Numele proprii și construcțiile metonimice

1. NpM – definiție și particularități

1.1 Referent discursiv vs. referent inițial
Interpretarea metonimică a numelor proprii prezintă de a facilita construirea
unui
referent discursiv de purtătorul iniţial al numelui.
Această trăsătură referenţială opune NpM celorlalte interpretări în care se constată
prezenţa unei relaţii de echivalenţă între referentul discursiv şi referentul iniţial
(exemplele 1, 2) sau în care numele propriu trimite doar la o parte ori la un aspect al
individului purtător al numelui (exemplul 3:

-utilizările denominative:

(1) -N-am dat o asemenea scrisoare niciodată şi nu cunosc pe acest al o mie

unulea
Ionescu, răspunse Ministrul. (T. Arghezi)
-utilizările exemplare:

(2) Un Mihai Eminescu verifică rezistenţa celulei româneşti tot atât de sigur ca o
luptă istorică împotriva unei cotropiri străine. (M. Eliade)
-utilizările de fracţionare:
(3) De aici şi inegalităţile, contradicţiile flagrante, discontinuităţile care derutează
şi dau pe alocuri impresia că avem de-a face cu mai mulţi Macedonski, fatal diferiţi
unul de altul (A. Marino)
Particularitatea menţionată apropie, în schimb, NpM de cele metaforice, întrucât
ambele
utilizări presupun existenţa unui referent discursiv diferit de referentul iniţial.
Pentru numele propriu, relaţia metonimică este de forma: X este autorul lui Y,
unde X trimite la referentul iniţial, iar Y reprezintă referentul discursiv. Astfel,
utilizările metonimice ale numelor proprii constituie “un fenomen de referinţă indirectă
în care un termen A, valabil, în mod normal, pentru un referent de tip X, se află folosit
pentru un referent de tip Y, graţie unei relaţii referenţiale ce nu este de similitudine,
numită uneori funcţie pragmatică (G. Nunberg;1978) sau conector (G.
Fauconnier;1984), care uneşte cele două entităţi X şi Y” (G. Kleiber;1994: p.113).

1.2 Condiții de aplicare a relației metonimice

 Primă condiţie priveşte existenţa unei relaţii de tipul X este autorul lui Y, care
să permită
ca numele autorului să fie folosit pentru a desemna un produs al activităţii sale
artistice. Dincolo de această constrângere generală, trebuie ca entitatea Y să fie
recunoscută ca fiind produsă de către X prin chiar utilizarea numelui propriu.
  Se impune ca orice utilizator al numelui propriu să posede, fie la nivelul
competenţei
enciclopedice, fie la nivelul competenţei discursive, informaţiile necesare pentru a
ajunge la identificarea domeniului artistic unde se exercită talentul creator al
purtătorului numelui.
 Altă condiţie este ca entitatea ce reprezintă referentul discursiv al NpM să
aparţină unui
ansamblu mai vast, alcătuit din toate creaţiile artistice ale referentului iniţial,
regrupate într-o categorie referenţială omogenă, denumită : operă.

 Dacă numele autorului nu este cunoscut de către locutori, fie din lipsă de
informaţii, fie
pentru că este vorba de un autor fără renume, un autor de duminică, procesul
interpretativ al NpM este blocat, locutorii aflându-se în imposibilitatea de a deduce,
pornind de la numele propriu, domeniul artistic din care face parte opera desemnată
de NpM.

În enunţul: Au expus un Popescu în această sală.

- NpM nu-şi poate exercita valenţele referenţiale, din incapacitatea de a afla, plecând
de la numele propriu Popescu, despre ce fel de obiect artistic este vorba: pictură,
statuie, fotografie, etc. Nu este satisfăcută condiţia privind notorietatea sau renumele
autorului purtător al numelui propriu.
- La acelaşi rezultat negativ s-ar ajunge şi dacă s-ar folosi nu numele sub care a
intrat autorul în conştiinţa publică, ci un altul, evident, atribuit acestuia, însă neutilizat
niciodată ca semnătură artistică. De exemplu, dacă s-ar utiliza numele propriu Ion
Theodorescu, câţi interlocutori ar şti că este vorba de Tudor Arghezi?

1.3 Npm: un nume comun?

Faptul că NpM presupun prezenţa unei relaţii de tipul numele autorului pentru
numele operei a determinat ca, în literatura de specialitate, să se vorbească despre
trecerea numelui propriu în clasa numelor comune. Motivul esenţial al invocării unei
transformări propriu > comun este văzut în pierderea proprietăţii de a desemna un
individ particular, în favoarea desemnării unei categorii referenţiale ce adună
ocurenţe de tipul creaţii artistice aparţinând unui autor consacrat. Procesul de
“comunizare” ar fi astfel justificat de trecerea numelui propriu din clasa termenilor
singulari în cea a termenilor generali.
Numele propriu nu funcţionează exclusiv ca operator de individualizare
deşi aceasta este trăsătura sa prototipică, ci apare şi ca operator de instanţiere,
situaţie în care are un comportament asemănător, dar nu identic, cu al numelui
comun. La fel ca numele comune, numele propriu poate fi utilizat pentru a face
referire nu la un particular, ci la o clasă formată din indivizi cărora le-a fost atribuit
acelaşi nume, ca în (1), sau la un referent discursiv diferit de purtătorul originar al
numelui propriu, ca în (2):
1. Transmitem un gând bun tuturor Mariilor şi Marinilor.
2.Ion Creangă este Homer al nostru.
 În toate aceste situaţii, numele propriu are o extensiune alcătuită nu dintr-un
singur membru, ci dintr-o clasă referenţială compusă din elemente ce posedă un
nucleu de proprietăţi comune.
Spre deosebire de numele comune, care necesită, pentru a fi actualizate,
prezenţa unui (pre)determinant, NpM poate fi actualizat atât în absenţa, cât şi în
prezenţa (pre)determinanţilor:
Ex: Am ascultat Enescu.
Am ascultat un Enescu.
Am ascultat nişte Enescu
În vreme ce numele comun nu reprezintă prin el însuşi un operator de
instanţiere (sau de individualizare), fiind indispensabilă prezenţa unui determinant
care să-l actualizeze, asigurând trecerea din planul limbii în cel al vorbirii, NpM este
capabil să figureze singur în procesul de instanţiere (sau de individualizare),
prezenţa determinanţilor nefiind necesară.
NpM nedeterminate şi NpM determinate, primele ar fi, în continuare, nume
proprii, în timp ce secundele ar fi devenit nume comune. Însă, nonpertinenţa unei
astfel de opţiuni teoretice este demonstrată de o altă deosebire între numele proprii
şi numele comune: numele proprii, prin opoziţie cu numele comune, nu descriu
referentul din perspectiva trăsăturilor sale intrinsece. Or, atât în exemplele de mai
sus, NpM nu realizează o trecere în revistă a atributelor referentului discursiv, ceea
ce ne împiedică să tratăm diferit cele trei tipuri de enunţuri: NpM au acelaşi statut
lingvistic, indiferent de absenţa sau de prezenţa determinanţilor.
Menţinerea calităţii de nume propriu în construcţiile metonimice este
oferit de faptul că procesul interpretativ al NpM implică, întrun moment sau
altul, recursul la referentul iniţial. Astfel, interpretarea metonimică presupune
întotdeauna ca referentul originar al numelui propriu, în ipostaza sa de autor, să fie
cunoscut locutorilor, în caz contrar, fiind imposibilă instaurarea relaţiei de metonimie.
Pentru a delimita, în general, utilizările unde numele propriu îşi conservă
statutul de cele în care numele începe să funcţioneze ca nume comun, fiind obiectul
unui fenomen de comunizare, putem recurge la regula conform căreia, ori de câte ori
interpretarea unei construcţii necesită recursul la referentul iniţial al numelui propriu,
nu poate fi invocată transformarea propriu > comun. În schimb, dacă purtătorului
iniţial nu intervine, sub nici un aspect al său, în procesul interpretativ al construcţiei,
atunci suntem în prezenţa unei treceri din clasa numelor proprii în aceea a numelor
comune.

2. NpM – construcții și interpretări

2.1. NpM fără deteminanți în interpretare metonimică integrată
Mecanismul referențial al acestor construcții este reprezentat de o metonimie
integrată, în virtutea căreia anumite părți ajung să reprezinte întregul. Numele
propriu nemodificat continuă să trimită la referentul său inițial, însă nu direct, ci
 printr-un aspect al său, considerat ca reprezentativ de către locutor, și anume
opera sa:
Ex: Bach îi răsună încă în urechi.
Maiorescu e pe ultimul raft, în dreapta.
Grigorescu a fost expus în prima sală a muzeului.
Brâncuși se află acum în siguranță, într-o colecție particulară.

Numele proprii Bach, Maiorescu, Grigorescu, Brâncuși au ca referent purtătorii

acestor nume proprii. Reperarea referentului pune în joc un dublu proces de
interpretare. Pe de o parte, numele propriu trimite la un individ particular, datorită
unui act prealabil de numire de care locutorul are cunoștință. Individul desemnat este
unul rămas în memoria discursivă a locutorului drept un crator al unei opere. Pe de
altă parte, una dintre manifestările artistice ale acestui autor este supusă, intențional,
unui act de desemnare. Locutorul recurge pt a realiza acest lucru la numele propriu
al autorului, care reprezintă avantajul unei continuități referențiale.
La nivel lingvistic, numele autorului apare pentru numele operei: opera în
discuție ajunge, prin integrare, să-și simbolizeze autorul, care, la rândul său, își
găsește o desemnare rigidă, permanentă, în numele propriu.
Kleiber (1994) a observat că numele proprii intrate sub incidența acestui tipar
au capacitatea de a genera o „anaforă divergentă”, printr-o disimulare referențială ce
unește fie opera cu autorul, fie autorul cu opera:
Ex: Maiorescu, care a fost părintele spiritual al Junimii, se află pe birou.
Noaptea, după ce îl termina pe Titus Livius, purta cu el lungi discuții de
la fondarea Romei și până mai încoace (Marin Sorescu).

Spre deosebire de numele propriu modificat de articolul nehotărât, folosit tot în

interpretare metonimică, numele propriu nemodificat prezintă caracterictica de a
impune unui pronume personal coreferențial (anaforă ideală) și o formă gen variabilă,
în funcție de genul pe care-l posedă el însuși (corespunzător sexului purtătorului
numelui):
Ex: Călinescu este pe raftul al doilea al bibliotecii. El ocupă cel mai mult
spațiu.
Arghezi se gaăsește în librării. El costă 50.000 de lei.
Hortensia se găsește în librării. Ea costă 50.000 de lei.

Preluarea anaforică a genului numelui propriu constituie un argument în susținerea

ideii că referentul NmP în utilizare metonimică integrată continuă să fie referentul
inițial și că nu intervine o schimbare referențială: opera este resimțită ca parte
simbolică și integrantă a întregului reprezentat de cratorul său.
Ex: Într-una din ședințele lor de acompaniament și conversație, Elena își
amintise de un recital minunat din Bach auzit pe timpuri la Varșovia (H.
Papadat-Bengescu).
 De când cânta Bach, și îl cânta de mai bine de un an de zile, vecinii
deveniseră cu toții melomani (M. Cărtărescu).
Este la Caragiale un umor inafabil ca și lirismul eminescian.
(G.Călinescu)
În colecția mea nu vei găsi decât Luchieni, Reși, Pallazi, Iseri
(Zambaccian).

2.2. NpM şi adjectivul cantitativ

NpM este determinat de un adjective cantitativ se bazează pe o metonimie

propriu–zisă. Numele propriu trebuie să aibă un referent iniţial care să se bucure de
o recunoaştere unanimă a valorii sale artistice, astfel încât numele său să poată fi
utilizat, într-un act indirect de referinţă, pentru a desemna opera.
Numele propriu are, de data aceasta, o extensiune diferită de cea iniţială: el nu mai
vehiculează o presupoziţie pragmatică de existenţă şi unicitate a unui individ, ci va
presupune existenţa şi totalitatea unei categorii referenţiale concepute în termenii
operelor artistice.

Indiferent de genul numelui propriu originar, numele propriu metonimic îmbracă o

formă invariabilă de masculin, fapt ce invalidează încercarea de a generaliza
explicarea acestor construcţii prin elipsa unui substantiv ca muzică, operă, roman,
poezie, pictură, sculptură, etc. De exemplu, un substantiv eliptic feminin ar fi trebuit
să genereze sintagme nominale de tipul: *o Brâncuşi / două Brâncuşi (<o sculptură
(de) Brâncuşi); *o Grigorescu / două Grigorescu (<o pictură (de) Grigorescu); *multă
Bach (<multă muzică (de) Bach).

Adjectivul cantitativ operează o restricţie în extensiunea numelui, fie prin

prelevarea unei cantităţi nedeterminate (adjectivele nehotărâte: nişte, mult, puţin,
destul, ceva, etc.), fie a unei cantităţi determinate (adjectivele numerale: un, doi, trei,
etc.):

(32) Au expus ceva Brâncuşi în acest muzeu.

(33) Până acum am ascultat trei Bach.
Dacă numele proprii numărabile presupun existenţa unor limite interne, dizolvând
categoria în entităţi bine delimitate, prin exterioritatea lor mutuală, numele masive
prezintă câmpul referenţial ca omogen, prin neutralizarea spaţialităţii şi temporalităţii.
Însă, de îndată ce depăşim nivelul intern (numele propriu) şi ajungem la nivelul
extern (sintagme nominale Adj. cantitativ+NpM ), descoperim că prezenţa
adjectivelor cantitative nedefinite duce la apariţia unor sintagme nominale
întotdeauna masive, fie cu nume proprii intrinsec masive *exemplele (34), (35)+, fie
cu nume proprii intrinsec numărabile *exemplele (36), (37)]:

(34) Am ascultat nişte (ceva, câtva, mult...) Bach înainte de a adormi.

(35) Am fişat nişte Rebreanu.

(36) Îmi amintesc că am văzut nişte Grigorescu la Paris.

(37) Cât Brâncuşi au expus de data aceasta!

 în vreme ce prezenţa adjectivelor provenite din numerale impune obligatoriu

trăsătura /Numărabil/ (de bază sau derivat) pentru NpM (intrinsec numărabil
sau intrinsec nenumărabil):

(38)Am ascultat trei Bach înainte de a adormi.

(39)Am fişat doi Rebreanu (mai am unul şi termin).

(40)Îmi amintesc că am văzut doi Grigorescu la Paris.

(41)De data aceasta au expus şase Brâncuşi.

Adjectivul demonstrativ introduce referentul în discurs aşa cum a fost el prezentat

anterior, în situaţia lingvistică de comunicare, conferindu-i o identitate efemeră,
limitată la temporalitatea discursului. Or, tocmai acest statut tranzitoriu se opune
rigidităţii antecedentului reprezentat de numele propriu şi face imposibilă prezenţa
anaforei Adj.dem.+ Np:

(42)Am ascultat nişte Mozart. Acest Mozart m-a liniştit

(43)Am ascultat nişte muzică. Această muzică m-a liniştit.

Spre deosebire de numele comune, NpM numărabile (intrinsece sau derivate) din
sintagmele cu adjective numerale, nu acceptă lectura în subspecii, pe baza relaţiei
de incluziune hiperonim– nume de bază– hiponim, ci numai lectura în ocurenţe
individuale.

Astfel, în enunţul:

(44)Am citit doi Rebreanu.

 sintagma nominală doi Rebreanu nu presupune existenţa a două subspecii

Rebreanu (ca de exemplu, în Am cumpărat doi câini, unde e posibilă şi lectura
în subspecii: câine-lup şi ciobănesc mioritic), singura interpretare fiind cea a
existenţei a două entităţi ce nu se află în relaţie de incluziune şi care
partajează proprietatea de a fi obiecte artistice (romane) produse de acelaşi
autor.