ARTICOLUL TREBUIE EXCLUS DIX RÎNDUL

RY
PĂRȚILOR DE VORBIRE?

C. DIM1TRIU

RA
Exatninind critic opinii recent exprimate in lingvistica românească, autorul sus­
ține că in limba română nu există categoria gramaticală a determinării și că arti­
colul trebuie considerat parte de vorbire. în clasa articolului el l'ace distincție

LIB
intre cuyîntele-morfem (articolul adjectival cel, cea, cei, cele, articolul posesiv-
genitival al, a, ai, ale, articolul nehotărit un, o și articolul hotărit proclitic de
genitiv-datîv singular lui) și morfeme propriu-zise (articolul hotărit enclitic
-le, -a, -lui. . . ).

Y
1. Privitor la clasa aiticolelor, în literatura (le speciali­

T
tate românească din ultimele decenii apare — pe lingă soluția clasică,
potrivit căreia articolele reprezintă părți de vorbire — și o altă

SI
soluție, ce constă în considerarea articolelor (global sau numai a unora
dintre ele, eventual doar în anumite construcții) drept m o r f e m e ale
categoriei gr a maticale a d e t e r m i n ă r i i. în acest ultim

ER
sens — pentru a puncta momentele semnificative ale discuțiilor1 — ,
notăm că Paula Diaconescu 2, plecînd de la teza că „articolul exprimă
t-’flJon, nu noțiuni”, apreciază ,că acesta (articolul) „nu este o parte de
IV
vorbire propiiu-zisă, ei un instrument gramatical” (p. 168). Valorile
indicate de articole sînt de determinat-defini t, cînd substantivul
este articulat definit, determinat indefinit, cînd substantivul
UN

este articulat indefinit, și nedeterminat, cînd substantivul este

nearticulat. Opozițiile ce se stabilesc la substantive în funcție de aceste
valori sînt :
,,a) subst. nearticulat (cîine) / subst. cu art. indefinit (un cîine)
b) subst. nearticulat (cîine) /subst. cu art. definit femele)
AL

c) subst. cu art. indefinit (un cîine) / subst. cu art. definit fcwnele)”

— p. 169.
Concluzia autoarei este că „determinarea formează... o categorie gra­
TR

maticală constituită. Articolele ar fi elementele suficient de specializate

pentru o funcție gramaticală...” (ibidem).
Constatînd că de la nominativul fără articol/Zoare la cel cu articol
EN

o floare, floarea se păstrează nealterat sensul lexical la fel ca de la nomi-

1 în legătură cu articolul românesc, vezi și Ion Coja, Preliminarii la gramatica rațională
-ti limbii române, voi. I, Gramatica articolului, București, 1983, lucrare foarte întinsă, in care —
/C

cum spune autorul Însuși — există și „ipoteze sau succinte teoretizări pentru care ne suspectăm
-de originalitate. S-ar putea ca nici una din ele să nu reziste la un examen crit ic serios al origi­
nalității. în acest caz cititorului ii va rămîne să se mîngiie cu iluzia că toate aceste lucruri, deja
spuse, sînt aici, acum, pentru prima oară puse in legătură unele cu altele. Cît ne privește,
sperăm să nu fi făcut nici o afirmație nouă, originală, ceea ce ar însemna pentru noi că toate
SI

afirmațiile noastre sînt adevărate !” (p. 7 — 8). Această autoapreciere vizează și ideea apariției
unui nou articol hotărit in limba română, anume, aia, pentru a distinge intre valoarea de
nume definit (fata aia din unde-i fata aia a noastră1!) și nume general (fata) — p. 209 — 211 — ,
IA

ideea apariției unui nou articol nehotărît, probabil vreo din n-ai văzul pe drum vreo femeie?
(p. 213-216) ș.a.
2 Un mod de descriere a flexiunii nominale, cu aplicații la limba română contemporană,
in SCI., XII, 1961, nr. 2, p. 163-188 (192).
U

SCL, XLIII, nr. 2, p. 159 — 171, București, 1992

BC
 1(’O ____ C. Dimitriu 2

RY
nativ-acuzativul singular floare la genitiv-dativul singular sau toate ca­
zurile la plural flori, Valeria Guțu Romalo 3 apreciază că floare — o
floare — floarea sînt forme ale unui singur cuvînt sau, altfel spus, „ele­
mente aparținînd aceleiași paradigme” (p. 227). Autoarea este de părere

RA
că- particularitățile existente „par a justifica considerarea articolelor (cel
puțin a unora dintre elementele considerate, de obicei, ca atare) nu ca
« parte de vorbire », ci ca « unealtă gramaticală » pur și simplu, deci mor­

LIB
fem gramatical, morfem dependent de același tip cu desinențele care
exprimă cazul și numărul, de exemplu, și anume morfem al categoriei
determinării'” (ibiilem. f.YLăsÂnă la o parte articolul posesiv-genitival și
articolul adjectival, careHtn principiu nu sînt morfeme ale categoriei de­
terminării, precum și unele situații în care nu repiezintă morfeme ale ca­

Y
tegoriei determinării nici articolul hotărît și cel nehotărît (în structura
pronumelor de tipul dînsul, altul etc., a numeralelor or dinale de tipul al

T
doilea, a treia etc., a prepozițiilor de tipul mpo/mu, împrejurul etc., a
substantivelor de tipul lui Ion (Calnnel), un Eminescu, niște Harpagoni

SI
ș.a.J^Valeria Guțu Romalo afirmă — în același sens cu Paula Diaconescu— :
„categoria gramaticală a determinării cuprinde... în limba română trei

ER
termeni : articolul hotărît, articolul nehotărît și 0, realizînd trei opoziții,
și anume :
1. (a) nedeterminat — (b) determinat nehotărît;
IV
2. (a) nedeterminat — (c) determinat hotărît;
3. (b) determinat nehotărît — (c) determinat hotărît.” (p. 229)
Argumente pentru a susține „inovația” terminologică4 constînd
UN

în înlocuirea termenului articol cu acela de a fix (m o r f e m) a 1

determinării găsim și la I. Iordan, Valeria Guțu Romalo, Al.
Niculescu, Structura morfologică a. limbii române contemporane, București,
1967, p. 168, unde, pornindu-se de la utilizarea articolului cînd substan­
tivul se repetă (am cumpărat pîine. Plinea era proaspătă) sau cînd sub­
AL

stantivul este însoțit de adjectivul tot (Tot orașul a hiat parte la demon­
strație ), se conchide că : „Faptul că poate fi cerut de un anumit element
prezent în comunicare constituie . . .un argument în afirmarea caracte­
TR

rului gramatical al categoriei determinării în limba română și justifică

considerarea articolului care reprezintă mijlocul de exprimare al acestei
categorii, nu ca « parte de vorbire », ci ca morfem, și anume morfem de­
EN

pendent, de același tip cu desinențele care exprimă numărul, cazul etc.”

într-o altă lucrare (I. Coteanu și colectiv, Limba română contem­
porană, București. 1974, p. 135), situarea articolului în seria afixelor
flexionare este susținută mai ales cu următoarele două argumente:
/C

Articolele participînd la opozițiile de determinare sînt numai două :

-(u )l și un. O parte de vorbire cu un număr așa de restrîns de membri e
ceva cu totul excepțional.— Articolele cu valoare individualizatoare sînt
strict limitate distribuțional: nu apar decît în prezența unui substantiv,
SI

în apropierea directă a acestuia, fuzionînd eventual cu finala substanti­

vului (o casă, casa, o floare, floarea).'1'1
IA

3 Articolul și categoria determinării in limba română, în Elemente de lingvistică structurală,

București, 1967, p. 225- 236; vezi Unele valori ale articolului in limba română actuală, în
Omagiu lui Iorgu Iordan ca prilejul împlinirii a 70 de ani, București, 1958, p. 365—369, unde,
însă, articolul este considerat „parte de vorbire net distinctă de celelalte” (p. 365).
U

1 Valeria Guțu Roiralo, Morfologie structurală a limbii române, București, 1968, p. 67.
BC
 3 Articolul — exclus ca parte de vorbire ?

RY
în prelungirea ideilor deja, prezentate se înscrie și I. Iordan și VI.
Robu, Limba română contemporană [LRC], București, 1978, unde se spune
că „vom înțelege prin categoria determinării numai determinarea minimală5,

RA
marcată prin unități din clasa de morfeme articol (hotărît și nehotărît),
constituent al unității nominale din SN, cu care articolul formează sin­
tagmă legată67 , sau sintagmă primară'1, minimală" (p. 344). în consecință,
articolul — se spune la p. 355 — ,,nu-l includem în sistemul claselor gra­

LIB
maticale de cuvinte, ci îl considerăm ca o clasă de morfeme gramaticale”,
ceea ce explică de ce în lucrar ea la care ne referim, excluzîndu-se articolul,
se vorbește de numai nouă părți de vorbire.
Considerînd că — alături de număr și caz — d e t e r m i n a r e a
este una din categoriile gramaticale ale substantivului, D. Irimia apreciază

Y
că „sensul de determinare poate avea origine lexicală (e cazul substanti­

T
velor proprii), sintactică (prin intermediul unei relații sintactice de deter­
minare) sau categorial-morfologică (în interiorur paradigmei determinării)”

SI
— Structura gramaticală a limbii române, Iași, 1987, p. 57. Categoria gra­
maticală a determinării — arată autorul, p. 52 și urm. — are trei termeni,
și anume : nedeterminare sau determinare 0, al cărei morfem specific este

ER
o; determinare minimă sau nedefinită, cu morfemul specific reprezentat
prin articolul nehotărît ; și determinare maximă sau definită, la care mor­
femul specific este articolul hotărît. „Opoziția internă este graduală :
IV
student — un student — studentul, dai se dezvoltă în mod frecvent mai ales
bilateral în două variante :
nedeterminare — determinare : student — un student / studentul
UN

determinare minimă — determinare maximă : un student — stu­

dentul" (p. 52-^53).
2. Pentru a ne putea pronunța în legătură cu faptul dacă soluția
mai nouă, la care ne-am referit imediat mai sus, este sau nu este superioară
soluției clasice, considerăm util ca — făcînd abstracție de anumite „ne­
L

potriviri” întîlnitela unele puncte de vedere luate izolat8 sau comparativ9—

RA

5 ,,1711 nume articulai — o casă, casa, caselor, al casfi, al unei case, casele — este un
substantiv determinat minimal” (Iordan—Robu, LRC, p. 355).
6 Din contextul copilul sănătos merge eintind,,,numai unitățile copil-pul se află în relație
NT

de determinare minimală, deoarece numai unitatea Ier in secvența copilul constituie o sinlagmă-
cuvint, o sintagmă legată” (ibidem, p. 344).
7 ,.1’n nume determinat de articol csle ceea ce se numește sintagmă primară” (ibidem_
p. 355).
8 Ne referim, dc exemplu, la Iordan—Robu, I.RC, unde găsim : mai iutii aprecierea
CE

că numai unitățile copil-ț-ul se află in relație de determinare minimală, întrucît constituie îm­
preună o s i n t a g m ă 1 e g a t ă (p. 344, alin. 2); apoi (p.344, alin. 3), aprecierea că determinarea
minimală este marcată prin articolul hotărît și nehotărît, cu toate că articol
h o t ă r î tn u m e nu poate constitui o sintagmă legată; in s'îrșit (p. 355, alin. 3)
exemplificîiidu-se determinarea minimală cu o casă, casa, al casei etc., rezultă că determinarea
I/

poate fi marcată nu mimai prin articolul hotărît și nehotărît, ci și prin arlicolul posesiv-gc-
nitival, ceea ce credem că este destui de greu de demonstrat (pentru o atitudine similară față
de articolul posesiv-geni t ival și chiar și de cel adjectival din punctul de vedere al posibilității
S

acestora de a marca categoria gramaticală a determinării, vezi și D. Irimia, lucr. cit., p. 56—58).
9 Avem in vedere faptul că: indicînd opozițiile interne de la determinare, D. Irimia ia
IA

in considerație și „circulația”, apreciind că «în mod frecvent » există numai două « variante »
(nedeterminare / determinare, determinare minimă / determinare maximă), în timp ce ceilalți
specialiști citați ignoră „circulația” și accepții trei «variante»' (nedeterminat / determinat ne­
hotărît, nedeterminat / determinat hotărît, determinat nehotărît / determinat hotărît) ; con­
U

siderînd că articolele sînt morfeme ale determinării de același tip cu desinența și nu părți
de vorbire, specialiștii citați nu trec în mod expres în rîndul acestor morfeme articolul adjec-
BC
 1 2 C. Dimitriu 4

RY
să punem în lumină esența soluției mai noi. în susținerea categoriei
g r amaticale a determinării — care trebuie deosebită de determina­
rea sintactică, concretizată, la substantiv, în funcția sintactică de atri­
but, prin care se poate transmite (și) informație semantică, și dacă lăsăm

RA
la o parte unele „amănunte” 10, și de determinarea lexicală de la substan­
tivele proprii—, sînt luate în considerație opozițiile nedeterminat
(d e t e r m i n a t 0) / d e t e r m i n a t n e h o t ă r î t / d e t e r m i n a t

LIB
li o t ă r î t, care sînt marcate prin o, articolul neliotărît și articolul hotă­
rî!, ultimele două numai dacă intră in sistemul de opoziții care, în afara
„circulației”, constă în :
— nedeterminat sau determinat o /determinat neliotărît
(un om);

Y
— nedeterminat sau determinat o (om) / deteiminat liotărît-
(om ul) ;

T
— determinat neliotărît (un om) ' determinat liotărît (omul).

SI
Din alt punct de vedere, se subliniază că la mărcile categoriei gramaticale
a determinării nu interesează articolul liotărît și neliotărît din dînsu\, al
doilea. împotriva. Iui Ion, un Eminescu, niște Harpagoni ș.a., iar articolul

ER
posesiv-genilival și cel adjectival în totalitate sînt în afara categoriei gra­
maticale în discuție. în situațiile în care apar în sistemul de opoziții indicat
mai sus, articolele hotărîte și neliotărît e exprimă v a l o r i, și nu noțiuni,
ceea ce înseamnă că■ s î n t m o r f e m e de aceeași f a c t u r ă c u
IV
desinențele și nu p ă r ț i de vorbi r e. Cu alte cuvinte :
a) spre deosebire de toate gramaticile românești clasice mai vechi,
UN

precum și de o parte a gramaticilor de factură clasică actuale, unele gra­

matici și lucrări de gramatică, mai noi susțin ideea căi la categoriile gra­
maticale clasice ale substantivului trebuie adăugată și categoria grama­
ticală a determinării;
b) mărcile categoriei gramaticale a determinării, concretizate în 0,
AL

articolul neliotărît și articolul liotărît (ultimele două numai în anumite

structuri) sînt morfeme de același tip cu desinența.
Existența unei categorii gramaticale oarecare este determinată de
TR

un conțin u t categorial și o f o r m ă categorială (o prezentare a acestei

chestiuni am făcut-o în Gramatica limbii române explicată. Morfologia,
Iași, 1979, p. 10 și urm.). Specialiștii care susțin existența categoriei gra­
maticale a determinării sînt de părere că prin c o n ț i n u t u 1 acesteia
EN

este vizată măsura cunoașterii de către vorbitor a unei entități numite

prin substantiv, în sensul posibilității de individualizare a acesteia în ra­
port cu celelalte entități de același fel la care trimite substantivul
/C

respectiv. „Alăturarea articolului la substantiv — spune Valeria Guțu

tival și articolul posesiv-genilival, de unde rezultă că aceste articole (adjectival și posesiv-
genilival) nu silit morfeme ale determinării de același lip cu desinența; așa stînd lucrurile,
ar fi fost necesar să se precizeze ce reprezintă articolul adjectival și articolul posesiv-
SI

genilival, ca de altfel și articolul hotărit clnd nu marchează determinarea (dacă nu sînt morfeme
de același tip cu desinența, sînt cumva părți de vorbire?).
18 Ne referim la faptul că substantivele proprii nu constituie o clasă omogenă, unele
IA

dintre ele puțind realiza opoziții Intr-un anumit sens la fel ca la substantivele comune. Compară :
Am cumpărat piiue. Plinea era proaspătă (după Valeria Guțu Romalo, vezi mai sus);
Am fost la Popricani. Popricanii este un sat de lingă Iași.
De altfel, nici substantivele comune nu reprezintă în această privință o clasă omogenă, unele
dintre ele (exemplu, nirvana) nerealizind opoziția nedetcrmmat (determinat O) / determinat
U

neliotărît / determinat liotărît (nu este reperabilă opoziția *nirvană ț *o nirvana I nirvana).
BC
 5 Articolul — exclus ca parte de vorbire ?

RY
Romalo, ari. cit., p. 227 (vezi și SMLRC, p. 167) - are ca efect numai
restrîngerea sferei de referire a acestuia, limitând p'ină la individualizare

RA
obiectele indicate de substantiv'" (sublinierea noastră, CD.). în același
sens, Iordan—Robu, LRC apreciază că „valoarea categoriei determinării
ea sens gramatical generalizat . . . constă in individualizarea (sublinierea
noastră, CD.) numelui în diferite grade și nuanțe” (p. 345), cu precizarea

LIB
că această individualizare nu trebuie „să adauge sintagmei seme lexi­
cale în plus” (p. 355). Cu alți termeni, aceeași idee se găsește și la D.Irimia,
lucr. cit., p. 52 : „Conținutul categoriei determinării are natură deictică
și sintactică ; este interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul
vorbitor și obiectul denumit de substantiv, din perspectiva cunoașterii

Y
in interiorul relației clasă-constituenți."Astfel imaginat, conținutul
(1 e t e r m i n arii p o a t e exis l a la. substantivele limbii române,

T
fără, a fi, insă, obligatoriu la t o a t e substantivele românești. Sînt în to­

SI
talitate * în afara acestui conținut substantivele (sintetice) de următoarele
tipuri :
— substantivele comune mai noi (tipul cola, coma, jiianALa, mari­

ER
juana, nirvana etc.) utilizate în îmbinări libere, la care „opoziția articulat/
nearticulat se suspendă” u, astfel încît -a (pe care îl numim convențional
mo r f e m m i x t) i n d i c ă î n t o t d e a u n a același grad de
cunoaștere ( i n d i v i d u a 1 i z a r e);
IV
— substantivele comune feminine mai noi sau mai vechi (tipul
calimera, .ghiotura, iama, japca, tălpășiță etc.), care astăzi apar numai în
UN

îmbinări stabile întotdeauna cu aceeași formă (a întoarce calimera, cu

ghiotura, a da iama, a Zwu ew. japca, «-șt tălpășița), ceea ce înseamnă
că. — înainte de transformarea îmbinării libere în îmbinare stabilă — in
dicau un singur grad de cunoaștere (individualizare);
AL

* Această precizare este motivată de făptui că la linele substantive proprii onomastice

poate apărea — asociată cu determinarea sintactică și cu frecvența redusă a unei forme
— și determinarea prin articol hotărit, dar aceasta este incompletă (defectivă), cunoscînd
doar opoziția nedeterminat (prin articol) / determinat hotărit : această Elenă nu este
TR

Elena din Troia (teoretic, în acest fel se comportă toate prenumele feminine cu -a,
adică Georgeta, Mihaela, Cristina, Cornelia, Marin, ș.a.). Determinarea incompletă (de­
fectivă) poate apărea și la unele substantive proprii toponime, la care, insă, nu este
obligatorie asocierea'cu determinarea sintactică și la care forma nedeterminată și cea
EN

determinată se utilizează sau în poziții diferite (vezi mai sus, am fost la Popricani; Popri-
canii este un sal de lingă lași), sau in aceeași poziție (Buzău / Buzănl este lin municipiu
frumos; in acest fel se comportă teoretic leale toponimele cu formă de singular, de
tipul Alun, Hăghiac, lllrlad, Baboi ș.a., precum și cele cu formă de plural, de tipul Dol-
heșli, Fă ticeni, .Pașcani, lași, București ș.a.). Pentru determinarea incompletă (defec­
/C

tivă) a substantivelor comune singularia tantuni, la care este posibilă de asemenea numai
nedeterminarea (determinarea O) și determinarea lioiărită (aur I aurul, argint I argintul,
laptcțlaplele, unl/untul etc.), vezi D. Irimia, lucr. cil., p. 55 — 50. Precizăm că în cadrul
unor structuri ca un argint (unt etc.) sau niște aur (lapte etc.), schimbarea sensului
lexical face ca un, niște să reprezinte determinări sintacti c e, atributele fiind expri­
SI

mate prin adjectivul numeral un și, respectiv, adjectivul pronominal nehotărlt niște.
în altă ordine de idei, notăm aici și opinia că iii frumoasa carte articularea este indirectă,
Sa\ă de cartea frumoasă, nude articularea este directă,'promotorii acestei opinii apreciind—
fără a lua în considerație și determinarea sintactică asociată in această structură cu
IA

cea morfologică — că „articularea indirectă cu articol hotărit propriu-zis nu se deose­

bește de articularea directă cu același fel de articol, gradul individualizării fiind identic
în ambele situații” (!’. Zugun, Articularea indirectă cu articol hotărit propriu-zis, în LL,
1985, nr. 1. p. 29).
U

11 Laura Vasiliu, Desinența -a în limba română?, in LR, XXXII, 1983, nr. 5, p. 496
(de unde, preluăm și exemplificarea).
BC
 C. Dimitriu 6

RY
— substantivele proprii antroponime „invariabile”12, de tipul
Calipso, Gheorghe, A'eculai, Popa, Buruiană, Adoamnei, Asauduhii ș.a.
(de clasificarea substantivelor proprii diu punctul de vedere al flexiunii

RA
ne ocupăm intr-un studiu în curs de apariție), la caic c u n o a ș t e r e a
(individualizare a) este c o n s i d e r a t ă întotdeauna
m a x i m ă 13;

LIB
— substantivele proprii antroponime de tipul Tonta și toponime de
tipul Polhasca, la care -a—morfem mixt, la fel ca la tipul cela (vezi mai
sus) — nu este comutabil la nominaliv-acuzativ (forme ca Tc/mă, Pol-
hască sini nereperabile) și, în consecință, indică întotdeauna același grad
de c u n oaste r e (i n d i v i d u a 1 i z a r e) ș.a.

Y
In ceea ce privește forma, susținătorii categoriei gramaticale a
determinării sînt de părere că aceasta (forma) se concretizează în „ele­

T
mentele” care — însoțind substantivul și nelransniițînd informație se­

SI
mantică — indică măsura cunoașterii (individualizării) de către vorbitor
a cantității numite de substantiv, acest lucru fiind realizat, prin excelență,
de articolul hotărît, articolul nehotărât și, prin opoziție cu acestea, o

ER
(zero). „Formele cele mai pure prin care se exprimă aceste valori — spune
Paula Diaconescu, ari. cil., p. 168—169, referindu-se la determinarea
definită și indefinită și la nedeterminare — sînt formele substantivului
articulate cu articol definit. . ., formele articulate cu articol indefinit. . .
IV
și formele nearticulate ale substantivului...” (sublinierile ne aparțin,
G.P.) ; „categoria gramaticală, a determinării — precizează Valeria Guțu
UN

Komalo, art. cit., p. 229 — cuprinde... in limba românii trei termeni:

articolul hotărît, articolul nehotărât și o” ; dacă lăsăm la o parte cele ară­
tate în nota 8, și la Iordan—Robu, LBC găsim o apreciere similară : de­
terminarea este „marcată prin unități din clasa de morfeme articol (ho­
tărît și nehotărît)” — p. 344 — , iar formele nearticulate sînt „considerate
L

ca determinate zero" (p. 345); în sfîrșit, aceeași idee apare și la I). Irimia,
RA

Zwcr. cit., p. 56, unde găsim că „opoziția din interiorul categoriei deter­
minării se exprimă prin morfeme specifice : morfemul o și articol (arti­
colul nehotărît și articolul hotărît)”.
Din prezentarea de mai sus rezult ă ca (și) mărcile d e t e r m i n ă r i i
NT

pot fi indicate ca atare n u rn a i p r i n o p o z i ți e ; cu alte cuvinte,

fiecare din cele trei „secvențe” avute în vedere (articolul hotărît , articolul
nehotărît și o) este admisă ea marcă a determinării numai dacă se poate
opune, la același substantiv, cel puțin uneia din celelalte
CE

„secvențe” în discuție. Luhidu-se în considerație acest lucru, în literatura

de specialitate a fost deja arătat că articolul hotărît nu reprezintă marca-
determinării cind nu este „anexă” a substantivului (adică apare în struc­
tura proriurnelor de tipul din sul, altul etc., a numeralelor de tipul al
I/

doilea, a treia etc., a prepozițiilor de tipul împrejurul, împotriva ele.) ori

eînd, însoțind substantivul, indică la aceasta doar cazul (genitiv-dativul
S

la lui Ion, Iui Catrinel ș.a., vocativul la Paria, Radule ș.a.) sau transfor­
marea substantivului propriu în comun (Cațavencii, P agdalenelc ș.a.),
IA

iar articolul nehotărît nu marchează determinarea cind transformă-lsub-

12 Faptul că la genitiv-dativul acestor substantive, apare procliza articolului hotărî!
U

ini nu modifică gradul de. cunoaștere (individualizare), articolul respectiv fiind marcă doar a
formei cazuale de geniiiv-dativ de la masculinul (și femininul) singular.
13 Pentru un scurt comentariu în această privință, vezi I). Irimia, lucr. cil., p. 55.
BC
 7
Articolul — exclus ca parte de vorbire ?

RY
staht-ivele din proprii în comune (im Timinescu. niște Harpagoni ș.a. —
vezi opinia Valeriei Guțu Romalo, pe care am prezent at-o mai sus).

RA
în limba română, însă, mai există și alte „structuri substantivale ”
la care și d i n c a u z a m ă r c i i (în sensul inexistenței nici unei opoziții
formale11 *14) nu sc poate vorbi de categoria gramaticală a determinării. Ne
referim la nominaliv-acuzativrd substantivelor comune și proprii de tipul

LIB
nirvana. marijuana, iama, ghioluia, Tom a, Dolhasca ș.a.. utilizate în
îmbinări libere sau stabile (vezi mai sus), unde -a, pe care îl numim con­
vențional morfem mixt, nu intră în opoziție nici cu-a, nici cu 0, nici cu o,
un, forme de tipul (o)„• irvană (o), (o, un) Tontă,(0) ș.a. fiind nereperabile. în
această ordine do idei notăm și genitiv-dative de tipul buiticui, 'Rădicai, 01-

Y
giti. Dolhascăie.a., unde-?' (artieolhotărît p r i n o r i g i n e, care, însă,după

T
părerea noastră aparține m o r f e m u 1 u i m i x t unitar -ăi) nu reali­
zează opoziții nici eu o, nici cu unei, forme de genitiv-dativ de tipul

SI
(unei) bunică (B.odică, Olgă, Dolhasca ș.a.) fiind nereperabile. Mai men­
ționăm aici formele actuale 1516 *de vocativ articulate hotărî! de la- substan­
tivele comune 18, de tipul omul®, puiul®, fiul®, codrul®, puștiul® etc., la

ER
care - dacă substantivul respectiv7 im este determinat sintactic în con­
texte de tipul om bu». nu rupe floarea, pui mic, vino la mama etc. — arti­
colul hotărî! nu poate fi comutat- cu zero (opoziția cu articolul nchotărît
IV
este principial improprie la vocativ) și, în consecință, nici la acest e forme
substantivale nu se poate vorbi de categoria gramaticală a determinării.
La cele arătate mai sus trebuie -adăugat și faptul ce privește toate
UN

substantivele comune articulate hotărî! enclitic, care substantive în anu­

mite contexte trimit- la „categorie”, „clasă”, „specie” etc. : omul sfin­
țește locul. lupul mănâncă oaia, haina face omul ș.a. în astfel de contexte,
articolul hotărî i enclitic indică opusul individualizării care
interesează la categoria gramaticalii a determinării, și anume g e n e r â -
AL

1 i z a r e a.
în legătură cu m ă r e i 1 e determinării, considerăm util să arătăm
că la substani iv ele românești d e t e r m i n a r c a- ( c u n o a ș t e r e a,
TR

i n d i v i d u a 1 i z a r e a) poate fi — în afara celei numite uneori „lexi­

cală” (întîlnităla substantivele proprii— vezi mai sus) - m o r f o 1 o g 1 c ă
și s i int a- c t i c ă. Dacă determinarea morfologică se concretizează în
EN

opoziția formelor nearticulate cu cele articulate nehot-ărît sau hotărît

(vezi mai sus), determinarea sintactică- constă- în apariția pe lingă- sub­
stantiv a unuia sau mai multor atribute. Din punctul de vedere al unui
vorbitor nepreocupat de teoria limbii, căruia îi este indiferent felul
/C

determinării (morfologice sau sintactice), entitatea numită, prihtr-un sub-

11 Vaier iă Guțu Romalo, aii. cit. p. 233, apreciază că pentru a se menține valoarea
de determinant a articolului, trebuie să existe cei puțin una din ede t-’vi opoziții, cum se in-
SI

tîmplă, de exemplu, la un cu cui.

15 Această* precizare esîe motivată’de faptul că în limba română veche un substantiv ca
om a\ea vocalicul mimai nearmulal : ,,să înțelegi, o, ome deșarte, că credința...”, Codicele
IA

popii Graful (1559—1560), 270/20 — 21.

16 Vocativul unor substantive proprii cunoaște opoziția nearticulat / articulat hotărît
(Radu-0 1 Radule), in această situație aflindu-se și substantivele comune care au desinența de
vocativ diferită de cea de nominali v-acuzativ (băiete I băiatule). Adăugăm aici și vocativul
substantivelor proprii de tipul Vu.Rle, Gheorg’ne,'Costache ș.a., care sini iu afara determinării
U

morfologice si din cauză că — spre deosebire de tipul Rada — mi pot fi articulate no­
tării (și nici nehotărîl).
BC
 C. Dimitriu S

RY
stantiv oarecare poate fi cunoscută (individualizată) gradual la nivelul
propoziției17 după un model ca următorul:

RA
om — un om — omul — omul acela — omul bun — omul cel bun.
La această cunoaștere (individualizare) graduală, specialistul distinge o
primă treaptă, pe care o numește uneori determinare (numai) m o r f o-

LIB
logică, realizată prin „secvențe” care au funcție de mărci categoriale
(0 om 0 / un om / omul), și o a doua treaptă, pe care o numește uneori
determinare sintactic ă, la care — indiferent de „secvențele” pentru
determinarea morfologică — interesează cuvintele dependente de sub­

Y
stantiv, care îndeplinesc pe lîngă acestea funcția sintactică de atribut

T
(omul acela, omul bun, omul cel bun/ Ceea ce face ca 0, un, (u)l să
funcționeze ca mărci ale determinării morfologice este absența sensului

SI
lexical: cunoașterea (individualizarea) morfologică — apreciază Iordan—
Eobu, LEC, p. 355 — nu trebuie „să adauge senle lexicale în plus”. Ad-

ER
mițînd acest lucru, se observă că sensul lexical este absent și la determină­
rile sintactice de tipul omul acela (acesta, nostru etc.). Dacă în ge­
neral prin limbă se poate transmite doar informațiesemantică,
IV
informație gramaticală și 1 n f o r m a ț i e stilistică,
atunci rezultă că adjectivele pronominale — netransmițînd informație
UN

semantică (nu trimit nici direct, nici indirect la noțiuni), nici informație
^stilistică (în principiu sînt lipsite de expresivitate) — transmit informație
'gramaticală. Această informație gramaticală, care constă în indicarea — la
substantivul însoțit — a apropierii sau depărtării de vorbitor, a posesiei
etc., o numim convențional de tip determinați v, deosebind-o
AL

de informația gramaticală de tip categorial (care vizează genul, numărul,

cazul etc.) și de informația gramaficaltL.de tip raportual (care vizează
inerența, coordonarea, subordonarea etc. /Altfel spus, dacă—așa cum apre­
TR

ciază. specialiștii ce susțin că determinarea este o categorie gramaticală —

articolele reprezintă mărci morfoloxiAP ale determinării, pentru că
individualizează ^entitatea numită prin substantiv fără a
adăuga i n f o r m a ț i a s e m a n t i c ă, și dacă și prin atributele ad-
EN

jectival-pronominale individualizare â"'— <fe data aceasta de

natură sintactică — a entității la care trimite substantivul se face
de asemenea în a f a r a sensului lexical, atunci urmează
că ar trebui să se admită că mărcile determinării pot fi nu numai m o r f o-
/C

logice (articolul hotărît, articolul nehotărît și z e r o cînd realizează cel

puțin o opoziție din cele avute aici în vedere), ci și s i n t a etice (atri­
butele adjectival-pronominale, care intră în opoziție cu articolul hotărît,
articolul nehotărît și z e r o)18.
SI

3. Toate cele arătate mai sus conduc la ideea că 1 a- sub st an t i-

v e 1 e limbii române nu este convenabil ca d e t e r-
IA

17 Determinarea sintactică poate apărea și în frază, concretizîndu-se, la substantiv,

înlr-o propoziție atributivă corespunzătoare atributului clin cadrul propoziției : omul aceia >
omul care se află acolo.. omul bun > omul care este bun . . . ș.a.m.d.
U

18 îmbinarea dintre substantiv și articolul neaglutinat cu acesta nu aparține domeniului

sintaxei, deoarece nu arc ca rezultat o unitate sintactică.
BC
 9 Articolul 167

RY
minarea s ă fie considerată drept o categoriegra-
m a t i c a 1 ă, întrucît:
A) a) conținutul determinării, înțeles ca măsură a cunoașterii

RA
(individualizării) entității numite prin substantiv fără adaos de
natură semantică, este posibil la substantive, dar
numai la unele dintre ele, și anume la acelea care realizează cel

LIB
puțin una din opozițiile morfologice admise în literatura
citată pentru substantivele comune, adică determinarea 0 (om) /
determinare nehotărâtă (un om), determinare 0 (om) / determi­
nare hotărîtă (omul), determinare nehotărâtă (un om) / determi­

Y
nare hotărîtă (omul) ; am putea adăuga că, incomplete (defective),
opozițiile respective pot apărea și la unele substantive proprii, mai

T
ales toponime (Buzău ț Buzăul, Popricani ț Popricanii ș.a.); în

SI
sfîrșit, la acestea s-ar putea adăuga— pentru că îndeplinesc condiția
cunoașterii (individualizării) fără adaos semantic — și opoziția
determinare morfologică / determinare sintactică prin

ER
at ribute adjectival-pronominale, posibilă în principiu la substan­
tivele comune și la unele substantive proprii (om, un om, omul /acest
om, Elena / această Elenă ș.a.);
b) conținutul determinării (cu accepția indicată la punctul a)
IV
nu apare — datorită faptului că nu se realizează nici una din opo­
zițiile la care ne-am referit mai sus — la substantivele comune și
UN

proprii care la nominativ-acuzativ au morfemul mixt -a (moca,

nirvana, japca, tălpășița, Tonta, Dolhasca ș.a.), la cele carela genitiv-
dativ au morfemul complex -ăi (bunicul, Rodicul, Dolhascâi, Olgai
ș.a.) și la cele care la vocativul fără determinare sintactică au arti­
colul hotărit -(u)le (omule, puiule, fiule, codrule, puștiule etc.);
AL

sînt, de asemenea, in afara conținutului determinării substan­

tivele proprii invariabile sintetic, de tipul Costache, Gheorghe,
Adoamnei ș.a.; conținutul determinării nu apare nici la (toate)
TR

substantivele comune considerate ca reprezentînd „categoria”,

„clasa”, „specia” etc. (omul sfințește locui), unde articolul hotărit
enclitic indică opusul individualizării, adică gene­
ralizarea;
EN

B) forma determinării nu este r e p r e z e n t a t ă p r in­

tru n sistem unitar de mărci1<J, în sensul că — în
ciuda faptului că lăsăm la o parte determinarea sintactică
cu sens lexical de tipul omul bun și pe cea „lexicală” de la substan­
/C

tivele proprii invariabile sintetic de tipul Costache — la mărcile

morfologice (0, un, ~(u)l etc.) s-ar putea adăuga și mărci de natură
sintactică, concretizate în atributele adjectival-pronominale, care
sînt lipsite de sens lexical, de tipul acest om, această Elenă ș.a.;
SI

în favoarea ideii că sistemul de mărci pentru „determinare” nu

este unitar poate fi invocat și comportamentul „inconsecvent” al
IA

19 După părerea noastră, „determinarea” de la substantive este comparabilă cu „aspectul”

de la verbe, în legătură cu acesta din urmă considerind convenabilă aprecierea din Gram. Acad.
I, p. 40 : „Limba română nu are categoria gramaticală a aspectului la verb, întrucît caracterul
U

imperfectiv sau perl'ectiv al unei acțiuni nu se exprimă intr-o formă organizată” (sublinierea
noastră, C.D.).
BC
 RY
168 C. Dimitriu 10

articolului hotărît și al celui nehotărât, care articole marchează

categoria gramaticală a numărului, de exemplu, și la omul,

RA
femeia, im om, o femeie etc., și la diresul, diresă, rererel, una, altui,
alta etc., în timp ce „determinarea” o pot marca numai la un om /
/ omul, o femeie / femeia etc., nu și la diresul, diresă, unui, una,

LIB
altul, alta etc.; absența unui sistem unitar de mărci are ca urmare
faptul că vorbitorul de limbă română nu a r e, la s u b s t a n t iv,
conștiința exist e n 1; e i c a t e g orie i g r a m a t i c ale a
d e t e r m i nări i, așa cum are, de exemplu, conștiința categoriei
gramaticale a. numărului la această parte de vorbire și din cauză că

Y
aici limba dispune de un sistem unitar de mărci.
4. în legătură cu „determinarea”, în literatura de specialitate se

T
susține și ideea că articolele (în general sau numai unele dintre ele, eventual

SI
doar in anumite structuri) nu reprezintă părți de vorbire, ei morfeme ale
„determinării ” de același tip cu desinența. Articolul — spune Paula Dia-
conescu (vezi p. 159) — „nu este o parte de vorbire propriu-zisă, ci un

ER
instrument gramatical”; după Valeria Guțu Romano (vezi p. 160), par­
ticularitățile pe care le au „par a justifica considerarea articolelor (cel puțin
a unora dintre elementele considerate, de obicei, ca atare) nu ca «părți de
vorbire », ci ca « unealt ă gramaticală. » pur și simplu, deci morfemgramatical,
IV
morfem dependent de același tip cu desinenț ele ... ” ; articolul — găsim la
Iordan—Robii, LRC (vezi p. 161) — „nu-l includem în sistemul claselor
UN

gramaticale de cuvinte, ci-1 considerăm ca o clasă de morfeme gramaticale” j

procedînd în consecință, părțile de vorbire ale limbii române în această
lucrare nu mai sînt zece, cum susțin gramaticile românești de la cea a lui
_Micu ( —ȘiircaJ)-din 1 ZS11 și pînă la cele de după gramatica academică ac­
tuală, ci — prin excluderea articolului — doar nouă (vezi lucr. cit.,
AL

p. 348-537).
Considerând și in această privință că fiecare din soluțiile existente (și
posibile) nu reprezintă a d e v ă r u 1, ci doar ipoteze care t i n d s p r e
TR

adev ă r, în cele ce urmează ne propunem să relevăm argument ele care,

după părerea noastră, avantajează una sau alta dintre interpretări.
Implicit sau explicit, în gramaticile românești (și nu numai) vechi și noi
EN

sînt considerate părți de vorbire cuvintele (vezi, de

exemplu, T. Cipariu, Gramateca limbei romane, București, 1869, p. 168 și
urm., H. Tiktin, Gramatica română, București, 1895, p. 25 și urm., Gram.
Acad., I, p. 29 și urm,. Mioara Avram, Gramatica pentru toți, București,
/C

1986, p. 9 și urm ș.a.). Așa stînd lucrurile, pentru a putea spune dacă arti­
colul este sau nu parte de vorbire, este necesar ca mai întîi să vedem dacă
este sau nu cuvînt; pentru aceasta, pornim de la conceptul (deosebit de
controversat) de c u v î n t, prin care — convențional — înțelegem seg­
SI

ment u 1 f o n i c accentuatizolabil prin pauze în li m-

b a j u 1 natural, ce transmite o informație semăn t i c ă,
gramaticală (morfologică, sintactică) și/sau sti­
IA

listică 2(). în funcție de această definiție, sînt cuvinte — pentru că

sînt izolabile prin pauze In limbajul natural și transmit o informație gra-
U

Pentru definirea cuvîntului, vezi Al. Graur, Introducere in lingvistică, București,

1962, p. 119—120; Al. Graur, S. Stati, Lucia Wald, Tratat de lingvistică generală, București,
BC

1971, p. 226 — 228; Jcaii Dubois et col., Dictionnaire de linguistique, Paris, Librairie Larousse,
1973, s.v. mol; Georges Mounin, Dictionnaire de la linguistique, Paris, PUF, 1974, s.v. mol . a.
 Articolul — exclus ca parte de vorbire ?

RY
11 169

maticală (morfologică) —toate articolele adjectivale (cel,

RA
'cea, cei etc.), toate articolele posesi v-g e nitivale (al,
a, ai etc.), toate articolele n e li o t ă r î t e (un, o, niște etc.) și
articolul hol ă r î t p r o c 1 i t i c 21 lui (din structuri ca lui tata).

LIB
în această privință, cuvintele-articol au aceleași două particularități
esențiale (posibilitatea de izolare prin pauze în limbajul natural și trans­
miterea de informații gramaticale) cu prepozițiile (a, cu, de, la etc.), cu
conjuncțiile (și, sau, iar, că, să etc.), cu verbele auxiliare (a din a citit,
fi din să fi citit, va din va citi etc.), cu formele neaccentuate de acuzativ

Y
și dativ ale pronumelor reflexive (mă din mă gîndesc, se din se înserează,
își din își dtu bună ziua etc.) și cu adverbele de la comparație (mai din

T
mai bun, foarte din foarte bine etc.). Faptul că toate aceste

SI
c u v i n t e — întotdeauna sau numai în anumite contexte (în limbajul
natural) — au doar fu n c ț i a d e m a r c ă la nivel m orfo-
1 o g i c ș i /s au si n t a c 1 i c n e - a d e t e r m i n a t s ă 1 e g r u p ă m

ER
în1 r-o eategori e d i s 1 in c t ă d e cuviiitc-morfein (care
se opun cuvintelor cu funcție sintactică22 și celor cîteva cu
funcție exclusiv stilistică, reprezentate prin excelență de
dativul etic). Acceptînd că, cel, cea, al, a, un, o, lui proclitic etc. sînt
IV
cuvinte f-morfem) la fel cu de, pe, și, că, am, va, se, își, mai, foarte
etc., apare problema — pentru realizarea unei analize fără rest — a re­
UN

partizării tuturor acestor cuvinte (-morfem) la una sau alta dintre

părțile de vorbire. Atîta timp cît admitem că prepozițiile, conjuncțiile,
verbele auxiliare, formele neaccentuate de acuzativ și dativ ale pronumelor
reflexive și adverbele de la comparație sînt părți de vorbire,
trebuie să admit em — dacă aplicăm consecvent principiul — că și a r t i-
AL

e o 1 e 1 e c a r e sînt c u v i n t e (cel, cea, al, a, un, o, lui proclitic

etc.) r e p r e z i n t ă părți de vorbire.
Cuvintele-morfem au ajuns să, marcheze categorii gramaticale (rapor­
TR

turile sintactice nu prezintă interes în discuția de față) numai „prin acci­

dent”, mai exact, datorită faptului că, nu (mai) transmit informație se­
mantică (compară, de exemplu, am o carte cu am citit o carte). Limba
română, însă, a moștenit din latină capacitatea de marcare a categoriilor
EN

gramaticale mai ales prin s e g m e n t e (p ă r ț i) de cu v în t, care

în limbajul natural nu sînt izolabile prin pauze : compară, de exemplu,
cîntai cu ai cîntat, unde -ai din cîntat indică aceleași categorii gramaticale
/C

(timpul, persoana și numărul) ca și ai din ai cîntat, dar vorbitorul de

limbă română nepreocupat de teoria limbii nu poate izola, conștient,
piin pauze, mărcile pentru timp, persoană și număr la prima structură
(în sensul cînt-ai), în timp ce la a, doua structură, are această, posibilitate,
proba — dacă mai este necesară — constituind-o apariția, la voia vor­
SI

bitorului, a unor cuvinte între auxiliar și verbul de bază (ai mai cîntat,
ai tot cîntat etc.). Pentru aceste segmente (părți) de cuvînt prin care
IA

21 Pentru ideea că pol fi proclitice, in articularea indirectă (frumoasa carte), toate for­
mele articolelor liolărttr (adică-/,-/e,-/or etc. de la adjectivele ce preced substantivul), vezi
P. Zllgun, ort. cit., p. 31.
U

Funcția dublă — de marcă ia nivelul frazei și sintactică Ia nivelul propoziției - înde­

plinită de cuvinte ca cine, ce fel de (in interogative indirecte), unde, aricind ele. nu prezintă
BC

tuieres in discuția dc tată.

 170 C. Dimitriu 12

RY
se marchează categorii gramaticale folosim convențional termenul de
morfeme p r o p r i u-z i s e, pentru a le deosebi și terminologic de c u-

RA
v i n t e 1 e-morfem (pentru diverse accepții ale termenului m o r f e m,
vezi lucrările citate în nota 20). Morfeme p r o p r i u-z i s e se apre­
ciază de obicei că sînt sufixele gramaticale și —

LIB
ceea ce interesează aici — desinențele. Dacă admitem acest
lucru, și anume că morfemele p r o p r i u-z i s e sînt segmente
(părți) de cuvint 2324, atunci urmează că aprecierea din literatura de spe­
cialitate citată potrivit căreia articolul este un morfem de același tip
cu desinența (vezi mai sus) vizează doar unele a r t i c o 1 e, și anume acelea

Y
care — indiferent de motivație — s-au aglutinat cu substantivul, repre-
zentînd, în consecință, segmente (p ă r ț i) d e c u v î n t. Interesea­

T
ză, deci, aici doar — cu excepția formei proclitice lui — articolele ho-
tărîte enclitice -l, -le, -lui, -lor, -a etc. Subliniem, însă, că și articolele

SI
hotărîte enclitice au fost cuvinte, dar la origine, cînd funcționau ca
atribute adjectival-pronominale pe lîngă substantiv, în momentul de

ER
față calitatea lor de „cuvinte” nemaifiind identificabilă decît de vorbi­
torul cu o anumită cultură lingvistică. Așadar, la fel cu toate părțile de
vorbire admise de gramatica noastră clasică, și articolul este o clasă
cu omogenitate relativă, în cadrul ei puțind face distincție — din punctul
IV
de vedere ce interesează aici — între cuvintele-m o r f e m, care sînt
părți de vorbire (cel, cea, al, a, un, o, lui proclitic etc.), și m o r f e m e 1 e
UN

propriu-zise, care, fiind segmente (părți) de c u v î n t,

nu reprezintă părți de vorbire (-1, -le, -lui etc.).
5. Generalizînd, la substantivul românesc nu este convenabil, după
părerea noastră, să vorbim despre categoria gramaticală a determinării,
întrucît — la fel ca la „aspectul” verbal — există numai un con­
L

ținut al determinării și numai 1 a o parte din s u b s t a n-

RA

t i v e , c a r e conținut, î n s ă , n u se exprimăprintr-un
sistem unitar de mărci, astfel î n c î t vorbitorii nu au
conștiința unei cat egorii gramaticale.
în privința articolului, sîntem de părere că nu există argumente pentru
NT

excluderea lui din rîndul celor zece părți de vorbire clasice 21. Această
apreciere are în vedere că părțile de vorbire trebuie să fie c u v i n t e,
care pot avea — pe lîngă funcția stilistică, ce apare doar uneori — fie
CE

funcție sintactică (subiect, predicat etc.), fie funcție de marcă (a categori­

ilor gramaticale sau a raporturilor sintactice). Din cele patru tipuri de
articole posibile în limba română, trei (articolul adjectival,
articolul posesi v-g enitival și articolul n e li oță­
rî t) s î n t întotdeauna cuvinte ș i, d e c i, părți de vorbire,
I/

această calitate avîn d-o ș i lui proclitic,care apar­

ține celui de al patrulea tip de articol, anume
S

23 în cazuri particulare, pot fi admise ca morfeme propriu-zise și alte „segmente de

IA

cuvînt”, cum ar fi prefixoidele de tipul arhi- din arhipZf/i, supra- din supraestima, ulira- din
ultramodern ș.a.
24 Dacă, totuși, ținem să negăm articolului calitatea de parte de vorbire, atunci, con­
secvenți fiind, trebuie să înlăturăm din rindul părților de vorbire clasice (care ar rămîne doar
U

șapte) — așa cum a propus P. Zugun, Ciwintul, București, 1983, p. 27, passim — și prepoziția,
și conjuncția, precum și verbele auxiliare, formele neaccentuate de acuzativ și dativ ale prenu­
BC

melor reflexive și adverbele de la comparație.

14 Articolul — exclus ca parte de vorbire ? 171

RY
articolul h oțărî t. Inventarul de numai patru „elemente” de la
partea de vorbire numită articol nu reprezintă un inconvenient dacă avem

RA
în vedere numărul relativ mare (peste 40) de forme flexionare și, mai
ales, frecvența acestora, care, în texte aparținînd la epoci diferite, este
superioară celei a interjecțiilor 25.

LIB
l)oil-on exclure l’article des parlies du diseours?

(II e s u m e )

Y
L’auteur soumet ă un examen critique Ies opinions avancees recem-

T
ment par certains linguistes roumains sur la nature de l’article et soutient
que le roumain ne connaît pas la categorie grammaticale de la determina-

SI
tion et que l’article doit y etre interprete en lanț que pârtie de diseours.
A l’interieur de la classe de l’article, il distingue entre mots-morphemes
(l’article adjectival cc/, cea, cei, cele, l’article possessif-genitival al, a, ai,

ER
ale, l’article indefini un, o et l’article defini proclitique du genitif-datif
singulier lui) et morphemes proprement-dits (l’article defini enclitique
-l, -le, -a, -lui. . .).
IV
Februarie 1992 Facultatea de Filologie
Iași, b-dul Copou nr. 1l
UN
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U

25 Vezi ()l>i: rni’lii privitoare la morfologia din anele texte românești, in AVI, XXVI, 1980
p. 73-82.
BC

3 - e. 3539