CORELAŢIA DINTRE

SUBANSAMBLURILE SEMANTICE

Intrоducere
Lexicul (<gr. lexikos din lexis „cuvânt”) este totalitatea (ansamblul) de cuvinte,
de care a dispus în trecutul istoric sau posedă astăzi o limbă, un dialect sau un grai, un
scriitor în întreaga lui operă (de pildă, lexicul lui Mihai Eminescu) sau numai într-o
singură bucată literară (lexicul „Luceafărului”) considerate fiind unităţile lexicale
după valoarea lor semantică, acceptate de un colectiv naţional ce vorbeşte limba dată.
Un compartiment de bază al lexicului este semantica. „În mod obişnuit
semantica este definită ca disciplina lingvistică care studiază sensul cuvintelor sau al
enunţurilor’’.(BC., p.7 ).
De semantică ţin polisemia şi monosemia, omonimia, omofonia şi omografia,
paronimia şi paronomaza etc.

1. Polisemia şi monosemia
Însuşirea unui lexem sau a unei unităţi frazeologice de a avea mai multe
sensuri ce rezultă din îmbinarea lor cu alte lexeme se numeşte polisemie
(<fr.polisemie )sau polisemantism ( <gr. polysemos „cu mai multe sensuri”). (DE, p.
820). Ea se materializează prin repetarea unuia şi aceluiaşi cuvânt, care de flecare
dată, are o nouă semnificaţie sau se pune accentul pe două sau mai multe sensuri pe
care le poate căpăta în acelaşi timp un cuvânt sau o unitate frazeologică în contextul
dat (de pildă, în epigrame pentru a realiza poanta finală): „Nu le scrie, le frământă/, Şi
metoda nu e rea: /Melodiile se cântă,/ Textele se fluieră.” (A. Busuioc)
Cu cât are mai multe înţelesuri, cu atât cuvântul este mai solid ancorat în
mintea vorbitorului şi deci în limbă cu atât este mai important în limbă şi cu atât mai
greu ar fi să fie părăsit sau uitat. (G,p.l5).
La materializarea actului comunicativ orice cuvânt trebuie să aibă un singur
sens, dar practica lingvistică demonstrează că în anumite contexte acelaşi lexem
(cuvânt) poate avea mai multe sensuri. De pildă, verbul a merge are următoarele
sensuri în enunţurile de mai jos.
a)Maşina merge cu viteză mare, b)Omul merge pe jos, c)Vasile merge călare
etc. = a se deplasa. d)Fiul nostru nu merge încă la şcoală = n-a frecventat; e) Ceasul
meu merge bine = funcţionează bine; f) Banul acesta nu mai merge =nu mai circulă;
g) Lui îi merge anapoda = rău; h)Aşa mai merge = îmi convine etc.
Verbul a merge are un sens comun - mişcare, schimbare a locului. Acest sens-
tip, poartă numele d e s e m a n t e m . Lingvistul francez H. Paul sublinia, că semnul
principal, de bază al cuvântului este înţelesul cel mai puţin dependent de context. El
ne vine în minte odată cu pronunţarea cuvântului dat. în momentul apariţiei cuvântul
are de regulă, un singur sens, sporindu-şi apoi valorile semantice pe calea transferului
de valori semantice. Pe baza diverselor similitudini cuvântul poate căpăta şi sensuri
figurate. Sunt frecvente în special două posibilităţi de realizare a transferului
semantic: a)transferul metaforic, bazat pe asemănarea obiectelor, fenomenelor în cel
mai larg sens al cuvântului: ac - mic obiect de metal folosit la cusut, ac - frunză de
conifer (brad, pin etc.) şi ac - pe corpul ariciului; b) transferul m e t o n i m i c ,
datorat unor relaţii reciproce (spaţiale, temporale etc.: intrare - intrarea este oprită,
intrarea în sală; a învăţa la universitate - toată universitatea a participat la sărbătoare),
(CL, p. 65).
Cuvintele care au un singur sens ţin de monosftnic (<fr. ,monosemie: DE, p.
651); numită şi monosemantism. Prin monosemantism (<gr. monosemos “cu un
singur sens”) se caracterizează termeni de diverse domenii de activitate: a) numiri de
plante, animale (stejar, brad, vulpe, lup etc.): b) numirea persoanelor după
specialitatea lor (pilot, navigator, agricultor etc.); c) numirea unor obiecte
(echilateral-triunghi. obtuz-unghi. romb etc.).

2. Omonimia, omofonia şi omografia

O problemă complicată şi contraversată a omonimiei o constituie omonimele
apărute ca rezultat al dezintegrării cuvântului polisemantic. Subiectivismul în
problema respectivă se referă la evoluţia umanistică: „polisemantizarea” sau
omonizarea. (MP, p. 31)
Termenul de omonime este de origine gr. <homos „la fel”+onyma „nume”.
Omonimele sunt cuvintele cu aceeaşi formă atât scrisă.cât şi orală, dar valoare
semantică diferită. (CL, p. 66) .
„Adevăratul sens al cuvintelor nu poate fi dedus decât în contexte diferite”
(GS, p. 39) sau în acelaşi context, dar în corelaţie cu altele :”găină nouă / Ouă nouă
ouă” (din folclor); „Cântul, zborului poartă / Ducând dor în poartă / Să-l găsească, să
se mire / Vre-o mireasă; Vre-un mire. / Să-l samene-n mare. / Să crească mare. /
Pom-nant, să stea /Cu vârfu-ntr-o şţea;/ Pasări fară vină / Pe ramuri să-i vină- / Când
de zbor, te dor / Aripele de dor.” (V. Romanciuc, „Pasăre”)
În orice limbă acest fenomen fonetic ia naştere pe mai multe căi: 1) evoluţia
fonetică a cuvântului; 2) conversia; 3) Pierderea legăturii dintre diferite sensuri ale
cuvântului polisemantic; 4) etimoane diferite din limbi diferite; 5) împrumuturi de
cuvinte din limbi diferite; 6) pe calea derivării morfologice. Omonimia ţine de
extensiunea semantică.
Lingvistul român E. Vasiliu vorbeşte despre extensiunea şi intensiunea în cazul
constantelor individuale şi al propoziţiilor atomice.
„Dacă predicatele „denumesc” clasa de obiecte, iar o propoziţie atomică
exprimă apartenenţa (sau non apartenenţa) unui obiect la clasa denumită prin predicat
este natural că obiectul „denumit” printr-o constantă individuală să fie interpretat ca
extensiune a acestei constante”(VE, p. 124).
 Omonimia trebuie privită sub aspectul semnificaţiei şi semnifianţei.
Raporturile dintre ele pot fi prezentate în următoarea schemă.
AB, A , B, unde A şi B sunt lexeme de contact omonimie. De pildă A = bancă (I)
– scaun lung cu spitează şi B= bancă (II) – instituţie financiară.
Omonimia este o formă de structură semantică asemănătoare cu polisemia (unii
specialişti le consideră un singur fenomen) prin faptul că priveşte exprimarea unor
sensuri complet diferite prin forme (expresii) identice. Principala deosebire constă în
aceea că omonimele nu au trăsături semantice (seme) comune, fiind considerate, de
aceea, cuvinte distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt. Apariţia omonimelor nu este
rezultatul unor procese motivate lingvistic, ci mai degrabă jocul unor coincidenţe.
Acest fapt are două efecte contrarii:
a) omonimia este considerată o „boală” a limbii (după J. Giilieron), împotriva
căreia se adoptă diverse „tratamente” ; b) omonimia constituie o sursă de efecte
expresive (calambururi, ambiguităţi etc.), fiind importantă pentru stilistică.
Omonimele şi cuvintele polisemantice au comun forma (latura materială). Se
deosebesc numai în context cu ajutorul semantemului (sensul generalizator al
cuvintelor polisemantice).
Deosebirea (distincţia) dintre polisemie (I) şi omonimie cu etimonuri diferite
(II) şi omonime având la bază diferite sensuri ale aceluiaşi cuvânt, care ulterior şi-au
pierdut legătura semantică (III), schematic pot fi reprezentate în felul următor:
C

C C1 C2 S1 S2
I II III
S1 S2 S1 S2 C1 C2

Notă: C- cuvânt; S- sens (MP, p.32)

În literatura artistică şi folclor utilizarea omonimelor dă mesajului o anumită
sonoritate, iar descoperirea unor sensuri noi ale aceluiaşi cuvânt cu ajutorul
contextului intensifică impresia pe care o creează asupra cititorului. Cunoaşterea
formelor identice e necesară pentru a evita confuziile semantice. în afară de context
ele nu pot fi sesizate. La omonime trebuie să coincidă forma şi accentul. Această
categorie lexicologică se clasifică în două grupe:
1) Omonime lexicale, care se includ în aceeaşi parte de vorbire:
Capră (substantive):
„Era odată o capră, care avea trei ezi”(I. Creangă)
„Vizitiul se dă jos din capră, ia punguţa...”(I. Creangă)
I. Creangă a simţit, însă, o oarecare nepotrivire în privinţa lexemului respectiv
şi ca să evită omonimia, în textul poveştii din ediţia de la Iaşi (1890), autorul a
introdus un determinativ individualizator: „Vizitiul să dă jos din capra trăsurii, ia
punguţa...” (CS, p. 266).
 Distincţia a fost făcută şi de alţi autori: „Misterian a fost scăldat în lapte de
capră, până i s-a nălbit carnea...” (D. Radu-Popescu);
„Într-o zi în Pătârlagele unu, Fruntelată..,îl ajută pe Dinache să pună lemne pe
capră la tăiat...” (D. Radu-Popescu)etc. Aici autorul a utilizat îmbinarea „pune lemne
pe capră de tăiat”, ca şi Ion Creangă „capra trăsurii”. Or, „Ţiganii au legătură cu
Roma tot aşa cum are lama de ras cu Dalai, Lama” (C. V.Tudor).
Mamaia (substantiv comun): „M-a trimis mamaia Tasica să te-ntreb dacă l-alde
matale s-a legat măgiunul?”(F. Neagu).
Mamaia (subs. propr., toponim): „Uite, unde zac vapoarele alea vechi –
Mamaia, Eforie, Midia şi Independenţa...” (F. Neagu)
2) Omonime gramaticale. Acestea se grupează în omonime morfologice şi
sintactice. Cele morfologice sunt cuvintele care dispun de unele forme identice, dar
se deosebesc de altele atât în plan fonetic, cât şi, morfologic: Cer (substantiv-verb):
„O, Tatăl Rugăciunii, îndură-te de Cer / de-acei ce ani cu lacrimi, acelaşi har ţi-1
cer...” (din „Cântările Domnului”).
Eu (pronume-verb): „Asta fată ce-o joc eu / Asta-mi place ş-am s-o eu” (din
folclor).
Poartă (substantiv-verb): „Trecea flămând şi ars de sete, dar nu bătea la nici o
poartă / Dar fulgerul încă e prin lume şi vai de-acela care-1 poartă” (V. Voiculescu)
etc.
3) Omonimele sintactice sunt acelea care reies din funcţia sintactică a unor
îmbinări de cuvinte, mai ales verbale: „Uşele muzeului sunt închise (adică se închid)
în fiecare zi de la ora opt” şi „uşele muzeului sunt închise” (în general sunt închise,
pentru că e vorba de reparaţie) etc.

Omofonia
Nu toţi specialiştii fac o distincţie netă între omofonie şi omonimie. Aceasta se
vede din exemplul adus de D. Matei: „şi cu flori care poartă / Pe cei încrezători în
fraţi / V-am plâns în fiecare poartă / Ducerea morţilor uitaţi” (O. Goga), unde „ele
sunt omonime sau omofone” (M, p.49).
Omofonele (<gr. homos „la fel”+ phone „sunet, voce”) sunt forme ale unor
cuvinte diferite sau grupuri de cuvinte care coincid fonetic (deseori şi grafice): „la
masă” şi „l-a dus”.
Mânuitorii de condei recurg la omofone cu scopuri stilistice: „Ia-i mai bine
norei, lasă/ Că ea-i tânără frumoasă”(Gr. Vieru)
Omofonele iau naştere pe baza diverselor părţi de vorbire sau pe baza aceloraşi
părţi de vorbire.
Unele jocuri de cuvinte se bazează tot pe relaţiile de omofonie. Adevăraţii
maeştri ai jocurilor de cuvinte şi calamburui au fost în trecut Vasile Alecsandri (boier
– boi eri). B. P. Hasdeu îl prezenta pe Titu Maiorescu în felul următor: E. S. Min. Tit
Maiorescu (Excelenţa Sa Ministrul Tit Maiorescu), dar citit aşa cum era scris reieşea:
E smintit Maiorescu. Semnătura lui Hasdeu aici: P. A. Calescu (adică Pacalescu)
(CL, p. 73).
Aducem câteva exemple din literatura artistică:
C-ai – cai (conj. - verb - subst.): „Nu cred c-ai fost în stare.”(D. Radu-
Popescu), „Face şi el acolo micul lui concert cu cai verzi” (D. Radu-Popescu),
Ea (pron.) - i-a (pron. - verb): „Pentru asta m-ai certat, a zis ea şi i-a cârpit două
palme.” (D. Radu-Popescu).
Nea (subst.) - ne-a (pron. - verb): „Nea Grigore, îl strigă Călina.” (F. Neagu);
„Ne-a văzut de la-nceput.” (F. Neagu).etc.

Omografia
Când cuvintele identice ca formă au accente diferite se numesc omografe (< fr.
homographe). T. Hristea remarcă: „Mai important de reţinut e faptul că omonimele
trebuie să aibă şi acelaşi accent, deci ochi (substantiv) şi ochi (verb) sau comedie -
comedie, şi multe altele de acest gen sunt numai omografe si nu omonime sau
omofone.”: „Erá, éra ermetică / Eroziuni şi erori...”(Achip Ciobataru); „Sub umbrele
de mimoze roze / Chiar umbrele miroase- a mirodenii.”(N. Costenco).

3. Paronimia şi paronomasia
1. Paronimele (<fr. paronymie: DE, p.753) sunt cuvinte foarte аsemănătoare
(uneori aproape identice) din punct de vedere al formei, dar deosebite ca sens; unii
lingvişti le consideră cvasiomonime (P. p. 29).
Graţie formei apropiate pot fi confundate din ignoranţă, un cuvânt preluând
înţelesul celuilalt cuvânt. De pildă, uşor pot fi confundate paronimele oral – orar,
complement - compliment etc. Paronimia nu constituie o formă de organizare a
vocabularului, dar afectează sistematizarea corelaţiei dintre materia semantică şi '
inventarul unităţilor de expresie.
Paronimia este un fenomen lingvistic universal, prezent în toate limbile.
Investigaţiile în acest domeniu sunt modeste. Ele constituie doar anumite referinţe
tangenţiale (articole cu caracter aplicativ, mici paragrafe de manuale la lexicologie,
dicţionare de pronume). De aici necesitatea imperioasă de a studia mai amplu această
problemă, atât sub aspect teoretic, cât şi practic al corectitudinii exprimării.
Paronimia are tangenţe cu unele fenomene înrudite (omonimia, sinonimia şi
antonimia). Paronimele pot fi clasificate în trei categorii: lexicale, frazeologice şi
gramaticale.
1) Paronimele lexicale sunt formate din două sau mai multe lexeme care vin în
relaţia de paronime; color – coloral; staţie – staţiune etc.
Sub aspectul paronimicităţii distingem: a) paronime totale (absolute) ale căror
sensuri formează în exclusivitate paronime: locator - locuitor etc., b) parţiale
(relative) când în relaţii de paronimie pot fi numai unul sau câteva dintre multiplele
sensuri ale cuvintelor polisemantice (a călca - a încălca etc).
 Din punct de vedere al structurii elementelor componente ale unităţilor lexicale
paronimele se clasifică după cum urmează.
a) Paronime constând dintr-un radical comun şi prefixe diferite (prenume-
pronume).
b) paronime cu radical comun şi sufixe diferite (familial- familiar).
c) paronime cu radical comun şi desinenţe diferite (pendul- pendulă, grup-grupă).
d) paronime mixte(ca structură morfologică), (a telefona - a telefoniza).
e) paronime din radicali compuşi(foarte puţine la număr),(oarecare - oricare).
2) După apartenenţa la părţile de vorbire paronimele se împart în:
a) substantivale (carieră - carierism).
b) adjectivale (literal - literar).
c) verbale (a activa - a activiza).
d) adverbiale (oarecum - oricum).
O categorie aparte constituie paronimele mixte (când adverbul se îmbină cu
alte părţi de vorbire): interesant (adv.) - interesat (adj.), temporar (adv.) - temporal
(adj.) etc.
3) Paronimele frazeologice au structuă sonoră apropiată şi sensuri diferite: a
da mâna (cu cineva), „a se saluta”, a-i da mâna cuiva, „a-l ajuta” etc.
Noi utilizăm principiul fonologic de clasificare, graţie faptului că anume
prezenţa / nonprezenţa sau alternanţa sunetelor, creează cuvinte cu semnificaţie nouă
(uneori afectivă).
a) Paronime care se deosebesc prin opoziţia sunetelor de la începutul
cuvântului: Top - stop. Top are sensul de pachet de hârtie sau de carton (cuprinzând
un anumit număr de coli; (pop) - pachet de bumbac (cu un anumit număr de legături);
clasament al “ preferinţelor pentru speciali, actori, bucăţi muzicale, manifestări
artistice etc. pe baza punctajului oprit de publicul spectator sau de specialişti, direct
sau prin corespondenţă: „Ştiu cu siguranţă că nu s-au văzut nevăzuţi de către
observatorii de la Centru, dar acesta rămâne în bună parte un „top secret” ceva
absolut confedenţial...” (Gr. C. Bostan); Iar stop (interj.) - stai! opreşte!; Stop - stai,
opreşte!: „Rămâne doar să mai pătrundă câteva mistere terestre Stop!” (Gr. C.
Bostan) Alte exemple: „E pistolar cult: iubeşte genul epistolar!” (C. V. Tudor);„Fiul
craiului puternic, visătorul prin Alin, / A-ndrăgit nebun furtuna, el, feciorul blând şi
lin...” (V. Voiculescu); „Scopul scuză. Mijloacele acuză.” (C. V. Tudor) etc.
b) Paronime care se deosebesc prin opoziţia sunetelor din corpul cuvântului:
Mostră - monstră. Mostră - obiect dintr-o serie de obiecte identice sau cantitate mică
dintr-o marfa, dintr-un material etc., după care se pot aprecia anumite însuşiri ale
acestora; probă, eşantion, model. Monstru – fiinţă mitologică cu corpul format din
părţi ale unor animale diferite sau din unele părţi de om şi altele de animale; fiinţă
care se uneşte în mari anomalifîzice, pocitanie; (fig.) om cu mari defecte morale, om
josnic, crud, denaturat, nămilă, matahală; (adj.) -de proporţii mari, extraordinar,
neobişnuit: „Undeva în străfundul planetei (deocamdată fără nume) vor putea fi găsite
fosilele acestor monştri. Câteva „mostre” extrase din craterul unui vulcan, sunt
expuse, Miturile, în Marele Muzeu Paleontologic din Centru...”(Gr. Bostan). Novă -
navă - nadă. Navă – stea variabilă a cărei strălucire creşte puternic şi relativ brusc,
pentru a deveni apoi treptat la strălucirea iniţială: „Mulţi nu vor crede, dar aşa este.
De fapt această novă este de neconceput, la singular”.(ibidem).
Navă – vehicul construit, amenajat şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe
(şi sub) apă, în scopul efectuării transporturilor de mărfuri sau de oameni: - „I-am şi
văzut pe navă...” (Gr. Bostan).
Nadă – hrană pusă într-o unealtă de pescuit: „Nr.8.Sfera ar putea să fie o nadă
pentru cei naivi”.(Gr. Bostan).Alte exemple: Divin – devin: „Să nu discutăm un lucru
divin /Stând lângă un pahar cu vin.”(I.Popescu), „Ele devin mai interesante.”
(D.R.Popescu).
Antologie - oncologie: „Îţi vine să te laşi păgubaş când vezi că diferenţa dintre
ontologie şi oncologie e numai de o literă.” (C. V .Tudor).
Soma - sema: „Grecii antici ziceau soma la trup şi sema la mormânt. Până la
urmă, se confundă, intrând unul într-altul...”(C. V. Tudor) etc.

Paronomasia
Paronomasia (<fr. paronomasia) este o construcţie stilistică constând în
asocierea a două cuvinte cu sensuri diferite, dar cu structură fonetică asemănătoare, în
scopul fixării prin sonoritate a unei zicale sau expresii (cine se scuză se acuză). Cu
alte cuvinte paronomasia este un procedeu stilistic (figură de stil) cu scopul
evidenţierii funcţiilor conotative ale paronimelor şi cvasiparonimelor (CL, p. 82).
După cum s-a văzut, paronimele sunt cuvinte (neologismele) confundabile;
totodată trebuie să recunoaştem şi importanţa alăturării (apropierii) lor contextuale
anume pentru a le diferenţia semantic. Altfel spus „le apropiem ca să le îndepărtăm”.
Paronomazia este utilizată în operele beletristice, publicistice şi chiar ştiinţifice:
aprilie prieşte, dar şi pârleşte, plouă în mai, ai mălai, unii autori sunt citiţi, alţii citaţi
etc.

4. Sinonimia
Funcţia cuvântului de a exprima o noţiune trebuie deosebite două laturi:
1) funcţia denotativă (capacitatea cuvântului de a numi toate obiectele care
intră în sfera noţiunii date, de a se raporta la ele în general, fară a da o descriere a
notelor lor esenţiale) şi 2) funcţiunea exprimării propriu-zise (capacitatea cuvântului
de a exprima conţinutului noţiuni sub un anumit aspect sau într-un anumit sens).
Limba română are o gamă foarte bogată de sinonime pentru majoritatea cuvintelor,
dând posibilitatea vorbitorilor mai nuanţat să comunice între ei.
Sinonimele (< gr. syn „cu” împreună +onyma „nume”) sunt cuvintele diferite
ca formă, dar identice sau apropiate ca sens. Sinonimia este cea mai cunoscută formă
de organizare a vocabularului. Este un fel de relaţie inversă faţă de cea referitoare la
antonime. Sensul identic însemnă aceeaşi formă semică: etern şi veşnic pot fi descrişi
ca „adjectiv”, referitor la „extensiune”, „temporală”, „nelimitată”.
Înţelesul foarte asemănător presupune existenţa în formula semică a celor două
cuvinte a unor seme diferenţiitoare minore (care pot fi substanţiale sau graduale).
Cuvintele considerate în mod obişnuit sinonime se împart în trei grupe:
1. Cuvinte care concordă atât prin conţinut noţional cât şi prin sens; 2. Cuvinte
care concordă prin conţinutul noţional; 3. Cuvinte care nu concordă nici prin
conţinutul noţional, nici prin sens.
Conţinutul noţional legat indisolubil de semnificaţia lexemului şi sfera noţiunii
formează un tot integru. Mărirea sau deminuarea uneia dintre aceste laturi ale noţiunii
atrage după sine micşorarea sau, respectiv, mărirea celeilalte , ceea ce are drept
consecinţă crearea unei noţiuni noi. Modificările în cele două părţi ale noţiunii se
reflectă şi în funcţiunile lexemului. în afara de concordanţa în funcţiunea
denominativă, cuvintele sinonime trebuie să concorde parţial şi în funcţiunea
exprimării. Mai exact, suprafaţa de concordanţă în funcţiunea exprimării trebuie să
fie mai mare decât suprafaţa de neconcordanţă. Cu alte cuvinte, dacă una dintre
noţiuni are o sferă mai mare decât cealaltă, atunci şi concordanţa funcţiunii
exprimării este mai mică.
Grafic, lucrul acesta ar putea fi reprezentat astfel:
I A
A
B B
II
B A A B

Concordanţa'Sferiiof noţîun i lor Concorâanţîf sensuri lor (sau

(sau a funcţiunilor denominative) a funcţiunii exprimării)
(BP,p. 38-39).

Majoritatea sinonimelor se disting în context. Aici ele pot fi sinonime perfecte

(absolute sau totale) şi imperfecte (relative sau parţiale). Cuvântul bogat are o serie
sinonimică atunci când se referă la om bogat („înstărit”, „avut”) şi alta când se referă
la pământ („mănos”, „roditor”, „fertil”). Aceeaşi remarcă o putem face şi în legătură
cu vreme, şi cuvântul timp . în sintagma „motor în patru timpuri” nu putem substitui
pe timp cu vreme, pentru că vremea n-ar putea apărea în această sintagmă.
Din punct de vedere logico-obiectiv sinonimele au sensuri identice sau
apropiate (semnificanţi identici), dar redate prin complexe sonore diferite (semnificaţi
diferiţi). Dacă punem în discuţie unităţile lexicale A, B, C, D, schema sinonimică în
planul semnififiaţijlorar putea fi redată în felul următor:

A B

D C A B C D
 iar în planul semnificanților

„În plan de parasemie se ţine cont de nuanţele semantice diferenţietoare care

reies şi din anumite relaţii de natură comutativă. Este ceea ce numeşte sinonimia
ideografică”. (CL, p. 87).
Distingem trei tipuri de sinonime: lexicale, frazeologice şi gramaticale.

a) Sinonime lexicale
Cuvintele din limba literară, deşi au sensuri identice sau apropiate, se disting
prin folosirea lor stilistică (afectivă). Să punem în discuţie verbele a cere, a cerşi şi a
revendica.
Verbul a cere (<lat. quaerere) este „a se adresa cuiva pentru a obţine ceva”:
„Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns”. (I. Creangă)
Sinonimul acestuia este a cerşi (<cere) cu un sens mai îngust: „a cere de
pomană”: „S-au întâlnit pe uliţă cu o muiere bătrână”.
Al treielea sinonim - a revendica (<fr. revendiquer) înseamnă „a reclama, a
cere un bun care i se cuvine, asupra căruia are dreptate”.„Toate naţiunile...revendicau
dreptul la o viată naţională” (I. Ghica)
Academicianul N. Corlăteanu subliniază că „există sinonime care se
diferenţiază prin nuanţe semantice deosebit de fine, ce pot fi evidenţiate în
posibilităţile lor de îmbinare frazeologică. Această capacitate a cuvintelor de a se
îmbina în contexte doar cu anumite unităţi lexicale este numită c o m b i n a t o r i c ă
s a u a s o c i a t i v ă. Combinatorica lexicală se stabileşte pe baza evidenţierii
valenţelor lexico-semantice, stilistice şi gramaticale de îmbinare a unui cuvânt cu alte
unităţi lexicale. Verbele: a frânge, a rupe, a sparge, a fărâma sunt sinonime parţiale
întrucât toate exprimă ideea de „a distruge un obiect, a-1 nimici” (în special prin
mijloace fizice). Spunem însă pâinea se frânge, fereastra se sparge, şi nu pâinea se
sparge, fereastra se frânge. Hârtia se rupe, pe când oasele se fărâmă”. (CL, p. 88). Or,
fântâna adâncă şi ideea profundă şi nu fântâna profundă etc.
Semantica unor sinonime reiesă dintr-un raport de natură cantitativă. Ea se mai
numeşte sinonimie idiografică: răcoare – frig – ger; căldură – fierbinţeală – dogoare –
zăduf – năduşeală; abureală – vârtej – viforniţă – furtună; mare – uriaş – colosal –
gigant – imens etc.

b) Sinonimia frazeologică
Ea se referă la îmbinările de cuvinte mai mult sau mai puţin stabile. De pildă,
îmbinarea „drum bun!” are câteva sintagme utilizate în textele ce urmează:
a) „Iară privitorii, cu căciulile-n mână, îi urau drum bun, ori încotro s-a
întoarce.” (I. Creangă)
b) „Boierul însă, fiind un om mărunt, josnic chiar, la bunătatea, pe care i-o
făcuse Ivan, gonindu-i dracii din casă, îl petrecea pe Turbincă cu următoarele cuvinte:
Călătorie sprâncinată – zise boierul, - de rămâneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi
eşti ca doi”. (I. Creangă)
c) „Mi-a făcut ea o legătură din buclucurile ce bruma le mai aveam şi mi-a
făcut vânt pe fereastră. – Cale strâncinată!” (V. Posteucă)
d) „În ora de pornire cu toţii împreună / doresc l-a tale pasuri călătorie bună.”
(V. Alecsandri)
Îmbinările drum bun şi călătorie sprâncinată sunt sinonime, care exprimă
anumite nuanţe stilistice şi semântice deosebite. în structura acestor expresii intră
substantivele drum, călătorie şi adjectivele bun, sprâncinată. Substantivele ţin de
lexicul neutru, adică sunt văduvite de orice conotaţie; acestora dau o anumită nuanţă
de preţuire subiectivă adjectivul - epitet. Sintagma drum bun exprimă o urare sinceră,
binevoitoare, din toată inima. Sinceritatea este exprimată de oamenii simpli, slujile
boierului. Expresia călătorie sprâncinată este ironică, de dispreţ. Un argument în plus
sunt cuvintele ce urmează „de rămâneai îmi rămâneai ca un frate, iar de nu, îmi erai
ca un frate, iară de nu îmi eşti ca doi.” Expresia sinonimică călătorie bună n-are
nuanţă peiorativă. Binevoinţa exprimă şi alte îmbinări de cuvinte: călătorie fericită,
cale bună etc. de pildă: „Cale bună, fata mea, - şi zice tată-său.” (P. Ispirescu)
În această categorie intră expresiile: a căra apă la fântână – a se duce la vie cu
struguri în batistă – a aduce lemne la pădure – toate cu sensul „a depune o muncă
neproductivă” etc.
Utilizând sinonimele, povestitorul de la Humuleşti urmăreşte mai multe
scopuri. în primul rând Maestrul tinde să descrie cât mai precis şi mai limpede un
anumit fapt, folosind cel mai adecvat lexem, a expresiei în circumstanţa dată. Ca
exemple pot fi aduse adjectivul zgârcit şi expresia zgârie-brânză. Ele nu sunt
sinonime perfecte (identice, absolute). Aceste sinonime se suprapun numai sub
aspectul valorii lor strict intelectuale: primul ţine de stilul neutru, al doilea - are o
bogată nuanţare stilistică.
„Boierul acela ci-că era cam zgârcit.” (I. Creangă ); „Moş Vasile era un
cârpănos ş-un pui de zgârâie-brânză ca şi mătuşa Mărioara.” (I. Creangă)
În primul enunţ I. Creangă avea nevoie (fie şi cu puţină ironie) să atenueze într-
o oarecare măsură semantica adjectivului cu ajutorul adverbului cam. în următorul
caz, dimpotrivă, din motive caracteriologice prozatorul trebuie să intensifice culorile,
să ne prezinte un om la gradul superlativ al zgârceniei. în cazul discutat adjectivul nu
poate concura cu expresia zgârâie-brânză, care exprimă concomitent atât raporturi
etice, cât şi emoţionale.
În alt context autorul recurge la o construcţie întreagă, care desemnează mai
pregnant noţiunea: „[Baba]...lega paraua cu zece noduri şi tremura după bani.” (I.
Creangă)
Pentru noţiunea a muri înregistrăm frazeologismele contextuale: „Numai o dată
avem a da pielea popii!” (V. Posteucă); „A doua zi, în amurg, Docuţa a închis ochii
pentru totdeauna.” (V. Posteucă); „Ca az, ca mâine, o veni vremea să-nchid ochii şi
să pun mâinele cruciş pe piept.” (V. Posteucă); „Omul îi aşa făcut din fire, de ce are,
ar vrea să tot aibă, şi nu se mai satură până ce nu-i cade lutul pe piept.” (V. Posteucă)

c) Sinonime gramaticale
Acestea se grupează în sinonime morfologice si sinonime sintactice. Primele
sunt considerate formele similare în sens denotativ (al semnificaţiei), dar diverse în
sens denotativ (afectiv, expresiv). Sinonimia gramaticală s-a stabilit între diferite
forme: imperfect indicativ – condiţional trecut (dacă-l ajungeai, îl vedeai; dacă l-ai fi
ajuns, l-ai fi văzut).
Gradele de comparaţie ale adjectivelor cunosc de asemenea variaţii sinonimice
(tot aşa de tare, la fel de mare, tot atât de mare, deopotrivă de mare).
De sinonimia morfologică ţin aşa-numitele sinonime derivate sau omorize,
adică cu radiul comun. Ele se diferenţiază prin diferite afixe:
A) a) r – p + r: roşu-în-roşi, muia-în-muia
b) r – r + s: amar-amar-nic, alint-alint-ar-e
c) r – p + r + s: nume-de-numi-re;
B) P2 + r – P1 + r: hipertensiune – supra-tensiune;
C) r – S2 – r + S 1 : ciobăn-iţ-ă – cioban – eas – ă, doctor-iţ-ă – doctor-eas-ă
etc.
(Simbolurile: r-rădăcină; p-prefix; P1, P2 – prefixe diferite; S – sufixe; S1, S2-
sufixe diferite).

Sinonimia sintactică
Aceasta are funcţia stilistică. Unele se suprapun semantic (cititor – cel care
citeşte). Un rol important joacă şi topica (drapelul nostru – al nostru drapel) etc.

Dominanta sinonimică
Într-un lanţ sinonimic unul din ei este dominant; celelalte se prezintă ca nişte
varieri sinonimice. Dominanta trebuie să fie neutră din punct de vedere stilistic.
Sinonimele joacă un rol foarte important la sporirea expresivităţii limbii
naţionale. Meditând asupra limbii române, B. P. Hasdeu exclama cu îndreptăţită fală:
„Ce limbă are norocul de a dispune de patru cuvinte pentru o însuşire, care trebuie să
fie mândria fiecărui popor: voinicie, vitejie, bravură, eroism.”
În ce măsură cineva cunoaşte mai adânc graiul natal, cu atât mai bine va
deosebi nuanţele denotative şi conotative ale sinonimelor şi, ce rezultat, va selecta
mai uşor cuvântul potrivit pentru a desemna un anumit conţinut semantic. „Precizia
exprimării depinde şi ea de alegerea iscusită a sinonimelor, care se prezintă ca nişte
dublete stilistice chemate a reda o expresivitate suplimentară. Măiestria lingvistică a
operelor literare depinde de activitatea migăloasă a scriitorilor la selecţionarea, în
special a sinonimelor.” (CL, p. 95)
 Gură – clanţă – plisc – bot – guşă: Gură:”Te uiţi în gura fiecărei babe.”(D.
Radu-Popescu);Clanţ:„Ce-i umblă clanţa la baba asta.”(D. Radu-Popescu); Plisc: „Să
nu-mi tacă pliscul” (D. Radu-Popescu); „Să nu-mi tacă pliscul”(D. Radu-Popescu);
Bot: „I-a tras una peste bot”; Guşă: „Îşi umplea guşa şi-şi ştergea mustăţile...” (V.
Posteucă) etc.

5. Antonimia
Antonimia (<gr. anti “contra”+onyma „nume”) este o categorie semasiologică
care se bazează pe relaţii semantice de opoziţie.
Cercetarea filozofică se bucură, cum spunea Hegel, când întâlneşte în limbi
cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse. (N, p. 11)
Unii lingvişti sunt de părerea că două sau mai multe cuvinte semnificative pot
fi în opoziţie, numai dacă au ceva în plan semantic, să facă parte din acelaşi
microcâmp semantic.
Elementele corelative se axează la aceeaşi noţiune, care le uneşte: tânăr si
bogat sunt asociate prin noţiunea „vârstă”; sus-jos prin cea de „spaţiu” etc.
Antonimia este raportul semantic cu cea mai evidentă implicare în organizarea
lexicului. Prin analiza componenţială, s-a stabilit că termenii antonimi: au în mod
obligatoriu o dimensiune semantică comună, pe baza căreea de fapt se face raportarea
celor doi referenţi şi un sem incompatibil contrare, care relevă incompatibilitatea
logică a celor doi referenţi.
Preîntâmpinăm cititorul că nu oricare două cuvinte vin în relaţii antonimice
(aidoma ca la sinonime şi paronime). Lingviştii sunt de părerea, că antonime pot fi
numite acelea cuvinte care se referă la o calitate cu intensitate graduală.
Opoziţia poate fi de natură obiectivă (există de la sine), când e vorba de
însuşirile absolute ale obiectelor şi subiectivă, care apar numai în urma unei relaţii
concepute de un subiect vorbitor. (BC, p. 165-166)
Ca să vedem mai bine deosebirea dintre antonime, trebuie să ţinem cont de
următoarele particularităţi fundamentale: a) elementele constitutive ale cuplului
antonimie aparţin aceleaşi părţi de vorbire; b) au sensuri diametral opuse; c) opoziţia
semantică rezultă din corelarea trăsăturilor extreme ale paradigmei lexico-semantice
în baza unei noţiuni comune; d) opoziţia nu este contextuală, ci general-valabilă,
constantă, obiectivă şi e cunoscută de (aproape) toţi vorbitorii; e) lexemele unei
perechi antonimice se presupun reciproc (bun îl presupunem implicit şi pe rău şi
invers). (CL, p. 97)
Există mai multe clasificări ale antonimelor. în baza clasificării lor se iau
diferite criterii, de unde şi diversitatea tipologizării antonimelor.

A) Criteriul lexico-gramatical
1. Antonime adjectivale
2. Antonime substantivale etc.
 B) Criteriul structural-morfologic (morfematic).
Acestea sunt eterogene.
1. cu radicali diferiţi (efemer-etern, plus-minus, analitic-sintetic etc.);
2. cu radical comun (omorizice) (prefaţă-postfaţă, a compune-a descompune
etc.)

C) Criteriul logico-semantic
1. Graduale, admit un lexem intermediar al palarizării semantice (gras-slab);
2. Complementare (gradul neutru este exclus: pace-război)
3. Vectoriale /(direcţionale), (verbale), care denotă acţiuni în direcţii opuse (a
intra-a ieşi).
4. Conversive. Esenţa rezidă în perceperea aceleiaşi noţiuni din punctul de
vedere diametral opus (a cumpăra-a vinde) etc.

D) Antonime contextuale (ocazionale)

Se impune prin actualitatea problemei delimitării antonimelor propriu-zise,
care aparţin sistemului limbii şi antonimele contextuale (ocazionale), care se
actualizează, iau naştere, doar într- un anumit context o singură dată în legătură cu o
anumită ocazie (CL, p. 101)
R. Sârbu susţine că „primele” au caracter de norma lingvistică, fiind
întrebuinţate cu regularitate de toţi sau de aproape toţi vorbitorii unei limbi şi de
aceea, le-am numit antonime uzuale (S, p. 150)
Antonimele ocazionale se opun nu după sensul lor propriu, ci după cel figurat,
aforistic care este condiţionat de un anumit context. Acestea din urmă sunt efimere:
„Voi ce-aveţi îngropat aici?/ Voi grâu? Dar noi strămoşi şi toți, / noi mame, şi
surori, şi fraţi!/ În lături venetici!/ Pământul nostru-i scump şi sfânt, / Că el ni-e
leagăn şi mormânt...”(G. Coşbuc).
Cunoaşterea antonimelor şi folosirea lor măreşte posibilitatea de îmbogăţire a
vocabularului. în limbajul literaturii artistice antonimele sunt necesare pentru
sublinierea unor contraste între însuşiri, acţiuni, fenomene, idei etc. (M, p. 50)
Potenţele expresive ale antonimelor se evidenţiază cu pregnanţă în literatura
artistică. Antonimia stă la baza multor figuri de stil: antiteza, antifraza, litota,
oximoronul. De pildă: antiteza: „împărat şi proletar” de M. Eminescu, „Boieri şi
ciocoi” de V. Alecsandri ; antifraza: „a fi drag ca sarea-n ochi”; litota: „Nu-i rău, măi
Ştefane, să ştie şi băiatul tău oleacă de carte” (I. Creangă); oximoronul: „Doi morţi
vii” de V. Alexandri, „Cadavre vii” de L. Tolstoi etc.
Aducem un şir de exemple în baza criteriului lexico-gramatical (morfologic):
a) Antonime substantivale: „Există mai multă lumină în inima omului şi-n
univers decât întuneric. Mai multă dragoste decât ură. Mai multă dreptate decât
ticălosenie şi asuprire. Mai multă pace decât tulburare.” (V. Posteucă);
 Opoziţia este numai una din laturile cuvintelor antonimice. O altă latură, tot
atât de importantă, o constituie asemănarea semantică a antonimilor determinată de
faptul că ele desemnează calităţi, acţiuni, fenomene etc., aparţinând aceleeaşi sfere:
„Cum se observă, pentru Adrian nu există decât adevăr şi minciuni.” (D. Radu-
Popescu); „E greu să stabileşti o limită între normal şi anormal, între sănătate şi
boală, însă e aproare imposibil să vezi când se aşează în om bătrâneţea...” (D. Radu-
Popescu).
b) Antonime adjectivale: „E mai bună învoiala strâmbă decât o judecată
dreaptă.” (prov. rom.); „Peştele cel mare înghite pe cel mic” (prov. rom.);A stat aşa
până când a venit alt balon, mai mare şi l-a luat cu sine pe cel mai mic”(Gr. Bostan);
„Binele ades vine pe urmele mânîrii: / Şi o zâmbire dulce după-un amar suspin” (Gr.
Alexandrescu); „Pe oamenii răi îi ia moartea. Pe oamenii buni îi ia Dumnezeu”(C. V.
Tudor); „Femeia deşteaptă lângă tine / Îţi face zile senine / iar una proastă şi rea - / Le
va întuneca.” (Ilie Popescu) .„Cine are un ginere bun, îşi găseşte un fecior, cine are
un ginere rău, îşi pierde fiica” (prov. rom.).
c) Antonime verbale: „Doar să-mi facă semnul Sfintei Cruci şi să-mi îndrept
ochii spre Tătuca din cer, că EI pe toate le ştie, le leagă şi le dezleagă.” (V. Posteucă);
„Mai bine să-ţi pară rău că ai tăcut, decât că ai vorbit”(prov. rom.); „Iarna trece, vara
vine / Eu nu aflu nici un bine”(din folclorul bucov.); „Bade, musteţele tale, / Mult îs
făcute pe cale / Tu le sui şi le cobori / Şi pe mine mă omori.” (din folc. bucov.) etc.
„Nici n-a refuzat, nici n-a acceptat.” (L. Rebreanu); „Cine a încurcat-o, acela s-o şi
descurce.”(prov. rom.); „Forţa magică are cuvântul: el crează şi distruge, naşte şi
nimiceşte, încălzeşte şi arde, luminează şi întunecă, înalță şi coboară, bucură şi
întristează.” (I. Melniciuc) etc.
d) Antonime adverbiale: „Ai vrea să spulberi răul din afară / Şi răul crâncen
din lăuntrul tău?” (V. Voiculescu); „Mai bine să mor liber decât să trăiesc în
sclavie.”(prov. rom. ); „Cine seamănă des, culege rar.”(zic. rom.); „Pierdută e Ţara
unde e frig în şcoli şi e cald în cazinouri!” (C. V. Tudor) etc.
e) Antonime pronominale: „Unii Te înţeleg numai într-un fel. / Alţii Te
cunosc doar într-un singur chin. / Pocăiţii ispăşire: păcătoşii: spaimă. / Doamne,
râvna mea altfel Te îngaimă: / Eu un nebun, strop de nisip, / Eu Te vreau, Doamne,
să-mi fii tot!” (V. Voiculescu); „Ce unuia i se permite, altuia îi este interzis.” (zic.
rom.); „Ce e bine pentru unii, e rău pentru alţii” (prov. rom.) etc.

Prescurtări bibliografice
BC - Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forescu, Cuvinte şi sensuri, Polisemia,
sinonimia, antonimia prin exerciţii, Bucureşti, 1988.
BS - Angela Bidu-Vrânceanu. Structura vocabularului
limbii române contemporane, Probleme teoretice şi aplicaţii practice, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, bucureşti, 1986.
 BP - M. Bucă. Cu privire la sinonime, în rev. „Limba română”, Anul V, Nr.l,
1956, p. 36-42.
CL - Nicolae Corlăteanu. Ion Melniciuc, Lexicologia. Editura „Lumina”,
Chişinău, 1992.
CS - Nicolae Corlăteanu. Studiu asupra sistemei lexicale moldoveneşti din anii
1970-1990, Editura „Cartea moldovenească”, Chişinău, 1964.
DE - Dicţionar explicativ al limbii române. Editura „Univers enciclopedic”,
Bucureşti, 1998.
G - Al. Graur. Fondul principal al limbii române. Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1957.
M - Dumitru Matei. Noţiuni de teorie a literaturii, Bucureşti, 1998
MP - Ion Melniciuc. Practicum la lexicologie, Editura „Lumina”,Chişinău,
1991.
N - C. Noica. Cuvânt împreună despre rostirea românească. „Humanitos”,
Bucureşti, 1996.
P - Marica Pietreanu. Exerciţii lexicale pentru limba română. Editura
„Garamond Junior”, Bucureşti, 1995.
VE - Emanuel Vasiliu. Elemente de teorie a limbii naturale, Editura Acad. R.
S. R., 1970.