ARTICOLUL – PARTE DE VORBIRE SAU MORFEM AL DETERMINĂRII?

1. Valeria Guţu Romalo – Articolul şi categoria determinării în limba română actuală, în

Elemente de lingvistică structurală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
2. Valeria Guţu Romalo – Morfologie structurală a limbii române, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968
3. Corneliu Dimitriu – Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura Virginia,
Iaşi, 1994
4. Paula Diaconescu – Un mod de descriere a flexiunii nominale cu aplicaţie la limba
română contemporană, în SCL, 1961, nr. 2
5. Iorgu Iordan, Vladimir Robu – Limba română contemporană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978
6. Corneliu Dimitriu – Articolul trebuie exclus din rîndul părţilor de vorbire?, în SCL,
1992, nr. 2

A. Valeria Guţu Romalo – Articolul şi categoria determinării în limba

română actuală, în Elemente de lingvistică structurală, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967
În general, articolul este considerat parte de vorbire.
Unele articole sînt cuvinte independente şi prin aceasta considerate părţi de vorbire
(conform Gramaticii limbii române editată de Academia Română – ediţia a doua).

Autoarea pune la îndoială calitatea de parte de vorbire a articolului în limba română. Ea

relevă următoarele particularităţi ale acestuia care au determinat-o să-l considere morfem
gramatical:
a) Numărul mic al elementelor clasei articolului şi lipsa unui comportament gramatical
comun tuturor acestor elemente
b) Articolul are limitare distribuţională – apariţia lor într-un context este legată indisolubil
de aceea a substantivelor
c) Spre deosebire de alte categorii de determinanţi (adjective calificative, adjective
pronominale, afixe etc), articolele nu sporesc informaţia semantică redată de
substantivele pe care le însoţesc. „Alăturarea articolului de substantiv are ca efect numai
restrîngerea sferei de referire a acestuia, limitînd pînă la individualizare obiectele
indicate de substantiv”. (p. 227)
d) Articolul presupune, cu necesitate, prezenţa unui substantiv. Există cîteva elemente
care impun existenţa articolului într-un anumit context, cum ar fi adjectivul tot sau
reluarea substantivului într-o propoziţie ulterioară celei prin care a fost introdus în
discurs.
Aspectele enunţate permit interpretarea articolului ca „unealtă gramaticală” (de tipul
desinenţelor), mai exact morfem al categoriei determinării.

Categoria determinării cuprinde trei termeni din punct de vedere formal: articolul hotărît,
articolul nehotărît şi zero. Aceşti termeni se definesc prin următoarele opoziţii:
• nedeterminat – determinat hotărît
• nedeterminat – determinat nehotărît
• determinat hotărît – determinat nehotărît
[Conţinutul categoriei gramaticale a determinării se relevă în interiorul opoziţiilor:
• cunoscut-necunoscut
 • individualizat-neindividualizat
• individualizare maximă – individualizare minimă]

Nu sînt morfeme ale determinării articolul posesiv-genitival şi articolul demonstrativ-

adjectival. Articolul genitival are o anumită încărcătură semantică, spre deosebire de celelalte,
care sînt lipsite de conţinut semantic. Articolul demonstrativ face legătura între adjectiv şi
substantiv, neavînd independenţă semantică şi are o anumită încărcătură semantică
(demonstrativă).

OBSERVAŢII:
• Ca morfem al genitiv-dativului, articolul cunoaşte doar opoziţia a treia, dintre
determinarea hotărîtă şi cea nehotărîtă.
• Atunci cînd are rolul de a substantiva o parte de vorbire, articolul îşi păstrează
rolul de morfem al determinării, dar participă doar la opoziţia a treia.
• Articolul este în afara oricărei opoziţii formale în cazul în care este folosit la
formarea numeralului ordinal (are doar rol de formant) din numeralul cardinal şi
la formarea prepoziţiilor din adverbe, cînd însoţesc pronume şi cînd intră în
alcătuirea antroponimelor (în vorbirea populară, finala fiind considerată şi tratată
ca articol).

B. Valeria Guţu Romalo – Morfologie structurală a limbii române,

Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968
Categoria determinării este reprezentată de articolul hotărît şi de cel nehotărît, numite de
către autoare afixe ale determinării.
Aceste afixe sînt variabile în raport cu genul, numărul şi cazul substantivului.
✓ Datorită lor nu există omonimie cazuală între N-Ac sg. şi G-D sg., între G-D sg. şi N-
Ac. pl. fem. Se consideră că art. -lui a devenit aproape morfem al cazului (din motivul
deja enunţat), putînd fi exclus din categoria afixelor determinării.
✓ Diferenţiază în interiorul categoriei numărului (între sg. şi pl. subst. invariabile: pui,
puiului, puii). Astfel, pe lîngă funcţia de afix de determinare, articolul cumulează, în
unele cazuri, şi pe aceea de afix de număr şi caz. În altele, nu face decît să reia o
informaţie (de număr sau / şi caz) deja exprimată prin desinenţă (floarea).
✓ În privinţa genului, afixele determinării fac distincţia între masc, n, fem prin
combinarea cu unul dintre perechile de art. un (sg) – i (pl), un (sg) – le (pl), o (sg) – le
(pl).
Afixele determinării pot fi: proclitice (cu caracter mobil, precedînd direct sau la distanţă
substantivul) şi enclitice (sînt indisociabile şi au ordine fixă faţă de substantiv şi alte morfeme
ale acestuia). Afixele proclitice: un, unui (sg, masc şi n), o, unei (sg, fem), nişte, unor (pl,
toate genurile). Afixele enclitice: -(u)l, -le, -(u)lui (sg, masc şi n), -a (-ua, -ia), -i (sg, fem), -i,
-lor (pl, masc), -le, -lor (pl, fem).
 C. Corneliu Dimitriu – Gramatica limbii române explicată. Morfologia,
Editura Virginia, Iaşi, 1994
În plus faţă de părerile prezentate, C. Dimitriu rezumă şi teoria cu privire la articol
întîlnită în lucrarea Limba română contemporană, Bucureşti, 1974, semnată de I. Coteanu şi
de un colectiv de alţi cercetători. Aici este susţinută introducerea articolului în rîndul afixelor
flexionare datorită: 1. numărului mic de elemente ale acestei clase, 2. limitării lor
distribuţionale.
D.Irimia vorbeşte despre trei termeni ai determinării: nedeterminare sau determinare
zero (cu morfemul specific – zero), determinare minimă sau nedefinită (cu morfemul specific
– articolul nehotărît), determinare maximă sau definită (cu morfemul specific – articolul
hotărît). D. Irimia vorbeşte, însă, despre două opoziţii: nedeterminare – determinare (hotărîtă
şi nehotărîtă), respectiv determinare minimă – determinare maximă.
C. Dimitriu stabileşte trei perechi de opoziţii (cele cunoscute). În acest sistem, articolul
hotărît şi cel nehotărît exprimă valori şi nu noţiuni, aşadar sînt „morfeme de aceeaşi factură cu
desinenţele şi nu părţi de vorbire” (p. 154).
Pentru a susţine existenţa unei categorii gramaticale este nevoie ca aceasta să aibă un
conţinut şi o formă. Conţinutul categoriei determinării se referă la măsura în care un emiţător
cunoaşte obiectul denumit prin substantivul pe care l-a emis. Forma categoriei determinării
este redată prin morfemul zero şi prin articol (hotărît şi nehotărît).
Existenţa unei categorii (gramaticale) este posibilă doar în condiţiile în care participă la
un sistem de opoziţii. Or, în cadrul unor structuri substantivale nu se poate vorbi de categoria
determinării; este cazul unor substantive precum agorá, marijuana, nirvana, iama, ghiotura,
tălpăşiţa, japca, Toma, Dolhasca etc, unde –a (numit de autor morfem mixt) nu intră în opoziţie
nici cu morfemul zero, nici cu articolul nehotărît. C. Dimitriu face referire şi la formele
articulate de vocativ (omule, puiule, fiule etc), care nu implică opoziţia cu zero sau cu articolul
nehotărît. În aceeaşi situaţie se află substantivele care numesc anumite clase sau categorii:
(omul sfinţeşte locul, haina face omul, lupul mănîncă oaia etc).
„La substantivele limbii române nu este convenabil ca determinarea să fie considerată
drept o categorie gramaticală” (p. 159).

D. Paula Diaconescu – „Un mod de descriere a flexiunii nominale cu

aplicaţie la limba română contemporană”, în SCL, 1961, nr. 2
Determinarea este şi categorie gramaticală. Toate determinativele sînt mijloace de
exprimare a determinării, dar ele pot fi grupate în clase distincte: adjective calificative,
adjective cantitative, adjective pronominale, articole. Determinarea substantivului prin articol
nu este identică determinării prin adjectiv pronominal enclitic, pentru că cele două realităţi nu
se exclud reciproc (se poate spune caietul său) - spre deosebire de franceză d.e. Dar articolul
definit şi adjectivele pronominale proclitice se exclud (caietul – acest caiet), deci au aceeaşi
funcţie.
În flexiune, fiecare formă a unui substantiv corespunde unei combinaţii de valori
compatibile: iepure (sg + N + nedet.) – sg intră în 15 combinaţii. În flexiunea nominală, unele
combinaţii generează forme omonime (sg + N + nedet şi sg + G + nedet – pt masculine, nu şi
pt feminine: pom). În paradigma subst. fem. nr. formelor distincte nedet. este de 3 (maxim)
(N-Ac, G-D, V), iar la masculine, nr. maxim e de 2 (N-Ac-G-D şi V). „Prin flexiune înţelegem
corespondenţa dintre totalitatea combinaţiilor de valori posibile şi formele care le exprimă.”
(p. 175)
 Pentru combinaţii în care intră G sau D, articolul nu este marcă a determinării, ci doar
morfem al cazului oblic.
Articolul şi substantivul pe care îl însoţeşte constituie un singur cuvînt independent dpdv
lexical şi gramatical (chiar dacă articolul e proclitic) cu formă articulată. Cînd subst e însoţit
de un art enclitic, atunci forma acestuia în interiorul flexiunii e simplă, iar dacă art în cauză e
proclitic, atunci forma acestuia este compusă. Ca şi la formele verbale compuse, doar una dintre
componente poartă conţinut noţional.
Tipul de flexiune al unui substantiv se defineşte prin numărul de forme reduse identice
şi diferite pe care acesta le are în cursul declinării lui (casă-pădure sînt în aceeaşi flexiune, dar
nu şi casă-cîine).
După îndepărtarea elementului de bază, conform părţilor rămase în flexiune, se defineşte
clasa de flexiune (pădure-vulpe-carte, dar casă).
În limba română există 3 tipuri de flexiune: 1) subst fem ce au la sg (neart) 2 forme (N-
Ac, G-D), iar la pl 1 singură; 2) subst masc, subst neutre care au o sg formă pt sg şi o sg formă
pt pl.; 3) subst masc, fem şi neutre care au pt toate cazurile, la sg şi la pl, o sg formă.
[Consideră că există şase mărci ale determinării: zero, art nehot, art hot, adj calificativ,
adj cantitativ, adj. pronominal.]

E. Iorgu Iordan, Vladimir Robu – Limba română contemporană, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978
Articolul este o unealtă gramaticală, chiar dacă unele sînt cuvinte independente (art
nehot, art pos-gen, art dem-adj, alde). De asemenea, el nu poate fi considerat morfem-lexem,
ci morfem-gramem, marcă a categoriei determinării.
Autorii includ între mărcile determinării, pe lîngă articolul hotărît şi cel nehotărît,
articolele posesiv şi demonstrativ, precum şi secvenţa alde. Ei propun sintagma structură
primară, formată din substantiv şi articol, în care articolul este morfem de determinare
minimală.
Admit cele trei opoziţii stabilite. Articolul hotărît are cel mai înalt grad de gramaticalizare
pentru că face parte din structură, asemănîndu-se cu desinenţa.

F. Corneliu Dimitriu – „Articolul trebuie exclus din rîndul părţilor de

vorbire?”, în SCL, 1992, nr. 2
Dacă se susţine existenţa categoriei determinării, atunci se au în vedere următorii factori:
nedeterminare (determinare zero) / determinare nehotărîtă / determinare hotărîtă. Ca atare, se
pot stabili următoarele tipuri de opoziţii: nedeterminat – determinat nehotărît (om – un om),
nedeterminat – determinat hotărît (om – omul), determinat nehotărît – determinat hotărît (un
om – omul). Articolele posesiv şi demonstrativ se situează în afara discuţiei şi, de asemenea, în
cadrul unei astfel de teorii sînt lăsate deoparte articolele din cadrul cuvintelor: dînsul, al doilea,
împotriva, lui Ion, un Eminescu, nişte harpagoni etc. Operînd toate aceste eliminări, se observă
că elementele rămase în discuţie nu sînt părţi de vorbire, ci morfeme de aceeaşi natură cu
desinenţele. Pentru existenţa unei categorii gramaticale oarecare este nevoie ca aceasta să aibă
un conţinut şi o formă. În cazul acesta, conţinutul constă în măsura cunoaşterii de către
vorbitor a unei entităţi numite prin substantiv (dar sînt totdeauna în afara acestei categorii
substantive ca: nirvana, cola, manila, marijuana; iama, calimera, japca, tălpăşiţa;
antroponime de tipul Toma, Dolhasca; antroponime invariabile). Forma este concretizată în
elementele care indică măsura cunoaşterii. Mărcile determinării nu se definesc astfel decît prin
opoziţie (nedeterminare / determinare nehotărîtă / determinare hotărîtă). Ies în afara oricăror
opoziţii determinative şi antroponimele şi toponimele în genitiv (Olgăi, Rodicăi, Dolhascăi –
unde –ăi este morfem mixt), apelativele în vocativ (care nu pot cunoaşte opoziţia cu
determinarea nehotărîtă), precum şi apelativele care denumesc diverse clase, indicînd astfel
opusul individualizării (Lupul mănîncă oaia.).
Dacă se ia în calcul înşiruirea determinativă graduală: om – un om – omul – omul acesta
– omul bun – omul cel bun, se observă că în primele 3 cazuri există determinare morfologică,
iar în următoarele determinare sintactică. Prima se deosebeşte de a doua prin absenţa sensului
lexical. Adjectivele pronominale nu transmit informaţie semantică sau stilistică, deci singurul
aport pe care îl aduc într-o comunicare este la nivelul informaţiei gramaticale (de tip sintactic
şi nu morfologic, precum articolele).
Toate aceste considerente conduc autorul la concluzia că nu este convenabil ca
determinarea să fie considerată categorie gramaticală:
A. din perspectiva conţinutului, individualizarea este reperabilă doar la
substantive şi nu la toate
B. forma determinării nu este reprezentată printr-un sistem unitar de mărci
(determinarea este morfologică şi sintactică; articolele marchează categoria
numărului la femeia, o femeie, bărbatul, un bărbat, dînsul, dînsa, unul, altul, dar
nu marchează determinarea decît la primele 4).
Articolele care constituie cuvinte (posesivele, demonstrativele, nehotărîtele şi cel
hotărît proclitic lui) pot fi considerate clase lexico-gramaticale distincte, asemeni prep, conj,
aux, formele neacc ale pron refl, adv de la comparaţie (toate au valoare de marcă la nivel
morfologic şi / sau sintactic, aşa că au fost denumite cuvinte-morfem). A se deosebi morfemele
propriu-zise (fragmente de cuvinte ca sufixele şi desinenţele) de morfemele-cuvînt; în acest
caz, o parte dintre articole sînt morfeme, altele se constituie într-o clasă lexico-gramaticală
aparte – cea a articolelor.
În concluzie, autorul susţine că „nu este convenabil (...) să vorbim despre categoria
gramaticală a determinării, întrucît (...) există numai un conţinut al determinării şi numai la o
parte din substantive, care conţinut, însă, nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel
încît vorbitorii nu au conştiinţa unei categorii gramaticale.” (p. 170) Articolul este o parte de
vorbire. „Inventarul de numai patru «elemente» de la partea de vorbire numită articol nu
reprezintă un inconvenient dacă avem în vedere numărul relativ mare (peste 40) şi, mai ales,
frecvenţ acestora, care, în texte aparţinînd la epoci diferite, este superioară celei a
interjecţiilor.” (p. 171)