin firea cerului, tristă ca îngrijire şi
înfăţişare, decât dacă ea este ţara lui! – Tacit (apud Bujor, Chiriac 1971: 277). În condiţionala
exceptivă dată, conjuncţia nisi (cu sensul „decât”) se asociază cu conjuncţia condiţională si (rom.
„dacă”). Apodoza / Tema are sens negativ în mod obligatoriu, deşi, formal, aceasta poate apărea şi
la aspectul pozitiv (cf. Cine s-ar duce.... a cărei lectură semantică este Nimeni nu s-ar duce...)1.
În limba latină, pentru ideea detaşării, a izolării unui component în raport cu întregul prin
intermediul lui nisi, se pot analiza enunţuri, ca: Quod adhuc nemo nisi improbissimus fecit. Ceea ce
1
„Nisi se întrebuinţează – în afară de legarea condiţionalelor negative, când însemnează «dacă nu» - şi pentru a indica
admiterea unei excepţii [s.n.] şi se traduce prin «numai dacă», «afară de cazul că»; iar când propoziţia este eliptică de
predicat, se traduce prin «decât». Este de obicei însoţit de vero, forte…”. „Nisi si este un pleonasm popular, care a
apărut în urma frecventei folosiri adverbiale a lui nisi «afară de». Apare des la Plaut, Cicero (Scrisori), Petroniu şi la
scriitorii târzii.” - ILR (1965 I: 357). Oricum, repetarea lui si (cf. nisi si, quasi si) este neclară (cf. şi Bennett 1910-1914
I: 286), cu atât mai mult la nisi care s-a format din ne + si. „Nisi cu înţelesul «decât» este urmat de o condiţională legată
prin si, când autorul vrea să arate că aceea este singura [s.n.] condiţie pentru realizarea acţiunii din apodoză, care, la
rândul său, este negativă ca formă sau sens.” - Bujor, Chiriac (1971: 277).
266
până acum n-a făcut nimeni decât unul foarte necinstit. - Cicero; Reliquum est, iudices, ut nihil iam
quaerere debeatis, nisi uter utri insidias fecerit. Rămâne, judecători, că nu mai trebuie să cercetaţi
altceva decât care cui a întins curse. – Cicero (apud Bulor, Chiriac 1971: 276, unde structurile
restrictive sunt integrate la clasa de substituţie a subordonatei condiţionale). În unele contexte, şi
quam comparativ, cu sensul decât, funcţionează cu sens de exclusivitate, anume când, în regentă,
apare unul dintre corelativele alius, aliter, secus precedat de non: Eam condicionem esse imperandi,
ut non aliter ratio costet quam si uni reddatur. Declarând că aceasta este o condiţie a existenţei
monarhiei, ca să nu existe în alt fel dare de seamă – pentru actele săvârşite – decât dacă se face de
către unul singur. – Tacit (apud Bujor, Chiriac 1971: nota de la p. 290, unde enunţul este greşit
încadrat la propoziţia comparativă). Şi după nihil aliud poate apărea nisi în locul lui quam: Bellum
ita suscipi debet, ut nihil aliud nisi pax quaesita videatur. Războiul trebuie întreprins aşa, încât să
pară că nu s-a căutat nimic altceva decât pacea. – Cicero (apud Bujor, Chiriac 1971: nota de la p.
290, încadrat, de asemenea, la propoziţia comparativă (!)).
În limba română veche (din perioada 1532-1640)1, construcţia exceptivă este reprezentată în
textele bisericeşti, fiind introdusă printr-un număr mare de conective. La nivel intrapropoziţional,
sunt înregistrate prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale dezvoltate pe teren intern din verbe la
gerunziu şi la participiu: alegând de, alegând pre, ales de, trecând de, cu sensul de „în afară de, cu
excepţia”. Circulaţia acestora s-a redus însă considerabil la începutul perioadei 1640-1780,
devenind arhaisme morfologice, deoarece au fost concurate, încă din secolul 16, de formaţiunile
afară (...) de, fără de, fără numai, care le-au înlocuit şi s-au generalizat ulterior. Aceste din urmă
forme gramaticale au fost completate cu afară din, fără, fără cât, fără decât, fără numai, fără decât
numai, afară de, în afara, în afară de2, afară numai, afară numai de, afară decât, decât (Să nu pice
decât un ceas. – D. Cantemir). La nivel interpropoziţional, în perioada 1532-1640, propoziţia
exceptivă era mai frecventă decât cumulativa şi avea drept conective locuţiunile conjuncţionale
alegând să (De nemică alt nu se deşerta, alegând să grăiască ceva. – Coresi), trecând să, fără
numai să, făr(ă) numai ce (Nece adaugen neci să luăm..., că e urât înaintea lui altă fără numai ce
au el tocmit. - Palia de la Orăştie), fără cât că (Nemica alta să ştii că nu se arată... fără cât că nu e
puterea şi aşa pre iuşorǔ aceaia a ajunge. - Coresi), cu vitalitate slabă însă, devenind tot mai rare
la începutul secolului 17. În perioada 1640-1780, li se adaugă alegând de, alegând când, fără cât
1
A se vedea ELR (2001: s.v. excepţie, excepţie (restrictivă)), iar, pentru exemple, Ciompec (1985: passim).
2
Locuţiunile prepoziţionale în afară de, în afara s-au dezvoltat din locuţiunea afară de, sub influenţa fr. en dehors de
- Iordan (1957: 483).
267
(să), fără numai (când), afară numai (când) (Să nu fie primite, afară numai când... –
Pravilniceasca condică (1780)), fără decât, fără (de)cât numai (Toţi au vinit fără cât numai
Buhuş. - Neculce; Alta n-au fost, făr de cât numai căci s-au certat. – Radu Popescu) etc., precum şi
pronume relative precedate de afară de şi alegând. Trecând să dispare, iar locuţiunile formate cu
alegând, concurate puternic de cele formate cu fără, se păstrează până spre 1780 exclusiv în texte
din Moldova şi din Ardeal. Forma cu decât numai, pleonastică azi, mai poate fi reperată: Pe
aceasta nu o poate (re)da şi păstra decât numai Hristos, pe calea lui paradoxală, ca-ntotdeauna:
dându-ne sentimentul culpabilităţii. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 42)
Regional în dacoromână, se păstrează posibilitatea construirii unei funcţii sintactice
intrapropoziţionale exceptive cu prepoziţia fără, utilizată singură sau + decât sau / şi numai1.
Construcţiile propoziţionale exceptive (ELR 2001: s.v. excepţie (restrictivă)) introduse prin
pronume relativ precedat de prep. fără „(în) afară de” şi prin adv. numa (că) „decât” se mai
păstrează în Transilvania (Nu mai erau băieţi acasă fără care era mai mici ca noi.) şi în Crişana
(Nu-mi spunea nimic dară numa că-i mort.).
Mioara Avram (1977: 29-35) stabileşte, printre particularităţile sintactice regionale din
dacoromână, fenomenul ocurenţei lui numai „decât” în structuri negative, datorită sensului negativ,
în Crişana şi Maramureş: Mai târziu nu mai găseşti numa rămăşiţili di la altili muieri. Da să nu iei
numa cât poz duce., respectiv situaţia inversă, de schimbare a poziţiilor, în graiurile din Muntenia,
unde decât „numai” este ocurent în construcţii pozitive: Păi dăcât mă duc şi unplu căldarea şi viu
înapoi. Cân a-nceput io decât am stat aşa pe loc. Aceste particularităţi sunt reperabile astăzi în
cadrul stilului colocvial, care are aspect neelaborat, neîngrijit. Repartiţia teritorială este
asemănătoare: în Ardeal, numai şi doar iau locul lui „decât” în construcţii exceptive cu verbul la
aspectul negativ (Nu vin la voi numai / doar diseară.), în timp ce, în Muntenia, decât îl substituie
pe „numai, doar” în structuri cu verbul la aspectul negativ (Are decât 100 de lei.).
1.5. Desprins din clasa complementului indirect, nereperat în gramaticile latine sau în gramaticile
româneşti mai vechi, cumulativul (ELR 2001: s.v. cumulativ) se introducea, în perioada veche a
limbii române (1532-1640), prin: (de)asupra (de) (cu sensul „pe lângă”), formă calchiată după
maghiarul fölötte (rom. „pe lângă”), care şi-a redus substanţial circulaţia şi frecvenţa după secolul
16, devenind un arhaism. Încă din secolul 16, (de)asupra (de) este concurat de (pre) lângă, pentru
1

În meglenoromână, construcţia exceptivă intrapropoziţională are o prepoziţie specifică: măda di „afară de” - ELR
(2001: s.v. excepţie).
268
ca în perioada 1640-1780 să se introducă prin: (în) afară de / din (Noi ştim cum că Hristos afară
din Lazăr au înviiat şi pre alţi doi morţi. – Antim Ivireanul). Popular şi familiar, o specializare
absolută pentru circumstanţialul cumulativ o are şi prepoziţia de origine turcă başca + acuzativul
(Şi-a plătit toate datoriile, başca cele către stat. – apud Dimitriu 1999/2002 II: 1471), respectiv
slavul bez (cf. şi expresia Bez Vlaşca şi Teleormanul „afară de alte foloase (mai ales ilicite)” –
MDA 2001: s.v. bez). În calitate de conective interporpoziţionale sunt atestate formele: necum să (<
sec. 16), cu cumulative negative şi corelativele precedente încă şi, nici, şi sau următoare ci (ce), ce
încă / nice; osăbi ce (< sec. 17); netocma că (< sec. 18); deosebi că, necum să, netocmai să, nu
tocmai să (< sec. 18); bez că, după ce, las(ă) că; după ce că, pe lângă că (< sec. 19); afară că, plus
că (< sec. 20).
Construcţiile sintactice complexe cu decât cumulativ (înregistrate în Avram 1997, GALR 2005
II), nu intră, aşadar, în clasa de substituţie a circumstanţialului cumulativ, ci numai sunt marcate, în
plan semantic, cu trăsătura [+ Cumul].
1.6. Circumstanţialul opoziţional, desprins tot din clasa largă a complementului indirect, este o
poziţie sintactică insuficient individualizată prin mărci proprii, fiind caracterizat şi definit în special
semantic, prin echivalenţa cu o construcţie coordonată adversativă introdusă prin ci, dar (nu), iar /
şi nu (ELR 2001: s.v. opoziţional). Poziţia sintactică de cicumstanţial opoziţional nu este
recunoscută în gramaticile latine ca o clasă distinctă. În româna literară veche (1532-1780), se
exprima printr-un substantival precedat de locuţiunea prepoziţională în loc de, în locul, printr-un
infinitiv precedat de în loc (de) a ori prin locuţiunile conjuncţionale: în loc ce + indicativul, în loc
să + conjunctivul.
Construcţiile opoziţionale cu decât sunt structuri complexe, în interiorul cărora funcţiile sintactice
de bază rămân intacte, cu deosebirea că în poziţia de opozant apare funcţia opozată marcată
suplimentar din punct de vedere semantic [+ Opoziţie].

1.7. În literatura de specialitate, există opinii diferite privind apariţia poziţiei sintactice exceptive:
(a) existenţa funcţiei exceptive impune lexicalizarea exceptatului (a termenului de referinţă)
în structură (Teodorescu: 1971; Secrieru 2000: 57-62) sau
(b) referentul poate lipsi, fiind subînţeles, latent (Craşoveanu 1971).
În studiul nostru, propunem o a treia variantă (c), care consideră că raportul de excepţie exprimat
prin decât reprezintă un factor de coerenţă (de compatibilitate semantică), dublat de o coeziune
269
sintactică complexă, specială, manifestată prin posibilitatea apariţiei în limitele aceluiaşi enunţ a
două funcţii sintactice construite similar, dintre care cea de-a doua realizare dobândeşte marca
semantică suplimentară [+ Excepţie] 1. Considerăm aşadar că raportul de excepţie introdus prin
decât se poate manifesta şi în absenţa exceptantului, a termenului faţă de care se constituie excepţia
(Nu vine nimeni [E] decât eu. vs Nu vin [E Ø] decât eu.) şi se realizează pe lângă o funcţie
sintactică (subiect, complement, circumstanţial etc.).
Despre decât exceptiv – lexem care glisează în limitele aceleiaşi valori de la clasa lexico-
gramaticală a adverbului înspre clasa prepoziţiei şi a conjuncţiei – există opinia cum că ar fi un
„element relaţional coordonator”, echivalent cu ci (doar), care ar realiza coordonarea dintre două
părţi de propoziţie simetrice formal (subiecte, complemente directe, nume predicative etc.) sau între
o parte de propoziţie şi o subordonată de acelaşi fel (Gruiţă 1976: 86-88). Ca argument forte s-ar
constitui particularitatea lexemului decât exceptiv („limitativ” sau „restrictiv”, în terminologia
propusă de G. Gruiţă) de a se combina cu pronumele de persoana I singular fără a-i impune cazul
acuzativ: N-a venit nimeni, decât eu [N1]., spre deosebire de construcţiile cu circumstanţial de
excepţie introdus prin în afară de, cu excepţia etc., acestea din urmă impunând restricţii de caz şi
formă: N-a venit nimeni în afară de mine [Ac3]. Structurile complexe cu decât exceptiv sunt
analogice raportului adversativ introdus prin ci (Gruiţă 1976: 76; GALR 2005 II: 588).
Dacă în exemplul: N-a venit nimeni, decât eu., am avea, aşa cum consideră G. Gruiţă, două
subiecte coordonate (nimeni şi eu), atunci verbul predicat (n-a venit) s-ar acorda cu subiectul eu,
ceea ce nu se întâmplă. De aici rezultă că avem de-a face, de fapt, cu o construcţie rezultată în urma
contragerii unei propoziţii: N-a venit nimeni, decât eu [am venit]. (pentru aceeaşi interpretare, cf.
GALR 2005 II: 589-590; Dimitriu 1999/2002 II: 1477, unde se vorbeşte despre o „structură
scurtată”, iar decât este interpretat ca pseudoadverb emfatic restrictiv, „component al
circumstanţialului de excepţie”).
Pe poziţia exceptatului pot apărea: pronume nehotărâte (altul, altcineva, orice, oricine, vreun(ul),
fiecare, tot), pronume sau adjective negative (nimic, niciunul, niciun, nicio), adverbe nehotărâte sau

1
Cea de-a treia variantă de interpretare este menţionată de Mihaela Secrieru (2000: 55). Concluzia autoarei este că
circumstanţialul de excepţie apare numai atunci când referentul este lexicalizat (N-a cântat nimeni [E] decât eu.). În
rest vorbim despre subiect (N-am venit [E Ø] decât eu.), complement direct (Nu l-am văzut [E Ø] decât pe el.) etc. La
aceeaşi concluzie se ajunge şi în analiza nivelului frastic: Ele au stat acolo tot timpul şi nimic altceva [E] n-au făcut
decât să stea şi să se tot uite cum se scurg spre horă fetele de seama lor. – M. Preda; Nu rămâne altceva [E] decât să
plecăm. (propoziţii exceptive) vs Nu rămâne [E Ø] decât să plecăm. (propoziţie nonexceptivă, subiectivă în exemplul
dat) – Secrieru (2005: 57-62).
270
negative (altfel, oricând, oriunde, vreodată, nicăieri, niciodată), dar şi altădată, locuţiunea
adjectivală altfel de etc. (cf. şi Merlan 2001: 153; GALR 2005 II: 587 sqq.). Exceptatul este
interpretat de unii autori ca corelativ, cu atât mai mult cu cât apare frecvent în combinaţii de tipul:
nimeni altcineva, nimic altceva, nimeni altul, nicăieri altundeva¸ niciun alt (+ nominal) etc.
În GALR (2005 II: 589-590), pe lângă decât exceptiv, apare şi îmbinarea mai puţin care
funcţionează similar lui decât, însă cu verbul la forma afirmativă, deoarece negaţia se exprimă
lexical prin însăşi structura mai puţin. Despre ambele construcţii se asertează că sunt rezultate din
contrageri propoziţionale:
• A vorbit cu toţi [compl. prep.], mai puţin cu tine [compl. prep. exceptiv]. (< Nu a vorbit cu
tine.) ;
• A spus tuturor [compl. indirect], mai puţin cui trebuia [C.I.]. (< Nu a spus cui trebuia.);
În GALR (2005 II: 589-591) nu se descriu enunţurile exceptive în care exceptatul nu este
lexicalizat, iar exceptantul apare în poziţia de subiect şi se acordă cu verbul-predicat, de tipul: Nu ai
venit decât tu. Nu voi merge decât eu. Se descriu doar tiparele sintactice cu exceptatul ocurent în
enunţ,. Se admite că structura contrasă cu valoare exceptivă poate menţine exceptantul în
nominativ: Nu a venit nimeni, decât tu., sau forma este modificată, prin analogie cu structurile în
care decât, utilizat prepoziţional, impune prin regim cazul acuzativ: N-a venit nimeni altcineva
decât tine. Menţinerea nominativului este posibilă şi în construcţiile cu verbul la aspect pozitiv şi cu
mai puţin în structură: A venit altcineva, mai puţin tu.
Corelativul mai poate fi lexicalizat numai în construcţiile exceptive negative: Nu a mai spus
altceva, decât că e trist. Geanina nu va mai recita decât o poezie.
În timp ce decât poate funcţiona şi la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie (Nu a făcut
nimic altceva, decât a dormit. Nu aş lucra nimic prin casă decât aş citi.1), mai puţin nu se
caracterizează prin această particularitate, dar se poate combina cu să ori cu conjuncţii / relative
precum: că, cine, unde, când etc. (Eliza ştie să comenteze, mai puţin să facă ceva. Cu toţii au
plecat altundeva, mai puţin unde trebuia.). Structuri de tipul: Cristian învăţa, mai puţin se juca pe
calculator. Copiii s-au descurcat bine la concurs, mai puţin au ştiut aspecte legate de teorie., sunt
corecte gramatical, dar livreşti, rar identificate în discurs şi pot fi interpretate ca propoziţii
coordonate copulativ (falsă juxtapunere), cu şi eliptic şi mai puţin pe poziţia de circumstanţial de

1
Valoarea conjuncţională a lui decât apare şi în GALR (2005 II: 590).
271
mod: Cristian învăţa şi mai puţin se juca pe calculator. Copiii s-au descurcat bine la concurs şi
mai puţin au ştiut aspecte legate de teorie.
Din punctul de vedere al topicii, funcţia sintactică exceptivă este întotdeauna postpusă regentului,
iar izolarea depinde de gradul legăturii cu regentul.
O construcţie exceptivă specială este aceea în care negaţia nu este gramaticală, exprimată prin
cliticul adverbial de negaţie nu antepus verbului, ci se exprimă lexical, prin lexeme cu sens negativ
(precum fără) combinate cu termenul exceptat: N-am fost decât doi călători cu trenul, / Ce ne-am
urcat în tren fără tichete [E] / Şi fără nici un alt bagaj [E] decât refrenul [En] / Semnalului de-
alarmă din perete!... (I. Minulescu).

1.8. Din punct de vedere semantico-sintactic, construcţiile cu decât cumulativ prezintă o serie de
particularităţi:
1. Construcţia sintactică complexă cu valoare cumulativă, introdusă prin decât poate fi: binară
(rareori) - Mai şi studia decât se juca. sau, de cele mai multe ori, ternară - S-a consultat şi cu alţii
decât cu mine. Îi plăcea şi altceva decât să pescuiască. Am mai vizitat şi altceva decât mănăstirile.
Le oferea ajutor şi altora decât celor apropiaţi. Le-am spus şi altora despre necazul meu decât ţie.
2. Verbul regent apare, în orice context, la forma afirmativă.
3. Semnificaţia cumulativă se asociază unor poziţii sintactice intra- şi inter-propoziţionale
simetrice formal cu termenul la care se referă cumulul:
• complement direct: Îl voi consulta şi [pe altul] c.d. referenţial [decât pe Eusebiu.] c.d. cumulativ
• complement indirect: Le-a dat cadouri şi [altora] c.i. referenţial [decât mie.] c.i. cumulativ
• circumstanţial de mod: Mă poţi sfida şi [altfel] circ. de mod referenţial
[decât nevorbindu-mi.] C.M. cumulativă
• circumstanţial de timp: Vizitează-l şi [altă dată] circ. de timp referenţial
[decât când ai nevoie de el.] C.T. cumulativă
4. Subiectul poate contracta o poziţie analogă sieşi marcată semantic [+ Cumulativ], dar cu
constrângerea că în contextele în care se exprimă prin pronume personale de persoana I şi a II-a,
numărul singular, formele pronominale snt transpuse în acuzativ: Va veni şi altcineva decât mine.
De această dată, va fi premiat şi altcineva decât tine. Lexemul decât glisează, aici, spre clasa
prepoziţiei, deoarece impune pronumelui restricţia formală de caz. Analogic, se poate considera că

272
toate realizările aparţinând acestui tipar sintactic sunt în acuzativ: Au mai concertat şi alţii decât voi
/ noi / ei / aceşti tineri. (cf. şi GALR 2005 II: 583-584).
5. În structuri ternare, componentul sintactic cumulat (termenul în raport cu care se exprimă
cumulul, Cl) poate fi pronumele altul (-a, -i, -le), un compus al acestuia (altceva, altcineva), un
adverb (altfel, altădată, altcândva, altcumva, altundeva) ori se poate combina cu o formă
adjectivală (alt, altă, alţi, alte) sau cu structura altfel de.
6. Decât funcţionează oscilant în plan morfosintactic: ca adverb când precedă o prepoziţie sau o
conjuncţie subordonatoare (A apelat şi la alţii decât la tine. Îl interesau şi alte aspecte decât cine
era autorul cărţii.); ca prepoziţie când impune restricţii cazuale (Au sosit şi alţii decât tine.); în
calitate de conjuncţie (Făcea şi altceva decât învăţa.).
Observaţie. Decât comparativ nu poate însoţi un circumstanţial cumulativ propriu-zis, deoarece
decât nu se poate combina cu conective de tipul: pe lângă (a), (în) afară de (a), în afară să, (în)
plus, (în) plus de a: *Decât pe lângă a fi frumoasă, Maria era şi inteligentă. Cauza o reprezintă
imposibilitatea lexicalizării pe lângă regent a unui adjectiv / adverb la comparativ: *Pe lângă a fi
frumoasă, Maria era şi mai frumoasă.
7. Construcţiile complexe cumulative cu decât în structură şi cu termenul de referinţă obligatoriu
lexicalizat (Cl), amplificat prin (mai) şi, dobândesc simultan şi o lecţiune exceptivă atunci când
verbul regent are aspect negativ: Nu citeşte şi altceva decât romane. Detaliem:
a. Enunţul cuprinde:
• un verb regent la forma negativă (nu citeşte);
• adverbul corelativ şi, amplificabil prin mai: Nu mai citeşte şi altceva
decât romane.;
• complementul direct referenţial altceva;
• complementul direct romane, augmentat semantic [+ Cumulativ] prin decât.
b. Decât non-comparativ generează poziţii sintactice simetrice din punct de vedere formal cu
poziţia sintactică la care se referă.
c. În enunţul dat, seminificaţia cumulativă se realizează datorită lexicalizării în interiorul
construcţiei a termenului de referinţă altceva, respectiv a amplificativului semantic şi.
d. Odată cu elidarea lui şi altceva, enunţul dobândeşte o lecţiune exclusiv exceptivă. Compară:
Nu citeşte şi altceva decât romane. vs Nu citeşte [Ø] decât romane. Citirea este similară şi în
condiţiile elidării doar a lui şi: Nu citeşte altceva decât romane. ≡ Nu citeşte altceva cu excepţia
273
romanelor., de unde reiese că semnificaţia cumulativă se constituie prin prezenţa obligatorie în
interiorul construcţiei nu numai a lui decât, ci şi a altor lexeme, anume referentul (cumulatul) şi
amplificativul adverbial.
e. În privinţa valorii dominante (cumulativă sau exceptivă), construcţiile permit mai multe
interpretări: 1. poziţia sintactică cu decât este cumulativă datorită prezenţei în context a lui şi; 2.
poziţia este exceptivă, deoarece în contextele cu verbul la aspect negativ posibilului cumulant
(decât romane) nu i se adiţionează nimic; 3. poziţiei sintactice generate i se adaugă simultan două
mărci suplimentare, ambele funcţionând în mod egal, încât funcţia sintactică este exceptiv-
cumulativă.
f. Pentru argumentarea interpetării poziţiei sintactice ca exceptiv-cumulativă, putem formula
următorul demers inductiv:
(a) (el) citeşte romane + Ø [nimic (altceva)]
↓ ↓
(b) (el) citeşte romane şi nimic altceva
↓ ↓
(c) (el) nu citeşte decât romane
↓ ↓
(d) (el) nu citeşte şi altceva decât romane
Se observă că informaţia negativă neexprimată în (a), exprimată apoi lexical prin semnificaţia
negativă a cuvântului nimic în (b), se transferă verbului în (c) prin cliticul adverbial de negaţie nu,
structura dobândind o citire exceptivă. Prin lexicazarea lui altceva, respectiv a lui şi în (d), valorii
exceptive i se adiţionează marca semantică [+ Cumul].
8. Poziţiile sintactice cumulative intrapropoziţionale cu decât, similar celorlalte tipare sintactice
cu decât în structură, sunt rezultate ale unor contrageri (cf. şi GALR 2005 II: 584-585, 589-591).
Exemplificăm: Vine şi altcineva la plimbare decât mine. < Vine şi altcineva la plimbare, pe lângă
că merg eu.; Ştie vorbi şi altfel decât ieri. < Ştie vorbi şi altfel, în afară de cum a vorbit ieri / decât
cum a vorbit ieri.
Reluând exemplul de la 7.: Nu citeşte şi altceva decât romane., se pot reconstitui mai multe istorii
derivative:
• Nu citeşte şi altceva în afară că citeşte romane. - lecţiune simultan exceptivă şi cumulativă,
conectivul în afară că neavând caracter specializat;
274
 • Nu citeşte şi altceva, pe lângă că citeşte romane. - citire exclusiv cumulativă, introdusă prin
conectivul specializat pe lângă că;
• Nu citeşte şi altceva cu excepţia (faptului) că citeşte romane. - citire exclusiv exceptivă, în
condiţiile acceptării lui cu excepţia (faptului) că ca adverbializator.
9. Din cele descrise mai sus (1.-8.) se degajă concluzia că poziţiile sintactice cu decât cumulativ
în structură îşi păstrează funcţia sintactică de bază, la care se adiţionează marca semantică [+
Cumul].

1.9. Construcţia opoziţională (sau opozitivă) este binară când relaţia semantico-sintactică se
realizează la nivel interpropoziţional şi priveşte centrul verbal al celor două propoziţii: Nu lucrează,
decât pierde vremea., verbul (procesul) opozat apărând la forma negativă. Când poziţia sintactică
opoziţională se angajează într-o structură ternară, opozatul (termenul în raport cu care se stabileşte
opoziţia) este, de regulă, o formă pronominală sau adverbială nehotărâtă, de tipul altul, altfel,
altcândva, altundeva, altceva, altcineva: Se zvonise altceva decât a fi fost arestat. A rezolvat
problema cu altcineva decât să apeleze la noi. Venise altcineva decât Maria. Vom orgniza
festivitatea în alt fel decât (cum) se stabilise.
În structurile ternare, decât opoziţional funcţionează numai cu verbe afirmative. Odată transpus
verbul regent la forma negativă, raportul semantic de opoziţie se transformă într-unul exceptiv,
indicând ceea ce se exclude predicaţiei. A se compara:
• Venise altul decât George. > Nu venise nimeni altul decât George.
• Vom pleca în altă staţiune decât unde stabiliserăm în prealabil. > Nu vom pleca
în altă staţiune decât unde stabiliserăm în prealabil.
Dacă între decât opozitiv şi decât exceptiv diferenţele sunt suficient de clare, un rol important
deţinând aspectul afirmativ sau negativ al verbului implicat în exprimarea relaţiei logico-semantice,
decât opoziţional interferează în plan semantico-gramatical cu decât comparativ: Mai mult
bănuiam decât ştiam. Era mai curând fericită decât tristă. Suprapunerea semantică apare şi în
structurile cu adjectivul / adverbul comparativ neexprimat, dar exprimabil: Doarme decât să înveţe.
(≡ Mai bine doarme decât să înveţe.).
În GALR (2005 II: 579-580) se afirmă: „Un tip semantic periferic al circumstanţialului
opoziţional este cel realizat fără mărci formale specifice, în tipare de construcţie ce includ adverbul
decât, totdeauna ambiguu semantic, exprimând un raport preponderent comparativ, aflat la
275
limita cu raportul opoziţional [s.n.]: Au venit alţii decât el., Ea pare potrivită cu masa
credincioşilor care trebuie ferită mai curând de excesul orgoliului, decât de acela al umilităţii. (Al.
Pleşu, Jurnalul).”
Comentăm:
1. Decât opoziţional funcţionează nu numai ca adverb, ci şi ca prepoziţie când impune restricţii
cazuale (La şedinţă a fost chemat altul decât mine. Va merge altcineva decât tine.), respectiv în
calitate de conjuncţie (Nu tace decât vorbeşte toată ziua.).
2. Decât opoziţional nu este „totdeauna ambiguu semantic”, iar explicaţia se află în definiţia
conceptelor comparativ (sau comparaţie) şi opoziţional (sau opoziţie). Prin definiţie, comparaţia
este raportul dintre doi termeni (procese, obiecte, caracteristici) între care se stabileşte o asemănare
sau o deosebire. Când indică deosebirea, avem de-a face, de fapt, cu o opoziţie: Ea este mai mult
urâtă decât frumoasă. Eliza mai bine tăcea decât să-şi spună părerea. Ionuţ ese mai frumos decât
tine. Lucrează mai mult ziua decât noaptea. Mai mult citea decât învăţa. Prin urmare, când se
exprimă o deosebire / o diferenţiere, relaţia logico-semantică de opoziţie este intrinsecă raportului
de comparaţie. De altfel, opoziţie apare şi în construcţiile exceptive, pentru că în exprimarea
raportului restrictiv se poate identifica opoziţia unui element particular faţă de un element mai
general (cf. şi Ciobanu 1962: 380; Craşoveanu 1969: 153).
3. Prezenţa unui adjectiv sau a unui adverb la comparativ în interiorul construcţiei cu decât
imprimă structurii o citire dominant comparativă, nu opoziţională, chiar şi când adjectivul /
adverbul nu este lexicalizat1.
4. Exemplele citate în GALR (2005) aparţin, aşadar, unor tipare sintactice diferite. În enunţul: Au
venit alţii decât el., decât se exprimă un raport de opoziţie, dar în: Ea pare potrivită cu masa
credincioşilor care trebuie ferită mai curând de excesul orgoliului, decât de acela al umilităţii.,
poziţia sintactică decât de acela determină o citire dominant comparativă, datorită prezenţei unei
evaluări graduale (mai curând).
5. În ELR (2001: s.v. opoziţional), sunt integrate în clasa de substituţie a circumstanţialului
opoziţional structurile cu „adverbul decât” care „se poate raporta la orice construcţie cu alt(-) -,

1
În Diaconescu (1977: 189), construcţiile infinitivale cu decât, exprimând o acţiune care se opune altei acţiuni, chiar şi
în prezenţa adjectivului / adverbului la comparativ, sunt interpretate ca circumstanţiale opoziţionale: Atunci poetul nu
află, în puternica sa închipuire, alte imagine mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociţi decât a-i asemui. –
Odobescu; Luau mai bine drumul pe la Cernăuţi, decât a veni de-a dreptul pe la Focşani şi Buzău. – Ghica; Se
preschimbă mai mult spre a vorbi decât a spune ceva.
276
intrând în construcţii comparative complexe [s.n.] care impun o construcţie similară cu cea a
termenului la care se raportează (Au dat premiul altuia decât câştigătorului.).” Potrivit acestei
afirmaţii, se acceptă că structurile cu alt(-) sunt comparative în condiţiile imposibilităţii lexicalizării
unui adjectiv sau a unui adverb în construcţie. Considerăm că se creează o confuzie între nivelul
lexico-semantic şi cel morfosintactic. Semantic, comparaţia există (altuia vs câştigătorului), dar
gramatical avem o construcţie opoziţională, care, prin definiţie, implică exprimarea unei deosebiri,
dar în absenţa unei evaluări graduale. Aceeaşi opinie apare şi în descrierea cumulativului cu alt(-)
în structură (ELR 2001: s.v. cumulativ).
6. Ca şi în cazul construcţiilor cu decât comparativ, exceptiv sau cumulativ, considerăm că
poziţiile sintactice precedate de decât opozitiv rămân în clasa de substituţie a subiectului,
atributului, complementului etc., doar că primesc suplimentar valoarea semantică [+ Opoziţie].
Valoarea exprimată trebuie menţionată în analiza gramaticală, deoarece se constituie atât semantic,
prin semnificaţia lui decât, cât şi sintactic, prin faptul că decât este generator de funcţii sintactice.
Vorbim astfel de subiect opoziţional, complement direct opoziţional etc.

1.10. Cazuri speciale

1.10.1. Exemplificăm alte situaţii în care valorile semantice ale lui decât se suprapun contextual:
• Nu a dansat la nuntă mai bine, decât (ca) la banchet. - lecţiune exceptiv-comparativă;
Despre construcţiile exceptiv-comparative, Mioara Avram (1960: 130) reţine că funcţia sintactică
este cea de „circumstanţial de mod comparativ” într-o „comparaţie complexă”, sintagmă prin care
înţelege comparaţia „în care elementul comparativ de inegalitate însoţeşte o propoziţie subordonată
exprimând al doilea termen al comparaţiei.”
• N-am mai mâncat şi altceva decât pâine cu unt. - citire exceptiv-cumulativă1;
• Acasă ştie vorbi şi altfel decât ca la şcoală / decât cum vorbeşte la şcoală. - citire cumulativ-
comparativă.
Un alt argument în vederea excluderii construcţiilor sintactice complexe cu decât, la care se
adaugă ca comparativ, din clasa de substituţie a aşa-ziselor complement comparativ,
circumstanţial de excepţie / cumulativ / opoziţional îl constituie faptul că lexemele ca comparativ
şi decât comparativ / exceptiv / cumulativ / opozitiv se combină atât cu poziţii sintactice
actanţiale, cât şi nonactanţiale construite in praesentia şi simetric formal cu termenul la care se
1
Pentru „excepţia cu nuanţă cumulativă şi cumulativă negativă”, a se vedea Ciobanu (1962: 381-385).
277
referă. Ar fi o inconsecvenţă să numim, de exemplu, complementul direct cu decât cumulativ din
enunţul: Mănâncă şi altceva decât banane., ca „circumstanţial cumulativ” sau circumstanţialul de
loc cu decât comparativ din: Atmosfera de la nuntă a fost mai sobră decât la starea civilă., ca
„complement comparativ”1.
Alte exemple de construcţii / poziţii sintactice exceptiv-comparative:
 Nu o iubeşte pe Maria decât ca pe Diana.
 Nu se comportă decât ca mine.
 Ea nu mă privea decât ca vrăjită.
În GLR (1963/1966 II: 311) se admite că în unele situaţii ideea de comparaţie este asociată cu
ideea de restricţie, însă fără a se detalia. Este vorba de situaţii în care elementul comparativ decât
este situat între o regentă negativă care conţine un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ,
alături de pronumele nimic, altceva sau adjectivul pronominal alt, nici un urmat de un substantiv, şi
o subordonată cu aceeaşi funcţie ca şi pronumele corelativ: Nu-mi e nimic mai drag decât să stau
de vorbă cu dumneata.
1.10.2. Comparaţia poate fi asociată şi cu apoziţia, în exemple precum: Cântă ca Maria, ca
prietena mea., unde termenul de referinţă este ca Maria (= circumstanţial de mod comparativ). În
exemplul dat, apoziţia comparativă2, care explică un termen cu referinţă comună (=coreferent)
situat, la rândul său, într-o structură comparativă.
Apoziţia comparativă poate apărea şi pe lângă decât:
Era mai frumoasă decât Diana, decât amica ta.
Raportul exceptiv se sustrage acestor realizări sintactice.
Un caz special de restricţie care, din perspectivă sintactică, s-ar apropia de apoziţie este
structura de tipul: eu unul, tu unul şi formele de feminin eu una, tu una3. Argumente în favoarea
apoziţiei ar fi: caracterul parantetic chiar şi nemarcat grafic, coreferenţialitatea termenilor, prezenţa
ideii de explicare (cu sens restrictiv). Am avea aşadar de-a face cu o apoziţie restrictivă /

1
În GALR (2005 II) inconsecvenţa se menţine atâta timp cât se admit construcţiile comparative, respectiv
„complementele” comparative, cărora li se şi dedică câte un capitol, în timp ce construcţiile cu decât exceptiv /
cumulativ / opoziţional sunt tratate nediferenţiat, ca realizări ale circumstanţialului de excepţie / cumulativ /
opoziţional.
2
D. D. Draşoveanu (1997) argumentează că apoziţia este o nonfuncţie datorită caracterului său parantetic.
3
În GLR (1963/1966 I: 187), sunt consemnate aceste structuri, se admite prezenţa ideii de restricţie, fiind încadrate la
„locuţiuni sau expresii”.

278
exceptivă exprimată printr-un numeral cardinal, care ar apărea numai în vecinătatea pronumelor
personale eu şi tu. Sunt reperate şi enunţuri de tipul: Maria una nu va fi prezentă. Călin unul nu va
veni de încăpăţânat ce e.

1.10.3. În structuri ca: O admir ca pe o floare rară. Îmi îngrijesc azaleea ca pe o floare rară.,
apare o situaţie specială, întrucât prepoziţia pe intră în componenta complementului şi dincolo de
limitele subgenului personal (i.e. substantivele nume de persoană), deci şi atunci când comparantul
nu se construieşte cu pe (Pană Dindelegan 2003: 173-174, 191). Acest pe este mai presus de
restricţia lexicală a numelor de persoană, păstrându-se şi la complementul direct non-animat.
Fenomenul este explicabil prin dinamica lexicului în general şi a clasei prepoziţiilor în special.
Situaţia poate fi asemănată cu structura de asemenea controversată: O prietenă de-a mea, unde
avem de-a face cu o situaţie de amalgamare a două structuri (ambele corecte): o prietenă de-ale
mele (unde de are sens partitiv: dintre) şi o prietenă a mea (pentru întreaga argumentaţie, vezi
Neamţu 2003). G. G. Neamţu consideră că structura o prietenă de-a mea începe să devină uzuală în
limbă şi, în acest caz, consideră că prepoziţia de este avalentă, adică avem de-a face cu un de
expletiv. La fel, în situaţia cu pe ca însoţitor al unui complement direct non-animat putem admite că
aceasta are un comportament oscilant sau unul expletiv.
Alte exemple: Păstra acele obiecte ca pe nişte amintiri dragi.
Le vedea ca pe nişte lucruri de neînstrăinat.
Complementul direct comparativ sau exceptiv non-animat (Nu le privea decât ca pe nişte
fenomene normale.) este obligatoriu însoţit şi de morfemul determinării nedefinite (un, o, nişte) .
1.10.4. Apar situaţii în care poziţiile sintactice se realizează diferit decât termenul de referinţă,
fără ca decât ori ca să aibă statut prepoziţional:
Credeam că nu merge înaintea premierei decât după premieră., unde primul circumstanţial de
timp (comparatul) este în cazul genitiv (înaintea premierei), în timp ce funcţia comparativă
(comparantul: circumstanţial de timp comparativ) este în acuzativ. Comparantul poate să nici nu fie
lexicalizat: Credeam că nu merge înaintea premierei decât după.
Cf. un exemplu cu poziţia sintactică exceptivă realizată printr-o propoziţie nonfinită cu centru
verbal infinitival:
Nu vine de alta decât pentru a studia., unde diferă prepoziţia (de vs pentru), respectiv
realizarea morfologică a complementelor (pronume: alta, respectiv verb nepersonal: a studia).
279
 1.10.5. În interiorul construcţiilor cu decât, adeseori, atât adjectivele pronominale, cât şi
pronumele şi adverbele pot apărea câte două:
 N-am văzut nici un alt spectacol decât acesta.
 Nu a mâncat nimic altceva decât mere.
 Poţi veni oricând altcândva decât lunea.
Fenomenul, deşi sesizat în gramatici (GLR 1963/1966 II: 205; GALR 2005 II), nu este descris.
Situaţia specială apare în construcţiile cu două pronume sau cu două adverbe pe poziţia termenului
de referinţă. Dacă, în mod normal, două forme pronominale nu se pot combina fără ca unul să se
adjectivizeze (cf. toţi aceştia au venit, unde toţi este adjectiv, iar aceştia este pronume), în
construcţiile cu decât (cf.: Nu a mâncat nimic altceva decât mere.), ambele pronume îşi menţin
valoarea morfologică şi ocupă aceeaşi poziţie în plan sintactic. S-ar putea vorbi, aici, de un raport
de tip parantetic, apoziţional sau am putea considera că unul dintre pronume, respectiv unul dintre
dintre adverbe în structurile cu două forme adverbiale (cf.: Poţi veni oricând altcândva decât
lunea.), reprezintă un fel de corelative care corespund, prin opoziţie (Craşoveanu 1971), părţii de
propoziţie / subordonatei construite cu decât.

2. Decât exceptiv, cumulativ şi opoziţional

În ceea ce priveşte statutul morfosintactic al lui decât, care glisează în limitele aceleiaşi valori
semantice de exprimare a exclusivităţii, a cumulului, respectiv a opoziţiei, reluăm:
2.1. DECÂT – restrictiv / exceptiv funcţionează exclusiv în structuri de tip negativ:
(a) la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie a unei propoziţii exceptive:
Nu face nimic altceva decât pierde vremea. Mihaela nu cânta decât acompania trupa
la pian.;
(b) la nivelurile intra- şi interpropoziţional ca adverb exceptiv sau de exclusivitate,
însoţind părţi de propoziţii, fără a impune restricţii de formă (Nu vin decât eu. Nu vine
nimeni altul decât eu. Ion nu o iubea decât pe Florica. Nu îşi spunea problemele decât
părinţilor. Lui Georgică nu îi plăcea decât la bunici.) sau propoziţii introduse prin
conjuncţii, relative pronominale sau adverbiale (Nu mi-a confirmat că se mută din oraş
decât că îşi ia concediu. Nu veţi rezolva situaţia decât dacă veţi apela la un specialist.
În aceste condiţii de muncă, nu rezistă decât cine are o sănătate de fier. Cu toţii nu

280
 citeau decât ce cărţi le recomandau profesorul de la clasă. Nu merge decât unde îl
trimit eu.).
Decât exceptiv, interpretat uneori, alături de numai, doar, exclusiv, ca adverb particulă
(Teodorescu 1971: 474; Nica 1988: 148) se deosebeşte de acestea pe baza unor particularităţi:
 Numai, doar, exclusiv reprezintă sinonime semantice ale lui decât.
● Din perspectiva sintactică, numai, doar, exclusiv apar numai în contexte în care verbul
are aspect pozitiv, spre deosebire de decât ce apare în construcţii negative1. Primele, în calitatea lor
de (semi)adverbe cu valoare restrictivă nu pot impune restricţia de caz acuzativ (*vine numai
tine, *caută exclusiv mine) şi nu admit lexicalizarea simultană a unei funcţii primare, de bază
(*vine altcineva doar ele).
 Numai, doar sunt (semi)adverbe restrictive care operează în plan lexical prin
semantica lor, în vreme ce decât operează în plan sintactic prin statutul său special, fiind generator
de construcţie sintactică restrictivă.
 În cazul lui decât exceptiv există mai multe sensuri relaţionale şi de aici mai multe
valori morfologice dificil de disociat2: prepoziţie cu acuzativul (Nu a strigat altcineva decât tine.),
adverb exceptiv (Iulia nu comunică decât cu Dorina. Nu spune decât ce este necesar.),
conjuncţie subordonatoare (Zilele acestea, nu fac altceva decât mă odihnesc.), sensuri relaţionale
oscilante şi când decât funcţionează ca lexem comparativ, opoziţional, cumulativ.
 Decât exceptiv apare în structuri care sintactic repetă o funcţie primară (exprimată
sau subînţeleasă), funcţie care transmite însă o informaţie semantico-referenţială diferită3. Cf. Nu îl
iubeşte pe Florini [compl. direct primar], decât pe Călinj [compl. direct exceptiv].; Nu îii credea pe
părinţii decât pe Mihaelaj. Pronumele personal dublant din ultimul enunţ îi are forma de masculin,
plural, fiind coreferenţial şi dublând exclusiv primul complement direct, primar, de bază (pe

1
În limba română veche, decât şi numai apăreau în distribuţie defectivă, în favoarea lui numai, însă în limba literară
actuală ele sunt folosite exclusiv în distribuţie complementară - Ciompec (1985: 189-199, 258). Numai se poate folosi în
context negativ, dar nu ca echivalent al lui decât, ci cu sensul ,,doar”, împlicând ideea de opoziţie, care, exprimată, se
realizează printr-o expansiune introdusă prin ci: n-a venit numai atunci (ci şi altădată) – LRC (1974 I: 289); Ciompec
(1985: 258, nota 70).
2
G. Gruiţă (1976: 85) consideră că un conectiv subordonator nu poate opera şi la nivel interpropoziţional, şi la nivel
intrapropoziţional, concluzionând că decât nu se comportă ca un conectiv subordonator, ci ca unul coordonator. În
acelaşi sens, vezi Draşoveanu (1968: 19-32). Privind interpretarea grupului decât + conectiv, Gabriela Pană
Dindelegan (2003: 196) asertează că este vorba despre o chestiune de ,,decizie“.
3
Aceeaşi situaţie apare şi la decât comparativ, ca comparativ: Oi trata pe mamai sa vitregă ca pe un câinej periculos.
Îii iubea pe copiii ca pe Dumnezeuj.

281
părinţi), în timp ce complementul direct exceptiv (decât pe Mihaela) are formă de singular,
feminin. Aceste particularităţi duc la concluzia că, în cadrul construcţiilor exceptive complexe, se
încadrează numai structurile care îl au pe decât în structură.
2.2. DECÂT – cumulativ funcţionează în structuri cu verbul regent afirmativ:
(a) la nivel intrapropoziţional ca element de relaţie (prepoziţie)1, impunând restricţie
de caz (anume, acuzativul) pronumelui pe care îl precedă: A mai venit şi altcineva
decât tine. Va comenta altcineva decât mine., iar, prin analogie, tuturor realizărilor
acestui tipar sintactic, chiar dacă forma cazuală nu este marcată distinct faţă de
nominativ (substantive, pronume, altele decât cele de persoana I şi a II-a singular,
numeralele utilizate pronominal): A mai venit şi altcineva decât Maria / decât acela /
decât al doilea.;
(b) la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie a unei propoziţii cumulative:
Făcea şi altceva decât dormea. A mai făcut şi altceva decât să doarmă.;
(c) la nivelurile intra- şi interpropoziţional ca adverb cumulativ2, însoţind părţi de
propoziţii, fără a impune resticţii de formă (I-am spus şi altcuiva decât ţie. Ca să
reuşeşti, îţi mai trebuie şi altceva decât curaj. Poţi deveni şi altceva decât medic. L-a
întâlnit şi altădată decât atunci.) sau propoziţii introduse prin conjuncţii, relative
pronominale sau adverbiale (Am aflat şi altceva decât că au plecat. A mai spus şi
altcuiva, decât cui trebuia. Am procedat şi altfel decât cum e permis.).
2.3. DECÂT – opozitiv funcţionează exclusiv în structuri de tip afirmativ:
(a) la nivel intrapropoziţional ca element de relaţie (prepoziţie), impunând restricţie
de caz (anume, acuzativul) pronumelui pe care îl precedă: Va veni altcineva decât tine.
Vrea să vorbească altcineva decât mine?, iar, prin analogie, tuturor realizărilor acestui
tipar sintactic, chiar dacă forma cazuală nu este marcată distinct faţă de nominativ
(substantive, pronume, altele decât cele de persoana I şi a II-a singular, numeralele
utilizate pronominal): A venit altcineva decât Maria / decât acela / decât al doilea.;
(b) la nivel interpropoziţional în calitate de conjuncţie a unei propoziţii opozitive:
Adeseori făcea altceva decât lucra. Adeseori făcea altceva decât să doarmă.;

1
Vezi şi ELR (2001: s.v. cumulativ, cumulativă); GALR (2005 II: 583-586).
2
Vezi şi GALR (2005 II: 581-586).
282
 (c) la nivelurile intra- şi interpropoziţional ca adverb opoziţional (/ opozitiv), însoţind
părţi de propoziţii, fără a impune resticţii de formă (I-am spus altcuiva decât ţie. Ca să
reuşeşti, îţi trebuie altceva decât curaj. Poţi deveni altceva decât medic. L-a întâlnit
altădată decât atunci.) sau propoziţii introduse prin conjuncţii, relative pronominale
sau adverbiale (Am aflat altceva decât că au plecat. A spus altcuiva, decât cui trebuia.
Am procedat altfel decât cum e permis.).

3. Caracterul circumstanţial vs necircumstanţial al construcţiilor exceptive, cumulative şi

opoziţionale complexe
În mod similar cu construcţiile comparative complexe (supra Cap. I: 1.2.12.), poziţiile sintactice
exceptive, cumulative şi opoziţionale complexe funcţionează diferenţiat, în funcţie de relaţiile
sintactico-semantice contractate: ca poziţii actanţiale / matriciale, când aparţin clasei de substituţie
a subiectului şi a complementelor (direct, secundar, indirect, prepoziţional, de agent); ca poziţie
predicativă matricială cerută de un centru verbal copulativ (numele predicativ); ca poziţii
circumstanţiale etc., valoarea exceptivă asociindu-se unor funcţii sintactice diferite. Prin această
coeziune semantico-sintactică, construcţia sintactică exceptivă nu exprimă exclusiv o funcţie
circumstanţială (cum se susţine în GALR 2005 II: 587-591), după cum construcţia comparativă nu
are, în orice context, valoare de complement (cum se afirmă în GALR 2005 II: 450-461).

4. Poziţii sintactice exceptive complexe

Inventariem următoarele poziţii sintactice exceptive complexe, având în vedere şi clasificarea
propusă de noi (Pomian 2006a: 75-80):
4.1. Subiectul exceptiv
De aici nu se văd decât copacii înfloriţi.
Nu vine decât Paul.
Nu se utilizează altceva decât lapte proaspăt.
Nu strig decât eu.
Aş vrea să nu câştigi decât tu.

283
 ...Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghirofilie în cel mai înalt grad şi că n-a
fost decât un pungaş venit în ţară ca să lege măgarul de gard (...) e că în
Septembrie (...) s-a derobat. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 343)
Nu ne rămâne decât să-l căutăm în cărţile pe care le-a scris. (Simion: 133)
Criticului literar nu-i rămâne decât să savureze ingenioasele ipoteze şi jocurile
imaginaţiei. (Simion: 234)
De aici până la acuzaţia de colaboraţionism nu-i decât un pas. (Simion: 172)
Tot ceea ce reprezinţi în planul fiinţării, cultură, morală, sensibilitate, inteligenţă, se
şterge şi nu rămâne decât privirea goală a plăcerii, egală cu cea a unui borfaş,
ucigaş, cretin, lichea, gorilă. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 71)

4.2. Numele predicativ exceptiv

Cu toţii nu erau decât uimiţi.
Fata nu era altcumva decât fericită.
Ion nu a devenit altceva decât un ingineraş oarecare.
Ei nu păreau altfel decât entuziasmaţi.0
Puterea nu e decât o stare, un rezultat... (...) Puterea nu e decât un element de
gradul al doilea, provine, decurge de la un altul. (...) Dreptul, aşadar, nu-i decât o
religie, un sistem de credinţe. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 309)
În 1947, voind să pară mai democratic decât era în realitate, G. Călinescu insistă
asupra rolului social al femeii moderne. (Simion: 233)
...satul tradiţional, satul lui Blaga (veşnicia...) nu este decât o fantasmă literară.
(Simion: 175)

4.3. Predicativul suplimentar exceptiv

Nu-i ştiam decât cârcotaşi.
Până acum nu te credeam decât un ratat.
Nu-l place decât serios.

4.4. Complementul predicativ al obiectului exceptiv

Nu poate fi numit om decât lichea.

284
 Nu l-au trimis ca ambasador decât ca observator.

4.5. Complementul direct exceptiv

La petrecere nu-i invită decât pe prieteni.
Nu a învăţat decât poezii.
La Praga nu am întâlnit decât oameni deosebiţi.
Nu-i ajută decât pe săraci.
Câteva zile la rând am intrat apoi în curtea ei, dar n-am găsit-o decât pe bunica, iar
odaia era încuiată. (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 70)
Nu mai voia decât un tren, repede de tot şi s-o întindă cu Lupeasca spre mult
iubitele lui baruri... (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: 343)

4.6. Complementul secundar exceptiv

Nu-i învăţa pe copii decât prostii.
Nu i-a examinat decât lecţia de zi.

4.7. Complementul indirect exceptiv

Nu-i vorbeşte nimănui decât mie.
Cred că nu i-a mărturisit decât mamei sale.
Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu ia-m făcut pe atunci
decât mamei... (M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 36)

4.8. Complementul prepoziţional exceptiv

Nu l-am întrebat decât despre problemele noastre.
Mircea nu s-a speriat de nimeni altcineva decât de mine.

4.9. Complementul de agent exceptiv

N-a fost îngrijit decât de părinţi.
N-am fost susţinut decât de director.
Referatul nu s-a citit de nimeni decât de profesori.
Veştile nu ne-au fost aduse decât de Alina.
285
4.10. Circumstanţialul de mod exceptiv
Nu am reuşit altfel decât în grup.
Nu miroase decât a trandafiri.
Nu vom câştiga decât aşa.
Nu l-am uimit decât într-o mică măsură.
Mama (...) nu-i urma sfatul decât în parte... (M. Preda, Cel mai iubit dintre
pământeni I: 44)

4.11. Circumstanţialul de loc exceptiv

Nu vreau să spun prin toate acestea că nu există iubire. Numai că ea nu e posibilă
decât dincolo şi dincoace de sex. (C. T. Popescu, Nobelul românesc: 71)
Nu vin cu voi la munte decât la mare.
Nu-mi place decât acasă.
Ei nu au vizitat-o decât la maternitate.
Nu l-am văzut decât în faţa maşinii.

4.12. Circumstanţialul de timp exceptiv

Nu se plimbau decât seara.
Nu ştiam că nu lucrează decât dimineaţa.
Copii nu-l ascultau întotdeauna decât uneori.
Nu vii azi decât poimâine?
Nu pleacă la restaurant decât după program.
Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristeţe posomorâtă, dar cu toate
puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. (M.
Preda, Cel mai iubit dintre pământeni I: 50)

4.13. Circumstanţialul de cauză exceptiv

Maria nu plângea decât de fericire.
Nu-l salutam decât din complezenţă.
Nu i-a invitat niciodată pe aceştia decât din obligaţie.
286
 Omul nu se plângea decât de durere.

4.14. Circumstanţialul de scop exceptiv

Nu vin pentru alta decât pentru a-l susţine moral.
În fiecare toamnă nu ne ajută la culesul porumbului decât la culesul strugurilor.
N-am plecat decât după nişte flori.
Nu s-au dus acolo decât la scăldat.

4.15. Circumstanţialul condiţional exceptiv

Nu vă sun decât în caz de reuşită.
Copiii nu vor înţelege decât explicându-le.
Nu-l voi căuta decât în caz de pericol.
Nu i se permite aşa ceva decât în funcţia de preşedinte.
«Nu suferim decât fiind depărtaţi de Dumnezeu, dar suferinţa aceasta ne apropie
de Dumnezeu.» (N. Steinhardt, Jrnalul fericirii: 268) (propoziţie condiţională
nonfinită)

4.16. Circumstanţialul instrumental exceptiv

Nu a reuşit decât datorită efortului continuu.
Nu l-am văzut cântând decât din fluier.
Nu a fost premiat decât graţie profesorilor.
Nu şi-a luat apartamentul decât din bani cinstiţi.

4.17. Circumstanţialul sociativ exceptiv

Ei nu se joacă decât cu jucării scumpe.
Nu m-aş duce la Sinaia cu alţii decât cu voi.
Profesorul acesta nu lucrează decât cu elevii premianţi.
Ei nu se simt bine decât laolaltă cu ceilalţi colegi.

4.18. Circumstanţialul de relaţie exceptiv

Nu era bun decât la fizică.
287
 Nu ştiam că această clasă nu stă bine decât sub raport numeric.
Călin nu era interesat decât în a pescui.
Nu s-a pronunţat decât asupra unor probleme.

5. Poziţii sintactice cumulative complexe

Exemplificăm, aici, poziţiile sintactice care dobândesc în structuri complexe cu decât semnificaţie
cumulativă. Glisarea de la semnificaţia opoziţională la cea cumulativă (adiţională) se realizează, de
regulă, prin simpla inserare în structura opoziţională a catalizatorului semantic şi, cu varianta
(pleonastică, dar admisă de normele literare) mai... şi.
5.1. Subiectul cumulativ
Au mai luat şi alţii cuvântul decât mine.
Vinovat e şi altul decât Alfred.
Şi altă formaţie decât Holograf s-ar putea să fie invitată cu acest prilej.
La concurs s-a prezentat şi un altul1 decât băieţii înscrişi.

5.2. Atributul cumulativ

Îl ajută şi din alte motive decât personale.
Prefera şi alte lecturi decât pe care i le recomandase profesorul. (realizare
propoziţională)
Preferă şi compania oamenilor tăcuţi decât vorbăreţi.
Venise şi cu alte cântece decât cunoscute.
Atributul cumulativ se realizează adjectival, ca o structură sintactică redusă. Cel
mai adesea decât este urmat de un pronume posesiv sau demonstrativ care impune
schimbarea rolurilor şi, implicit a interpretării. Supunem examinării exemplul
Preferă şi compania oamenilor tăcuţi decât vorbăreţi.:
(construcţia cu atribut adjectival cumulativ) Preferă şi compania oamenilor [ASG -
regentul cumulatului] tăcuţi [atribut (Cl)] decât vorbăreţi [atribut opoziţional (Cln)].
vs

1
Pentru articularea nedefinită a pronumelui altul / alta (aşa-numitele „articulări ciudate”), a se consulta Gruiţă (2006:
205-209).
288
 (structura completă şi recomandabilă, cu schimbarea rolurilor şi, implicit, a
interpretării) Preferă [regentul cumulatului, dar şi al cumulantului] compania [c.d.
(C)] oamenilor tăcuţi decât a [c.d. cumulativ (Cln)] celor vorbăreţi.
Această înterpretare se impune în condiţiile recunoaşterii statutului pronominal al
lui a1. Celor şi vorbăreţi funcţionează ca determinanţi de tip adjectival ai lui a.

5.3. Numele predicativ cumulativ

Înainte de a se muta aici, Dan fusese şi altceva decât ospătar.
Sunt sigur că vei ajunge şi altceva decât un simplu funcţionar public.
Fericirea înseamnă şi altceva decât bunăstare.
(pop.) Marius se ţine2 şi altceva cu Diana decât amic.
Viaţa trebuie să fie şi altceva decât muncă, stres şi amărăciune!

5.4. Predicativul suplimentar cumulativ

În viitorul proxim, îl văd şi un bun lider decât un simplu funcţionar.
L-a făcut şi altcumva decât incult.
Mi-o imaginam pe Andreea şi altfel decât aşteptându-te nerăbdătoare după câte i-ai
făcut. (realizare propoziţională)
Preoţii sunt priviţi şi altfel decât (ca) oameni care practică orice altă meserie. (se observă că
subiectul cumulativ este nearticulat definit; prin ataşarea determinării definite, construcţia devine
comparativă, adverbul admiţând combinarea cu mărci ale grădării: Preoţii sunt priviţi altfel decât
oamenii care practică orice altă meserie. =.Preoţii sunt priviţi mai altfel decât oamenii care
practică orice altă meserie simpli.; oricum, limita dintre aceste valori nu se poate trasa cu
exactitate, sensurile interferând, suprapunându-se)

5.5. Complementul direct cumulativ

1
În asemenea contexte, GALR (2005 I: 234-236) îl interpretează pe a ca pronume demonstrativ semiindependent,
deoarece prezintă trăsături semantice de individualizare, comune cu ale pronumelui demonstrativ, respectiv actualizarea
sa depinde de existenţa în structură a unui determinant obligatoriu, posesiv sau nominal în genitiv. În opinia noastră,
calificativul semiindependent (propusă de Manoliu 1968: 91) nu este cel mai potrivit, deoarece „(...) nu are înţeles
sintactic: el poate fi Tr [termen regent – n.n.] şi atunci este total nedependent, sau poate fi Ts [termen subordonat – n.n.]
şi atunci este total dependent.” - Draşoveanu (1997: 103). Vezi şi Neamţu (2000, 2003).
2
Pentru inventarul de verbe copulative, a se vedea GALR (2005 I: 280-283).
289
 L-aş susţine şi pe altul decât pe Petre.
Mi-a cerut şi altceva decât să completez fişele. (realizare propoziţională)
Unii turişti au vizitat şi alte locuri decât obiectivele din program.

5.6. Complementul secundar cumulativ

Îi voi sfătui şi altceva decât să înveţe toată ziua. (realizare propoziţională)
Laurenţiu ne învaţă şi alte lucruri decât să evităm fumatul. (realizare propoziţională)
Dl I.P. ne preda şi altceva decât fizică.

5.7. Complementul indirect cumulativ

Le-a oferit ajutor şi altora decât celor la care ne aşteptam.
Spune-ţi problemele şi altcuiva decât mie.
Dirigintele dăduse premii speciale şi altora decât celor care învăţau foarte bine.

5.8. Complementul prepoziţional cumulativ

Se bazează şi pe altcineva decât pe părinţi.
Ar trebui să apelezi şi la altcineva decât la mine.
Rezolvarea situaţiei constă şi în căutarea de soluţii decât în văicăreli.
Era preocupat şi de alte probleme decât de mersul în excursie.

5.9. Complementul de agent cumulativ

Secretul a mai fost dezvăluit şi de altcineva decât (de către) tine.
Fiind chestionat şi de poliţişti decât de diriginte, băiatul era foarte speriat.
Compania era condusă şi de altă persoană decât cea din acte.
Discuţiile fuseseră reluate şi de alţii decât de cine ne aşteptam. (realizare
propoziţională)

5.10. Cirumstanţialul de mod cumulativ

I se adresase şi altfel decât (cum) o făcea de obicei. (realizare propoziţională)
Mi-a vorbit şi altfel decât din ură.

290
 De această dată, Paul îi vorbise şi în alt fel decât (cum) obişnuia. (realizare
propoziţională)
Se ştie exprima şi altcumva decât literar.

5.11. Circumstanţialul de loc cumulativ

Adrian mai plecase şi altundeva decât unde ştiam noi. (realizare propoziţională)
Ne întâlneam frecvent şi în alte locuri decât la restaurant.
Sunt sigur că îl va duce şi în alte locuri decât (în) cele pe care le cunoştea.

5.12. Circumstanţialul de timp cumulativ

Vom demara asemenea acţiuni şi în alte luni decât în septembrie.
Venea pe la ţară şi cu alte ocazii decât când era în concediu. (realizare
propoziţională)
Şi în alt moment al zilei decât seara poţi să treci pe la noi.

5.13. Circumstanţialul de cauză cumulativ

Se apucase de sport şi din alte cauze decât din plăcere.
Şi din alt motiv decât de frică fugise de acasă.
Îi ajută şi din alte motive decât din motive personale.
Ţineam la ea şi din alte motive decât pentru că era frumoasă.

5.14. Circumstanţialul de scop cumulativ

Din câte ştiu, pornise şi cu alt scop decât la vânătoare.
Veniseră şi cu alte intenţii decât ca să-l discrediteze. (realizare propoziţională)

5.15. Circumstanţialul condiţional cumulativ

Caută-l şi cu alte ocazii decât în caz de nevoie.
L-ai putea ajuta şi altcumva decât strigând la el. (realizare propoziţională)

5.16. Circumstanţialul instrumental cumulativ

Se antrenase şi altcumva decât trăgând de fiare. (realizare propoziţională)
291
 Sunt convins că şi în alt fel decât prin ceartă v-aţi putea clarifica problemele.
De această dată, Maria a cântat şi la un alt instrument decât la pian.
Se vindecase rapid şi prin integrare socială decât prin terapii medicale.

5.17. Circumstanţialul sociativ cumulativ

Colaborarea s-a realizat şi cu alţi parteneri decât cu cei cunoscuţi.
Se distra adeseori şi cu alte persoane decât cu prietenii.
Prefer să îmi rezolv problemele şi cu alţii decât cu apropiaţii.

5.18. Circumstanţialul de relaţie cumulativ

Şi-a exprimat părerea şi cu privire la alţii decât (cu privire la) propriii copii.
Este versat şi în a pune în practică decât în a teoretiza. (realizare propoziţională)
Îl ştiam expert şi în altceva decât în domeniul panificaţiei.
Lucian lucra şi în alt domeniu decât (în) domeniul finanţelor.

5.19. Complementul predicativ al obiectului cumulativ

Apropiaţii îi spun şi altcumva decât Ioan.
Copilul va fi botezat şi altcumva decât George.
Când eram copil, mi se zicea şi altfel decât cum mi se spune acum. (realizare
propoziţională)

6. Poziţii sintactice opoziţionale complexe

Inventariem următoarele poziţii sintactice opoziţionale complexe:
Relaţia semantico-sintactică opoziţională se manifestă la majoritatea poziţiilor sintactice, acestea
dobândind suplimentar trăsătura [+ Opoziţie]. O particularitate a construcţiilor opoziţionale cu
decât este aceea că a doua realizare sintactică (precedată de decât), când este construită cu acelaşi
conectiv precum poziţia opozată, permite nelixalizarea conectivului. Compară: A revenit la altă
dată decât la data stabilită. vs A revenit la altă dată decât [Ø] data stabilită. Similar, conectivul
interpropoziţional poate fi omis în anumite condiţii: Vorbise altfel decât cum mă aşteptasem. vs

292
Vorbise altfel decât [Ø] mă aşteptasem. Inventariem următoarele poziţii sintactice, realizabile atât
intrapropoziţional, cât şi propoziţional:

6.1. Subiectul opoziţional

Subiectul opoziţional reprezintă un tipar sintactic special. Complexitatea se datorează
ambiguităţii, opacităţii structurii, determinată de coeziunea sintactică specială exprimată prin mărci
de actanţă, precum restricţia de caz impusă de lexemul decât (opoziţional, dar similar şi cel
comparativ, respectiv cumulativ) sau de lexemele comparative ca, cât pronumelor personale: A fost
premiat altul decât mine / tine (*decât eu / tu). A sosit o altă persoană înaltă cât mine (*cât eu /
tu). În exemplul dat, corespondentul frastic (interpropoziţional) al poziţiei opoziţionale este o
subiectivă opoziţională: Au luat alţii cuvântul decât cine ne aşteptam., fapt ce susţine, într-o
oarecare măsură, interpretarea poziţiei opoziţionale intrapropoziţionale (decât colegii) ca subiect
opoziţional. Un alt argument îl reprezintă modul de realizare a celorlalte poziţii sintactice
opoziţionale (complemente, circumstanţiale etc.) de acest tip, care repetă formal şi funcţional
poziţia de bază. Similar se argumentază şi poziţia sintactică de subiect comparativ / cumulativ /
exceptiv.
Au luat alţii cuvântul decât mine.
O altă generaţie de tineri, decât aceea pe care o înfăţişez eu în Timpul trăirii,
timpul mărturisirii, se agită. (Simion: 185)
Un alt reprezentant al companiei decât managerul a condus şedinţa de ieri.

6.2. Atributul opoziţional

Îl ajută din alte motive decât personale.
Preferă compania oamenilor tăcuţi decât vorbăreţi.
Nu-l înţeleg cum de un om ca el agreează literatura veche decât contemporană.
Atributul opoziţional se realizează adjectival, ca o structură sintactică redusă. Cel
mai adesea decât este urmat de un pronume posesiv sau demonstrativ care impune
schimbarea rolurilor şi, implicit a interpretării. Supunem examinării exemplele de
mai sus:

293
 1. (construcţia cu atribut adjectival opoziţional) Nu-l înţeleg cum de un om ca el
agreează literatura [c.d. – regentul opozatului] veche [atribut (O)] decât
contemporană [atribut opoziţional (On)].
vs
(structura completă şi recomandabilă, cu schimbarea rolurilor şi, implicit, a
interpretării) Nu-l înţeleg cum de un om ca el agreează [regentul opozatului, dar şi al
opozantului] literatura [c.d. (O)] veche decât cea [c.d. opoziţional (On)]
contemporană.
Se observă că literatura, regentul atributului opozat, preia rolul de opozat, iar
pronumele (semiindependent) cea ocupă poziţia de opozant (On).
2. (construcţia cu atribut adjectival opoziţional) Preferă compania oamenilor
[ASG - regentul opozatului] tăcuţi [atribut (O)] decât vorbăreţi [atribut opoziţonal
(On)].
vs
(structura completă şi recomandabilă, cu schimbarea rolurilor şi, implicit, a
interpretării) Preferă [regentul opozatului, dar şi al opozantului] compania [c.d.
(O)] oamenilor tăcuţi decât a [c.d. opoziţional (On)] celor vorbăreţi.
Spre deosebire de exemplul de la 1., raportul opoziţional se deplasează şi mai
departe, în condiţiile recunoaşterii statutului pronominal al lui a1. Celor şi vorbăreţi
funcţionează ca determinanţi de tip adjectival ai lui a.

6.3. Numele predicativ opoziţional

Ajungând altceva decât ce şi-a dorit, era nemulţumit. (realizare propoziţională))
Vinovatul este altul decât cel care crezi.
Mihnea pare altcumva decât fericit.

6.4. Predicativul suplimentar opoziţional

1
În asemenea contexte, GALR (2005 I: 234-236) îl interpretează pe a ca pronume demonstrativ semiindependent,
deoarece prezintă trăsături semantice de individualizare, comune cu ale pronumelui demonstrativ, respectiv actualizarea
sa depinde de existenţa în structură a unui determinant obligatoriu, posesiv sau nominal în genitiv. În opinia noastră,
calificativul semiindependent (propusă de Manoliu 1968: 91) nu este cel mai potrivit, deoarece „(...) nu are înţeles
sintactic: el poate fi Tr [termen regent – n.n.] şi atunci este total nedependent, sau poate fi Ts [termen subordonat – n.n.]
şi atunci este total dependent.” - Draşoveanu (1997: 103). Vezi şi Neamţu (2000, 2003).
294
 O ştiam altceva decât profesoară.
Pantalonii îi vreau altfel decât evazaţi.
Preoţii sunt priviţi altfel decât (ca) oameni care practică orice altă meserie. (se
observă că predicativul suplimentar opoziţional este nearticulat definit; prin ataşarea determinării
definite, construcţia devine comparativă, adverbul admiţând combinarea cu mărci ale grădării:
Preoţii sunt priviţi altfel decât oamenii care practică orice altă meserie. = Preoţii sunt priviţi mai
altfel decât oamenii care practică orice altă meserie simpli.; oricum, limita dintre aceste valori
nu se poate trasa cu exactitate, sensurile interferând, suprapunându-se)

6.5. Complementul predicativ al obiectului opoziţional

Apropiaţii îi spun altcumva decât Ioan.
Copilul va fi botezat altcumva decât George.
Când eram copil, mi se zicea altfel decât cum mi se spune acum. (realizare
propoziţională)

6.6. Complementul direct opoziţional

Iată doi bărbaţi care au în comun altceva decât orgasmul atotstăpânitor. (C. T.
Popescu, Nobelul românesc: 71)
Prefer să citesc decât să mă plimb.
Ia-ţi o altă rochie decât pe cea din vitrină. (deşi inanimat, al doilea complement
direct, cel opoziţional, permite lexicalizarea morfemului pe)

6.7. Complementul secundar opoziţional

Îi voi sfătui altceva decât să înveţe toată ziua. (realizare propoziţională)
Laurenţiu ne învăţa alte lucruri decât ce trebuia. (realizare propoziţională)
Dl I.P. ne preda altceva decât fizică.

6.8. Complementul indirect opoziţional

Le-a oferit ajutor altora decât celor la care ne aşteptam.
Spune-ţi problemele altcuiva decât mie.
Prefer să le dau ajutor altora decât acestor netrebnici.
295
6.9. Complementul prepoziţional opoziţional
Se bazează pe alţii decât pe părinţi.
Apelează la altcineva decât la mine.
Rezolvarea situaţiei constă în altceva decât în văicăreli.
Era preocupat de alte probleme decât de mersul în excursie.

6.10. Complementul de agent opoziţional

Secretul a fost dezvăluit de altcineva decât de mine.
Fiind chestionat de altcineva decât de diriginte, băiatul nu a vrut să vorbească.
Compania era condusă de altă persoană decât de către cea din acte.
Discuţiile fuseseră reluate de altcineva decât de cine ne aşteptam. (realizare
propoziţională)

6.11. Circumstanţialul de mod opoziţional

I se adresase altfel decât (cum) credeam că o va face. (realizare propoziţională)
Mi-a vorbit altfel decât din ură.
I-ai vorbit în alt fel decât (cum) mă aşteptam. (realizare propoziţională)
Se ştie exprima oricum altcumva decât literar.

6.12. Circumstanţialul de loc opoziţional

Adrian plecase altundeva decât unde ştiam noi. (realizare propoziţională)
M-am simţit, totuşi, altfel decât acasă.
Ne-am întâlnit în alt loc decât la restaurant.
Îl va duce în alte locuri decât cele foarte aglomerate.

6.13. Circumstanţialul de timp opoziţional

Vom demara acţiunea în altă zi decât în ziua stabilită.
Pornise la altă oră decât (când) se anunţase. (realizare propoziţională)
Remus a revenit altcândva decât la data fixată.
În alt moment al zilei decât seara pot să trec pe la voi.
296
6.14. Circumstanţialul de cauză opoziţional
Urlase nu de alta decât de bucurie.
Se apucase de sport din altă cauză decât din plăcere.
Din alt motiv decât de frică fugise de acasă.
Îi ajută din alte motive decât din motive personale.

6.15. Circumstanţialul de scop opoziţional

Din câte ştiu, pornise cu alt scop decât la vânătoare.
Veniseră cu alt motiv decât să-l discrediteze. (realizare propoziţională)

6.16. Circumstanţialul condiţional opoziţional

Spre surprinderea noastră, reacţionaseră altfel decât în caz de pericol.
L-ai putea ajuta altcumva decât strigând la el. (realizare propoziţională)
Procedase altfel decât în condiţii de urgenţă.

6.17. Circumstanţialul instrumental opoziţional

Se antrenase altcumva decât trăgând de fiare. (realizare propoziţională)
În alt fel decât prin ceartă ar trebui să vă rezolvaţi problemele.
De această dată, Maria a cântat la un alt instrument decât la pian.
Se vindecase rapid prin integrare socială decât prin terapii medicale.

6.18. Circumstanţialul sociativ opoziţional

Colaborarea s-a realizat cu alţi parteneri decât cu cei cunoscuţi.
Se distra adeseori cu alte persoane decât cu prietenii.
Prefer să îmi rezolv problemele cu alţii decât cu apropiaţii.

6.19. Circumstanţialul de relaţie opoziţional

Şi-a exprimat părerea cu privire la alţii decât (cu privire la) propriii copii.
Este versat în a pune în practică decât în a teoretiza. (realizare propoziţională)
Îl ştiam expert în altceva decât în domeniul panificaţiei.
297
 Lucian lucra în alt domeniu decât (în) domeniul finanţelor.

7. Concluzii
7.1. Lexemele comparative ca (şi), decât, dar şi cât, precum (şi), respectiv decât cu valoare
exceptivă, cumulativă şi opoziţională au capacitatea de a augmenta majoritatea poziţiilor
sintactice cunoscute (subiect, nume predicativ, atribut, apoziţie, predicativ suplimentar,
complement, circumstanţial) prin adiţionarea unui sens lexico-gramatical suplimentar: [+
Comparaţie], [+ Excepţie], [+ Cumul], [+ Opoziţie].
7.2. Vorbim astfel de funcţii / poziţii sintactice comparative, exceptive, cumulative şi
opoziţionale, precum: complement direct comparativ, circumstanţial de loc exceptiv, circumstanţial
de mod opoziţional, nume predicativ cumulativ etc.
7.3. Formele ca şi decât au statut semantico-gramatical oscilant, polifuncţional, cumulant
(prepoziţii, adverbe (relaţionale), chiar conjuncţie în cazul lui decât), de unde şi complexitatea
construcţiilor pe care le generează. Construcţiile gramaticale în discuţie se caracterizează prin
particularitatea că poziţiile sintactice precedate de lexemele ca şi decât (comparantul, exceptantul,
cumulantul, opozantul) se construiesc simetric din punct de vedere formal cu termenul de referinţă
(comparatul, exceptatul, cumulatul, opozatul), dar dobândesc o marcă semantică suplimentară, fără
a intra în clasa de substituţie a complementului comparativ sau a circumstanţialelor de excepţie,
cumulativ ori opoziţional.
7.4. În unele contexte, valorile lui decât interferează, iar disocierea valorii dominante se realizează
prin analiza termenului de referinţă, a semnalizatorilor semantici, a aspectului pozitiv sau negativ al
verbului.
7.5. Relaţia de subordonare este una de dependenţă complexă, în care comparatul, exceptatul,
cumulatul sau opozatul deţine rolul de mediator, de catalizator al subordonării. În construcţiile
comparative, rol de mediator are şi adjectivul sau adverbul (explicat sau subînţeles) implicat în
structură.

298
 CONCLUZII

CUVINTE-CHEIE:
construcţie sintactică complexă, construcţie (pseudo)absolută, construcţie relativă infinitivală,
propoziţie nonfinită, nonfinit, infinitiv, gerunziu, participiu, comparativ, exceptiv, cumulativ,
opoziţional, adverbializator, relativizator

1. Prin construcţie sintactică complexă înţelegem un grup de cuvinte ai cărui componenţi

(minimum doi) se organizează sub forma unui tipar sintactic pe baza unor constrângeri şi
coeziuni semantice, lexicale, gramaticale, enunţiative (referenţiale) de tip special. Coeziunile de
tip special au cauze morfologice, semantice, sintactice şi enunţiative.

299
 2. Construcţia sintactică complexă este, în general, rezultat al opacizării şi are o structură
dezvoltată, deoarece acumulează semnificaţii lexico-gramaticale multiple, iar accepţiile gramaticale
ale calificativelor complex şi dezvoltat sunt multiple, fără o determinare exactă. Nota comună o
constituie faptul ca aceste calificative se asociază unor structuri sintactice care în ansamblu
funcţionează unitar din perspective diverse (semantic / sintactic / enunţiativ), iar componenţii se
organizează pe baza unor restricţii specifice sau de tip special. Prin calificativul complex avem în
vedere, aici, atât sensul etimologic: „format din mai multe părţi” (< fr. complexe < lat. complexus,
participiul trecut al lui complecti „a îmbrăţişa, a cuprinde, a înconjura” < com- „cu” + plectere „a
împleti”), cât şi sensul de „greu de analizat”.
3. Cu acest din urmă sens, complexitatea construcţiile sintactice care constituie obiectul prezentei
lucrări trimite la factori diverşi, precum:
a. ambiguităţile structurale şi funcţionale (interpretările litigioase) datorate istoriei lor
derivative (modului de producere, momentului apariţiei în limbă, echivalenţele semantico-
sintactice);
b. opacitatea morfosintactică datorată deplasării de constituenţi şi amalgamării grupurilor;
c. dimensiunea pragmatică, prin efectele diverselor componente ale contextului asupra
producerii şi receptării respectivelor construcţii, sub aspectul structurii şi al semnificaţiilor acestora.
4. Construcţiile sintactice complexe care constituie obiectul de studiu al prezentei cercetări se
clasifică după cum urmează:
A. Construcţii sintactice de natură exclusiv verbală:
(1) Construcţiile pseudoabsolute şi absolute;
(2) Construcţiile relative infinitivale.
B. Construcţii sintactice de natură nominală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială,
interjecţională cu decât şi ca:
(1) Construcţiile comparative cu decât şi ca;
(2) Construcţiile exceptive, cumulative şi opoziţionale cu decât.
5. Construcţia infinitivală pseudoabsolută este propoziţia subordonată circumstanţială, izolată
sau izolabilă fonetic şi grafic, cu libertate de topică, introdusă printr-un adverbializator, având pe
poziţia de predicat un verb la modul infinitiv cu posibilităţi combinatorii foarte largi, inclusiv un
subiect propriu, referenţial sau coreferenţial în raport cu cel al verbului regent. Construcţia cu
centru verbal infinitival este pseudoabsolută, deoarece grupul verbal infinitival este integrat
300
sintactic prin intermediul adverbializatorilor, spre deosebire de construcţiile gerunziale şi
participiale relate prin aderenţă, operatorul subordonării fiind nul (zero). Tiparul sintactic al
construcţiei infinitivale pseudoabsolute este:
[ # Adverbializator + Inf. + Subiect (al inf.) + Determinanţi (ai inf.) #]
Exemple: Înainte de a se ivi curcubeul, o furtună cumplită a devastat întregul cătun.
Profesorii au stabilit anumite sarcini, spre a se încuraja spiritul de competiţie al tuturor.
6. Construcţia gerunzială absolută este propoziţia subordonată circumstanţială, izolată sau
izolabilă fonetic şi grafic, cu libertate de topică, subordonată prin aderenţă, având pe poziţia de
predicat un verb la modul gerunziu cu posibilităţi combinatorii foarte largi, inclusiv un subiect
propriu, referenţial sau coreferenţial în raport cu cel al verbului regent. Tiparul sintactic al
construcţiei gerunziale absolute:
[ # (Catalizator tematic) + Gerunziu + Subiect (al ger.) + Determinanţi (ai ger.) # ]
Exemple: Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân. (I. Creangă) Chiar
traducându-se acest tratat atât de cunoscut în Occident, mulţi tot nu vor înţelege enigmele
comunismului.
7. Construcţia participială absolută este propoziţia subordonată circumstanţială, izolată
fonetic şi grafic, cu libertate de topică, subordonată prin aderenţă, având pe poziţia de predicat un
verb la modul participiu cu disponibilităţi combinatorii largi, inclusiv un subiect propriu, referenţial
sau coreferenţial în raport cu cel al verbului regent. Tiparul sintactic al construcţiei participiale
absolute:
[# (Catalizator tematic) + Participiu + Subiect (al part.) + Determinanţi (ai part.) # ]
Exemple: Plecaţi în tabără, copiii se simţeau foarte bine. În aceste circumstanţe, chiar
susţinută pledoaria, tot s-a continuat ancheta.
8. O opoziţie operantă în teoria şi practica analizei gramaticale devine propoziţie finită vs
propoziţie nonfinită, instituindu-se următoarea ierarhie sintactică:
Propoziţie finită
↑
Propoziţie nonfinită
↑
Parte de propoziţie

301
 9. Grupul verbal organizat în jurul unui infinitiv se relaţionează de restul enunţului prin
intermediul proclizei infinitivale a precedate de prepoziţiei sau locuţiune prepoziţională: De
această dată, spre a nu se plictisi niciunul, bunicii le-au spus poveşti. Înainte de a sosi trenul,
copiii erau nerăbdători. Băiatul a fost exmatriculat, pentru a-şi fi motivat absenţele în catalog,
timp de trei zile., încât construcţia infinitivală, circumstanţială sau completivă, nu are caracter
absolut, ci pseudoabsolut, diferenţiindu-se de structurile cu centru verbal gerunzial şi participial.
Caracterul izolat nu se suprapune caracterului absolut, cum se consideră în majoritatea gramaticilor.
Metastructura terminologică de construcţie infinitivală pseudoabsolută rămâne convenabilă, utilă
în sintaxa limbii române în măsura în care operăm şi cu conceptul de construcţie relativă
infinitivală.
10. Dependenţa construcţiilor (i.e. propoziţiile subordonate circumstanţiale nonfinite) de
propoziţia matrice se manifestă joncţional, ca şi în cazul subordonatelor finite, când centrul verbal
este infinitivul (prin locuţiuni conjucţionale sau, rareori, exclusiv prin a – aşa-numiţii
adverbializatori), respectiv prin aderenţă, adică prin subordonarea tipic circumstanţială,
nemarcată (operatorul relaţiei fiind zero) în cazul construcţiilor gerunziale şi participiale.
11. Subiectul construcţiei (pseudo)absolute se combină cu forma verbală nonfinită (anume, cu
infinitivul şi gerunziul) în absenţa flectivului de acord verbal (de număr şi persoană), unidirecţional,
prin recţiune, verbul-predicat impunându-i nominalului-subiect cazul nominativ,
12. Participiul absolut selectează un subiect cu care se acordă în gen, număr şi caz, ca o
particularitate cu totul specială pentru limba română: Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-
mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. (M.
Preda). Acordul verbului cu subiectul în gen, număr şi caz slăbeşte semnificativ calitatea de verb a
participiului, dar nu o anulează. (cf. şi construcţiile pasive). Relaţie dintre predicatul exprimat prin
participiu absolut şi propriul subiect este de interdependenţă, manifestată prin constrângeri
bilaterale: pe de o parte, impunerea cazului nominativ dinspre forma verbală participială spre
nominalul-subiect şi, pe de altă parte, impunerea de nominalul-subiect a acordului verbal în gen,
număr şi caz. Acomodarea în caz este evidentă, atâta timp cât predicatul exprimat prin participiu nu
poate apărea la forma de genitiv-dativ: *Odată plecate [G.D.] copila [N.Ac.], am rămas singur.
Prin combinarea cu un subiect propriu şi prin păstrarea disponibilităţilor combinatorii ale verbului
prototipic, participiul are capacitatea de a realiza o proiecţie propoziţională.

302
 13. Cum sensul etimologic al calificativului absolut (< fr. absolu < lat. absolutus < absolvĕre „a
dezlega, a elibera”) este acela de „independent de orice condiţii sau relaţii”, care se sustrage unei
relaţii sintactice cunoscute, îl menţinem exclusiv în virtutea tradiţiei care l-a impus, însă cu
amendamente. Construcţia absolută şi subiectul absolut se relaţionează atât logico-semantic, cât şi
gramatical, chiar şi atunci când conectivele interpropoziţionale lipsesc (la structurile gerunziale şi
participiale), respectiv în absenţa flectivului de acord gramatical (în sintagma subiect - predicat
gerunzial, respectiv subiect - predicat infinitival). Structurile gramaticale în discuţie nu pot
funcţiona în afara unei relaţii. La nivel interpropoziţional, când relaţia de dependenţă nu este
marcată în planul expresiei (anume, la construcţiile absolute gerunziale şi participiale),
subordonarea se realizează prin aderenţă. Acelaşi tip de dependenţă se regăseşte în cazul
adverbelor, iar similitudinea construcţiilor în discuţie cu adverbul este dată şi de semnificaţia
circumstanţială pe care o exprimă ambele structuri (adverbul, respectiv construcţia absolută).
Aşadar, metatermenul absolut vizează exclusiv nivelul interpropoziţional şi se referă la tipul de
subordonare al construcţiilor gerunziale şi participiale izolate sau izolabile, înzestrate cu
semnificaţie circumstanţială, concetul putând fi extins şi aplicat şi la construcţiile gerunziale
necircumstanţiale. În privinţa subiectului, acesta nu este, în niciun context, absolut, relaţia sa cu
verbul nepersonal fiind întotdeauna marcată, fie exclusiv prin forma de nominativ în combinaţie cu
infinitivul sau cu gerunziul, fie prin forma de nominativ şi acordul verbal cu participiul.
14. Toate construcţiile absolute şi pseudoabsolute se comportă similar propoziţiilor subordonate
care, la rândul lor, nu deţin autonomie enunţiativă. GV absolut sau pseudoabsolut complex, izolat
sau izolabil de restul enunţului, este un component nematricial, suprimabil, care apare contextual,
nefiind cerut de semantica şi sintaxa verbului, pentru că exprimă diverse circumstanţe. Fac excepţie
unele circumstanţiale infinitivale aflate, în raport cu propoziţa regentă, în postpoziţie (cf. temporala,
finala, modala).
15. Valorile circumstanţiale pe care le pot exprima formele verbale nonfinite diferă cantitativ de la
un mod la altul şi, în multe situaţii, interferează. Dezambiguizarea se face contextual, în funcţie de
modul verbului regent, de semnalizatorii tematici şi adverbele corelative. Absenţa elementelor
subordonatoare standard, explicite care să precizeze clar tipul circumstanţei exprimate de
construcţia absolută gerunzială şi participială conduce la complexitatea analizei semantice a acestor
construcţii sau, mai precis, la indeterminarea semantică, astfel încât semnificaţia cauzală,
temporală, concesivă etc. trebuie să fie stabilită individual pentru fiecare construcţie. Caracterul
303
circumstanţei exprimate se poate, aşadar, diferenţia contextual, prin deictice temporale identificate
în propoziţia regentă, deictice combinate adeseori (morfemele timpului verbal, clitice adverbiale)
sau prin prezenţa, în enunţ, a unor semnalizatori ai raportului logic care este sau se vrea exprimat.
Semnalizatorii semnificaţiei circumstanţiale pot fi, în română, de două tipuri: 1. ocurenţi în
structura complexă absolută sau 2. exprimaţi în propoziţia matrice. În prima situaţie, în interiorul
construcţiei verbale nonfinite, se identifică adverbe purtătoare de semnificaţii similare circumstanţei
exprimate, anume adverbe cu rol de nuanţare (exemple: doar, numai, eventual, (reg.) batâr, (reg.)
barem pentru valoarea condiţională; chiar (şi) pentru valoarea concesivă; odată, îndată pentru
valoarea temporală; astfel pentru valoarea consecutivă). Alteori, elementele subordonatoare sunt
suplinite semantic de semnalizatori / catalizatori tematici ocurenţi în propoziţia matrice, aceştia
antrenând moduri şi timpuri verbale, respectiv adverbe anaforice sau corelative precum: şi, tot,
totuşi, atunci, astfel etc. Pe lângă rolul de a cataliza procesul de tematizare, adică de a asigura
progresia informaţională de la informaţia veche (temă / topic) către informaţia nouă (remă / focus)
şi pe lângă rolul de a semnal(iz)a acest proces, din perspectiva decodificării (cum s-a văzut în cazul
adverbelor de nuanţare), elementele de expresie respective îşi păstrează funcţia lor specifică
sintactico-semantică şi chiar enunţiativă în cazul verbelor.
16. Infinitivul, ca centru al unei construcţii verbale circumstanţiale (pseudoabsolute), exprimă
următoarele (12) sensuri: de timp, de mod, de scop, concesiv, opoziţional, de excepţie,
cumulativ, condiţional, consecutiv, de cauză, instrumental, de relaţie. Gerunziul exprimă
următoarele (10) sensuri circumstanţiale: de timp, de cauză, condiţional, concesiv, modal,
instrumental, consecutiv, de scop, de relaţie, cumulativ. Participiul exprimă următoarele (4)
sensuri circumstanţiale: de timp, de cauză, concesiv, condiţional.
17. Procliza infinitivală a caracterizează prin ambiguitate structurală, datorită statutului său
cumulant, de formant al modului infinitiv, pe de o parte, şi de element subordonator, singur ori
împreună cu o prepoziţie / locuţiune prepoziţională, pe de altă parte. Altfel spus, a cumulează două
funcţii: o funcţie morfologică, realizată intrainfinitival, ca morfem liber, respectiv o funcţie
sintactică, realizată extrainfinitival, prin calitatea sa de complementizator sau adverbializator. În
studiul de faţă, ne ocupăm de construcţiile unde procliticul infinitival a are rol de adverbializator,
metatermen prin care înţelegem un conectiv ce introduce o propoziţie subordonată circumstanţială
nonrelativă. Când introduce o propoziţie completivă, a are statut de complementizator.

304
 18. Structurile rezultate din combinarea lui a cu prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale pot fi
analizate unitar, ca elemente subordonatoare locuţionale care realizează proiecţii propoziţionale
nonfinite. Se creează astfel un paralelism cu locuţiunile compuse pe baza lui să: fără a / fără să;
pentru a / pentru ca... să / ca... să / să; înainte de a / înainte să; în loc de a / în loc să;
până a / până să; în afară de a / în afară să etc.
19. Pe baza descrierii detaliate a categoriilor verbale deictico-semantice (mod, timp, persoană şi
număr, diateză, tranzitivitate), despindem concluzia că infinitivul, gerunziul şi participiul
funcţionează în cadrul construcţiilor (pseudo)absolute similar verbelor finite dependente
(subordonate), atribuind roluri tematice şi funcţii sintactice (inclusiv cea de subiect), respectiv
„recuperând” sintagmatic (contextual) categoriile gramaticale cu înalt potenţial deictic (modul,
timpul, persoana, numărul), în absenţa morfemelor predicativităţii. Dependenţa acestor construcţii
de propoziţia matrice se manifestă joncţional, ca şi în cazul subordonatelor finite, când centrul
verbal este infinitivul (prin locuţiuni conjucţionale sau, rareori, exclusiv prin a – aşa-numiţii
adverbializatori), respectiv prin aderenţă, adică prin subordonarea tipic circumstanţială nemarcată
(operatorul relaţiei fiind zero) în cazul construcţiilor gerunziale şi participiale.
20. Cumulul de valori circumstanţiale regăsibil la construcţiile gerunziale şi participiale reflectă
de cele mai multe ori competenţa lingvistică înaltă a emiţătorului şi reprezintă o sursă continuă,
bogată de expresivitate (precum: obiectivarea şi impersonalizarea acţiunii; concentraţie
informaţională determinată de concentrarea planului expresiei; depersonalizarea enunţurilor (cf.
limbajul juridic, comercial, administrativ etc.); situarea referentului în perspectiva pantemporală).
De altfel, indeterminarea semantică trebuie privită ca o trăsătură care individualizează formele
verbale nonfinite gerunziale şi participiale.
21. Construcţia relativă infinitivală este propoziţia subordonată subiectivă sau completivă
directă, înzestrată cu semnificaţii existenţial-modale, care selectează în poziţia de predicat un
infinitiv scurt (fără particula a în structură), determină în mod exclusiv unul dintre verbele a fi -
impersonal sau a avea - personal şi impersonal în raport cu care manifestă un grad înalt de
coeziune sintactică (i.e. se situează în imediata sa vecinătate) şi este introdusă printr-un
relativizator pronominal sau adverbial. În schemă, tiparul sintactic al construcţiei relative
infinitivale este:
[[a avea (pers. / impers.) / a fi (impers.)] + Relativ + (regenţi / determinanţi ai rel.; clitice pron.
/ adv.; interj.) + Infinitivul fără a + Determinanţi (ai inf.)]
305
 Exemple: Eu n-am ce-ţi spune despre cele întâmplate ieri. Nu-i cu ce fapte te lăuda. Ion n-are
ce mai comenta.
22. În raport cu categoria semantică a modalităţii, construcţiile relative infinitivale exprimă
diverse valori, precum: modalitatea epistemică (de exemplu, enunţul: N-are cum se întâmpla aşa
ceva. este traductibil astfel: E imposibil / Nu e posibil / Nu se poate să se întâmple aşa ceva.),
modalitatea deontică (reprezentabilă prin enunţuri ca: N-am ce intra acolo. = E interzis / Nu
trebuie să intru acolo.; cf. şi alte exemple: Nu-i ce intra acolo. Nu-i ce comenta. În opinia mea de
consilier prezidenţial, n-are ce se adăuga la acest proiect.), modalitatea ontologică /
pseudomodalitatea „dinamică” (care se apropie de cea epistemică şi de cea deontică, fără a se
confunda, sensul existenţial primând şi referindu-se la capacitate vs incapacitate fizică sau
intelectuală: Nu te stresa, că este cine ne ajuta la căratul bagajelor. Având cu ce garanta, Maria a
primit împrumutul cu uşurinţă. Copilul nu avea cum ridica sacii plini. Aş avea ce-l sfătui, că se
prinde repede. Nu ne rămâne decât să-l căutăm în cărţile pe care le-a scris. Avem ce descoperi...
(Eugen Simion) Nu-i cine interpreta aceste semne, pentru că niciunul nu cunoaşte araba.
23. Lexemele comparative ca (şi), decât, dar şi cât, precum (şi), respectiv decât cu valoare
exceptivă, cumulativă şi opoziţională au capacitatea de a augmenta majoritatea poziţiilor
sintactice cunoscute (subiect, nume predicativ, atribut, apoziţie, predicativ suplimentar,
complement, circumstanţial) prin adiţionarea unui sens lexico-gramatical suplimentar: [+
Comparaţie], [+ Excepţie], [+ Cumul], [+ Opoziţie]. Vorbim astfel de funcţii / poziţii sintactice
comparative, exceptive, cumulative şi opoziţionale, precum: complement direct comparativ,
circumstanţial de loc exceptiv, circumstanţial de mod opoziţional, nume predicativ cumulativ etc.
Formele ca şi decât au statut semantico-gramatical oscilant, polifuncţional, cumulant (prepoziţii,
adverbe (relaţionale), chiar conjuncţie în cazul lui decât), de unde şi complexitatea construcţiilor pe
care le generează. Construcţiile gramaticale în discuţie se caracterizează prin particularitatea că
poziţiile sintactice precedate de lexemele ca şi decât (comparantul, exceptantul, cumulantul,
opozantul) se construiesc simetric din punct de vedere formal cu termenul de referinţă (comparatul,
exceptatul, cumulatul, opozatul), dar dobândesc o marcă semantică suplimentară, fără a intra în
clasa de substituţie a complementului comparativ sau a circumstanţialelor de excepţie, cumulativ ori
opoziţional. În unele contexte, valorile lui decât interferează, iar disocierea valorii dominante se
realizează prin analiza termenului de referinţă, a semnalizatorilor semantici, a aspectului pozitiv sau
negativ al verbului. Relaţia de subordonare este una de dependenţă complexă, în care comparatul,
306
exceptatul, cumulatul sau opozatul deţine rolul de mediator, de catalizator al subordonării. În
construcţiile comparative, rol de mediator are şi adjectivul sau adverbul (explicat sau subînţeles)
implicat în structură.
Degajăm următoarele definiţii şi tipare sintactice:
23.1. Construcţia comparativă este grupul sintactic complex, organizat într-o structură ternară
care exprimă un raport de analogie (egalitate) sau de diferenţiere (inegalitate) între obiecte, fiinţe,
fenomene, acţiuni, însuşiri, anume între un termen care se compară (comparantul) şi un termen cu
care se face comparaţia (comparatul), pe baza unei evaluări graduale ce implică prezenţa unei
calităţi sau însuşiri care serveşte ca etalon al comparaţiei (adjectiv sau adverb).
Tiparul sintactic (forma canonică) al (a) comparaţiei este:
[C + adjectiv / adverb la comparativ + lexemul comparaţiei + Cn],
unde C = comparatul şi Cn = comparantul (intra- sau interpropoziţional).
Exemple: Iubirea [C] este la fel de sensibilă [adj. – comp. de egal.] ca o floare [Cn]. El [C] se
ocupă de amănunte mai mult [adv.] decât tu de multe probleme serioase [Cn]. Se bazează pe
prieteni [C] mai mult [adv. – comp. de ineg.] decât pe părinţi [Cn]. Mai mult [adv.] comenta [C]
decât lucra [Cn].
23.2. Construcţia sintactică exceptivă este grupul sintactic complex, organizat într-o structură
ternară, care exprimă prin intermediul lexemului de exclusivitate decât ceea ce se exclude din
relaţia predicativă, iar raportul semantico-sintactic se stabileşte între un termen exceptat (care indică
ideea de totalitate şi, uneori, de alteritate (de diferenţiere)) şi un termen exceptant. Aspectul negativ
al verbului este esenţial pentru realizarea valorii exceptive şi este implicat în subordonare atunci
când funcţia sintactică exceptată este de tip completiv, circumstanţial, respectiv nume predicativ sau
predicativ suplimentar.
Tiparul sintactic este:
[verbul la aspect negativ + E + lexemul de exclusivitate decât + En],
unde E = exceptatul şi En = exceptantul (intra- sau inter-propoziţional).
Exemple: Nu este susţinut nimeni altul decât tine. Ion nu a ajuns acasă decât la ora 12.
Copiii nu pleacă decât însoţiţi. Nu a făcut altceva decât a citit.
23.3. Construcţia sintactică cumulativă este grupul sintactic complex, organizat într-o structură
ternară sau, rareori, binară, care exprimă, prin intermediul lexemului cumulativ decât, obiectul,

307
caracteristica, circumstanţa sau procesul căruia i se adaugă alt obiect, caracteristică, circumstanţă
sau proces, raportul semantico-sintactic stabilindu-se între un termen cumulat (termenul care indică
ceea ce s-a adiţionat) şi un termen cumulant (componentul la care s-a realizat adiţiunea). Verbul
este implicat în realizarea poziţiilor sintactice cumulative completive şi circumstanţiale, respectiv a
numelui predicativ şi a predicativului suplimentar.
Tiparul sintactic este:
[verbul la aspect pozitiv + Cl + lexemul cumulativ decât + Cln],
unde Cl = cumulatul şi Cln = cumulantul (intra- sau inter-propoziţional).
Exemple: Sper că vom vizita şi alte oraşe decât Parisul. Dorina apelează adeseori şi la
alţii decât la mine. Orele au mai fost suspendate şi în alte împrejurări decât acum.
23.4. Construcţia sintactică opoziţională este grupul sintactic complex, organizat într-o
structură ternară sau, rareori, binară, care exprimă, prin intermediul lexemului decât, o relaţie
semantică de opoziţie în limitele aceluiaşi enunţ, raportul semantico-sintactic stabilindu-se între un
termen opozat (termenul la care se raportează opoziţia) şi un termen opozant (termenul care
specifică opoziţia). Poziţiile sintactice opoziţionale completive, circumstanţiale, numele predicativ
şi predicativul suplimentar antrenează în mod obligatoriu în subordonare şi un verb.
Tiparul sintactic este:
[verbul la aspect pozitiv + O + lexemul opozitiv decât + On],
unde O = opozatul şi On = opozantul (intra- sau inter-propoziţional).
Exemple: Se pare că opţiunea sa finală este alta decât cea de săptămâna trecută.
Discursul festiv va fi rostit de altcineva decât de către Cristian.
24. Metastructura terminologică de construcţie sintactică complexă devine operativă în sintaxa
limbii române şi vizează structuri gramaticale dezvoltate constituite pe baza unor constrângeri şi
coeziuni specifice, de tip special. Pe lângă construcţiile descrise în cercetarea de faţă (construcţiile
infinitivale pseudoabsolute, construcţiile gerunziale şi absolute, construcţiile relative infinitivale,
construcţiile comparative cu decât şi ca, construcţiile exceptive, cumulative şi opoziţionale cu
decât), pot fi completate cu numeroase alte tipare sintactice, precum: construcţiile pasive,
construcţiile reflexive, predicatul nominal, predicativul suplimentar, structurile posesive, unele
construcţii cu repetiţie etc. Metatermenul construcţie sintactică acoperă realităţi lingvistice
reprezentabile atât la nivel intrapropoziţional, cât şi la nivel interpropoziţional, după cum

308
argumentăm şi în prezentul studiu, fiind vorba de structuri gramaticale ale căror descriere şi analiză
nu se pot face monadic, ci numai urmărind factorii lingvistici şi extralingvistici complecşi implicaţi
în producerea şi funcţionarea lor. Astfel, considerăm că este benefic, adeseori necesar să acceptăm
că în domeniul sintaxei unele fenomene lingvistice nu pot fi catalogate într-un singur fel, fapt
datorat caracterului lor cumulant, polifuncţional, sincretic, pe de o parte, respectiv dinamicii limbii,
pe de altă parte.

ABSTRACT

KEY WORDS:
complex syntactical construction, (pseudo)absolute construction, infinitive relative clause,
non-finite clause, non-finite, infinitive, gerund, participle, comparative, exceptive, cumulative,
alternative, adverbializer, relativizer

309
 Our thesis deals with some complex syntactical constructions in Romanian and the approach of
the linguistic facts is made from a dynamic and integrative perspective, specific to the present-day
linguistics, accepting that morphosyntactically there are many zones of interference. Considering
this, we assert that the imprecise limits among classes and subclasses, the sliding from a lexico-
grammatical class to another and implicitly the dificulties in the analysis impose a shaded approach,
without rigid boundaries, that is benefic both in the theory and in the grammatical analysis.
The academic paper consists of three parts: I. CONCEPTUAL DELIMITATIONS, II. NON-
FINTE CLAUSES (with two chapters: I. ”THE ABSOLUTE CONSTRUCTIONS” and II.
THE RELATIVE INFINITIVAL CONSTRUCTIONS) and III. COMPLEX
CONSTRUCTIONS WITH DECÂT AND CA (with two chapters: I. Comparative
constructions with decât and ca; II. Exceptive, cumulative and oppositive constructions with
decât).
After marking the limits of our research and after describing the operational concepts used here
(Part I), our research argues:
1. that the structures organized around an a-infinitive (the pseudoabsolute infinitival
constructions), -ind/-ând-form (the absolute gerundial constructions), a past participle (the
absolute participial constructions) or a bare-infinitive introduced by a relativizer (the relative
infinitival constructions) function as non-finite clauses and not as parts of the sentence (Part II)
and
2. the theory according to which comparative ca and comparative, exceptive, cumulative and
oppositive decât (Part III) form complex structures, that are formally symmetrical to the terms
they refer to, so that the new syntactical positions do not lose their identity but they are only
endowed with a supplementary semantic function.

Part I: CONCEPTUAL DELIMITATIONS

0. The degree of genericity in our title imposes a delimitation of the research objectives and also
an exactly description of the operational concepts. Syntactically, the construction denominates the
independent word groups that presents a special type of cohesion, such as: the ”absolute
constructions”, the relative infinitival constructions, the comparative constructions introduced by
decât and ca, the exceptive (restrictive), cumulative and oppositive constructions introduced by
decât.
310
 1. The special type of cohesion is given by the specificity of some constructions whose structures
are realized in a complex process that engages more syntactical constraints and relations
simultaneously and which present a specific functionality. In the description of these cohesions, our
study begins inductively, from examples belonging to different historical periods, the study
remaining a synchronical one.
A. ”The absolute constructions”
• Ieşind din trunchiul tânăr tot ramuri şi-alte ramuri,
Se înmulţise omul în seminţii şi neamuri. (T. Arghezi)
• Moartea sosind, avuţiia ce foloseşte? (D. Cantemir)
• Înainte de a fi depus aici în această celulă (...), un sentiment senin se insinua în sufletul
meu... (M. Preda)
• Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat,
voi
putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. (M. Preda)
B. The relative infinitival constructions
• Nu-i cum porni pe o asemenea vreme.
• După toate acestea, Andrei va avea ce le povesti amicilor.
• Sub ochii noştri n-are ce se întâmpla.
D. The complex constructions with decât and ca
• Că ce feliu şi fără de minte a fi acela carele mai vârtos întunerecul decât lumina ari iubi?
(D. Cantemir)
• Râvneai mai sus cu mintea decât era datoare zvâcnirea unei schiţe...(T. Arghezi)
• Nu te-ai putea salva decât dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în versuri frumoase viaţa
ta de curtezană, ca Bilitis... (M. Preda)
• Nu citea cu atenţie decât frunzărea.
• Mă aşteptam şi la altceva decât să comenteze inutil.
• George citea adeseori altceva decât tine.
• Anu acesta aş merge altundeva decât pe litoralul românesc.
• În presă a apărut o altă versiune decât ce ştiam eu.

2. A complex syntactical construction is a word group whose components (minimum two)

organize themselves as a syntactical pattern on the basis of some special semantic, lexical,
grammatical and referential constraints and cohesions. The special types of cohesions present
morphological, semantic, syntactical and referential causes.
3. The ”complex” and ”extended” qualificatives
The complex syntactical construction is generally result of opacization and it has an extended
structure, because it accumulates multiple lexical-grammatical meanings. In syntax, the opacity
refers to the syntactical structures obtained by shifting constituents and groups amalgamation, so
that the mental remaking of the initial structure is difficult or even impossible to be done (DŞL
311
2001: s.v. opacitate2) and the complex qualificative (present in the title of our research), as well as
the extended qualificative often associated to the complex syntactical structures, appear with
different acceptances at different syntacticians.
We come to the conclusion that the grammatical acceptances of the complex and extended
qualificatives are multiple, without an exact determination. The common note is that these
qualificatives are associated with syntactical structures that function as a whole from different
perspectives (semantically / syntactically / referentially) and the components are organized on the
basis of some specific / special types of restrictions. Here, we take into consideration both the
etymological meaning: ”composed of parts” (< fr. complexe < lat. complexus, the past participle of
complecti ”to encircle, to embrace”, from com- ”with” + plectere ”to weave, to braid, to twine”) and
the meaning ”not easily to be analysed”. With the latter meaning, the complexity of the syntactical
constructions that represent the object of our study refers to varied factors, as: a. the ambiguities
and the litigious interpretations resulted from their derivative history (the mode of generating these
constructions, the moment they appeared in language, the semantico-syntactical equivalencies); b.
the morphosyntactical opacity obtained by shifting constituents and by groups amalgamation; c.
the pragmatic dimension, through the effects of different components of the context over
generating and comprehending the constructions raised for discussion, from the point of view of
their structure and significations. In our thesis, we classify the complex syntactical constructions as
it follows:
C. Exclusively verbal syntactical constructions:
(1) The absolute and pseudoabsolute constructions;
(2) The relative infinitival constructions.
D. Nominal, adjectivale, pronominal, verbal, adverbial and interjectional syntactical
constructions with decât and ca:
(1) The comparative constructions with decât and ca;
(2) The exceptive, cumulative and oppositive constructions with decât.

Part II. NON-FINITE CLAUSES

Chapter I. ”THE ABSOLUTE CONSTRUCTIONS”

312
 General characterization
1. The syntactical patterns of the absolute and pseudoabsolute constructions and a short
history

1.1. The absolute construction is the most often defined as a subordinated verb group, endowed
with adverbial meaning, phonetically and graphically isolated or isolable, posionally independent,
with a non-finite verb as head (an infinitive, a gerund or a participle) with large combinatory
disponibilities, inclusively a personal subject, referential or coreferential with the subject in the
regent clause.
The syntactical patterns of these grammatical structures are different, depending on the non-finite
verb, as it follows:
1.1.1. The pseudoabsolute infinitival construction is the adverbial clause, phonetically and
graphically isolated or isolable, introduced by an adverbializer, posionally independent, with an
infinitive in position of predicate with very large combinatory disponibilities, inclusively a personal
subject, referential or coreferential with the subject in the regent clause. The construction organized
around an a-infinitive is pseudoabsolute because infinitival verb group is syntactically introduced
by the adverbializers, in contrast to the gerundial and the participial constructions that are related by
means of adherence, the subordination operator being null (zero). The syntactical pattern of the
pseudoabsolute infinitival construction is:
[ # Adverbializer + the Infinitive + the Subject (of the inf.) + the Determinatives (of the Inf.)
#]
Examples: Înainte de a se ivi curcubeul, o furtună cumplită a devastat întregul cătun.
Profesorii au stabilit anumite sarcini, spre a se încuraja spiritul de competiţie al
tuturor.
1.1.2. The absolute gerundial construction is the adverbial clause, phonetically and graphically
isolated or isolable, related by means of adherence, posionally independent, with a gerund in
position of predicate with very large combinatory disponibilities, inclusively a personal subject,
referential or coreferential with the subject in the regent clause. The syntactical pattern of the
absolute gerundial construction is:
[ # (Thematic catalizer) + the Gerund + the Subject (of the Ger.) + Determinatives (of the
Ger.) # ]

313
 Examples: Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân. (I. Creangă) Chiar
traducându-se acest tratat atât de cunoscut în Occident, mulţi tot nu vor înţelege enigmele
comunismului.
1.1.3. The absolute participial construction is the adverbial clause, phonetically and
graphically isolated or isolable, related by means of adherence, posionally independent, with a
participle in position of predicate with large combinatory disponibilities, inclusively a personal
subject, referential or coreferential with the subject in the regent clause. The syntactical pattern of
the absolute participial construction is:
[# (Thematic catalizer) + the Participle + the Subject (of the Part.) + Determinatives (of the
Part.) # ]
Examples: Odată ajunsă director general în cadrul firmei noastre, Diana era mult mai
exigentă cu colegii. Plecaţi în tabără, copiii se simţeau foarte bine. În aceste circumstanţe, chiar
susţinută pledoaria, tot s-a continuat ancheta.

2. The qualificative of ”absolute”

2.1. In the studies dedicated to these constructions, the qualificative of absolut is associated to
these grammatical patterns and it refers to the unmarked syntactic relation between the construction
organized around a gerund or a participle and the regent clause. The phenomenon manifests in two
directions:
2.1.1. On the one hand, it consists in the isolated nature of the complex construction in the
context, characteristic that confers independency at the referential level. The isolation is
phonetically marked by the speaker’s pause and intonation change, but it is often absent in writing,
especially when the non-finite construction is postpositioned to the the matrix clause. The effects of
the isolation are: syntactical, semantical and stylistical. Otherwise, anticipating a conclusion of our
study, we assert that, if re-evaluating the concept of predicate, more exactly admitting the capacity
of the non-finite verbal forms to occupy the position of predicate, it is less relevant to maintain the
syntatical concept of ”absolute constructions”. Finite clause vs non-finite clause becomes a
convenient opposition.
The verb group organized around an infinitive is related to the matrix clause by a preposition or a
prepositional phrase, so that it does not function as an absolute construction: De această dată, spre

314
a nu se plictisi niciunul, bunicii le-au spus poveşti. Înainte de a sosi trenul, copiii erau nerăbdători.
În caz de a fi în pericol viaţa cuiva, sunaţi-mă urgent., nefiind prin urmare construcţie absolută.
2.1.2. On the other hand, the subject of the (pseudo)absolute construction enters into combination
with the non-finite verb (i.e. the infinitive or the gerund) in the absence of the flective forms of
verbal agreement (in person and number), unidirectionally, by means of government, the verb-
predicate imposing the nominative to the nominal-subject. As the traditionalist grammars passed
over the constraint imposed by the non-finite verb to its subject, the subject in the (pseudo)absolute
construction has been considered directly attached to the verb, the subordination operator being the
mark zero [Ø]. In this respect, it was introduced the improper concept of absolute subject:
Obligându-l tatăl său, Ion s-a apucat de învăţat.; În loc de a fi detensionată atmosfera, s-a optat
pentru tăcere.
The absolute participle selects a subject which agrees in genre, number and case, as a special
peculiarity of the Romanian language: Oricât m-aş strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că,
odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. (M. Preda). The
agreement of the verb and its subject in genre, number and case weakens the verbal nature of the
participle, but does not cancel it. The phenomenon is similar to the participles implicated in the
passive voice: Televiziunea publică a fost subordonată puterii mulţi ani. Proiectele vor fi
realizate anul acestea, cu sprijinul sponsorilor.
The variability of the participle that takes the categories of genre, number and case (!) from the
nominal-subject, the combination with the morphemes of comparison diminish its verbal nature, so
that some grammarians deny the existence of the passive voice with a participle in structure and
consider the non-finite verb incapable to function as a predicate. Otherwise, in the absolute
participial construction we could find a relation of interdependence between the participle and the
nominal-subject due to the bilateral constraints: on the one hand, the nominative case imposed by
the participial form to the nominal-subject and, on the other hand, the verbal agreement in genre,
number and case imposed by the nominal-subject. The case agreement is obvious as the participial
predicate can not function with a genitive-dative form: *Odată plecate [G.D.] copila [N.Ac.], am
rămas singur. As the participle accepts a personal subject and as it maintains the combinatory
disponibilities of the prototipic verb, we consider that the non-finite verb (i.e. the participle) is able
to realise a clausal projection.

315
 On condition that the predicativity of the participle was not accepted, there were proposed more
concepts: abbreviation or abbreviated clause (Draşoveanu 1997: 256-259; 263-267; see also
Neamţu 2001, 2003). The abbreviation is different in comparison with the contracted clause
because both the interclausal subordinating relator and the verb a fi (to be) are suppressed.
Introducing a gerund, we operate a ”falsification” of the relations, on the one hand, and we could
enact / generate an agrammaticality, on the other hand. Not every paticipial construction allows the
lexicalization of the copula a fi (to be), such as the participles of the copulative verbs: *Chiar fiind
ajuns cuţitul la os, băieţii au continuat să sfideze legea.; *Fiind rămaşi copiii singuri acasă, au şi
lăsat cărţile deoparte.; *Fiind ajunsă Enia manager general, colegii o privesc cu alţi ochi.
Besides the copulative verb a fi (to be), other (copulative or predicative) verbs can be understood:
Ajungând / Devenind / Părând / Arătându-se fascinat de prăpastia păcatului, Constantin îşi
descleştă mâinile. Trying ”to hide” this exceptional peculiarity of the participle (i.e. the agreement
in genre, number and case) and the predicational character of the non-finite verbal form, some
grammarians accept the possibility of lexicalization of a second non-finite copula (!) in the absolute
construction organized around a participle.
As the etymological meaning of the term absolute (< fr. absolu < lat. absolutus < absolvĕre ”to
untie, to set free”) is that of ”independent of any conditions or relations”, that eludes any known
syntactical relation, we use this term only on the strength of the tradition that imposed it, but with
some amendments. The absolute construction and the absolute subject are related both logico-
semantically and grammatically, inclusively when the interclausal connectors are absent (in the
gerundial and participial structures), respectively in the absence of the flectives of grammatical
agreement (in the subject-gerundial predicat group and in the subject-infinitival predicate group).
The grammatical structures discussed here can not function out of a relation. At the interclausal
level, when the relation of dependecy is not contextually marked (i.e. in the absolute gerundial and
participial constructions), the subordination is realized by adherence. The same type of dependency
can be found at adverbs and the similitude between the constructions described here and the adverbs
is also supported by the adverbial meaning expressed by the two structures (the adverb and the
absolute construction).
We name pseudoabsolute the constructions organized around an infinitive, as the relational
element is lexicalized (the preposition or the prepositional group immediately followed by the
proclitical a).
316
 Therefore, in our study, the qualificative of absolute refers exclusively to the interclausal level,
that is to the type of subordination implied in the isolated or isolabe gerundial and participial
constructions that are endowed with an adverbial meaning. Regarding the subject, it is not absolute
in any context. Its relation with the non-finite verb is always marked either exclusively by the
nominative form combined with the infinitive or with the gerund, or by the nominative form and the
verbal agreement with the participle.

3. The predicativity of the non-finite verbs

All absolute and pseudoabsolute constructions behave similar to the subordinate clauses that are
not independent at the enuntiative level. The complex absolute or pseudoabsolute verb phrase,
isolated or isolable of the rest of the context, is a non-matricial, suppressable component, that
appears contextually, not being required by the semantics and the syntax of the verb, because it
expresses different circumstances. There are few exeptions, such as some infinitive adverbial
clauses that are postpositioned to the regent clause (e.g. the adverbial clause of time, purpose or
manner).

4. The adverbial meanings of the absolute and pseudoabsolute constructions

The adverbial meanings expressed by the non-finite moods are different quantitatively and they
often interfere. The disambiguization can be done contextually, depending on the regent verb, on
the topical signalizers and on the correlative adverbs. The absence of the standard, explicite
subordinating elements which could express the type of circumstance expressed by the absolute
gerundial and participial construction precisely leads to a complex semantic analysis of these
constructions or, more exactly, to the semantic indeterminacy, so that the causal, temporal,
concessive etc. meaninig has to be determined individually for each construction. So, the
circumstance expressed in the non-finite clause can be differentiated contextually, by means of
temporal deictics identified in the regent clause that often function in combination (the verbal
deictics of time, the adverbial clitics) or in the presence of some signalizers of the logical relation
that is or is wanted to be expressed. In Romanian, the signalizers of the adverbial meaning ca be of
two types: 1. Expressed in the absolute complex structure or 2. Expressed in the matrix clause. In
the first situation, we have to look, in the non-finite constructuction, for adverbs that carry similar
meanings to the circumstance expressed, that is adverbs with emphatic role. The most frequent
317
emphatic adverbs are: doar (only), numai (only), eventual (in case of), (regionalism) batâr,
(regionalism) barem etc. for the conditional meaning: Strigând eventual după ajutor, l-ar fi auzit
cineva.; chiar (şi) (even (if)) for the concessive meaning: Chiar (şi) implorată Maria de prieteni,
decizia ei a rămas aceeaşi.; odată (once), îndată (immediately) for the temporal meaning: Odată
stabilit planul, plecăm.; astfel (so) for the consecutive meaning: Ion a plecat, casa rămânând astfel
pustie. In other situations, the subordinating elements are semantically replaced by topical
signalizers / catalizers that appear in the matrix clause, implying verbal moods and tenses and
anaphoric or correlative adverbs, such as: şi (already), tot (still), totuşi (however), atunci (then),
astfel (so) etc. Besides their role of catalysing the process of topicalization, namely to ensure the
informational progress from the old information (the topic) towards the new information (the focus)
and besides their role of signal(iz)ing this process from the decoding perspective (as it can be
noticed in the case of the emphatic adverbs), the elements discussed above maintain their specific
syntactico-semantical function and even the enuntiative function in the case of the verbs. Therefore,
at the personal moods, the selection of the mood and time (conditional, imperative, imperfect, future
etc.) does not mean only the situational anchoring, but also the introduction of the speaker’s
attitude: assertion, hesitation, deliberation, expectation etc.
We exemplify the following adverbial syntactical positions realized by means of non-finite
clauses.
The infinitive expresses the following adverbial meanings:
(1) time: Înainte de a termina Ion lucrarea, ceilalţi au plecat.
(2) manner: Fără a-i păsa de ceilalţi, Maria a plecat.
(3) purpose: Vine la noi, pentru a fi ajutat, zilnic.
(4) concession:
Fără a se lua în considerare această ultimă greşeală, tot nu îl
pot ierta.
(5) opossition: În loc de a se spune adevărul, comisia a preferat
compromisul tăcerii.
(6) restriction: În afară de a învăţa, făcea orice.
(7) cumulation: În afară de a învăţa, ieşea uneori cu colegii la discotecă.
(8) condition: În caz de a fi în pericol viaţa copilului, sunaţi-mă urgent.
(9) result: Pentru a mai lucra, era prea obosit.
(10) cause: Este atît de supărat, pentru a fi spart fereastra, că mă sperie.
(11) instrument: Prin a da el însuşi sfaturi, i-a ajutat, dar nimic mai mult.
(12) relation: La a da sfaturi, era tare pricepută.

318
 Concerning the status of the proclitic a, we argue that it is marked by structural ambiguity due to
its cumulative status: as mark of the infinitive, on the one hand, and as subordinating element in
combination with a preposition / prepositional group, on the other hand. Preposition at the
beginning (< lat. ad), a functions in contemporary Romanian as equivalent of: să - Înainte de a
ajunge un fotbalist celebru, familia nu i-a împărtăşit pasiunea. vs Înainte să ajungă un fotbalist
celebru, familia nu i-a împărtăşit pasiunea., but also as equivalent of: că - În caz de a ploua la
noapte, excursia va fi amânată. vs În caz că plouă la noapte, excursia va fi amânată.); dacă / de -
Chiar a-l considera imatur, greşeala sa tot rămâne impardonabilă. vs Chiar dacă / Chiar de l-
am considera imatur, greşeala sa tot rămâne impardonabilă.); ca să - Pentru a mai lucra,
oamenii erau foarte obosiţi. vs Ca să / Pentru ca să mai lucreze, oamenii erau foarte obosiţi.);
când – (in contexts where it is in free variation with să) - Până (la) a fi vizitat Mănăstirea
Argeşului, nu mi-am imaginasem că este atât de frumoasă. vs Până când am vizitat / Până să fi
vizitat Mănăstirea Argeşului, nu mi-am imaginasem că este atât de frumoasă.
The particle a functions cumulatively, as it is neither exclusively intrainfinitival nor exclusively
adverbializer / complementizer.
Terminological note. In most of the generative grammars, a complementizer is a
subordinating element that introduces a complement clause (Dobrovie-Sorin 2000; DŞL 2001:
s.v. complementizator) and it is defined in opposition with the relativizer ad with the
adverbializer. The particles a and să function both as adverbializers, when introducing
adverbial clauses, and as complementizers, when embedding argumental clauses (subject and
completive clauses).

In our paper, we analyse the constructions in which the infinitival proclise a functions as an
adverbializer, a concept that represents a subordinating element that introduces a subordinate
non-relative adverbial clause.
As an adverbializer, a presents the following peculiarities:
1. it is the head of a subordinate clause in combination with the other subordinating lexemes
(pentru, în loc de, până etc);
2. the constituted phrase occupies the initial position in the subordinate clause;
3. a is invariable grammatically;
4. it is dislocated from the infinitive at left by the pronominal and adverbial (the negation
inclusively) clitics: Pentru a nu se mai tot plânge copilul, i-am cumpărat un calculator nou.
A series of traits argue the flexional nature (as infinitival proclitic morpheme) of a:
319
 1. the high degree of cohesion between a and the verbal complex (= verb + the elements strictly
adjoining the verb: the pronominal and adverbial clitics), where a carries out the role of mark of the
verbal modality on the same terms of the conjunction să in the structure of the subjunctive mood;
2. the possibility of the infinitival particle to be preceded by other simple prepositions or by
prepositional phrases (de, în loc de, fără, pentru, spre, până, înainte de, în afară de, departe de, în
scopul de, de dragul de etc.), where a does not function lonely as a subordinating element; să
functions in similar conditions (cf. fără a vs fără să, până a vs până să, înainte de a vs înainte să
etc.);
3. a is the single preposition accepted by the infinitive, as other prepositions can appear in
combination with the infinitive in the presence of a exclusively; under these conditions, a becomes
differentiated from the other prepositions both through its position and government;
4. a is totally emptied semantically and it functions as modal mark in constructions where the
infinitive is independent (A nu se intra! A se citi instrucţiunile!) or dependent (A asculta înseamnă
a avea răbdare. A hotărât a pleca mâine. Florile s-au ofilit înainte de a fi vândute.).
Therefore, as să, the proclitic a has the categorial status of ”fused” or ”mixed” projection
(Dobrovie-Sorin 2000: 135). So, the structures resulted from its combination with prepositions /
prepositional phrases have to be analysed as a single entity, that is as subordinating phrases which
realize non-finite clausal projections. In this way, a parallelism with the phrases formed on the
basis of să is generated:
fără a vs fără să
pentru a vs pentru ca... să / ca... să / să
înainte de a vs înainte să
în loc de a vs în loc să
până a vs până să
în afară de a vs în afară să etc.
If placing the particle out of the infinitive as subordinating element, we come to the same
conclusion indirectly, that is the acknowledgement of the predicativity of the non-finite verbal form
in any context.
In consequence, the infinitival proclise a cumulates two functions: through its morphematic and
flexional nature it has the morphological function of free morpheme of the infinitive and the
syntactical function of relating the infinitive to the regent term, single or in combination with other
320
elements. The syntactical role is reduced in comparison with the morphological role, but it can not
be ommited in the analysis (cf. also GALR 2005 I: 488). Also, a comparative morphosyntactical
analysis of a and să leads to the conclusion that the infinitve and the subjunctive function similarly
both from the grammatical and from the referential perspectives. The two moods are verbal heads of
non-finite clausal projections that get some of the grammatical and semantical information from
the context.
The gerund expresses the following adverbial meanings:

(1) time: Mergând acasă alături de soţia mea, am întâlnit-o pe Maria.

(2) cauze: Ajutând-o prietenii, Cristina a reuşit.
(3) condition:
Numai respectând, vei fi respectat.
(4) concession:
Chiar nedând nicio crezare acelor zvonuri, tot a
aflat adevărul.
Chiar îngrijindu-se, era prea târziu.
(5) manner: L-am mustrat adeseori în mod elegant, nefăcând un caz
din aceasta.
(6) instrument: Înfigând toporul în pămînt, făcea minunăţii.
(7) result: S-au spus multe, Ion luând astfel decizii pripite.
Totul se cutremura, lumea fugind disperată.
(8) purpose: Îl va susţine, găsindu-şi astfel un aliat.
(9) relation: Traducându-se acest tratat, veţi înţelege mult mai bine.
(10) cumul: Se pricepea la geometrie, nemaivorbind de trigonometrie.

The participle expresses the following adverbial meanings:

(1) time: Odată plecat Ion în Legiunea franceză, familia era

foarte neliniştită.
(2) cauze: Rămaşi pe aceleaşi poziţii, nimeni nu îi mai agrea.
(3) concession: Chiar ajunşi într-o postură ingrată, nu au evitat răspunsul.
Proaspăt ieşit de pe băncile facultăţii, tot şi-a impus punctul
de vedere.
(4) condition: Ajutat de colegi, s-ar descurca mult mai bine.

5. Topicalization and focalization in the absolute and pseudoabsolute constructions

At the communicative and operational level of organization of the enonciation, the informational
content can be constituted both topically and focally:
5.1. The topicalization, by means of shifting the entire (pseudo)absolute structure from the
standard position at the beginning of the sentence, has as a pragmatic effect the emphasizing of the
construction:
321
 ↑ Înainte de a veni ploaia↑(#), (atunci) plecaseră tóţi.
5.2. In terms of focal organization of the informational content in the subordinated VPs, that are
embedded in superior syntactical groups (VP, PrepP, AdvP), the specific marks of focalization are
of prosodical nature (the stress and the intonation). We exemplify here wtih two enuntiative
constructions, a continuous one and a discontinuous (elliptical) one:
(a) A apelat la un credit, spre a-i ajúnge banii pentru apartament.
(b) – De ce şi-a luat credit de la bancă?
- Spre a-i ajunge banii de maşină.

6. Conclusions at the subchapters: The pseudoabsolute infinitival constructions, The absolute

gerundial constructions, The absolute participial constructions
As a result of the detailed description of the deictic and semantic verbal categories of the
infinitive, gerund and participle and of the non-finite adverbial clauses, we formulate the following
constructions:
• The infinitive, the gerund and the participle function in the (pseudo)absolute constructions
similarly to the dependent (subordinate) finite verbs, assigning thematic roles and syntactical
functions (the subject function inclusively) and ”recovering” the grammatical categories with high
deictic potential (the mood, time, person, number) sintagmatically (contextually), in the absence of
the predicative morphemes.
• The subordination of these constructions to the matrix clause is realized in terms of hypotaxis,
similarly to the finite subordinate clauses, when the verbal head is the infinitive (through
conjunctional phrases or, rarely, through a exclusively – the so-called adverbializers) and in terms
of adherence, that is through the typical unmarked adverbial subordination (the operator of the
syntactical relation is zero) when the verbal head is the gerund and the participle.
• The criterion of isolation is not always relevant in writing because of the writer’s inconsequence.
• The cumul of adverbial meanings that can be noticed at the gerundial and participial
constructions reflects most of the cases the high linguistic competence of the locutor and it
represents a continuous and rich source of expresivity (as: the objectivity and the impersonalization
of the action; informational concentration induced by the concentration in expression; the
depersonalization of the complex sentences (cf. the juridical, commercial, administrative etc.
languages); situating the referent in a pantemporal perspective).
322
 B. THE RELATIVE INFINITIVAL CONSTRUCTIONS
1. The syntactical pattern of the relative infinitival constructions and a short history
1.1. The relative infinitival constructions is the subject or direct object subordinate clause,
endowed with modal-existential meanings, selecting in the predicative position a bare-infinitive
(without the particle a in structure) that is exclusively subordinated to one of the verbs a fi (to be) –
impersonal or a avea (to have) – personal and impersonal, in relation with whom the infinitive
clause presents a high degree of syntactical cohesion (i.e. it is situated in the immediate
neighbourhood of the regent verb) and it is introduced by a pronominal or adverbial relativizer.
The complex construction functions as a special type of relative clause without a stated
antecedent, exepting the structures where care appears on the position of relativizer.
On a diagram, the syntactical pattern of the relative infinitival construction is:
[[a avea (pers. / impers.) / a fi (impers.)] + Relativizer + (regents / determinatives of the rel.;
pron. / adv. clitics; interj.) + The bare-infinitive + Determinatives (of the inf.)]
Examples: Eu n-am ce-ţi spune despre cele întâmplate ieri. Nu-i cu ce fapte te lăuda.
Ion n-are ce mai comenta.

2. Modal meanings in the relative infinitival constructions

2.1. In senteces as: Crezi cumva că va ninge în iunie? N-are cum se întâmpla aşa ceva. (Do you
think that it is somehow possible to snow in June? It’s impossible to happen something like that.),
the proper epistemic modality is expressed. The modalizers in the rethoric interrogative sentence
are the verb crezi (think) (synonymous with ”consider, suppose, presume, have the impression”) and
the modal particle with role of attenuation / approximation cumva (somehow). The semantic
equivalent of the sentence is: Crezi că se poate / este posibil să ningă în iunie? The complex
sentence with a relative infinitival clause in structure (N-are cum se întâmpla aşa ceva.) implies the
same epistemic modality, being translatable as: E imposibil / Nu e posibil / Nu se poate să se
întâmple aşa ceva. In the relative infinitival clause, the modalization starts from the regent verb a
avea – impersonal, that functions nonfactive (it does not suppose either the truth or the false) from
the semantic point of view: Poate (că) se va întâmpla. Poate (că) nu se va întâmpla.
2.2. The deontic modality, whose main values are compulsory and permitted, can be
represented in sentences as: Ce să caut eu în sala de şedinţe? N-am ce intra acolo. (What could I
323
want / look for in the meeting room? I am not wanted / allowed there.). The rethoric interrogative
sentence possesses both a deontic meaning and an objective extralinguistic support: Cum să-mi
permit eu să intru în sala de şedinţe? In the relative constructions organized around an infinitive,
the verb a avea functions as a grammaticalized or, at least, semigrammaticalized modal operator,
approaching the value of a semiauxiliary verb: N-am ce căuta acolo. = E interzis / Nu trebuie să
intru acolo. Nu pot (with the meaning ”to be allowed, to be permitted”) intra acolo. This situation
is similar in the structures with the regent verbs a fi – impersonal (Nu-i ce intra acolo. Nu-i ce
comenta.) or a avea – impersonal (În opinia mea de consilier prezidenţial, n-are ce se adăuga la
acest proiect.).
2.3. A avea - personal is implicated in expressing the ”dynamic” pseudomodality. The
”dynamic” attitude approaches the epistemic and the deontic modalities, but it is not identical with
these. The regent verbs of the relative infinitival clauses (a fi and a avea) function as polysemantic
verbs, because they express the meanings of the proper polysemantic modals: a putea and a trebui.
The dynamic meanings refet at: physical ability vs inability (Nu te stresa, că este cine ne ajuta la
căratul bagajelor. Având cu ce garanta, Maria a primit împrumutul cu uşurinţă. vs Suntem mulţi,
dar nu-i care deschide uşa. Copilul nu avea cum ridica sacii plini.); intellectual capacity vs
incapacity (Aş avea ce-l sfătui, că se prinde repede. Nu ne rămâne decât să-l căutăm în cărţile pe
care le-a scris. Avem ce descoperi... (Eugen Simion) vs Nu-i cine interpreta aceste semne, pentru
că niciunul nu cunoaşte araba. Ca menajeră, nu avea ce pricepe din discuţiile lor de specialitate.).

III. COMPLEX CONSTRUCTIONS WITH DECÂT AND CA

A. COMPARATIVE CONSTRUCTIONS WITH DECÂT AND CA
1. The syntactical pattern of the comparative construction and its complexity
1.1. The comparative construction is the complex syntactic group, organized in a binary or,
usually, ternary structure, that expresses a relation of analogy (equality) or of differentiation
(inequality) between objects, beings, phenomena, actions, qualities, namely between a compared
term and the comparing term, on the basis of a gradual evaluation that implies the presence of a
quality or feature which serves as standar of the comparison (adjective or adverb).
The comparative structure is ternary, because it supposes the compulsory co-occurence of the
three components – the compared term, the adjective / the adverb and the comparing term - in the
primary structure. In consequence, the comparative syntactical position is constituted on the basis of
324
a syntactical relation of complex dependency, where the compared term has a mediatory role. Most
of the situations effect of a syntactical derivation, the ternary construction is characterized by the
specificity regarding its way of organization and the syntactical pattern (the canonic form) of the
comparison is:
[C + adjective / adverb in the comparative or relative superlative + the lexeme of comparison
+ Cn], where C = the compared term and Cn = the comparing term (intra- or interpropositional)
Examples: Iubirea [C] este la fel de sensibilă [adj. – comparative of equality] ca o floare [Cn]. El
[C] se ocupă de amănunte mai mult [adv.] decât tu de multe probleme serioase [Cn]. Se bazează pe
prieteni [C] mai mult [adv. – comparative of inequality] decât pe părinţi [Cn]. Mai mult [adv.]
comenta [C] decât lucra [Cn].
1.2. The complexity in the comparative syntactical constructions is given by the special
cohesions and constraints of different nature: semantical, grammatical, referential.
The comparative lexemes ca (şi), decât, but also cât, precum (şi) have the role to generate
syntactical positions or, in other words, have the role to augment primary (basic) syntactical
positions (subject, predicative, attribute, apposition, complement, adverbial) by adding a
supplementary lexico-grammatical meaning, that is the comparative meaning: Nimeni nu-i ca
tine. Un om ca acesta să tot cauţi şi nu găseşti. Îi place mai degrabă matematica decât fizica. Am
vorbit ca în locul preşedintelui. Călătoreşte mai mult prin străinătate decât prin ţară. O iubesc
mai mult ca oricând. etc.
1.3. An opaque, ambiguous syntactical position is that of comparative subject. The complexe
and special derived comparative structure is reduced at the lexicalization in the surface structure of
more components from the basic sentence, except the verbal predicate. The derivation can be
realized in two ways:
I. (a) by suppressing the predicate in the primary comparative clause,
(b) raising the subject from the comparative clause in the regent
clause and maintaining the nominative case, respectively
(c) being attached the comparative lexeme in front of the subject.
Examples: Directorul mi-a vorbit frumos ca şi cum le-ai vorbit tu copiilor. > Directorul mi-a
vorbit frumos ca tu copiilor..; Laura e mai entuziasmată decât cum eram eu alaltăieri. > Laura e
mai entuziasmată decât eu alaltăieri.
II. (a) by suppressing the predicate in the primary comparative clause,
325
 (b) raising the subject from the comparative clause in the regent clause and transposing
it in the accusative case, respectively
(c) being attached the comparative lexeme in front of the subject.
Examples: A procedat în competiţie ca şi cum ai procedat tu în situaţii similare. > A procedat în
competiţie ca tine în situaţii similare.; Cristina citeşte mai mult noaptea decât citesc eu ziua. >
Cristina citeşte mai mult noaptea decât mine ziua.;
The two types of derivation are in free variation: Îi placi mai mult tu decât îi plac eu. > Îi placi
mai mult tu decât eu / mine.
The reduced, elliptical structures, with the subject maintained in nominative raise ambiguities in
the morphosyntactical analysis, because, if the predicate is undestood, we also have to transpose the
subordinator from the intrapropositional to the interpropositional level: Directorul mi-a vorbit
frumos ca şi cum le vorbeşti tu copiilor. Laura e mai entuziasmată decât (cum) eram eu alaltăieri.
1.6. In our paper, we consider as complex the comparative constructions introduced by ca, decât,
and also by cât and precum (cf. GALR 2005 II: 203-204, 455-457), because they are structures that
present special grammatical, semantical and pragmatic constraints, as those described above. The
comparative adverbials of manner, with the comparative of inequality in structure and based on the
prepositional phrases faţă de, în raport cu, în comparaţie cu, pe lângă, spre deosebire de, do not
impose special constraints only concerning the subordination of the ternary construction, but they
do not make the object of our research: Sunt mult mai scund faţă de tine. Ştia multe lucruri, în
raport cu Maria. În comparaţie cu Ion, Petre este mult mai autoritar. Pe lângă mine, tu eşti mai
mult un novice. Îl respect mai mult, spre deosebire de voi.
We also exclude from discussion the partitive constructions that function as prepositional groups
around an adjective or an adverb in the relative superlative: Este cel mai bun de aici. Revista
noastră şcolară este cea mai interesantă din judeţ. Ştiam că este cel mai puţin serios dintre elevii
acestei clase. George este cel mai bun de la noi din grupă., respectively the structures endowed
with a comparative value formed with the dative after adjectives and adverbs as inferior, superior,
posterior, ulterior: Cercetarea sa este net superioară celorlate studii. Sentinţa a fost pronunţată
ulterior investigaţiilor.
As the comparaive meaning can be combined with almost all syntactical positions, we argue, in
fact, the thesis according to which the comparison is the operation of expressing a similarity or a

326
differentiation between different components of a sentece, endowed with any semantico-syntactical
function (subject, predicative, attribute, apposition, complement, adverbial).

2. Semantic and grammatical oscillations of the comparative lexemes ca, decât, cât, precum
2.1. • The comparative CA (< lat. quam) functions as it follows:
a. at the intrapropositional level as a relational element (an authentic preposition), imposing a
case constraint (i.e. the accusative) to the preceded pronoun: Radu era (tot atât de) frumos ca mine.,
Părea la fel de tânără ca tine., if generalizing, to any nominal: tot aşa de pregătit ca Maria,
vorbăreţ ca tata. In this context, it expresses the comparative of equality and it is synonym with: la
fel cu (Citea mult, la fel cu ceilalţi.), cât (Era înalt cât bradul. A ţinut un discurs lung cât o zi de
post. Are ochii cât cepele.), precum (Am rezolvat exerciţiile întocmai precum Ion.).;
b. as a component of the conjunctional phrase ca şi cum: Vorbea ca şi cum l-aş fi jignit. O ascult
de fiecare dată cu la fel de mult interes ca şi cum nu aş şti povestea.;
c. at the intrapropositional level, still as a comparative lexeme, without imposing form constraints
(prepositional or case constraints): Îl înţeleg la fel de bine pe Raul ca pe Vlad. Ne-am simţit la
piscină ca la mare. Explică-i şi Mariei ca nouă.; Sanda s-a distrat în excursie ca la banchet. The
peculiarity consists in the fact that the term which introduces and establishes the comparison does
not impose formal constraints to the following term.
2.2. • The comparative DECÂT1 (< de + cât) functions in the ternary structure of the
comparative of inequality exclusively, as:
a. at the intrapropositional level as a relational element (an authentic preposition), imposing a
case constraint (i.e. the accusative) to the preceded pronoun: Andreea părea mai suplă decât tine.
Se descurcă mai bine decât mine., the accusative being also assigned to the other nominals:
Ecranizarea este mai puţin interesantă decât cartea. Procurorul l-a anchetat mai mult decât
poliţia.;
b. both at the intraproposiyional level (Am studiat mai mult pentru curs decât pentru examen.
Cărţile sunt mai degrabă la Maria decât la George.), and at the interpropositional level (Ştie mai
degrabă când porneşte din Italia decât când ajunge în ţară. Ajută mai mult pe cine cunoaşte decât
pe cine ar trebui.), as a comparative adverb.
• The restrictive / exceptive DECÂT2 functions in negative structures exclusively (nu… decât):

327
 a. at the interpropositional level as a conjunction that introduces a restrictive clause: Nu face
nimic altceva decât pierde vremea. Mihaela nu cânta decât acompania trupa la pian.;
b. at the intra- and interpropositional levels as a restrictive adverb or adverb of exclusivity, in
combination with different parts of the sentence, without imposing formal constraints (Nu vin decât
eu. Nu vine nimeni altul decât eu. Ion nu o iubea decât pe Florica. Nu îşi spunea problemele decât
părinţilor. Lui Georgică nu îi plăcea decât la bunici.), or in combination with different clauses
introduced by conjunctions, pronominal or adverbial relativizers (Nu mi-a confirmat că se mută din
oraş decât că îşi ia concediu. Nu veţi rezolva situaţia decât dacă veţi apela la un specialist.).
• The cumulative DECÂT3 functions in structures with an affirmative regent verb:
a. at the intrapropositional level as a relational element (an authentic preposition), imposing a
case constraint (i.e. the accusative) to the preceded pronoun: A mai venit şi altcineva decât tine. Va
comenta şi altcineva decât mine., and, similarly, to all the realizations that follow this syntactical
pattern, even if the grammatical case is not marked different from the nominative form (nouns,
pronouns, other than the 1 and 2 persons singular, numerals used as pronouns): A mai venit şi
altcineva decât Maria / decât acela / decât al doilea.;
b. at the interpropositional level as a conjunction introducing a cumulative clause: Făcea şi
altceva decât dormea. A mai făcut şi altceva decât să doarmă.;
c. at the intra- and interpropositional levels as a cumulative adverb, in combination with
different parts of the sentence, without imposing formal constraints (I-am spus şi altcuiva decât ţie.
Ca să reuşeşti, îţi mai trebuie şi altceva decât curaj. Poţi deveni şi altceva decât medic. L-a întâlnit
şi altădată decât atunci.) or in combination with different clauses introduced by conjunctions,
pronominal or adverbial relativizers (Am aflat şi altceva decât că au plecat. A mai spus şi altcuiva,
decât cui trebuia. Am procedat şi altfel decât cum e permis.).
• The oppositive DECÂT4 functions in affirmative structures exclusively:
a. at the intrapropositional level as a relational element (an authentic preposition), imposing a
case constraint (i.e. the accusative) to the preceded pronoun: Va veni altcineva decât tine. Vrea să
vorbească altcineva decât mine?, and, similarly, to all the realizations that follow this syntactical
pattern, even if the grammatical case is not marked different from the nominative form (nouns,
pronouns, other than the 1 and 2 persons singular, numerals used as pronouns): A venit altcineva
decât Maria / decât acela / decât al doilea.;

328
 b. at the interpropositional level as a conjunction introducing an oppositive clause: Adeseori
făcea altceva decât lucra. Adeseori făcea altceva decât să doarmă.;
c. at the intra- and interpropositional levels as an oppositive adverb / adverb of opposition, in
combination with different parts of the sentence, without imposing formal constraints (I-am spus
altcuiva decât ţie. Ca să reuşeşti, îţi trebuie altceva decât curaj. Poţi deveni altceva decât medic.
L-a întâlnit altădată decât atunci.) or in combination with different clauses introduced by
conjunctions, pronominal or adverbial relativizers (Am aflat altceva decât că au plecat. A spus
altcuiva, decât cui trebuia.).

B. EXCEPTIVE, CUMULATIVE AND OPPOSITIVE CONSTRUCTIONS WITH DECÂT

0. General characterization
The lexeme decât, beside its comparative value, generates constructions endowed with other
semantical meanings, constructions that are ambiguous concerning their derivational history and
concerning the morphosyntactical analysis. The syntactical positions generated with the
lexicalization of decât are formally symmetrical to the terms they refer to, but they are endowed
with a supplementary semantic mark: [+ Restriction], [+ Cumul] or [+ Opposition]. These meanings
interfere in the context and the dissociation of the prevailing value is realized by analysing the term
of reference, the semantic signalizers, the positive or the negative form of the verb. In the Romanian
traditionalist grammars, the complex constructions formed with decât, most of them ambiguous
(opaque), either they are not described or they are assimilated to different syntactical position, their
ambiguities and specific differences being avoided. Due to the similarities in construction and the
semantico-grammatical interferences, we propose a treatment of the complex constructions with
decât in structure (i.e. the restrictive, the cumulative and the oppositive constructions) under the
framework of the same chapter.
1. The syntactical patterns of the exceptive, cumulative and oppositive constructions and
their complexity
1.1. The restrictive syntactical construction is the complex syntactical group, organized in a
ternary structure, that expresses by means of the lexeme of exclusivity decât what is excluded from
the predicative relation and the semantico-syntactical relation is established between an excepted /
excluded term (that indicates the idea of totality and sometimes of alterity (differentiation)) and an
excepting / excluding term. The negative form of the verb is essential in order to express the
329
restrictive meaning. The verb is involved in the subordination when the excepted (excluded)
syntactical function is a complement, an adverbial or a predicative.
The syntactical pattern is:
[the verb in the negative form + E + the lexeme of exclusivity decât + En],
unde • E = the excepted (excluded) term
• En = the excepting (excluding) term (intra- or inter-propositional excepting term)
Examples: Nu este susţinut nimeni altul decât tine. Ion nu a ajuns acasă decât la ora
12. Copiii nu pleacă decât însoţiţi. Nu a făcut altceva decât a citit.
1.2. The cumulative syntactical construction is the complex syntactical group, organized in a
binary or, usually, ternary structure, that expresses by means of the cumulative lexeme decât the
object, the characteristic, the circumstance or the action to which another object, characteristic,
circumstance or action is added. The semantico-syntactical relation is established between a
cumulated term (the term that indicated what was added) and a cumulating term (the component to
which was added something). The verb is involved when expressing a cumulative complement,
adverbial or predicative.
The syntactical pattern is:
[the verb in the affirmative form + Cl + the cumulative lexeme decât + Cln],
unde • Cl = the cumulated term
• Cln = the cumulating term (intra- sau inter-propositional cumulating term)
Examples: Sper că vom vizita şi alte oraşe decât Parisul. Dorina apelează adeseori şi
la alţii decât la mine. Orele au mai fost suspendate şi în alte împrejurări
decât acum.
1.3. The oppositive syntactical construction is the complex syntactical group, organized in a
binary or, usually, a ternary structure that expresses by means of the lexeme decât a semantical
relation of opposition between an opposed term (the term to which the opposition refers to) and an
opposing term (the term that specifies the opposition). The oppositive syntactical positions of
complement, adverbial or predicative always involve a verb.
The syntactical pattern is:
[the verb in the affirmative form + O + the lexeme of opposition decât + On],
unde • O = the opposed term

330
 • On = the opposing term (intra- sau inter-propositional opposing term)
Examples: Se pare că opţiunea sa finală este alta decât cea de săptămâna trecută.
Discursul festiv va fi rostit de altcineva decât de către Daniel.

Lista de abrevieri şi simboluri utilizate

331
A = apoziţie gr. = (limba) greacă
a = adverb apozitiv GV = grup verbal
Abl. = ablativ hot. = hotărât
Ac. = acuzativ i.e. = (lat.) id est; anume
acc. = accentuat impers. = impersonal
adj. = adjectiv; adjectival ind. = indicativ
adv. = adverb; adverbial ineg. = inegalitate
APG = atribut pronominal genitival inf. = infinitiv
art. = articol; articulat interj. = interjecţie
ASG = atribut substantival genitival interog. = interogativ
ATR = (propoziţie) atributivă intr. = intranzitiv
atr. = atribut inv. = invariabil
c. = complement istr. = istroromână
C = 1. cuvânt coordonat; 2. comparat it. = (limba) italiană
C. = circumstanţială înv. = învechit
Cap. = capitolul k = conjuncţie coordonativă
card. = cardinal lat. = (limba) latină
calif. = calificativ loc. = locuţiune
catal. = (limba) catalană magh. = (limba) maghiară
C.CUM. = (propoziţie) circumstanţială masc. = masculin
cumulativă megl. = meglenoromână
c.d. = complement direct N. = nominativ
CD = (propoziţie) completivă directă neacc. = neaccentuat
C.EXC. = (propoziţie) circumstanţială de neart. = nearticulat
excepţie nehot. = nehotărât
cf. = (lat.) confer nepers. = nepersonal
CI = (propoziţie) completivă indirectă nepred. = nepredicativ
c.i. = complement indirect n.n. = nota noastră
circ. = circumstanţial NP = nume predicativ
cl. = clasică (despre o limbă) nr. = numărul
CL = (propoziţie) circumstanţială de loc num. = numeral
Cl = (termen) cumulat O = (termen) opozat
Cln = (termen) cumulant On = (termen) opozant
CM = (propoziţie) circumstanţială de mod P = 1. predicat; 2. propoziţie
(propriu-zisă) p. = pagina / paginile
CMC = (propoziţie) circumstanţială de mod part. = participiu; participial
comparativă pers. = personal
CMP = (propoziţie) circumstanţială de pl. = plural
măsură progresivă pop. = popular
Cn = (termen) comparant port. = (limba) portugheză
CNS = (propoziţie) circumstanţială PP = (propoziţie) principală
consecutivă PR = (propoziţie) predicativă
com. = comun pred. = predicat; predicativ
332
Comp = complementizator prep. = prepoziţie; prepoziţional
comp. = (gradul) comparativ prez. = prezent
compl. = complement; completivă pron. = pronume; pronominal
conj. = conjugare; conjunctiv; conjuncţie, prop. = propoziţie
conjuncţional protorom.= protoromână
cop. = copulativ prov. = (limba) provensală
C.OPOZ.= (propoziţie) circumstanţială PS = predicativă suplimentară
opoziţională p.s. = predicativ suplimentar
c. prep. = complement prepoziţional R = 1. (termen) regent; 2. relatem
C.REL. = (propoziţie) circumstanţială de refl. = reflexiv
relaţie reg. = regionalism; regional
CS = (propoziţie) circumstanţială de scop rel. = relativ
C.SEC. = (propoziţie) completivă secundară S = 1. subiect; 2. (termen)
CT = (propoziţie) circumstanţială de timp subordonat
CŢ = (propoziţie) circumstanţială s.a. = (lat.) sine anno; fără an
condiţională SB = (propoziţie) subiectivă; subiect
CV = (propoziţie) circumstanţială scr. = (limba) sanscrită
concesivă sg. = singular
CZ = (propoziţie) circumstanţială de cauză sl. = (limba) slavă
D. = dativ s.n. = sublinierea noastră
d. = diateza sp. = (limba) spaniolă
decl. = declinarea sqq. = (lat.) şi următoarele
dem. = demonstrativ st = sintagmă
distrib. = distributiv subord. = subordonator; subordonat
drom. = dacoromână subst. = substantiv; substantival
E = 1. (termen) explicat; 2. (termen) s.v. = (lat.) sub voce
exceptat term. = terminaţie
ed. = ediţia Tr = termen regent
egal. = egalitate Ts = termen subordonat
En = (termen) exceptant trad. = (în) traducere
EPS = element predicativ suplimentar tranz. = tranzitiv
ex. = exemplu V. = vocativ
f. = formă v. = vezi
fasc. = (lat.) fasciculus val. = valoare
fem. = feminin var. = variabil
f.f.s. = fără funcţie sintactică vb. = verb; verbal
flex. = flexionar vs = (lat.) versus
fr. = (limba) franceză
G. = genitiv
GAdv = grup adverbial
ger. = gerunziu
germ. = (limba) germană
GN = grup nominal
got. = (limba) gotică
GPrep = grup prepoziţional

333
* = indică: 1. o formă / construcţie neatestată; 2. o formă incorectă, agramaticală
+ = „cu, plus”
< = „provine din”
> = „a dat” / „dă”
ø = indică o poziţie sintactică nelexicalizată
← = indică direcţia subordonării
→ = indică direcţia subordonării
← → = indică relaţia de interdependenţă / inerenţă
() = termeni facultativi
# = limita grupului sintactic
↑ = contur intonaţional ascendent
≡ = indică un raport de echivalenţă

334
 BIBLIOGRAFIE

1. AARTS, B. (1992), Small Clauses in English, Berlin: Mouton Gruyter.

2. ADMONI, V. G. (1960), Razvitie structurî prostovo predlojenjia v indoevropeiskih
iazâkah, în Voprosy iazikoznania, nr. 1, p. 28-30.
3. ALEXIADOU, A.; LAW, P.; MEINUNGER, A.; WILDER, C. (2000), The Syntax of
Relative Clauses, Amsterdam-Philadelphia: John Benjamins.
4. AMIOT, D.; DE MULDER, W.; FLAUX, N.; TENCHÉA, M. (1999), Fonctions
syntaxiques et rôles sémantiques, în Cahiers Scientifiques de l’Université d’Artois, nr. 13,
Arras: Artois Presse Université.
5. ANDREI, Mihail; GHIŢĂ, Iulian (1983), Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică,
stil şi compoziţie, exerciţii, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
6. ANGHELESCU, Nadia (1970), Lingvistica generală în concepţia lui Gustave Guillaume,
în LR, XIX, nr. 5, p. 425-433.
7. ARDELEANU, Sanda-Maria; MANOLACHE, Simona (1998), Syntaxe fonctionelle du
français contemporain, Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”.
8. ARDELEANU, Sanda-Maria; BALAŢCHI, Raluca (2005), Éléments de syntaxe du
français parlé, Iaşi: Institutul European.
9. ARNAVIELLE, Teddy (2003), Le Participe, les formes en –ant: positions et propositions,
în Languages, nr. 149: Participe présent et gérondif, număr coordonat de T.
ARNAVIELLE, p. 37-54.
10. ARNAVIELLE, Teddy (2004), Formes en –ant et Structures de phrase, în Modèles
Linguistiques, XXV, nr. 1-2, p. 157-168.
11. ARRIVÉ, Michel; GADET, Françoise; GALMICHE, Michel (1986), La grammaire
d’aujourd’hui: guide alphabétique de linguistique française, Paris: Librairie Flammarion.
12. ASHER, R. E.; SIMPSON, J. M. Y. (1994), The Encyclopedia of Language and Linguistics,
I-X, Oxford: Pergamon Press.
13. ATLAS, J.D. (1989), Philosophy without Ambiguity: A Logico-Linguistic Essay, Oxford:
Oxford University Press.
14. AVRAM, Larisa (1999), Auxiliaries and the Structure of Language, Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti.
15. AVRAM, Larisa (2002), An Introduction to Language Acquisition from a Generative
Perspective, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.
16. AVRAM, Mioara (1956), Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi părţile
de propoziţie, în SG, vol. I, pp. 141-164.
17. AVRAM, Mioara (1957), Observaţii asupra coordonării, în SG, vol. II, p. 151-159.
18. AVRAM, Mioara (1960), Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente
conjuncţionale în limba română, Bucureşti: Editura Academiei R.P.R..
19. AVRAM, Mioara (1977), Particularităţi sintactice regionale în dacoromână, în SCL,
XXVIII; nr. 1, p. 29-35.
20. AVRAM, Mioara (1978), Contragerea propoziţiilor şi dezvoltarea părţilor de propoziţie, în
LL, II, p. 261-267.
21. AVRAM, Mioara (1997), Gramatica pentru toţi, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti: Humanitas.

335
22. BACH, K. (1994), Conversational impliciture, în Mind and Language , nr. 9, p. 124-
162.
23. BACINSCHI, I. (1945), L’infinitif et ses moyens des remplacement, Bucureşti.
24. BALLY, Charles (1950), Linguistique générale et linguistique française, 3e édition, Berne:
A. Francke.
25. BACIU, Ioan (1978), Précis de grammaire roumaine, Lyon: Éditions l'Hermes.
26. BARBU, N. I. (1962), Juxtapunerea (parataxa) în greacă, latină, română, în LL, nr. 6, p.
53-65.
27. BARBU, N. I.; VASILESCU, Toma I. (1958), Gramatica limbii latine. Fonetica –
Morfologia – Sintaxa, Bucureşti: Editura de stat didactică şi pedagogică.
28. BASSOLS DE CLIMENT, Mariano (1956), Sintaxis latina, 1-2, Madrid: Consejo Sup. de
Investigaciones Científicas.
29. BĂLĂNESCU, Olga (2003), Limbaje de specialitate, Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti; http://ebooks.unibuc.ro/filologie/olga/bibl.htm
30. BĂRBUŢĂ, I. (1992), Structura semantico-valenţială a verbului şi diateza, în Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 4, Chişinău, p. 49-59.
31. BEAUGRANDE, Robert de; DRESSLER, Wolfgang (1981), Introduction to Text
Linguistics, London: Longman.
32. BEJAN, D. (1969), Observaţii asupra propoziţiei de excepţie, în CL, XIV, nr. 1, p. 91-94.
33. BEJAN, D. (1971), Despre rolul adverbelor din grupul „adverb + conjuncţie”, în CL, XVI,
nr. 2, p. 313-323.
34. BELDESCU, G. (1958), Coordonarea simplă, complexă şi contextuală, în LR, VII, nr. 3,
p. 19-38.
35. BENNETT, Charles E. (1910-1914), Syntax of Early Latin, I-II, Boston.
36. BERCEANU, Barbu B. (1971), Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare),
Cuvânt înainte de acad. Al. Graur, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
37. BEREJAN, Silviu (1958), Asupra prepoziţiei „a” cu infinitvul, în CL (Mélanges
linguistiques offerts à Emil Petrovici par ses amis étrangers à l’occasion de son
soixantième anniversaire), III, p. 107-114.
38. BEREJAN, Silviu (1962), Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc, Chişinău.
39. BERRENDONNER, A. (1988), Variations sur l’infinitif, în RÉMI-GIRAUD, S. (editor)
L’infinitif, une approche comparative, Lyon: PUL, p. 149-166.
40. BERTAGAEV, T. A. (1953), K probleme slojnâh predlojenii, în Voprosy iazikoznania, nr.
4, p. 43-59.
41. BIDOIS, Georges le; BIDOIS, Robert le (1968), Syntaxe du français moderne. Les
fondements historiques et psychologiques, Tome II, Deuxième édition, revue et completeé,
Paris : Éditions Auguste Picard.
42. BÎTEA, Ioan N. (1985), Construcţii pseudodisjunctive copulative. Prezentare generală, în
LR, XXXIV, nr. 2, p. 113-123.
43. BLOOMFIELD, Leonard (1933), Language, New York: Henry Holt, Rinehart & Winston;
trad. fr.: Le langage, Paris: Payot (1970).
44. BONET i ALSINA, M. Eulàlia (1991), Morphology after Syntax: Pronominal Clitics in
Romance, Ph.D. dissertation, MIT.
45. BOPP, Franz (1866-1874), Grammaire comparée des langues indo-européennes
comprenant le sanscrit, le zend, l’arménien, le grec, le latin, le lithuanien, l’ancien slave, le

336
 gothique et l’allemand, trad. fr. par Michel Bréal, Paris: Impr. impériale et impr. nationale;
nouv. éd. 1885-1889, 5 vol.
46. BORCHIN, Mirela-Ioana (2001), Lingvistica în ştiinţa secolului al XX-lea, Timişoara:
Editura Excelsior.
47. BORER, Hagit (1983), Parametric Syntax, Dordrecht: Foris.
48. BOSKOVIČ, Z. (1997), The Syntax of Non-Finite Complementation: An Economy
Approach, Cambridge, Mass.: MIT Press.
49. BOUCHARD, D. (1984), On the content of empty categories, Dordrecht, Holland: Foris.
50. BOUCHARD, D. (1995), The semantics of syntax: a minimalist approach to grammar,
Chicago: University Press.
51. BOURÇIEZ, Edouard (1910), Éléments de linguistique romane, Paris: Klincksieck;
1946 - 4e édition révisée par l’auteur te par le soins de Jean Bourciez; 1967 - 5 e édition
revue par l’auteur et Jean Bourciez.
52. BRÂNCUŞ, Grigore; SARAMANDU, Marcela, [s.a.], Gramatica limbii române, Bucureşti:
Editura Atos.
53. BRESNAN, Joan Wanda (1972), Theory of Complementation in English Syntax, Ph.D.
dissertation, Cambridge, Mass.: MIT.
54. BRESNAN, Joan Wanda (ed.) (1982), The Mental Representation of Grammatical
Relations, Cambridge, Mass.: The MIT Press.
55. BRUGMANN, Karl Friedrich, (1905), Abrégé de grammaire comparée des langues
indo-européennes, tr. fr. sous la direction d’A. Meillet et R. Gauthiot, Paris: Klincksieck.
56. BUJOR, I. I.; CHIRIAC, Fr. (1971), Gramatica limbii latine, ediţia a II-a cu întregiri
substanţiale, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
57. BULGĂR, Gheorghe (1968), Limba română. Sintaxă şi stilistică, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.
58. BURIDANT, C. (1990), L’infinitif dans les langues romane set les langues germanique:
essai d’approche typologique, în BECHERT, J., BERNINI, G., BURIDANT, C. (editori)
Towards a Typology of European Languages, Berlin, Mouton de Gruyter, în Empirical
Approache to Language Typology, nr. 8, p. 141-163.
59. BYCK, Jacques (1959), Origine de l’infinitif bref en roumain, în Recueil d’études romanes
publié à l’occasion du IX-e Congrès international de linguistique romane à Lisbonne,
Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., p. 9-12.
60. CADIOT, Pierre; FURUKAWA, Naoyo (2000), La prédication seconde, în Langue
français, nr. 127, septembre 2000, Paris: Larousse.
61. CARAGIU, Matilda (1957), Sintaxa gerunziului românesc, în SG, vol. II, p. 61-89.
62. CARAGIU-MARIOŢEANU, Matilda (1962), Moduri nepersonale, în SCL, XIII, nr. 1, p.
29-43. 
63. CARVALHO, Paulo de (2003), Gérondif , participe présent et adjectif déverbal en -ant en
morphosyntaxe comparative, în Langages, nr. 149: Participe présent et gérondif, număr
coordonat de T. ARNAVIELLE, p. 100-126.
64. CHARAUDEAU, P. (1992), Grammaire du sens et de l’expression, Paris: Hachette.
65. CHIERCHIA, G. (1984), Topics in the Syntax and Semantics of Infinitives and Gerunds,
(doctoral dissertation), University of Massachussetts: Amherst.
66. CHIRCU, A. (2000), Observaţii asupra relaţiei de subordonare prin aderenţă, în StUBB,
XLV, nr. 1, p. 149-153.

337
67. CHIRCU, A. (2002), Parataxă şi aderenţă în sintaxa limbii române, în LR, XII, nr. 11-12,
Chişinău, p. 145-148.
68. CHIRCU, A. (2004), L’adverbe dans les langues romanes. Etudes étymologique, lexicale et
morphologique (français, roumain, italien, espagnol, portugais, catalan, provençal), Vol. I-
II, teză de doctorat, susţinută la Universitatea Aix-Marseille I (Franţa).
69. CHIRICUŢĂ–MARINOVICI, Rita (1959), Cu privire la rolul sensului verbelor în
determinarea valorii gramaticale a participiului, în CL, IV, nr. 1-2, p. 89-104.
70. CHIRICUŢĂ–MARINOVICI, Rita (1961), Cu privire la participiu în anumite funcţii
sintactice, în CL, VI, nr. 1, p. 155-159.
71. CHIRICUŢĂ–MARINOVICI, Rita (1964), Sensul factitiv-cauzativ al verbelor româneşti, în
CL, IX, nr. 1, p. 53-58.
72. CHIRICUŢĂ–MARINOVICI, Rita (1965), Încercare asupra grupării verbelor din punct de
vedere semantic, în CL, X, nr. 2, p. 299-310.
73. CHIRICUŢĂ–MARINOVICI, Rita (1966a), Cu privire la o nouă grupare a verbelor pe
baza anumitor caractere ale conţinutului lor semantic, în CL, XI, nr. 1, p. 43-46.
74. CHIRICUŢĂ–MARINOVICI, Rita (1966b), Probleme de grupare semantică a verbelor, în
CL, XI, nr. 2, p. 229-235.
75. CHOMSKY, Naom (1957), Syntactic Structures, Haga: Mouton; Reprint: 1985, Berlin and
New York.
76. CHOMSKY, Naom (1965), Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge, Mass.: MIT Press.
77. CHOMSKY, Naom (1972), Studies on Semantics in Generative Grammar, Haga: Mouton.
78. CHOMSKY, Naom (1986), Knowledge of Language. Its Nature, Origin and Use, New
York: Praeger; traducerea românească: 1996, Cunoaşterea limbii, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
79. CINQUE, G. (1999), Adverbs and functional heads: A cross-linguistic perspective, Oxford:
Oxford University Press.
80. CIOBANU, Fulvia (1957), Observaţii aspra prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale în
limba română, în SG, vol. II, p. 91-104.
81. CIOBANU, Fulvia (1961), Unele aspecte ale corespondenţei dintre elementele
prepoziţionale şi cele conjuncţionale cu referire specială la locuţiuni, în SG, vol. III, p. 67-
77.
82. CIOBANU, Fulvia (1962), Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia, în
LR, XI, nr. 4, p. 375-386.
83. CIOBANU, Valentina (2001), Funcţia sintactică de complement şi circumstanţial, în
Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe filologice”, vol.
III, p. 42-44.
84. CIOMPEC, Georgeta (1974), Încercare de definire contextuală a adverbului românesc, în
SCL, XXV, nr. 1, p. 25-35.
85. CIOMPEC, Georgeta (1985), Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie şi diacronie,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
86. CIPARIU, Tim. (1869-1877), Gramateca limbei române, vol. I (1869): Analitica; vol. II
(1877): Sintetica, Bucureşti: Societatea Academică Română.
87. CIPARIU, Timotei (1876), Compendiu de Gramatecà limbei române, Ediţiunea V.
emendata, Sabiniu.
88. COLBERT, Bruno; SAVIN, Emilia (1964), Participiul prezent german şi gerunziul
românesc, în AUB, XIII, p. 337-347.
338
89. COLLINGE, N. E. (1990), An Encyclopaedia of Language, London: Routledge.
90. COMBETTES, Bernard (2003), L'évolution de la forme en -ant : aspects syntaxiques et
textuels, în Languages, nr. 149: Participe présent et gérondif, număr coordonat de T.
ARNAVIELLE, p. 6-24.
91. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe (1974), Morfologia limbii române,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică; ediţia a doua - 1996.
92. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe (1994), Sintaxa limbii române, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică; ediţia a doua – 1998.
93. CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe (1998), Dicţionar de termeni lingvistici,
Bucureşti: Editura Teora.
94. CONTRERAS, Heles (1995), Small Clauses and Complex Predicates, în Syntax and
Semantics, vol. 28: Small Clauses, număr coordonat de Stephen ANDERSON,
Maria GUASTI, Anna CARDINALETTI, p. 225-244.
95. COOK, Walter C. (1969), Introduction to Tagmemic Analysis, Washington: Georgetown
University Press.
96. CORIN, Andrew R. (1995), The dative absolute in Old Church Slavic and Old East Slavic,
în Die Welt der Slaven, XL, nr. 2, p. 251-284.
97. CORNILESCU, Alexandra (1976), The Transformational Syntax of English. The Complex
Sentence, Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
98. CORNILESCU, Alexandra (1995), Accuracy and Fluency, Iaşi: Institutul European.
99. CORNILESCU, Alexandra (2001), Romanian nominalisations: case and aspectual
structure, în Journal of Linguistics, vol. 37, nr.3, Cambridge University Press, p. 467-501.
100. CORNILESCU, Alexandra (2003), Complementation in English. A Minimalist
Approach, Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti; (2004)
www.ebooks.unibuc.ro/filologie/cornilescu
101. CORNILESCU, A.; DIMITRIU, I. (1997), Accuracy and Fluency: Infinitives, Gerunds,
Participles, Iaşi: Institutul European.
102. COSTA, Ioana (2003), Neflexibile în indo-europeană,
www.unibuc.ro/eBooks/lls/IoanaCosta-Neflexibile.
103. COŞERIU, Eugeniu (1992-1993), Prelegeri şi conferinţe, în AnL, XXXIII, seria A
„Lingvistică”.
104. COŞERIU, Eugeniu (1994-1995), Principii de sintaxă funcţională, traducere de Emma
Tămâianu, în Dacoromania, I, nr. 1-2, Cluj-Napoca: Editura Academiei Române.
105. COŞERIU, Eugeniu (1997), Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării
lingvistice, Bucureşti: Editura Enciclopedică.
106. COŞERIU, Eugeniu (2000), Lecţii de lingvistică generală, Chişinău: Editura ARC.
107. COŞERIU, Eugeniu (2004), Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii,
Ediţie în limba română de Nicolae Saramandu, Bucureşti: Editura Enciclopedică.
108. COTEANU, Ion (1973/1985), Stilistica funcţională a limbii române. I. (1973) Stil,
stilistică, limbaj; II. (1985), Limbajul poeziei culte, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R..
109. COTEANU, Ion (1982), Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti: Editura
Albatros.
110. COTEANU, Ion (1990), Gramatica, stilistică, compoziţie, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
111. CRAŞOVEANU, D. (1968), În jurul categoriei predicatului (cu privire la verbele de
modalitate şi de aspect), în AUT, VI, p. 141-156.

339
112. CRAŞOVEANU, D. (1969), Sunt circumstanţiale complementele opoziţional, cumulativ
şi de excepţie, precum şi subordonatele corespunzătoare?, în LR, XVIII, nr. 2, p. 147-155.
113. CRAŞOVEANU, D. (1971), Observaţii asupra complementului de excepţie şi a
subordonatei corespunzătoare, în LR, XX, nr. 2, p. 151-158.
114. CRAŞOVEANU, Dumitru (1992), Categorii sintactice circumstanţiale, Timişoara:
Editura Amphora.
115. CRAŞOVEANU, Dumitru (2002), Categorii sintactice necircumstanţiale, Timişoara:
Editura Mirton.
116. CRĂINICEANU, I. (1997), The Category of Aspect in English and Romanian, with
Special Reference to the Progressive Aspect, Craiova: Editura Universităţii din Craiova.
117. CRISTEA, Teodora (1975), Le locatif spatio-temporel en français contemporain,
Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
118. CRISTEA, Teodora (2000), Grammaire française. Le nom et le groupe nominal. Le
verbe et le groupe verbal, Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de mâine”.
119. CROITORU, E. (2002), Mood and Modality, Iaşi: Institutul European.
120. CRUSE, D. A. (1986), Lexical Semantics, Cambridge, England: Cambridge University
Press.
121. CRYSTAL, David (1991), A Dictionary of Linguistics and Phonetics, 3rd Ed., Oxford:
Blackwell Paperback.
122. CUNHA, Celso; CINTRA, Luis F. Lindley (2002), Nova Gramática do Português
Contemporâneo, Lisboa: Edições João Sá da Costa.
123. DELLR = Gabriela Duda, Aglaia Gugui, Marie Jeanne Wojcicki (1985), Dicţionar de
expresii şi locuţiuni ale limbii române, Bucureşti: Editura Albatros.
124. DENSUSIANU, Ovid (1961), Istoria limbii române, vol. I-II, Ediţie îngrijită de prof.
univ. J. Byck, Bucureşti: Editura Ştiinţifică; prima ediţie în limba franceză:
Histoire de la langue roumaine, Paris, 1901-1938.
125. DEX = Dicţionar explicativ al limbii române (1998), ediţia a II-a, Bucureşti: Editura
Univers Enciclopedic.
126. DIACONESCU, Ion (1967), Propoziţia relativă infinitivală, în AUB, XVI, p. 143-148.
127. DIACONESCU, Ion (1968), Observaţii cu privire la valoarea infinitivului în limba
română, în LR, XVII, nr. 2, p. 111-121.
128. DIACONESU, Ion (1972), Concurenţa dintre infinitiv şi conjunctiv în limba română,
în LL, nr.3, p. 317-327.
129. DIACONESCU, Ion (1977), Infinitivul în limba română, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
130. DIACONESCU, Ion (1989), Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie
şi analiză, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
131. DIACONESCU, Ion (1995), Sintaxa limbii române, Bucureşti: Editura Enciclopedică.
132. DIACONESCU, Traian S. (1969), Elemente sintactice latine în cronica lui Grigore
Ureche, în AnL, XX, p. 35-47.
133. DIACONOVICI LOGA, Constantin (1973), Gramatica românească, Text stabilit,
prefaţă, note şi glosar de Olimpia Şerban şi Eugen Dorcescu, Timişoara: Editura Facla.
134. DIEZ, Friedrich (1874-1876), Grammaire des langues romanes, vol. I-III, Paris:
Vieweg.
135. DIMITRESCU, Florica, (2002, 2003), Drumul neîntrerupt al limbii române, vol. 1-
2002; vol 2 - 2003, Cluj-Napoca: Editura Clusium.
340
136. DIMITRIU, C. (1969), Observaţii în legătură cu infinitivul verbului românesc, în AnL,
XX, p. 189-194.
137. DIMITRIU, C. (1981), Frecvenţa timpurilor în unele texte româneşti, în AUI, XXVII, p.
57-76.
138. DIMITRIU, Corneliu (1999/2002), Tratat de gramatică a limbii române, vol. I:
Morfologia, vol. II: Sintaxa, Iaşi: Institutul European.
139. DINEEN, Francis P. (1967), An Introduction to General Linguistics, New York: Holt,
Rinehart&Winston.
140. DINU, M. (1997), Comunicarea, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
141. DL = Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jean-
Baptiste Marcellesi, Jean-Pierre Mével (1985), Dictionnaire de linguistique, Paris: Librairie
Larousse.
142. DOBROVIE-SORIN, Carmen (1994), The Sxntax of Romanian. Comparative Studies in
Romance, Berlin, New York: Mouton de Gruyter.
143. DOBROVIE-SORIN, Carmen (2000), Sintaxa limbii române. Studii de sintaxă
comparată a limbilor romanice, traducătoare: Larisa AVRAM, Daniela URDEA, Elena
SOARE, Daniela IONESCU, Andra VASILESCU, Bucureşti: Editura Univers.
144. DOKULIL, M.; DANEŠ, Fr. (1958), Kt. zv. významové a mluvnické stavbe věty, în O
vědeckém poznáni soudobýćh jazyků (culegere de studii), Praga.
145. DOSPINESCU, Vasile (2000), Le Verbe en français contemporain. Morphématique.
Sémantique. Mode, temps, aspect et... voix, avec une préface de Henri Portine, Iaşi: Editura
Junimea.
146. DRAEGER, A. (1878-1881), Historische Syntaxder lateinischen Sprache, I-II, Leipzig.
147. DRAGOŞ, Elena (1989), Pragmatică şi pragmatica textului literar, în Semiotică şi
poetică, nr. 4, Cercetarea textului, Cluj, p. 1-28.
148. DRAGOŞ, Elena (1994), Pragmatica şi literatura. Concepte – analize, Cluj-Napoca:
Editura Universităţii „Babeş-Bolyai”.
149. DRAGOŞ, Elena (1995), Elemente de sintaxă istorică românească, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.
150. DRAGOŞ, Elena (2000), Introducere în pragmatică, Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă.
151. DRAŞOVEANU, D. D. (1958), Despre natura raportului dintre subiect şi predicat, în
CL, III, p. 175-182.
152. DRAŞOVEANU, D. D. (1968), Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, în CL, XIII,
nr. 1, p. 19-32.
153. DRAŞOVEANU, D. D. (1971), O categorie sintactică – unicitatea, în CL, XVI, nr. 2,
p. 325-335.
154. DRAŞOVEANU, D. D. (1988), Propoziţii contrase şi propoziţii abreviate, I, în CL,
XXXIII, nr. 1, p. 35-47.
155. DRAŞOVEANU, D. D. (1989), Propoziţii contrase şi propoziţii abreviate, II, în CL,
XXXIV, nr. 2, p. 123-134.
156. DRAŞOVEANU, D. D. (1997), Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca:
Editura Clusium.
157. DRĂGANU, Nicolae (1943), Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi
vechimea lor. Un capitol de sintaxă românească, Lucrare postumă, Bucureşti: Institutul de
Lingvistică Română.

341
158. DRĂGANU, Nicolae (1945), Elemente de sintaxă a limbii române, Bucureşti: Institutul
de Lingvistică Română.
159. DŞL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan (2001), Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti:
Editura Nemira.
160. DTL = Gheorghe Constantinescu-Dobridor (1998), Dicţionar de termeni lingvistici,
Bucureşti: Editura Teora.
161. DUBOIS, Jean (1965), Grammaire structurale du français. I. Nom et pronom, Paris:
Larousse.
162. DUBOIS, Jean (1967), Grammaire structurale du français. II. Le verbe, Paris: Larousse.
163. DUBOIS, Jean (1969), Grammaire structurale du français. III. La phrase et les
transformations, Paris: Larousse.
164. DUBOIS, Jean; LAGANE, R. (1997), La nouvelle grammaire du français, Paris:
Larousse.
165. DUCROT, Oswald; TODOROV, Tzvetan (1972), Dictionnaire encyclopédique des
sciences du langage, Paris: Seuil.
166. DUCROT, Oswald; SCHAEFFER, Jean-Marie (1995), Nouveau dictionnaire
encyclopédique des sciences du langage, Paris: Seuil; traducerea românească: 1996, Noul
dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti: Babel.
167. DUFFLEY, P. (2003), Les Conditions de production de l’effet de sens «imperfectif»
avec la forme en –ING de l’anglais, în Languages, nr. 149: Participe présent et gérondif,
număr coordonat de T. ARNAVIELLE, p. 86-99.
168. EDELSTEIN, Frieda (1970), Sur la proposition circonstancielle d’exception en
roumain, în BSRLR, VII, p. 97-100.
169. EDELSTEIN, Frieda (1972), Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R..
170. ELL = The Encyclopedia of Language & Linguistics (1994), Oxford: Pergamon Press.
171. ELR = Marius Sala (coordonator) (2001), Enciclopedia limbii române, Bucureşti:
Univers Enciclopedic.
172. EMONDS, Joseph (2002), Adjectival Passives: The construction in the iron mask, http:
www-uilots.let.uu.nl/syncom/uiltjes/case_001_apas.htm.
173. ENGHOFER, Rudolf (1961), Der Ablativus Absolutus bei Tacitus, Würzburg.
174. EUSTATIEVICI BRAŞOVEANUL, Dimitrie (1969), Gramatica rumânească 1757.
Prima gramatică a limbii române, Ediţie, studiu introductiv şi glosar de N. A. Ursu,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
175. ERNOUT, Alfred; THOMAS, François (1953), Syntaxe latine, 2e éd., Paris:
Klincksieck.
176. ERNST, Thomas (2002), The Syntax of Adjuncts, Cambridge - New York: Cambridge
University Press.
177. EŢCU, Ion (2000), Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie,
Chişinău: Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.
178. EVSEEV, Ivan (1974), Semantica verbului. Categoriile de acţiune, devenire şi stare,
Timişoara: Editura Facla.
179. FARKAŞ, Donka (1985), Intensional Descriptions and the Romance Subjunctive Mood,
New York: Garland.

342
180. FCLR = Alexandru Graur, Mioara Avram (coordonatori) (1970, 1978, 1989), Formarea
cuvintelor în limba română, I: Compunerea, II: Prefixele, III: Sufixele, Bucureşti: Editura
Academiei Române.
181. FELECAN, Nicolae (2002), Sintaxa limbii române: Teorie. Sistem. Construcţie, Cluj-
Napoca: Dacia.
182. FELIX, Jiři (1965), Câteva observaţii cu privire la clasificarea morfologică a verbelor
româneşti, în SCL, XVI, nr. 2, p. 233-238.
183. FLINCK, Edwin (1924), Absolute Konstruktionen in den neueren Sprachen, în
Neuphilologische Mitteilungen, (Helsinki), XXV, p. 214-215.
184. FLOREA, Ligia Stela (1999), Temporalité, modalité et cohésion du discours, Bucureşti:
Editura Babel.
185. FLOREA, Ligia Stela (2000), Syntaxe du français actuel. La phrase simple et ses
fonctions discursives, Cluj-Napoca: Editura Clusium.
186. FRANÇOIS, Denise; FRANÇOIS, Frederic (1967), L’ambiguité linguistique, în Word,
XXIII, nr. 1-2-3, p.160-161.
187. FRÎNCU, C. (1969), Cu privire la „Uniunea lingvistică balcanică”. Înlocuirea
infinitivului prin construcţii personale în limba română veche, în AnL, XX, p. 69-116.
188. FRÂNCU, Constantin (1983-1984), Geneza şi evoluţia timpurilor verbale
supracompuse în limba română, în AnL, XXIX, p. 23-62.
189. FRÂNCU, Constantin (1999), Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, ediţia a
2-a, Iaşi: Casa Editorială Demiurg.
190. FRÂNCU, Constantin (2000), Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri.
Privire diacronică, Iaşi: Casa Editorială Demiurg.
191. FURUKAWA, N. (1996), Grammaire de la prédication seconde, Paris: Duculot.
192. GAATONE, D. (1998), Le passif en français, Paris – Bruxelles: Champs Linguistiques
Duculot.
193. GABINSCHI, M. A. (1991-1992), Consideraţii asupra sferei participiului din limbile
romanice, în vol. Omul şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coşeriu,
XXXVII-XXXVIII, Iaşi: Editura Universităţii, p. 213-227.
194. GALR = Gramatica limbii române. I. Cuvântul; II. Enunţul (2005), coordonator: Valeria
Guţu Romalo, Bucureşti: Editura Academiei Române.
195. GAWEŁKO, Marek (1996), L’étude sur l’ordre des mots dans les langues romanes
(augmentée de parallélismes avec l’anglais et le polonais), I: La position du sujet, II: La
passivisation, Lublin: Towarzystwo Naukowe Katolickiego Uniwesytetu Lubelskiego.
196. GAWEŁKO, Marek (2004), Sur la spécificité de l’infinitif en roumain contemporain, în
RRL, nr. 1-4, p. 69-84.
197. GĂITĂNARU, Ştefan (2002), Studii şi articole de gramatică, Piteşti: Editura
Universităţii din Piteşti.
198. GĂLĂŢEANU-FÂRNOAGĂ, Georgiana; COMIŞEL, Ecaterina (1993), Gramatica
limbii engleze, Bucureşti: Omega Press&Rai.
199. GHEORGHE, Mihaela (2004), Propoziţia relativă, în colecţia „Universitaria”, Piteşti:
Editura Paralela 45.
200. GHERASIM, Paula (1997), Semiotica modalităţilor. O analiză comparativă româno-
franceză, Iaşi: Casa Editorială Demiurg.
201. GIVÓN, Talmy (1984/1990), Syntax. A Functional-Typological Introduction, I-II,
Amsterdam – Philadelphia: John Benjamins Publishing Company.
343
202. GLR = Gramatica limbii române (1963/1966), I. Morfologia; II. Sintaxa, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, coordonatori: acad. Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu,
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R..
203. GOODALL, Grant (1987), Parallel Structures in Syntax. Coordination, Causatives, and
Restructuring, Cambridge: Cambridge University Press.
204. GR = Gramatica limbii române (1954), vol. I-II, redactor responsabil: prof. univ.
Dimitrie Macrea, Bucureşti: Editura Academiei R.P.R..
205. GRAUR, Alexandru (1956), Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, în SG, vol. I, p.
121-139.
206. GREVISSE, M.; GOOSE, A. (éd.) (1993), Le bon usage. Grammaire française,
Louvain-la-Neuve: Duculot.
207. GRICE, H. P. (1989), Chapter 2: Logic and conversation, în Studies in the Way of
Words, Cambridge, Mass.: Harvard University Press.
208. GRIMSHAW, Jane Barbara (1990), Argument Structure, Cambridge, Mass.: The MIT
Press.
209. GROSU, Alexander (2002), Strange Relatives at the Interface of Two Millennia, în Glot
International, Volume 6, Number 6, June (2002), p. 145-167.
210. GROSU, Alexander; LANDMAN, Fred (1998), Strange Relatives of the Third Kind, în
Natural Language Semantics, nr. 6, p. 125-170.
211. GUILLAUME, Gustave (1929), Temps et Verbe. Théorie des aspects, des modes et des
temps, Paris: Champion; ediţia a doua 1964; ediţia a treia1984.
212. GUILLAUME, Gustave (1964) Langage et Science du langage, Paris, A. – G. Nizet;
Québec: Presses de l’Université Laval; ediţia a doua 1969.
213. GRUIŢĂ, G. (1970), O construcţie specializată în funcţia sintactică de element
predicativ suplimentar, în StUBB, XV, fasc. 2, p. 127-130.
214. GRUIŢĂ, G. (1976), Despre aşa-zisul circumstanţial de excepţie introdus prin decât
(şi subordonata corespunzătoare), în CL, XXI, nr. 1, p. 83-89.
215. GRUIŢĂ, G. (1981), Acordul în limba română, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
216. GRUIŢĂ, G. (2006), Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Piteşti: Editura
Paralela 45.
217. GUŢIA, I. (1957), Évolution et structure des composés negatifs roumains, în „Orbis”,
VI, nr. 1-2, Louvain.
218. GUŢU ROMALO, Valeria (1956), Semiauxiliarele de mod, în SG, vol. I, p. 57-81.
219. GUŢU ROMALO, Valeria (1961), Semiauxiliare de aspect?, în LR, X, nr. 1, p. 3-15.
220. GUŢU ROMALO, Valeria (1968), Morfologie structurală a limbii române, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R..
221. GUŢU ROMALO, Valeria (1973), Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări,
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
222. GUŢU ROMALO, Valeria (2000), Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi,
Bucureşti: Humanitas Educaţional.
223. GUŢU ROMALO, Valeria (2005), Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti:
Humanitas Educaţional.
224. HAJOSKELEMEN, Ester (1978), Funcţia complexului întrebare-răspuns ca element
de
legătură contextuală în text, în SCL, XXIX, nr. 6, p. 665-674.
344
225. HALLIDAY, M. A. K. (1994), An Introduction to Functional Grammar, London:
Edward Arnold Publishers Ltd.
226. HALMOY, Odile (2003), Les formes gérondives dans Les XV joies de mariage et autres
textes du XVe siècle, în Languages, nr. 149: Participe présent et gérondif, număr
coordonat de T. ARNAVIELLE, p. 25-36.
227. HAMP, Eric P. (1963), A Glossary of American Technical Linguistic Usage 1925-1950,
Utrecht: Spectrum Publishers.
228. HARRIS, A.; CAMPBELL, Lyle (1995), Historical syntax in cross-linguistic
perspective, Cambridge: University Press.
229. HARTMANN, R. R. K.; STORK, F. C. (1972), Dictionary of Language and Linguistics,
London: Applied Science Publishers.
230. HÁZY, Ştefan (1963), O conjuncţie devenită morfem?, în StUBB, VIII, fasc. 2, p. 87-
92.
231. HÁZY, Ştefan (1971), Gerunziul – predicat „dependent”, în StUBB, XVI, fasc. 1, p.
109-119.
232. HÁZY, Ştefan (1974), Infinitivul – predicat „dependent”, în StUBB, XIX, fasc. 1, p.
97-103.
233. HÁZY, Ştefan (1997), Predicativitatea: determinare contextuală analitică, Cluj-
Napoca: Editura Dacia.
234. HELIADE RĂDULESCU, Ion (1980), Gramatică românească, Ediţie şi studiu de
Valeria Guţu Romalo, Bucureşti: Editura Eminescu.
235. HERSLUND, M. (2003), La Temporalité des verbes non finis: le gérondif comme
anaphore, în BANYS, W., BENARDCZUK, L., POLANSKI, K., WYDRO, B. (éds.)
Etudes linguistiques romano-slaves offertes à Stanislas Karolak, Cracovie, în Officyna
Wydawnicza «Edukacja», p. 233-242.
236. HERSLUND, Michael; BARON, Irène (1999), Dimensions spatielle du verbe avoir, în
Théorie linguistique et applications informatiques, în Actes du 16e Colloque européen sur
la grammaire et le lexique comparés (24-27 septembre 1997), édités par Jean René Klein,
Béatrice Lamiroy, Jean-Marie Pierret, Volume II, Louvain-la-Neuve.
237. HODIŞ, Viorel (2006), Articole şi studii. I: Relaţia de echivalenţă (logic-semantic-
sintactic), II: Varia, Cluj-Napoca: Risoprint.
238. HORN, F. (1918), Zur Geschichte der Absoluten Partizipial-Konstruktion im
Lateinischen, Lund-Leipzig.
239. HRISTEA, Theodor (coordonator şi autor principal) (1984), Sinteze de limba română,
ediţia a III-a revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti: Editura Albatros.
240. HRISTOVA, Daniela S. (2001), The Dative Absolute in the Kievan chronicle,
http://aatseel.org/program/aatseel/2001/abstracts/Hristova.html
241. HRISTOVA, Daniela S. (2003), Genitive Absolute or Genitive of Time with a Participle,
http://aatseel.org/program/aatseel/2003/abstracts/Hristova.html.
242. HUDDLESTON, Rodney; PULLUM, Geoffrey K. (2002), The Cambridge Grammar of
the English Language, Cambridge: University Press.
243. HUDSON, R. A. (1971), English Complex Sentences, Dordrecht: North Holland
Publishing Company.
244. HUDSON, R. A. (1996), Sociolinguistics, 2nd Edition, Cambridge: University Press.
245. HUOT, Hélène (1981), Constructions infinitives du français. Le subordonnant de,
Genève: Droz.
345
246. HYMES, Dell (ed.) (1964), Language in Culture and Society: a Reader in Linguistics
and Anthropology, New York: Harper and Row.
247. IACOB, Ştefan (1965), Determinantele lexico-gramaticale ale verbului, în CL, X, nr. 1,
p. 119-130.
248. IACOB, Şt. (1969), Natura subiectului, în LR, XVIII, nr. 5, p. 509-512.
249. ILR = Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Ion Coteanu (coord.) (1965), Istoria limbii
române. Vol. I, Limba latină; vol. II, Ion Coteanu (red. resp.) (1969), A. Latina balcanică.
B. Româna comună, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
250. ILR1 = Acad. Al. Rosetti (1960), Istoria limbii române. I. Limba latină, Ediţia a treia,
revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
251. ILR2 = Acad. Al. Rosetti (1968), Istoria limbii române. I. De la origini până la
începutul secolului al XVII-lea, Bucureşti: Editura pentru literatură; ediţie definitivă, 1986.
252. ILRL = Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu (1971), Istoria limbii române literare. Vol. I.
De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti: Editura Minerva.
253. IONESCU, Emil (1997), Manual de lingvistică generală, Ediţia a II-a, revizuită,
Bucureşti: Editura All.
254. IONESCU, Liliana (1965), Phrases contractées par le gérodif et le participe, în CLTA,
II, p. 115-126.
255. IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana (1999), Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii
pentru o pragmatică a românei vorbite, Ediţia a II-a (revăzută), Bucureşti: Editura All.
256. IORDAN, Iorgu (1950), Note sintactice, în SCL, I, nr. 2, p. 269-279.
257. IORDAN, Iorgu (1937), Gramatica limbii române, Bucureşti.
258. IORDAN, Iorgu (1956), Limba română contemporană, Bucureşti: Editura Ministerului
Învăţământului.
259. IORDAN, Iorgu (1962), Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metodă, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R..
260. IORDAN, Iorgu (1975), Stilistica limbii române, Ediţie definitivă, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
261. IORDAN, Iorgu; GUŢU ROMALO, Valeria; NICULESCU, Alexandru (1967),
Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
262. IORDAN, Iorgu; ROBU, Vladimir (1978), Limba română contemporană, Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
263. IRIMIA, Dumitru (1976), Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi: Editura
Junimea.
264. IRIMIA, Dumitru (2000), Gramatica limbii române, Iaşi: Editura Polirom.
265. IVĂNESCU, G. (1957), Le temps, l’aspect et la duré de l’action dans langues indo-
européenes, în Mélanges linguistiques publiès à l’occasion du VIIIe Congrès
International des Linguistes à Oslo, du 5 au 9 août 1957, Bucarest: Éditions de
l’Academie de la R. P. Roumaine, pp. 23-61; republicat în Collegium, Iaşi, 1987, p. 113-
142.
266. IVĂNESCU, G. (1985), Categoriile gramaticale, în Collegium, Iaşi, p. 9-15.
267. IVĂNESCU, G. (2004), Curs de sintaxa limbii române moderne, Editat, adnotat şi
prefaţat de Oana Popârda, Iaşi: Editura Junimea.
268. IVELAND, Paula (1993), VP Small Clauses, Linguistic Research Center Santa Cruz.
269. JACKENDOFF, R. (1990), Semantic Structures, Cambridge (Mass.) – London: MIT.
346
270. JAEGGLI, O.; SAFIR, K. J. (eds.) (1989), The Null Subject Parameter, Dordrecht:
Kluwer.
271. JAKOBSON, Roman (1963, 1973), Essai de linguistique générale, vol. I – 1963; vol. II
- 1973, Traduit de l’anglais et préfacé par N. Ruwet, Paris: Edition de Minuit.
272. JOSEPH, Brian D. (1983), The Synchrony and Diachrony of the Balkan Infinitive. A
Study in Areal, General and Historical Linguistics, Cambridge: Cambridge University
Press.
273. KAMPERS-MANHE, Brigitte (1991), L’opposition subjonctif / indicative dans les
relatives, Amsterdam-Atlanta: Rodopi.
274. KALIK, A. (1960), Observaţii în legătură cu originea, forma şi semnificaţia
construcţiilor absolute în limba franceză, în StUBB, IV, fasc. 2.
275. KAYNE, R. (1994), The Antisymmetry of Syntax, Cambridge, Mass.: The MIT Press.
276. KNABE, G. S. (1995), Eşcio raz o dvuh putiah razvitia slojnovo predlojenjia, în
Voprosî iazâkoznania, nr. 1, p. 109-110.
277. KERLEROUX, F. (1996), La Coupure invisible: études de syntaxe et de morphologie,
Villeneuve d’Ascq: Presses universitaires du Septentrion.
278. KINDT, Saskia (2003), Le participe présent en emploi adnominal comme prétendu
équivalent de la relative en qui, în Languages, nr. 149: Participe présent et gérondif,
număr coordonat de T. ARNAVIELLE, p. 55-70.
279. KORTMANN, Bernd (2001), Free Adjuncts and Absolutes in English, 2nd edition,
New York: Routeledge.
280. LAZARD, G. (1994), L`actance, Paris: Presses Universitaires de France.
281. LEASE, E. B. (1948) The Ablative Absolute Limited by Conjunctions, în AJP, XL, LII.
282. LINDEN, J. van der (1955), Een speciaal Gebruik van der Ablativus absolutus bij
Caesar (een anderzock ap structurale Grondslag), Amsterdam.
283. LIPSKY, Angela (2003), Pour une description sémantique et morpho-syntaxique du
participe français et allemand, în Languages, nr. 149: Participe présent et gérondif,
număr coordonat de T. ARNAVIELLE, p. 71-85.
284. LÖFSTEDT, Einar (1911), Philologischer Kommentar zur Peregrinatio Aetheriae.
Untersuchungen zur Geschichte der lateinischen Sprache, Uppsala; 1936 – ediţia a doua.
285. LÖFSTEDT, Einar (1933, 1942), Syntactica. Studien und Beiträge zur historischen
Syntax des Lateins. I: Über einige Grundfragen der lateinischen Nominalsyntax; II:
Syntaktisch-stilistiche Gesichtspunkte und Probleme, Lund, (Skrifter utgivna av Kungl.
Humanistiska Vetenskapssamfundet i Lund, X, 1-2).
286. LOMBARD, Alf (1936), L`infinitive de narration dans les langues romanes. Étude de
syntaxe historique, Uppsala-Leipzig.
287. LONGACRE, Robert E. (1964), Grammar Discovery Procedures, Haga: Mouton.
288. LRC = Ion Coteanu (coordonator) (1974), Limba română contemporană, Vol. I:
Fonetica, fonologia, morfologia, de Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, Valeria Guţu
Romalo, Clement Mîrza, Emanuel Vasiliu, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;
(1975), Vol. II: Vocabularul, de Ion Coteanu şi Angela Bidu-Vrănceanu, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică; ediţia a II-a, vol. I-II: 1985.
289. LYER, Stanislav (1932), Syntaxe du gérondif dans le „Poema del Cid”, în Revista de
Filología Espagñola, XIX, Madrid, p. 1-46.
290. LYER, Stanislav (1934), La syntaxe du gérondif et du participe présent dans les langues
romanes, Paris: Droz.
347
291. MANEA, Dana (2001a), Elemente de gramatică funcţională. I: Predicaţia, Bucureşti:
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti.
292. MANEA, Dana (2001b), Structura semantico-sintactică a verbului românesc. Verbe
psihologice, Bucureşti: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti.
293. MANOLIU, Marcela (1962), Asupra categoriei comparaţiei din limba română, în SCL,
XIII, nr. 2, p. 201-211.
294. MANOLIU-MANEA, Maria (1968), Sistematica substitutelor din româna
contemporană standard, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
295. MANOLIU-MANEA, Maria (1977), Elemente de sintaxă comparată romanică.
Tipologie şi istorie, Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
296. MANOLIU-MANEA, Maria (1993), Gramatică, pragmasemantică şi discurs,
Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
297. MARCU, Florin (2002), Marele dicţonar de neologisme, Ediţie revizuită, augmentată şi
actualizată, Bucureşti: Editura SAECULUM I. O.
298. MAROUZEAU, J. (1910), L’emploi du participe présent latin á l’epoque républicaine,
Paris.
299. MAROUZEAU, J. (1951), Lexique de la terminologie linguistique, 3e édition, Paris:
Geuthner.
300. MARTINET, André (1955), Economie des changements phonétique. Traité de
phonologie diachronique, Berne: Franke Verlag.
301. MARTINET, André (1962), A Functional View of Language, Oxford: Clarendon Press.
302. MARTINET, André (1970), Elemente de lingvistică generală (traducere şi adaptare la
limba română de Paul Miclău), Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
303. MATEESCU, Adrian (2003), Dicţionar bibliografic de lingvistică, Vol. I: 1944-1972,
Bucureşti: Editura M.A.S.T.
304. MAY, R. (1985), Logical Form: Its Structure and Derivation, Cambridge, Mass.: MIT
Press.
305. MDA = Micul dicţionar academic (2001), vol. I-IV, Cuvânt înainte de Eugen Simion,
Prefaţă de Marius Sala, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
306. MDN = MARCU, Florin (2002), Marele dicţionar de neologisme, Ediţie revizuită,
augmentată şi actualizată, Bucureşti: Editura SAECULUM I. O.
307. MEILLET, Antoine; VENDRYES, Joseph (1924), Traité de grammaire comparée des
langues classiques, 1953 - 2e éd., 1960 - 3e éd., revue et augmentée par J. Vendryes, Paris:
Champion.
308. MERLAN, Aurelia (1998), Sintaxa şi semantica-pragmatica limbii române vorbite.
Discontinuitatea, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
309. MERLAN, Aurelia (2001), Sintaxa limbii române, Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”.
310. MEYER-LÜBKE, Wilhelm (1890-1906), Grammatik der romanischen Sprachen (I:
Romanische Lautlehre; II: Romanische Formenlehre; III: Romanische Syntax; IV: Register
zur romanischen Grammatik), Leipzig: O.R. Reisland; în traducere franceză de Eugène
Rabiet, A. Doutrepont et G. Doutrepont: Grammaire des langues romanes, vol. I-IV, Paris
– Leipzig: O.R. Reisland.
311. MEYER-LÜBKE, Wilhelm (1935), Romanisches Etymologisches Wörterbuch, 3 Aufl.,
Heidelberg, Sammlung romanischer Elementar und Handbücher, III, 3.

348
312. MLADIN, Constantin-Ioan (2003), Probleme ale terminologiei sintactice moderne în
româna contemporană, Alba Iulia: Editura Aeternitas.
313. MLADIN, Constantin-Ioan (2004), Termeni operaţionali în sintaxa românească
modernă: simplu, compus, multiplu, plurimembru, complex, dezvoltat..., în Lucrările
Ştiinţifice ale Simpozionului Internaţional Multidisciplinar „Universitaria ROPET
2004”, Universitatea din Petroşani, 15-16 octombrie 2004, Petroşani: Editura Universitas, p.
49-54.
314. MLADIN, Constantin-Ioan (2006), Din nou despre predicativitatea modurilor
nepredicative în gramatica românească. Perspective monografice şi atitudini interpretative,
http://www.uttgm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europea
na/Lucrari/Mladin.pdf
315. MOESCHLER, Jacques; AUCHLIN, Antoine (2005), Introducere în lingvistica
contemporană, Traducerea din limba franceză: Liana POP, Colecţia Theoria, Cluj: Editura
Echinox.
316. MOESCHLER, J.; REBOUL, Anne (1999), Dicţionar enciclopedic de pragmatică, Cluj:
Editura Echinox.
317. MONACHESI, P. (1999), The Syntactic Structure of Romanian Auxiliary (and) Modal
Verbs, în Gosse BOUMA, Erhard W. HINRICHS, Gheert-Jan M. KRUIJFF and Richard T.
OEHRLE (editori) Constraints and Resources in Natural Language Syntax and
Semantics, Stanford: CSLI Publications, p. 101-118.
318. MÜLLER, Stefan (2002), Complex Predicates: Verbal Complexes, Resultative
Constructions, and Particle Verbs in German, Stanford: CSLI Publications.
319. MÜLLER, Stefan (2006), Complex Predicates, în Keith BROWN (ed.) Encyclopedia of
Language and Linguistics – 2nd Edition, Elsevier: Oxford, p. 697–704.
320. MUNTEANU, G. I. (1861), Gramatica română pentru classile gimnasiali. Partea
sintactică, Brasiovu.
321. MUNTEANU, Ştefan (1972), Sintaxă şi semantică (Observaţii despre complementul
circumstanţial de cauză), în CL, XVII, nr. 2, p. 243-247.
322. NAGY, Rodica (2002), Determinare completivă şi determinare circumstanţială în limba
română, Suceava: Editura Universităţii din Suceava.
323. NAGY, Rodica (2005), Sintaxa limbii române actuale. Unităţi, raporturi şi funcţii, Iaşi:
Institutul European.
324. NASH, Rose (1968), Multilingual Lexicon of Linguistics and Philology: English,
Russian, German, French, Coral Gabler, Florida: University of Miami Press.
325. NEAMŢU, G. G. (1978), Note pe marginea conceptului de proces, în StUBB, XXIII,
fasc. 1, p. 42-45.
326. NEAMŢU, G. G. (1979), Pe marginea unor adverbe relative atipice, în CL, XXIV, nr.
2, p. 219-222.
327. NEAMŢU, G. G. (1999), Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi…
distincţii, Cluj-Napoca: Editura Excelsior.
328. NEAMŢU, G. G. (2000), Curs de morfologie a limbii române contemporane ţinut la
Facultatea de Litere din Cluj-Napoca în anul universitar 2000-2001.
329. NEAMŢU, G. G. (2001), Curs de sintaxă a limbii române contemporane ţinut la
Facultatea de Litere din Cluj-Napoca în anul universitar 2001-2002.

349
330. NEAMŢU, G. G. (2003), Curs de probleme controversate ale limbii române
contemporane ţinut la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, nivel masterat, în anul
universitar 2003-2004.
331. NEAMŢU, G. G. (2007), Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi…
distincţii, Ediţia a II-a revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Piteşti: Paralela 45.
332. NICA, Dumitru (1988), Teoria părţilor de vorbire. Cu aplicaţii la adverb, Iaşi: Editura
Junimea.
333. NICULESCU, Al. (1999), Structura şi evoluţia comparaţiei în română (în perspectivă
romanică), în Individualitatea limbii române între limbile romanice. 3. Noi contribuţii,
Cluj-Napoca: Editura Clusium.
334. NOREEN, A. (1923), Einführung in die wissenschaftliche Betrachtung der Sprache,
Halle.
335. OCHEŞEANU, R.; VASILIU, L. (1954), Despre valoarea verbală şi adjectivală a
participiului, în LR, III, nr. 6, p. 16-21.
336. OLĂNESCU, Cornelia (1973), Propoziţii infinitivale şi participiale, în AUC, II, p. 217-
220.
337. ORMAN QUINE, Villard von (1960), Word & Object, Cambridge, Massachusetts.
338. PALMER, L. R. (1954), The Latin Language, London: Faber&Faber.
339. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (1974), Sintaxa transformaţională a grupului verbal
în
limba română, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R..
340. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (1992), Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi
forme
gramaticale cu dublă natură, Bucureşti: Tipografia Universităţii din Bucureşti.
341. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (1994), Teorie şi analiză gramaticală, ediţia a II-a,
Bucureşti: Editura Coresi.
342. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (1999), Sintaxa grupului verbal, ediţia a II-a, Braşov:
Editura Aula.
343. PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (2003), Elemente de gramatică. Dificultăţi,
controverse, noi interpretări, Bucureşti: Humanitas Educaţional.
344. PEI, Mario A.; GAYNOR, Frank (1954), A Dictionary of Linguistics, New York:
Philosophical Library.
345. PÉRENNEC, M. (1988), Le Groupe infinitif allemand comme dénomination d’un procès
non actualisé, în RÉMI-GIRAUD, S. (ed.) L’infinitif, une approche comparative, Lyon:
PUL, p. 113-126.
346. PHILIPPIDE, Alexandru (1923, 1927/1928) Originea românilor, vol. I (1923): Ce spun
izvoarele istorice; vol. II (1927/1928): Ce spun limbile română şi albaneză, Iaşi: Tipografia
„Viaţa Românească” S.A.
347. POMIAN, Ionuţ (2004), Construcţii sintactice complexe. Construcţii absolute, în
Simpozion, Seria I, 2002, p. 27-42, Cluj-Napoca: Editura Echinox.
348. POMIAN, Ionuţ (2006a), Funcţiile comparative şi exceptive în sintaxa limbii române,
în Şcoala sătmăreană anul III (serie nouă), nr. 6, p. 75-80.
349. POMIAN, Ionuţ (2006b), Modalizarea, predicativitatea şi expresivitatea în construcţiile
relative infinitivale, în Şcoala sătmăreană anul III (serie nouă), nr. 7, p. 74-79.
350. POMIAN, Ionuţ (2007a), Construcţiile absolute şi pseudoabsolute, în Citadela,
Publicaţie a Asociaţiei Scriitorilor de Nord-Vest din Satu Mare, anul I, nr. 1, p. 26-30.
350
351. POMIAN, Ionuţ (2007b), Construcţiile relative infinitivale, comunicare ştiinţifică
susţinută în cadrul Colocviului Internaţional de Limba Română, Cluj-Napoca, 19-20
octombrie 2007.
352. POPA, Mihaela (2004), Infinitivul românesc – direcţii de reconsiderare, în Simpozion,
Seria I, 2002, p. 19-25, Cluj-Napoca: Editura Echinox.
353. PUŞCARIU, Sextil (1940/1976), Limba română. I: Privire generală, Bucureşti:
Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol” - 1940; ediţia a doua -1976, Bucureşti:
Editura Minerva.
354. PUŞCARIU, Sextil (1959/1994), Limba română. I: Rostirea, ediţia a doua - 1994,
Bucureşti: Editura Academie Române.
355. QUIRK, Randolph; GREENBAUM, Sidney; LEECH, Geoffry; SVARTIK, Jan (1985),
A Comprehensive Grammar of the English Language, London: Longman Publishers.
356. RAŢĂ, Georgeta (1997), Le verbe et le group verbal en français contemporain,
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
357. REGULA, Moritz (1957), Grammaire française explicative, Heidelberg.
358. REICHENBACH, H. (1947), Elements of Symbolic Logic, Londra – New-York:
Macmillan.
359. RÉMI-GIRAUD, S. (1988), L’infinitif. Une approche comparative, Lyon: Presses
Universitaires de Lyon.
360. RIES, J. (1894), Was ist Syntax? Ein kritischer Versuch, Marbourg, Elwert; ed. II,
Praga: Taussig & Taussig 1927.
361. RIES, J. (1931), Was ist ein Satz?, ed. II, Praga.
362. RIFTIN, A. (1937), O dvuh putiah razvitia slojnovo predlojenjia v akkadscom iazâke, în
Sovetskoie iazikoznanie, vol. III, Leningrad.
363. RIVIÈRE, Nicole (1990), Le participe passé est-il verb ou adjectif?, în Travaux de
Linguistique et de Philologie, XXVII, Paris: Klincksieck, p. 131-169.
364. RIZESCU, I. (1961), Propoziţii subordonate paratactice, în SG, vol. III, p. 107-137.
365. ROBINS, R. H. (1967), General Linguistics: An Introductory Survey, Londra:
Longmans; trad. fr.: Linguistique générale. Une introduction, Paris: Armand Colin, 1973.
366. ROSENBAUM, Peter S. (1967), The Grammar of English Predicate Complement
Constructions, Cambridge, Mass.: The MIT Press. 
367. SANDFELD, Kristian; OLSEN, Hedvig (1936-1962), Syntaxe latine. I. Emploi de mots
à flexion, Paris (1936): Librairie E. Droz; II. Les groupes de mots, Copenhague (1960); III:
Structure de la proposition, Copenhague (1962).
368. SAUSSURE, Ferdinand de (1880), De l’emploi du génitif absolu en sanskrit, Leipzig.
369. SAUSSURE, Ferdinand de (1949), Cours de linguistique générale, Paris: Payot.
370. SAUSY, Lucien (1995), Grammaire latine (complète), 8e édition, Paris: Librairie
Fernand Lanore.
371. SĂTEANU, Cornel (1980), Timp şi temporalitate în limba română, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
372. SCHEPPERS, Frank (2002), Cercle de Linguistique Appliquée à la Communication /
Circulo de Lingüística Aplicada a la Comunicación 9, February 2002, ISSN 1576-4737.
http://www.ucm.es/info/no9/scheppers.htm.
373. SCRIBAN, August (1925), Gramatica limbii româneşti (Morfologia), Iaşi.
374. SECHEHAYE, Albert (1926), Essai sur la structure logique de la phrase, Paris:
Champion; ediţia a doua: 1950.
351
375. SECRIERU, Mihaela (2000), Elemente de sintaxă sincronică comparată, [s.l.]: Editura
Universitas XXI.
376. SECRIERU, Mihaela (2001) Cumulul de funcţii sintactice în limba română („elementul
predicativ suplimentar”), Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
377. SECRIERU, Mihaela (2007), Nivelul sintactic al limbii române, Ediţia a II-a revăzută şi
completată, Iaşi: Editura Sedcom Libris.
378. SKERLJ, Stanko (1932), Construtti participiali del tipo „veduta la bellezza”, în Italia
Dialettale, VIII.
379. SCHMALZ, J. H. (1884), Ablativi absoluti im Perf. Depon. mit Objekt, în ALG, I, p.
344-349.
380. SMFCLR = Alexandru Graur, Mioara Avram (coordonatori) (1959-1972), Studii şi
materiale privitoare la formarea cuvuntelor în limba română, vol. I-VI, Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R.
381. SOARE, Elena (2006), Adnominal non finite constituents,
http://www.linguist.jussieu.fr/~mardale/SOARE_NONFINITECONSTITUENTS_AVR200
6.doc.
382. SPEAS, M. (1990), Phrase Structure in Natural Language, Dordrecht-Boston-London:
Kluwer Academic.
383. STAN Camelia (2003), Gramatica numelor de acţiune din limba română, Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti.
384. STATI, S. (1955/1956), Contribuţii la studiul definiţiei şi clasificării propoziţiilor, în
SCL, VI (1955), nr. 3-4, pp. 289-312; în RL, I (1956), pp. 43-61.
385. STATI, S. (1957a), Elementul regent în relaţia de subordonare, în SCL, VIII, nr. 3, p.
263-274.
386. STATI, Sorin (1957b), Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, în SCL, VIII, nr. 4, p.
431-452.
387. STATI, S. (1958), Valorile participiului, în LR, VII, nr. 5, p. 27-38.
388. STATI, S. (1966), La transposition des syntagmes, în RRL, XI, nr. 6, p. 529-536.
389. STATI, Sorin (1967), Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti: Editura Academiei.
390. STATI, Sorin (1972), Elemente de analiză sintactică, Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică.
391. STATI, Sorin (1990), Le Transphrastique, Paris: PUF.
392. STATI, Sorin; BULGĂR, Gh. (1979), Analize sintactice şi stilistice, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.
393. STOLZ, F.; SCHMALZ, J. H. (1928), Lateinische Grammatik. Laut- und Formenlehre.
Syntax und Stilistik, in fünfter Auflage völlig neu bearbeitet von Manu Leumann und J. B.
Hofmann, (Handbuch der Altertumswissenschaft, II, 2), München: C.H. Beck.
394. ŞERBAN, Vasile (1970), Sintaxa limbii române (curs practic), Ediţia a II-a, Revizuită şi
completată, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
395. ŞERBAN, Vasile (1974), Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană,
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
396. ŞOTROPA, Calistrat (1926), Gramatica limbii române, ediţia a V-a, Bucureşti: Editura
Librăriei „Universala” Alcalay&Co.
397. ŞERBĂNESCU, Andra (2002), Întrebarea. Teorie şi practică, Iaşi: Editura Polirom.
398. ŞUTEU, Flora (1957), Însemnări pe marginea anumitor construcţii gerunziale, în LR,
VI, nr. 5, p. 15-22.
352
399. TAMBA DĂNILĂ, Elena (2004), Vechi şi nou în sintaxa limbii române, Iaşi: Casa
Editorială „Demiurg”.
400. TEIUŞ, Sabina (1980), Coordonarea în vorbirea populară românească, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
401. TEODORESCU, Ecat. (1966), Pe marginea euxiliarelor de modalitate, în AnL, XVI, p.
137-142.
402. TEODORESCU, Ecaterina (1971), Pe marginea raportului de excepţie, în LR, XX, nr.
5, p. 473-479.
403. TEODORESCU, Ecaterina (1979), Sunt propoziţiile subordonate propoziţii autentice?,
în LR, XXVIII, nr. 3, p. 231-236.
404. TESNIÈRE, L. (1959), Éléments de syntaxe structurale, Paris: Klincksieck; 2e éd.: 1965.
405. THIELMANN, Ph., Habere mit dem Infinitiv und die Entstehung des romanischen
Futurums, în ALG, II, p. 48-89; 157-202.
406. TIKTIN, H. (1945), Gramatica română. Etimologia şi sintaxa, Ediţia a III-a revăzută de
I. A. Candrea, Bucureşti: Editura Tempo!.
407. TORTERAT, Frédéric (2002), Approche des invariants de quelques joncteurs en
français: pour une complémentarité notionnelle des termes de coordination et de jonction,
Paris IV-Sorbonne, thèse de doctorat nouveau régime.
408. TORTERAT, Frédéric (2006), L’infinitif et le Gérondif en tant que formes verbales,
http://halshs.archives-ouvertes.fr/docs/00/08/73/03/PDF/INFINITIF_ET_GERONDIF.pdf.
409. TRANDAFIR, Gheorghe D. (1982), Probleme controversate de gramatică a limbii
române actuale, Craiova: Editura Scrisul românesc.
410. TROUBETZKOY, Nikolaï S. (1949), Principes de phonologie, trad. par. J. Cantineau,
Paris: Klincksieck.
411. ULLMANN, Stephen (1964), Semantics. An Introduction to the Science of Meaning,
Oxford: Blackwell.
412. VASILIU, E.; GOLOPENŢIA-ERETESCU, Sanda (1969), Sintaxa transformaţională a
limbii române, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
413. VIKNER, S. (1995), Verb Movement and Expletive Subjects in the Germanic
languages, Oxford: Oxford University Press.
414. VRACIU, Ariton (1980), Lingvistică generală şi comparată, Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.
415. DE VRIES, M. (2002), The Syntax of Relativization, Utrecht: Lot.
416. VLAD, Carmen (2000), Textul aisberg, Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă.
417. VULIŞICI-ALEXANDRESCU, Maria (1995), Sintaxa limbii române, Oradea.
418. VULPE, Magdalena (1963), Repartiţia geografică a construcţiilor cu infinitivul şi
conjunctivul în limba română, în FD, V, nr. 3, p. 123-155.
419. WACKERNAGEL, J. (1926-1928), Vorlesung über Syntax mit bessonderer
Berücksichtigung von Griechisch, Lateiisch und Deutsch, I-II, 2, Aufl., Basel.
420. WALD, Lucia (1969), Progresul în limbă. Scurtă istorie a limbajului, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică.
421. WALD, Lucia (1998), Pagini de teorie şi istorie a lingvisticii, Bucureşti: Editura All.
422. WHELPTON, M. (2001), Elucidation of a telic infinitive, in Journal of Linguistics, nr.
37, p. 313-337.
423. WILLIAMS, E. (1994), Thematic Structure in Syntax, Cambridge (Mass.)-London:
MIT.
353
 424. WILMET, Marc (1976), Étude de morphosyntaxe verbale, Paris: Klincksieck.
425. WILMET, M. (1999), Le participe passé autrement: protocile d’accord, exercices et
corrigés, Paris-Bruxelles: De Boeck-Larcier.
426. WILMET, Marc (2003), Grammaire critique du français, 3e édition, Bruxelles: Duculot.
427. WÖLFFLIN, E. (1884-1908), Der Gebrauch des Ablativus Absolutus, în ALG, XII.
428. WORTH, Dean S. (1994), The dative absolute in the Primary Chronicle: some
observations, în Harvard Ukrainian Studies, nr. 18, p. 29-46.
429. ZUGUN, Petru (1983), Cuvântul. Studiu gramatical, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, (ediţia a II-a, revăzută: Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2003).
430. ZUGUN, Petru (1992), Realizarea suficientă şi realizarea insuficientă a funcţiilor
sintactice, în LR, XLI, nr. 1-2, p. 109-111.
431. ZWICKY, A.; SADOCK, J. (1975), Ambiguity tests and how to fail them, în Syntax and
Semantics (editată de J. Kimball), vol. 4, New York: Academic Press.

SURSE
Texte
1. ARGHEZI, Tudor (1980), Versuri, vol. I-II, ediţie şi postfaţă de G. Pienescu, cu o prefaţă de
Ion
Caraion, Bucureşti: Editura Cartea Românească.
2. BACOVIA, G. (1981), Plumb, Ediţia centenar, Bucureşti: Editura Cartea Românească.
3. CANTEMIR, Dimitrie (1990), Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul
sufletului cu trupul, text stabilit, traducerea versiunii greceşti, comentarii şi glosar de Virgil
Cândea, Postfaţă şi bibliografie de Alexandru Duţu, Bucureşti: Editura Minerva.
4. CĂRTĂRESCU, Mircea (2004), De ce iubim femeile, Bucureşti: Editura Humanitas
5. CĂRTĂRESCU, Mircea (2005), Jurnal, Vol. I-II, Bucureşti: Editura Humanitas.
6. CĂRTĂRESCU, Mircea (2006), Orbitor, Vol. 1-3, Bucureşti: Editura Humanitas.
7. COŞBUC, George (1987), Poezii, Prefaţă, tabel cronologic şi glosar de Gavril Scridon,
Bucureşti: Editura Albatros.
8. CREANGĂ, Ion (1983), Povestiri. Poveşti. Amintiri, Iaşi: Editura Junimea.
9. DMC = Tudor Vianu (1997), Dicţionar de maxime comentat, Ediţie critică şi studiu introductiv
de I. Oprişan, Bucureşti: Editura Saeculum I.O..
10. EMINESCU, Mihai (1978). Poezii. Proză literară, vol. I-II, Ediţie de Petru Creţia, Bucureşti:
Editura Cartea Românească.
11. MDSU = Mic dicţionar al spiritului uman (1983), Referent ştiinţific: Ion Bălu, Bucureşti:
Editura Albatros.
12. POPESCU, Cristian Tudor (2002), Nobelul românesc, Iaşi: Polirom.
13. PREDA, Marin (1984), Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I-III, Prefaţă de Eugen Simion,
Bucureşti: Editura Cartea Românească.
14. SIMION, Eugen (2006), Timpul trăirii, timpul mărturisirii: jurnal parizian, ediţia a V-a, text
integral, Prefaţă de Antonio PATRAŞ, Bucureşti: Editura Corint.
15. SIMION, Eugen (2004), În ariergarda avangardei (Convorbiri cu Andrei Gligor), Bucureşti:
Univers Enciclopedic.

354
16. STĂNESCU, Nichita (2005), Opera magna, vol. I-VI, Ediţie integrală, cronologică, realizată de
Alexandru Condeescu, Bucureşti: Editura Semne.
17. STEINHARDT, N. (2000), Jurnalul fericirii, Ediţia a VII-a, Îngrijire, postfaţă şi note de Virgil
Ciomoş, Cluj-Napoca: Editura Dacia.

Sigle
AJP = ”American Journal of Philology”, Baltimore, anul I: 1880.
ALG = „Archiv für lateinische Lexicographie und Grammatik”, herausgegeben von E. Wölfflin,
I-XV, Leipzig, 1884-1908.
AnL = „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, Iaşi: Academia R.S.R., Filiala Iaşi, anul I: 1950.
AUB = „Analele Universităţii din Bucureşti”, Bucureşti, Seria ştiinţe sociale. Filologie,
anul I: 1951.
AUC = „Analele Universităţii din Craiova”, Craiova, Seria ştiinţe sociale. Filologie,
anul I: 1972.
AUT = „Analele Universităţii din Timişoara”, Timişoara, Seria ştiinţe sociale.Filologie,
anul I: 1963.
BSRLR= „Bulletin de la Société Roumaine de Linguistique Romane”, Bucureşti, anul I: 1964.
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, Academia R.S.R., Filiala Cluj, Institutul de Lingvistică,
anul I: 1956.
CLTA = „Cahiers de linguistique théorique et appliquée”, Bucarest (Bucureşti): Éditions
de l’Académie de R.S.R., anul I: 1962.
DELLR = Gabriela Duda, Aglaia Gugui, Marie Jeanne Wojcicki (1985), Dicţionar de expresii şi
locuţiuni ale limbii române, Bucureşti: Editura Albatros.
DEX = Dicţionar explicativ al limbii române (1998), ediţia a II-a, Bucureşti: Editura
Univers Enciclopedic.
DL = Jean Dubois, Mathée Giacomo, Louis Guespin, Christiane Marcellesi, Jean-Baptiste
Marcellesi, Jean-Pierre Mével (1985), Dictionnaire de linguistique, Paris:
Librairie Larousse.
DŞL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan (2001), Dicţionar de ştiinţe ale limbii,
Bucureşti: Editura Nemira.
DTL = Gheorghe Constantinescu-Dobridor (1998), Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti:
Editura Teora.
ELL = The Encyclopedia of Language & Linguistics (1994), Oxford: Pergamon Press.
ELR = Marius Sala (coordonator) (2001), Enciclopedia limbii române, Bucureşti: Editura
Univers Enciclopedic.
FCLR = Alexandru Graur, Miara Avram (coordonatori) (1970, 1978, 1989), Formarea cuvintelor
în limba română, I: Compunerea, II: Prefixele, III: Sufixele, Bucureşti:
Editura Academiei Române.
FD = „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti: Editura Academiei Române, anul I: 1958.
355
GALR = Gramatica limbii române. I. Cuvântul; II. Enunţul (2005), coordonator:
Valeria Guţu Romalo, Bucureşti: Editura Academiei Române.
GLR = Gramatica limbii române (1963/1966), I. Morfologia; II. Sintaxa, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, coordonatori: acad. Al. Graur, Mioara Avram, Laura Vasiliu,
Bucureşti, Editura Academiei R.S.R..
GR = Gramatica limbii române (1954), vol. I-II, redactor responsabil:
prof. univ. Dimitrie Macrea, Bucureşti: Editura Academiei R.P.R..
ILR = Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Ion Coteanu (coord.) (1965), Istoria limbii române.
Vol. I, Limba latină; vol. II, Ion Coteanu (red. resp.) (1969), A. Latina balcanică.
B. Româna comună, Bucureşti: Editura Academiei R.S.R.
ILR1 = Acad. Al. Rosetti (1960), Istoria limbii române. I. Limba latină, Ediţia a treia, revăzută
şi adăugită, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
ILR2 = Acad. Al. Rosetti (1968), Istoria limbii române. I. De la origini până la începutul
secolului al XVII-lea, Bucureşti: Editura pentru literatură; ediţie definitivă, 1986.
ILRL = Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu (1971), Istoria limbii române literare,
vol. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Ediţia a II-a,
revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura Minerva.
LL = „Limbă şi literatură”, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Filologice, anul I: 1952.
LLR = „Limba şi literatura română”, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe filologice, anul I: 1971.
LR = „Limba română”, Bucureşti: Institutul de Lingvistică din Bucureşti, anul I: 1952.
LRC = Ion Coteanu (coordonator) (1974), Limba română contemporană, Vol. I: Fonetica,
fonologia, morfologia, de Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, Valeria Guţu
Romalo, Clement Mîrza, Emanuel Vasiliu, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică;
(1975), Vol. II: Vocabularul, de Ion Coteanu şi Angela Bidu-Vrănceanu, Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I-II: 1985.
MDA = Micul dicţionar academic (2001), vol. I-IV, Cuvânt înainte de Eugen Simion, Prefaţă de
Marius Sala, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
MDN = MARCU, Florin (2002), Marele dicţionar de neologisme, Ediţie revizuită, augmentată
şi actualizată, Bucureşti: Editura SAECULUM I. O.
PLG = Al. Graur (redactor responsabil), Probleme de lingvistică generală, I-VII, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R. (din 1961, redactor responsabil I. Coteanu), 1959-1977.
RL = vezi RRL
RRL = „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti (Bucureşti): Éditions de
l`Académie Roumaine, anul I: 1952.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti: Institutul de Lingvistică din Bucureşti,
anul I: 1950.
SG = Al. Graur, J. Byck (redactori responsabili), „Studii de gramatică”, I-III, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R., Institutul de Lingvistică din Bucureşti, vol. I, 1956;
vol. II, 1957; vol. III, 1961.
SMFCLR = Alexandru Graur, Mioara Avram (coordonatori) (1959-1972), Studii şi
materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. I-VI, Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R.
StUBB = „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Cluj, Series Philologia, anul I: 1956.

356