Numele proprii şi construcţiile metonimice

 Definiție și particularități

Referent discursiv /vs/ referent iniţial

Particularitatea de a facilita construirea unui referent discursiv diferit de purtătorul iniţial al

numelui este reprezentată prin interpretarea metonimică a numelor proprii. Prin intermediul acestei
trăsături referenţiale se opune NpM celorlalte interpretări unde se observă prezenţa unei relaţii de
echivalenţă între referentul discursiv şi referentul iniţial sau, în care numele propriu trimite doar la o
parte ori la un aspect al individului purtător al numelui. Există trei tipuri de utilizări:

 utilizările denominative:

(1) -N-am dat o asemenea scrisoare niciodată şi nu cunosc pe acest al o mie unulea Ionescu,
răspunse Ministrul (T. Arghezi)

(2) Nu există nici o Ruxandră Cocean la noi!, răspunse o voce enervată (M. Sorescu).

 utilizările exemplare:

(3) Un Mihai Eminescu verifică rezistenţa celulei româneşti tot atât de sigur ca o luptă istorică
împotriva unei cotropiri străine (M. Eliade)

(4) Ele trebuiesc puse în legătură cu noţiunea de <deschidere a operei poetice> introdusă în teoria
estetică de un Umberto Eco (Marin Mincu).

 utilizările de fracţionare:

(5) De aici şi inegalităţile, contradicţiile flagrante, discontinuităţile care derutează şi dau pe alocuri
impresia că avem de-a face cu mai mulţi Macedonski, fatal diferiţi unul de altul (A. Marino)

(6) Conştiinţa lui Anselm se materializează ca o privire ieşită din sine, se dedublează, apoi se
triplează, etc., încât, la un moment dat, avem în faţa noastră mai mulţi Anselmi: Anselm unu,
Anselm doi, Anselm trei, Anselm patru, ş.a.m.d., ipostaze ale personajului central (H. Perez).

În schimb, această particularitate apropie numele proprii metonimice de cele metaforice,

tocmai deoarece ambele necesită prezența unui referent discursiv, care să fie diferit de referentul
inițial. Spre deosebire de utilizările metaforice, care implică o relație de similitudine, cele
metonimice se datorează unui “fenomen lingvistic prin care un nume de obiect este înlocuit cu altul,
pe baza unei relaţii de contiguitate logică între acestea” (DSL, 2001: p. 313). Pentru numele
propriu, relaţia metonimică este de forma X este autorul lui Y, unde X trimite la referentul iniţial,
iar Y reprezintă referentul discursiv.

 Condiții de aplicare a relației metonimice

NpM sunt direct dependente de îndeplinirea anumitor condiţii:

 1. existenţa unei relaţii de tipul X este autorul lui Y (care să permită ca numele autorului să fie
folosit pentru a desemna un produs al activităţii sale artistice, iar entitatea Y să fie
recunoscută ca fiind produsă de către X prin chiar utilizarea numelui propriu).
2. entitatea ce reprezintă referentul discursiv al NpM să aparţină unui ansamblu mai vast
( alcătuit din totalitatea creaţiilor artistice ale referentului iniţial, regrupate într-o categorie
referenţială omogenă, denumită generic prin termenul de operă).

Numai dacă toate aceste condiţii sunt simultan satisfăcute, putem utiliza un nume propriu pentru
a servi drept criteriu de instaurare a unei categorii referenţiale, diferite de cea iniţială, din interiorul
căreia să fie selectat un anumit element sau altul, în funcţie de intenţiile comunicative ale
locutorilor.

 NpM: un nume comun?

Transformarea propriu > comun este absolut esențială în vederea pierderii proprietăţii de a
desemna un individ particular, în favoarea desemnării unei categorii referenţiale ce adună ocurenţe
de tipul creaţii artistice aparţinând unui autor consacrat. Întregul proces ar fi astfel justificat de
trecerea numelui propriu din clasa termenilor singulari în cea a termenilor generali. Cu toate
acestea, numele propriu nu funcționează doar ca operator de individualizare, ci și ca operator de
instanțiere, comportându-se asemănător cu numele comun. Numele propriu are o extensiune
alcătuită nu dintr-un singur membru, ci dintr-o clasă referenţială compusă din elemente ce posedă
un nucleu de proprietăţi comune.

Bineînțeles că, există și o serie de diferențe importante între numele prorpii și cele comune:

 spre deosebire de numele comune, care necesită, pentru a fi actualizate, prezenţa

unui (pre)determinant, NpM poate fi actualizat atât în absenţa, cât şi în prezenţa
(pre)determinanţilor:

(10) Am ascultat Enescu.

(11) Am ascultat un Enescu.

(12) Am ascultat nişte Enescu.

 interpretarea metonimică presupune întotdeauna ca referentul originar al numelui

propriu, în ipostaza sa de autor, să fie cunoscut locutorilor, în caz contrar, fiind
imposibilă instaurarea relaţiei de metonimie.

Pentru a diferenția utilizările unde numele propriu îşi conservă statutul de cele în care
numele începe să funcţioneze ca nume comun, fiind obiectul unui fenomen de comunizare, putem
recurge la regula conform căreia, ori de câte ori interpretarea unei construcţii necesită recursul la
referentul iniţial al numelui propriu, nu poate fi invocată transformarea propriu > comun. În schimb,
dacă purtătorului iniţial nu intervine, sub nici un aspect al său, în procesul interpretativ al
construcţiei, atunci suntem în prezenţa unei treceri din clasa numelor proprii în aceea a numelor
comune.
  NpM- construcţii şi interpretări

NpM fără determinanţi în interpretare metonimică integrată

Metonimia integrată reprezintă mecanismul referențial al acestui tip de construcții, prin

intermediul cărora anumite părţi (creaţia artistică) ajung să reprezinte întregul (purtătorul numelui
propriu). Numele propriu nemodificat continuă să trimită la referentul său iniţial, însă nu direct,
graţie actului originar de numire, ci printr-un aspect al său, considerat ca reprezentativ de către
locutor, şi anume opera sa:

(13) Bach îi răsuna încă în urechi.

(14 ) Maiorescu e pe ultimul raft, în dreapta.

(15) Grigorescu a fost expus în prima sală a muzeului.

(16) Brâncuşi se află acum în siguranţă, într-o colecţie particulară.

La nivel lingvistic, nu numele operei este folosit în locul numelui autorului, ci numele
autorului apare pentru numele operei: opera în discuţie ajunge, prin integrare, să-şi simbolizeze
autorul, care, la rândul său, îşi găseşte o desemnare rigidă, permanentă, în numele propriu.

Kleiber (1994) a observat că numele proprii intrate sub incidenţa acestui tipar au capacitatea
de a genera o “anaforă divergentă”, printr-o disimulare referenţială ce uneşte fie opera cu autorul,
fie autorul cu opera:

(17) Maiorescu, care a fost părintele spiritual al Junimii, se află pe birou.

(18) Noaptea, după ce îl termina pe Titus Livius, purta cu el lungi discuţii de la fondarea Romei şi
până mai încoace (M. Sorescu).

 NpM şi adjectivul cantitativ

Interpretarea structurilor în care un NpM apare în prezența unui adjectiv cantitativ are la bază o
metonimie propriu-zisă. Numele propriu încetează să mai trimită la referentul său iniţial, pentru a
denota un referent discursiv diferit (o anumită operă), la care se ajunge prin numele propriu însuşi,
graţie unei relaţii de contiguitate x este autorul lui y. Din această situație rezultă două constrângeri
ale apariției relației metonimice:

 Numele propriu trebuie să aibă un referent iniţial care să se bucure de o recunoaştere

unanimă a valorii sale artistice, astfel încât numele său să poată fi utilizat, într-un act
indirect de referinţă, pentru a desemna opera;
 referentul discursiv al numelui propriu trebuie să aparţină unui ansamblu artistic
conceput drept o categorie referenţială stabilă, omogenă sau heterogenă, cuprinzând
totalitatea manifestărilor artistice ale autorului.

Indiferent de genul numelui propriu originar, numele propriu metonimic îmbracă o formă
invariabilă de masculin, fapt ce invalidează încercarea de a generaliza explicarea acestor construcţii
prin elipsa unui substantiv ca muzică, operă, roman, poezie, pictură, sculptură, etc. De exemplu, un
substantiv eliptic feminin ar fi trebuit să genereze sintagme nominale de tipul: *o Brâncuşi / două
Brâncuşi (<o sculptură (de) Brâncuşi); *o Grigorescu / două Grigorescu (<o pictură (de)
Grigorescu); *multă Bach (<multă muzică (de) Bach), etc. Kleiber explică apariția masculinului ca
gen invariabil drept dată fiind trăsătura /Inanimat/ a referentului discursiv, masculinul se impune
“din lipsă”, adică în absenţa oricăror repere care să ne orienteze alegerea. La acestea, se adaugă
necesitatea pragmatică de a evita fluctuaţiile în gen, ceea ce ar fi dus la instaurarea liberului arbitru
în selectarea genului.

Adjectivul cantitativ operează o restricţie în extensiunea numelui, fie prin prelevarea unei
cantităţi nedeterminate (adjectivele nehotărâte: nişte, mult, puţin, destul, ceva, etc.), fie a unei
cantităţi determinate (adjectivele numerale: un, doi, trei, etc.):

(32) Au expus ceva Brâncuşi în acest muzeu.

(33) Până acum am ascultat trei Bach.

Numele proprii din acestă categorie se clasifică, în funcție de caracterul omogen sau eterogen de
proiectare a categoriei lor referenţiale, în nume intrinsec numărabile sau nenumărabile (masive).

 în interpretarea metonimică, ca şi în cazul interpretării metaforice, se păstrează o legătură

între referentul iniţial şi referentul discursiv: relaţia de contiguitate x este autorul lui y.
 În al doilea rând, identificarea referentului discursiv este realizată prin numele propriu
însuşi, graţie notorietăţii referentului iniţial.
 În al treilea rând, deşi se aplică unei categorii referenţiale ce conţine mai mult de o singură
ocurenţă individuală (transformată sau nu în omogenitate), numele propriu îşi conservă
statutul de desemnator, nefurnizând nici o descriere a referentului în termenii proprietăţilor
sale intrinsece (în opoziţie cu trăsatura descriptivă a numelor comune).