Articolul şi categoria determinării

(după G.G. Neamţu)

Surse de informare bibliografică avute în vedere:

G.G. Neamţu, Probleme controversate de gramatică a limbii române (curs masteral
ţinut la specializarea Limba română în context romanic, Facultatea de Litere a
Universităţii „Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca)
G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi distincţii..., Cluj-
Napoca, Editura Excelsior, 1999 (reeditări, Editura Paralela 45, 2007, 2009)

Bibliografie suplimentară (în special articole din periodice):

G.G. Neamţu, Despre calitatea de pronume a lui cel (cea, cei, cele), în CL1, XV, nr. 2,
p. 313–322
G.G. Neamţu, În problema „articolului nehotărât” un, o, în StUBB2, Philologia, fasc.
1, p. 26–33
G.G. Neamţu, Cel, cea, cei, cele – schiţă morfosintactică, în CL, XXXVIII, nr. 1–2, p.
191–203
G.G. Neamţu, Despre statutul morfosintactical lui „al” dublant, înDacoromania, serie
nouă, XVI, 2011, nr. 2, Cluj-Napoca, p. 149–166
G.G. Neamţu, Câteva observaţii privind sintagmele posesive/genitivale cu „al”
înlimba română, în Confluenţe lingvistice şi filologice, coord. Ovidiu Felecan,
Daiana Felecan,Cluj-Napoca, Editura Moga, 2011, p. 127–144

Bibliografie sugerată: Teză de doctorat despre articol

Maria Aldea, Categoria gramaticală a determinării în limba română, coord. ştiinţ.:
prof. univ. dr. Elena Dragoş, teză susţinută în 2005 la Cluj-Napoca, disponibilă
online la http://77.78.0.86/Software/Langagues/GramaticaRom/the0026.pdf

1. La ora actuală există vizavi de articol 2 interpetări:

a. una tradiţională(tip GLR, 1963/ 1966), potrivit căreia e o parte de vorbire de sine
stătătoare.Inventarul cuprinde 4 grupe de unităţi: articolul hotărât, articolul nehotărât, articolul
genitival-posesiv, articolul demonstrativ-adjectival;

1
Cercetări de lingvistică
2
Studia Universitatis Babeş Bolyai, revista Facultăţii de Litere

1
 b.interpretare modernă de orientare preponderent structuralistă: toate articolele sau
numai o parte din ele, în toate contextele sau numai în anumite contexte, nu constituie o clasă
de cuvinte, o parte de vorbire, ci o clasă de morfeme, adică o clasă de subunităţi din structura
unor părţi de vorbire: i.e. substantivul. În interiorul acestei teorii, părerile nu sunt unitare.
1. Interpretarea tradiţională: se bazează pe cel puţin 6 argumente:
◊ Originea pronominală a articolului nehotărât:provine din lat. ille. Şi al şi cel tot de la
ille pleacă.Raţionamentul pare a fi următorul: dacă etimonul din care provine este o parte de
vorbire, atunci şi rezultatul este tot o parte de vorbire. În gramatica lui Timotei Cipariu,
articolul era considerat pronume.
◊ Articolul, în speţă cel nehotărât, are o independenţă formală: membrii săi sunt unităţi
separate grafic şi fonic de substantiv şi nu constituie cu substantivul un lanţ fonematic
nedisociabil.Între articol şi substantiv pot fi intercalaţi şi alţi termeni.Această trăsătură
caracterizează doar cuvintele în lanţul sintagmatic. Morfemele nu pot circula prin propoziţie.
◊ Articolele au structură morfologică şi pot fi analizate ca atare într-un radical şi un
flectiv de tip desinenţă pentru gen, numărşi caz. De o structură morfematică vorbim însă
numai la cuvinte şi numai la cele flexibile. Prin flectivul său, articolul vehiculează categoriile
de gen, număr, caz şi, de aici, includerea articolului la grupul nominal.
◊ Interpretarea articolelor hotărâte enclitice ca fiind cuvinte (părți de vorbire), deşi nau
independenţă formală,are la bază o analogie terminologică şi funcţională cu cele care au
independenţă. Dacă lui Ion,unui, unei ca articole sunt cuvinte, atunci pentru că tot articole
sunt, şi -lui, -i, -lor, trebuie considerate în egală măsură cuvinte.
◊ Articolele n-au fost incluse în alte clase de cuvinte, ci s-a considerat că formează o
singură clasă de cuvinte, pentru că ele exprimă altceva decât celelalte din grupul nominal.
Prin faptul că au radical şi sunt variabile, se depărtează şi de elementele de relaţie (prepoziţie,
conjuncţie).
◊ Articolele n-au fost incluse în structura substantivului, pentru că substantivul poate
apărea şi fără articol şi tot substantiv este. Substantivul, că e cu sau fără prepoziţie, tot
substantiv e.
2. Reexaminarea de ansamblu duce la constatarea că, din punctde vedere semantic şi
gramatical-distribuţional, clasa articolului are un caracter profund neunitar şi eterogen,
detaşând din start 2 grupe mari de unităţi:
1) Aşa-numitele articole posesive sau genitivale şi demonstrativ-adjectivale cu
caracter pronominal manifestat. Ca atare, acestea sunt încadrabile clar la o parte de vorbire,
dar alta decât articolul (clasa pronumelor semiindependente).

2
 2) Articolele hotărâte, de regulă enclitice, şi cele nehotărâte, exclusiv proclitice,
constituie o grupă relativ omogenă funcţional, clar diferite de cele din primagrupă.
Notă:
Chiar în cadrul acestora din urmă există deosebiri destul de mari sub forma contextelor
în care apar: ele au contexte comune(unde apar cele hotărâte, pot apărea şi cele nehotărâte).
Contexte în care apar numai cele hotărâte: dânsul, ambii, ambelor, altul, unii. Lao examinare
mai în detaliu se observă că deosebirile între articolul hotărât şi cel nehotărât sunt multe. De
fapt, articolul nehotărât în română nu există, ci este adjectiv pronominal nehotărât.
2. Contra argumente pentru caracterul discutabil ca parte de vorbire a articolelor:
Numărul total ce compune clasa articolului este finit şi redus,necomparabil cu al
niciunei alte părţi de vorbire, nici măcar cu pronumele, care este o clasă închisă, dar
inventarul lui numără zeci de unităţi. Clase închise: pronumele, prepoziţia, conjuncţia.
Numeralul are un statut special. Aici putem obţine un număr infinit de unităţi.Articolul
seamănă cu aşa numitele afixe mobile din structura modurilor şi a timpurilor compuse
(auxiliare verbale a fi, a avea, a vrea,să (morfem de conjunctiv), a (afix de infinitiv)). Ele
sunt speciale pentru anumite tipuri de forme verbale. Acestea considerate subunităţi, nu sunt
cuvinte propriu-zise.
În planul conţinutului, articolul se depărtează sensibil de părţile de vorbire. Articolul
nu are înţeles lexical propriu-zis, nici izolat, nici pe lângă un substantiv. Articolul nu adaugă
nicio semnificaţie lexicală substantivului:casă, casa, e acelaşi lucru din punct de vedere
lexical.Prin această lipsă,articolul se deosebeşte de ceilalţi determinanţi ai substantivului
precum adjectivele pronominale, numeralele cu valoare adjectivală sau adjectivele
calificative. Acestea au un înţeles lexical al lor, nedeductibil din înţelesul substantivului.
Articolul se deosebeşte de afixele derivative de tip lexical, respectiv prefixe şi sufixe lexicale
(morfeme lexicale dependente). Prin ataşarea lor unui substantiv, aceste afixe derivative,
generează cuvinte noi, neidentice lexical cu substantivul de bază, ceea ce înseamnă că au un
înţeles al lor propriu (tren, trenuleţ, viclean, viclenie, a face, a desface).
Dacă articolul nu are înţeles lexical, el nu este în schimb lipsit de orice înţeles, adică
nu este asemantic. Înţelesul articolului este foarte abstract şi se deduce prin faptul că este
identificabil ca unitate de conţinut numai în combinaţie cu un substantiv. Prin aceasta,
articolul se îndepărtează de prepoziţii şi conjuncţii. Ele au un înţeles gramatical, în general
izolabil. Acest înţeles al articolului constă, deregulă, în restrângerea sferei de referire a
substantivului, în individualizarea obiectului denumit de substantiv, mergând până la
identificarea acestuia. În plan logic, aceasta înseamnă reducerea sferei noţionale şi

3
îmbogăţirea conţinutului noţional fără explicitareanotelor noţionale. Notele noţionale sunt mai
multe cu cât mai polisemic este un cuvânt.
Restrângerea de sferă este asimilabilă unui sens gramatical comparabil cu al unui sufix
verbal, pe baza unei desinenţe verbale, care sunt morfeme, nu cuvinte. Articolul actualizează
substantivul în vorbire. Opoziţia informativă realizată prin cuplul nearticulat vs. articulat
(floare, floarea) este sensibil mai apropiată ca tip de conţinut şi grad de abstractizare de una
de tipul singular–plural (floare, flori) – opoziţie de tip gramatical, nu lexical.
Concluzie:
Variaţia formală nearticulat–articulat corespunde unei variaţii informaţionale de tip
gramatical în ce priveşte lexemulsubstantival. Prin aceasta articolul, se reclamă inclus în
paradigma substantivului ca subunitate flectivală.Cu excepţia articolului, toate celelalte clase
de cuvinte conţin cuvinte compuse şi locuţiuni. Nu există, în schimb, articole compuse şi nici
locuţiuni echivalente cu articolul. Ştim că morfemele nu sunt compuse şi nu au locuţiuni
morfematice.
Faptul că articolele au flexiune, respectiv sunt forme variabile după gen, număr, caz,
marcate în flectivul lor, nu conduce neapărat la o parte de vorbire. În aceeaşi situaţie se află şi
aşa-numitele auxiliare verbale din structura modurilor şi a timpurilor compuse. Şi auxiliarele
au flectiv. Ele, deşi variabile, sunt doar subunităţi, fragmente de cuvinte, de aceea se numesc
afixe mobile.
Distribuţia articolului este foarte limitată. Apare pe lângă un substantiv, un substantiv
propriu-zis, cuvânt substantival. Nicio altă clasă de cuvinte nu are o distribuţie atât de
redusă.La acestea se adaugă o trăsătură aparte a articolului românesc: poziţia enclitică a
articolului hotărât şi unirea lui fonetică prin aglutinare (băiatul), prin fuzionare (grădinii), fie
prin substituirea desinenţei de către articol (casă, casa). E foarte greu de văzut două părţi de
vorbire. Această interpretare se bazează pe următoarele:
Articolul hotărât formează cu substantivul un lanţ fonematic continuu, în succesiune
fixă şi nedisociabil. Elementele nu se pot inversa, nici nu se poate insera ceva între articol şi
substantiv. Acestea sunt caracteristice morfemelor. În cazul în care avem fuzionare, separarea
articolului de desinenţa substantivului este posibilă doar în codul scris, nu şi în codul oral.
Fonemul este o unitate neseparabilă. E greu dedecis în codul oral acest -i ce reprezintă:
desinenţă sau articol. E vorba de un morfem cumulant. Constituie un caz de bisincretism.
Materializează două tipuri de categorii gramaticale (codrii aceia negri, negrii aceia de codri,
propriii săi fii, prietenii proprii, ageamiii aceia de copii etc.).

4
 Ce parte de vorbire e una pe care nu o poţi identifica şi izola? În cazul încare prin
articulare desinenţa este substituită de articol, segmentarea în vederea identificării celor 2
presupuse cuvinte are ca rezultat nu un substantiv întreg, ci doar un radical (masa, familia). În
nicio altă situaţie nu obţinem altceva decât două cuvinte. Considerând că în exemplele date
articolul degajat nu este un cuvânt, ci un fragment de cuvânt, situat în corpul fonetic al
substantivului, acceptăm prin analogie că articolul tot segment este şi acolo unde fonetic este
izolabil.
Dacă acceptăm morfemul cumulant:
 articolele hotărâte enclitice nu sunt cuvinte de sine stătătoare;
 procliticul lui din lui Ion este tot articol hotărât echivalent în parte cu cele enclitice
şi, prin urmare, tot component în paradigma substantivului;
 unităţile un, o, unui, unei sunt tot articole, dar nehotărâte, situate la acelaşi nivel şi
funcţionând prin opoziţie cu cele hotărâte, atunci rezultă că trebuie să le acordăm
şi acestora din urmă acelaşi statut morfologic de articole în ciuda poziţiei lor
proclitice, statutul de unităţi formale separate de substantiv. În caz contrar, acestea
din urmă nu mai sunt articole.
3. Articolul – morfem al categoriei determinării
Articolul nemaifiind parte de vorbire, trece în clasa morfemelor, cu statut morfologic
apropiat de al desinenţelor şi al sufixelor. Inclus în paradigma substantivului, articolul
realizează o patracategorie gramaticală a substantivului, categoria determinării.Articolul
devine morfemul acestei categorii. Nu există categorie gramaticală fără morfeme
proprii.Valorile gramaticale ale categoriei determinării sunt 3:
 determinare definită realizată prin articolul hotărât care devine morfem al
determinării definite;
 determinare nedefinită;
 determinare zero sau nedeterminare realizată prin articolul zero sau lipsa
articolului (aici inclus după modelul morfemului zero).
Articolul actualizează substantivul în vorbire, realizând 3 opoziţii de determinare:
nedeterminat vs. determinat definit, nedeterminat vs. determinat nedefinit, determinat definit
vs. determinat indefinit. Ajungem la triunghiul determinării:nederminat, determinat definit,
determinat nedefinit.
Nota1:

5
 În planul expresiei aceste morfeme cunosc variaţii după genul,numărul şi cazul
substantivului determinat, fiind vorba de un accord intern de tip sintagmatic, consumat în
interiorul substantivului.
Nota2:
Opusul determinării maxime definite este nedeterminarea maximă realizabilă tot prin
articole definite: Lupul nu atacă omul. În planul expresiei avem morfeme pentru determinarea
definită, dar în cel de conţinut nu avem determinarea nedefinită.
Chestiuni terminologice:
Din punct de vedere terminologic, nu există incompatibilitate între articol şi morfem al
determinării. Articolul în calitate de component în structura substantivului e întotdeauna
morfem. Este altceva că articolul nu este întotdeauna morfem al determinării, că este morfem
de alt tip cu alte roluri. Asta înseamnăcă nu trebuie să renunţăm la termenul de articol: articol,
nu parte de vorbire, ci un morfem în structura substantivului.
Deoarece în gramatică termenul de determinare are o sferă largă, în principiu
sinonimă sintactic cu cea de subordonare, s-a propus o rafinare terminologică: o determinare
lexico-gramaticală, una gramaticală sau liberă realizată prin substantive, pronume etc. în
cadrul unei sintagme subordonate (câinele latră). Determinantul ocupă o anumită poziţie
sintactică (parte de propoziţie, funcţie sintactică).
Determinarea exclusiv gramaticală sau primară sau minimală este cea realizată prin
articol. Prin această determinare gramaticală se aduce doar o informaţie gramaticală şi nu
poate fi vorba de o poziţie sintactică. Articolul nu are funcţie sintactică. Şi articolul ar fi aşa
denumit morfem al determinării minimale, primare, gramaticale.Articolul=afix flexionar:
prin instituirea determinării drept categorie gramaticală flexionară, articolele definite
(hotărâte) şi nedefinite (nehotărâte) ca morfeme ale acestei categorii devin afixe flexionare,
enclitice sau proclitice: fac parte din flectivul substantival ca segment distinct la nivelul
expresiei şi, în principiu, individualizat în conţinut. Flexiunea substantivului şi structura lui
morfematică devin astfel destul de complicate.
Vom avea următoarele tipuri de flective:
-flectiv discontinuu format din morfemul determinării nedefinite în poziţie proclitică,
asemenea unui afix mobil din flexiunea verbală şi desinenţa substantivală enclitică(pozitivă
sau negativă): o fată – fată, o…-ă (-ă e desinenţă).
Notă: Tot flectiv discontinuu avem în situaţiile în care G-D sg. este cu lui proclitic.
Flectivul discontinuu este obligatoriu şi numai bimorfematic.

6
 - flectiv continuu: format din morfemul determinării definite în poziţie enclitică şi
desinenţa substantivală în 2 ipostaze complementare:
a. flectiv monomorfematic: format doar din morfemul determinării definite care
substituie desinenţa substantivală şi îi preia rolul: fata. Acest -a este morfem cumulant
bisincretic. Desinenţa aceasta întotdeauna rezultă din sincretism.
b. flectiv bimorfematic alcătuit din morfemul determinării definite plusdesinenţa
substantivală: fetele (-e, -le).
Observaţie1:
Un statut complicat şi controversat au substantivele masculineşineutre care la
singularau desinenţa zero, iar prin articulare adaugă în faţaarticolului un -u (vocală de
legătură). Ce statut gramatical are? Fie că -uţine de articolul definit, fie că ţine de radicalul
substantival, fie căfuncţional e o desinenţă catalizată, scoasă în cursul articulării. Esteinversul
din vocala suprimată: fată, fata.
Observaţie2:
Articolul este în aproape toate situaţiile şi morfemcazual. Fie singur, fie dublând
desinenţa cazuală pasivă, cvasifuncţional (caietele elevilor, -i este desinenţă cazuală
pasivăaici). Poziţia lui faţă de radicalul substantival are implicaţii majore îndefinirea tipului
de flexiune cazuală: sintetică sau analitică.
Articolulrealizează flexiunea cazuală sintetică, este principalul morfem cazual.De aici
afirmaţia curentă articol enclitic=morfem cazual. Rolul cazualal articolului enclitic este
asemănător celui al unui sufix de la formeleverbale sintetice. Se vorbeşte aici de o flexiune
sintetică prinsufixaţie. Articolul proclitic prin poziţie şi marcarea cazului estesimilar unui afix
mobil din flexiunea verbală analitică. Se deosebeşteprin caracterul nepermutabil faţă de
radical: uneifete, nu *fetei unei,şi prinposibilitatea inserării un mare număr de elemente: o
frumoasă fată.
Flectivul substantival discontinuu în ansamblu se deosebeşte de unulverbal prin
variaţia simultană a celor 2 componente: atât a articoluluiproclitic, cât şi a desinenţei cazuale
şi de număr (unei fete). La amcitit,citit rămâne la fel. Flexiunea se deosebeşte afi una mixtă:
analitică prin articolul proclitic şi sintetică prindesinenţe. Acest tip se numeşte adesea flexiune
prin prefixaţie.
4. Articole străine de categoria determinării
Orice segment din seria -ul, -i, -le este un articol hotărât şi face partedin flectivul
substantivului sau al altei părţi de vorbire, dar nu oricearticol hotărât, component al flectivului

7
este automat şi morfem alcategoriei determinării. Situaţii mai importante în care e articol,
darnu este morfem al categoriei determinării:
- la substantivele propriicare prin definiţie sunt determinate şi, ca atare, ele nu
realizează înplanul conţinutului opoziţia fundamentală
nedeterminat/determinatdefinit: Maria, Dunărea, Clujul. Ele sunt determinate
oricum şi fărăarticol;
- la substantivele în vocativ, de asemenea determinate: fata mea, Maria, băiatule;
- latoate categoriile de pronume sau adjective pronominale, numerale şiprepoziţii cu
genitivul: dânsul, altul, unul, al doilea, contra, în jurul.Aici articolul este doar
element formativ în structura respectivelorcuvinte.
Clasificarea funcţională a articolelor hotărâte enclitice:
- articol determinativ=morfem al determinării definite la substantivesau la cuvinte
substantivate în afară de substantive proprii şi în vocativ.
Articolul enclitic al adjectivului nesubstantivat e tot determinativ cumenţiunea că este
un articol anticipant al substantivului. Compară: ideea noastră strălucită cu strălucita noastră
idee, copiilor frumoșicu frumoșilor copii.
În ce priveşte rolul determinativ al articolului hotărât, se poate face oanumită
ierarhizare a acestuia ca tărie a determinării în funcţie decazul substantivului:
- morfem determinativ propriu-zis avem lasubstantivele în nominativ;
- rolul determinativ este conservat doar înparte la substantivele în acuzativ cu
prepoziţie;
- rolul determinativeste aproape nul la substantivele în genitiv-dativ care nu pot
apăreafără articol sau alt determinant. Se acceptă, totuşi, rolul determinativpentru
că avem opoziţia determinat definit/determinat nedefinit. Lasubstantivele în
genitiv prevalează rolul de morfem cazual.
Articolul formativ (sau constitutiv)= nu este morfem al determinăriidefinite. Se
compartimentează în:
- formativ pronominal:
o formativpronominal absolut sau propriu-zis: în structura unor pronume
saunumerale care nu există în absenţa acestuia (dânsul, unii, ambii);
o formativ pronominal relativ sau de opoziţie : prezenţa lor distingepronumele de
adjectivul pronominal corespondent (altul, alt, unul,un);

8
 o formativ numeral, ordinal: intră în structura numeralului ordinalşi marchează
masculinul în opoziţie cu femininul (al doilea, a doua, altreilea, a treia) – -a este
morfemul de ordine din al doilea, -lşi-lesunt articolele formative.
- formativ prepoziţional (convertorprepoziţional): în structura prepoziţiilor şi a
locuţiunilor prepoziţionalecu genitivul, provenite toate din adverbe sau locuţiuni
adverbiale (înjur: locuţiune adverbială, în jurul: locuţiune prepoziţională);
- formativadverbial, convertor adverbial, particulă adverbială: în
structuraadverbelor de timp provenite din substantive care definesc părţilezilei etc.
(joia, vinerea, luna viitoare, primăvara).
Articol cazual (exclusiv morfem cazual): la substantivele proprii, învocativ. Un
morfem cazual este şi lui proclitic.
Amplificativul pronominal-a: nu este articol de niciun fel. Particuladeictică-a din
finala unor pronume şi numerale fie la toate cazurile,fie numai la genitiv-dativ. La pronumele
care se pot converti înadjective pronominale, acest -a pare a fi o marcă a calităţiipronominale
(acelui băiat, Aceluiaîi place muzica). Se numeşte, deregulă,amplificativ pronominal.
Observaţie1:
La unele pronume apare doar la genitiv-dativ, locul lui fiindluat la N-Ac de articolul
formativ(altul, alta, alţii, altele, altuia,alteia, altora)
Observaţia2:
Demonstrativele postpuse îl au pe -a şi ca adjectivepronominale. Situaţia această se
explică printr-un stadiu intermediarapoziţional: băiatul, acela, a fost…
Observaţie3:
Amplificativul pronominal -a este o marcă exclusivcategorială (informaţie de
pronume, nefurnizând nicio informaţie dindomeniul categoriilor gramaticale). Acest -a nu are
nicio treabă nici cugenul, nici cu numărul, nici cu cazul. Pe -a îl lăsăm în flectiv pentru
cărolul lui ţine de încadrarea morfologică.