17. Contribuţia lui J. Grim la dezvoltarea metodei comparativ-istorice.

Munteanu p110
Principiul de bază al acestei metode este asemănarea dintre formele gramaticale aflate fie în
graniţele aceleiaşi limbi, fie în limbi diferite.
J. Grimm a realizat un tratat de gramatica comparată a limbilor germanice(olandeza, germana,
scandinava,gotica). A pus bazele etimologiei științifice prin impunerea conceptului de lege
fonetică pentru explicarea trsansformărilor cuvintelor. Grimm descoperă și formulează
principalele legi fonetice care jalonează evoluția și diversificarea radicalilor lexicali în principalele
limbi germanice indicând și corespondenții acestora în alte limbi indo-europene. Acest principiu
mai este cunoscut sub numele de legea lui Grimm, este recunosut și astăzi ca find valabil.

18. W. Humboldt, iniţiatorul psihologismului lingvistic.

P 53 Emil Ionescu, Munteanu p93
W. Humboldt, unul dintre intemeitorii metodei comparativ-istorice, acesta a mai fost și o puternică
individualitate în epocă în perioada în care organicismul reprezenta curentul dominant în lingvistică, însă
savantul nu avea multe legături cu acesta. Unele din ideile sale vor şi rodi, de altfel, sub forrna unui
nou curent: psihologismul lingvistic. Limbile sînt organisme şi deci o limbă există în primul rînd prin
cei ce o vorbesc. Aceasta înseamnă că o limbă este în realitate un fenomen dinamic. Ea e supusă unui
inevitabil proces de abstractizare care o transformă din activitate în obiect.
Astfel a apărut, în gîndirea lui Humboldt, distincţia dintre limbă şi vorbire. Vorbirea actualizează
limba. Iar limba este condiţia necesară şi suficientă a oricărui act de vorbire.

O altă idee caracteristică pentru Humboldt este aceea că limbile sînt expresia sufletului comunităţii. .
Limba devine astfel un intermediar între indivizi şi realitate. Ea este asemănătoare unui ecran
cvasitransparent, datorită căruia vorbitorii înregistrează într-un anume fel realitatea, o simt şi o judecă,
de asemenea, tot într-un anume fel. în concepţia lui Humboldt, nici o limbă nu este la fel cu alta sub
raportul modului în care ea structurează realitatea.
Savantul german a pus în conexiune această importantă idee despre specificul etnic al unei limbi
cu o altă teză definitorie pentru gîndirea sa: teza despre forma duală a limbii.
Pentru Humboldt, orice limbă posedă o formă externă şi o formă internă. Forma externă este
definită drept ansamblul sunetelor şi formelor gramaticale. Forma internă reprezintă sensurile
(exprimate de forma externă prin formele gramaticale) şi regulile de combinare a sensurilor.

Limba nu este un organism, ci un mijloc de expresie a vieţii sufleteşti.

19. Antinomiile lui W. Humboldt. Următoarele pagini din suport de la sarcina 18,54-55
Astfel a apărut, în gîndirea lui Humboldt, distincţia dintre limbă şi vorbire. Vorbirea
actualizează limba. Iar limba este condiţia necesară şi suficientă a oricărui act de vorbire.
O altă idee caracteristică pentru Humboldt este aceea că limbile sînt expresia sufletului
comunităţii. . Limba devine astfel un intermediar între indivizi şi realitate. Ea este asemănătoare
unui ecran cvasitransparent, datorită căruia vorbitorii înregistrează într-un anume fel realitatea,
 o simt şi o judecă, de asemenea, tot într-un anume fel. în concepţia lui Humboldt, nici o limbă
nu este la fel cu alta sub raportul modului în care ea structurează realitatea.
Savantul german a pus în conexiune această importantă idee despre specificul etnic al unei
limbi cu o altă teză definitorie pentru gîndirea sa: teza despre forma duală a limbii.
Pentru Humboldt, orice limbă posedă o formă externă şi o formă internă. Forma externă este
definită drept ansamblul sunetelor şi formelor gramaticale. Forma internă reprezintă sensurile
(exprimate de forma externă prin formele gramaticale) şi regulile de combinare a sensurilor.

Energeia-dynamis-ergon W. von Humboldt a remarcat concepţia despre limbă ca Ergon (produs al

activităţii) şi Energeia (activitate).
Dynamisul este facultatea, posibilitatea de a realiza o activitate. Acest dynamis poate fi invatat prin
experienta si studiu, in sensul ca poti realiza o anumita activitate pentru ca ai invatat cum sa o faci.
Exista, deci, un in potentia al activitatii (energeia) care este tocmai acest dynamis.
Insa energeia este acea activitate sau actul creator care este anterior propriei sale dynamis. Exista
activitati care pot fi productive sau neproductive. Activitatile neproductive sunt cele care nu au ca
rezultat un produs (ergon) finit (de ex. a respira, a se plimba etc).
Caracterul «energetic» al limbajului uman exprimă faptul că fiecare limbă este creată şi recreată
permanent atât de fiecare individ în parte, cât şi de ansamblul comunităţii căreia îi aparţine.

20. Contribuţia lui F. de Saussure la dezvoltarea lingvisticii contemporane.

FERDINAND DE SAUSSURE p. 65-69 Emil Ionescu

Este considerat părintele lingvisticii moderne. El a făcut observaţia că terminologia lingvisticii era
confuză şi ambiguă. Luînd cazul termenului de "formă", Saussure arată că acesta avea cînd
accepţia de "latură sonoră a unei unităţi lingvistice", cînd accepţia de "sens", cînd accepţia de
"funcţie". Concluzia lui Saussure este, că, datorită acestor confuzii terminologice, lingvistul este
pus în situaţia de a nu şti, de fapt, despre ce fel de unităţi vorbeşte. Din aceste observaţii critice,
s-au născut două importante exigenţe privind organizarea ştiinţei limbii.
Exigențele sale:(i) lingvistica trebuie să ajungă a-şi delimita obiectul cercetării;

(ii) lingvistica trebuie să ajungă a-şi clarifica despre ce fel de entităţi vorbeşte.
Teoriile sale
-Orice semn este definit, în raport cu altele, prin simpla diferență (în mod negativ) și nu prin
caracteristicile sale proprii ("pozitive"): această idee definește caracterul structural al lingvisticii
lui Saussure. Ideea se află la originea structuralismului și a filosofiei lui Derrida.
- Teoria semnului lingvistic, ca asociere prin gândire a unui semnificant (imaginea mintală,
vizuală sau auditivă a unui cuvânt) și a unui semnificat (concept, adică reprezentarea mentală a
unui lucru).
 - Saussure face deosebirea dintre limbaj (ca posibilitate de a folosi o limbă), limbă (ca ansamblu
de semne folosite de o comunitate. De exemplu româna, franceza, engleza etc) și vorbire (ca
formulare a unui vorbitor într-o anumită limbă).

21. Dihotomiile saussuriene: limbă/vorbire; sincronie/diacronie; sintagmatic/paradigmatic;

semnificat/semnificant; lingvistica internă/externa; social/individual.

Limbă/ vorbire.
Prin vorbire, Saussure înţelege, aşadar, orice act de comunicare individuală. Vorbirea este -în acord
cu concepţia saussuriană despre limbaj - aspectul psiho-fiziologic şi, implicit-individual al acestuia.
Realitatea la care se referă savantul elveţian este de natură supraindividuală şi este unitară, căci,
dacă n-ar fi astfel, vorbirea nu ar mai f comunicare. Realitatea aceasta este numită de el limbă, şi
tocmai limba este aleasă drept obiect propriu de cercetare al lingvisticii.
Limba este o realitate psihică
Limba este latura socială a limbajului.
(iv) Limba este o convenţie adoptată într-o comunitate umană.

(v) Limba este o instituţie socială.

sincronie/diacronie; p 83 Ionescu

sintagmatic/paradigmatic p78/81, Munteanu p214-215

semnificat/semnificant;
Cuvântul semn pentru a desemna totalul, şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin
semnificat şi, respectiv, semnificant; aceşti ultimi termeni au avantajul de a marca opoziţia care îi
separă fie între ei, fie de totalul din care fac parte” Definind astfel semnul lingvistic, Saussure îi
stabileşte particularitatea sa fundamentală: „legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este
arbitrară sau, pentru că înţelegem prin semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un
semnificat, putem spune, mai simplu, că semnul lingvistic este arbitrar.
, orice semnificant îşi merită numele numai în măsura în care el exprimă un concept. Şi orice
semnificat este identificabil, datorită faptului că e reprezentabil printr-o imagine sonoră sau
grafică.
lingvistica internă/externa
https://www.diacronia.ro/en/indexing/details/B33/pdf/06 am luat de pe net, in manuale
dihotomia respectivă cam nu era
 Aceşti factori lingvistici externi se insinuează în interiorul sistemului, unde pot deveni
cauze ale modificărilor fizionomiei limbii, în primul rînd, prin prezenţă, şi chiar a
structurii sale, sub forma unor categorii lingvistice: substrat, superstrat, adstrat,
împrumuturişi creaţii individuale etc. Între acţiunea factorilor lingvistici externi şi
constituirea şi acţiunea acestor categorii, situate, de fapt, la intersectarea cauzalităţii
interne cu cauzalitatea externă, se desfăşoară o relativ însemnată distanţăîn timp,
determinată de caracterul complex al trecerii unor fapte de vorbire în fapte de
limbă, printr-un proces de severă selecţie. Între factorii lingvistici externi şi cei
interni, raporturile sînt de interdependenţă. Factorii externi acţionează asupra
sistemului întrucît sunt cauzaţi de factori extra-lingvistici dar şi pentru că sistemul
însuşi reclamă o serie de modificări în legătură cu reorganizarea echilibrului său
interior. Echilibrul interior este, însă, clătinat de acţiuni ale (sau şi ale) factorilor
externi. Această dinamică face ca acţiunea factorilor interni să se împletească în
permanenţă cu cea a factorilor externi.

Aici din manual E. Ionescu p 75

Teza (viii) dă un sens mai exact tezei (vi). Se înţelege că, dacă limba are o organizare internă,
această organizare este sistemică. Importanţa acestei teze în insamblul gîndirii lui Saussure este
enormă, înainte de a o discuta însă, trebuie nenţionat că ea îi serveşte lingvistului elveţian
pentru a introduce o distincţie importantă: cea dintre elementele interne şi externe ale limbii.

Distincţia este intuitiv schiţată cu ajutorul unei analogii cu jocul de şah. Şahul este un sistem de
reguli de aşezare a pieselor pe tablă şi de mutare a acestora. Regulile nu sînt influenţate în nici un fel de
istoria jocului, adică de locul inventării sale, de ţările prin care a trecut etc. Această constatare pare a
fi banală, dar ea serveşte lui Saussure la a preciza că, în raport cu regulile care fac posibilă o partidă,
istoria şahului este un element extern. Dacă însă o anumită regulă este eliminată, sau dacă sînt
adăugate stipulări neconţinute în ansamblul uzual de reguli, este sigur că aceste ajustări vor afecta
desfăşurarea însăşi a jocului. Iar ajustările nu mai pot fi socotite elemente externe ale jocului ci,
dimpotrivă, interne.

social/individual.
P.71 limba este simultan o realitate psihică şi socială, în aceste condiţii, se pune întrebarea
dacă nu cumva Saussure a renunţat la criteriul adoptat iniţial, căci, considerînd limba un fenomen
psiho-social, apare posibilitatea principială de a o subordona fie psihologiei, fie sociologiei
p. 73 limba este instituţia cea mai cuprinzătoare dintr-o societate, iar membrii ei se raportează
la limbă în fiecare secundă a existenţei lor, deoarece sînt obligaţi să comunice.
22. Semnul lingvistic in concepția lui F. de Saussure. P73- 77 Emil Ionescu
https://www.studocu.com/row/document/universitatea-de-stat-din-moldova/semiotica-
comunicarii/other/79026667-semnul-lingvistic-in-conceptia-lui-ferdinand-de-
saussure/6418070/view
. Semnul lingvistic este liniar. Prin liniaritatea semnului lingvistic, Saussure înţelese
unidimensionalitatea acestuia. Un semn "se desfăşoară" într-o singură direcţie, în sensul că el
este perceput vizual (dacă este scris) sau auditiv (dacă este rostit), pe o singură coordonată.
Pentru Saussure, liniaritatea e o proprietate a semnului lingvistic, căci, arată lingvistul genevez,
există sisteme de semne care nu se caracterizează prin această calitate. Semnele maritime, de
pildă, sînt multidimensionale.
Referindu-se la liniaritatea semnului, Saussure avea desigur în vedere liniaritatea
semnificantului. Cealaltă latură - semnificatul - nu este nici liniară nici non-liniară, căci un
concept nu are realitate spaţială sau temporală (un concept se poate modifica în timp, dar
aceasta este altceva). De fapt, chiar aici se descoperă natura paradoxală şi enigmatică a oricărui
semn lingvistic. Prin intermediul a ceea ce este spaţial şi temporal (semnificantul) se ajunge la a
recunoaşte o entitate independentă de spaţiu sau de timp -semnificatul.
2.1.3.1.3. Semnul lingvistic este convenţional. Deşi această teză nu figurează într-un mod
explicit printre principiile semnului la Saussure, ea poate fi considerată o determinaţie dintre
cele mai importante

Semnul este o entitate de natură psihică. Nici această idee nu apare formulată în capitolul
dedicat semnului, dar ea decurge din alte afirmaţii ale lui Saussure despre limbă. Am întîlnit-o,
de pildă, atunci cînd Saussure pleda pentru ideea că unităţile limbii trebuie să fie concrete.
Teza este importantă, deoarece ea permite o nuanţare a afirmaţiilor saussuriene. Cînd am vorbit
despre laturile semnului, ne-am referit tot timpul la complex sonor (sau imagine grafică) -
adică la semnificant - şi la concept (semnificat). Dar, dacă semnul este de natură mentală,
atunci semnificantul nu poate fi nici complex sonor, nici imagine grafică. Căci, atît un complex
fonic cît şi o succesiune de litere sînt realităţi fizice şi nu mentale. Nu complexul sonor îl are,
aşadar, vorbitorul în minte, ci tiparul psihic al acestui complex. Dar asta reprezintă deja altceva.
Căci atunci trebuie făcută distincţia dintre semn - ca realitate mentală - şi materializarea
semnului (prin rostire sau scriere).
Saussure nu şi-a menţinut tot timpul acest punct de vedere asupra semnului. Uneori el pare să
facă distincţia semnalată mai sus. Dar, alteori, el e înclinat să considere că semnul este chiar
întruparea fonică sau vizuală a amprentei psihice. De exemplu, teza că semnul este liniar şi
confuzia făcută acolo între semn şi semnificant acreditează tocmai ideea că pentru Saussure
semnul este şi o entitate psiho-fizică.

23. Metafora limbii privită ca joc de sah la F. de Saussure.

P 79,Emil Ionescu
1. Valoarea lingvistică. O nouă comparaţie cu jocul de şah arată sensul în
care Saussure îşi pune problema valorii.
2. O piesă oarecare - de pildă calul - îşi datorează identitatea (în cadrul
jocului) funcţiei pe care i-o acordă regulile şahului: piesa poate fi
mutată numai într-un anume fel, iar la începutul partidei, ocupă pe
tablă o anumită poziţie. Dar individualitatea piesei este chiar valoarea
ei. Individualitatea, şi deci şi valoarea, depind de regulile jocului şi nu de
materialul din care e confecţionată piesa sau de forma acesteia. Dacă
din totalul pieselor lipseşte una, o partidă poate începe totuşi, căci
rămîne o simplă problemă de convenţie între jucători ca un obiect
oarecare să fie adoptat în calitate de înlocuitor. Valoarea unei entităţi îi
este acordată, prin urmare, de poziţia ocupată în sistem de către
 entitatea respectivă, dar şi de rolul pe care sistemul îl rezervă
entităţii.
Făcînd aceste precizări, Saussure se abate însă de la principiile generale care definesc în
concepţia lui noţiunea de valoare. Principiul comparaţiei rămîne: o valoare (sau pur şi simplu, o
entitate) este discernabilă pentru că ea poate fi comparată cu valori similare: o tură e
comparabilă de pildă cu un nebun, cu regina sau cu un pion. Dar nu se mai întrevede cum
funcţionează celălalt principiu: cel al schimbului. Căci, dacă banul poate fi schimbat cu o altă
marfă şi dacă este admisibil că un semn substituie un lucru, nu se mai înţelege pe cine
substituie o piesă de şah. Nu e, în orice caz, suficient să se spună că regele simbolizează un
rege, nebunul un bufon etc. Căci nu în aceste corespondenţe constă esenţa jocului, în aceste
condiţii, se poate emite ipoteza că, dacă Saussure nu a mai ţinut seama de al doilea principiu al
conceptului de valoare, el 1-a socotit mai puţin important
Emil Ionescu p 72
Distincţia este intuitiv schiţată cu ajutorul unei analogii cu jocul de şah. Şahul este un sistem
de reguli de aşezare a pieselor pe tablă şi de mutare a acestora. Regulile nu sînt influenţate în
nici un fel de istoria jocului, adică de locul inventării sale, de ţările prin care a trecut etc.
Această constatare pare a fi banală, dar ea serveşte lui Saussure la a preciza că, în raport cu
regulile care fac posibilă o partidă, istoria şahului este un element extern. Dacă însă o
anumită regulă este eliminată, sau dacă sînt adăugate stipulări neconţinute în ansamblul uzual
de reguli, este sigur că aceste ajustări vor afecta desfăşurarea însăşi a jocului. Iar ajustările nu
mai pot fi socotite elemente externe ale jocului ci, dimpotrivă, interne.

F de Saussure. Fazele unui joc de șah // stadiile limbii

1. Regulile generale după care se așază pe tablă și se mută piesele. // Principiul semasiologiei
generale.
2. O dată ce partida începe, ea înseamnă o succesiune de stadii avute de piese pe tablă. Trecerea
de la un stadiu la altul se realizează prin mutări. // Stadiile jocului sunt asemănătoare (pentru
Saussure) cu stadiile isorice ale unei limbi.
3. Fiecare stadiu are particularitatea sa, valoarea fiecărei piese nu decurge numai din regulile
generale ale jocului, ci din situația concretă existentă la un moment dat (uneori, prin evoluția
jocului, o tură poate dobândi o valoare mai mică, alteori, mai mare). // Valoarea unei entități
lingvistice este strict dependentă de stadiul în care se află sistemul ce o încorporează.
4. Trecerea de la o fază la alta a partidei de șah se realizează pe baza unei mutări. Însă o mutare
are efecte globale. Cu o singură mutare se constituie noi interdependențe în elementele
sistemului. // Schimbările lingvistice nu înseamnă mutații ale tuturor elementelor care conțin
sistemul. O schimbare se petrece într-un anumit punct al sistemului. Efectele sunt globale -
unitatea sau unitățile afectate se găsesc în relații cu alte unități (sintagmatic / paradigmatic).
5. Fiecare stadiu al jocului poate fi înțeles independent de toată istoria mutărilor de până în acel
moment. Fiecare stadiu al jocului reprezintă, prin ansamblu interdependenților, un întreg în
sine. // Pentru a cunoaște o limbă, nu e nevoie de cunoașterea istoriei ei, ci doar de însușirea ei
în stadiul contemporan cu vorbitorul. (Această analogie îi permite lui Saussure să afirme că
sincronia și diacronia sunt fenomen complet independente unul de celălalt).
6. Jocul de șah este în întregime/conținut/ în combinarea unor piese diferite.// Limba are
caracterul unui sistem bazat complet pe opoziția dintre unitățile sale concrete.
7. Problema valorii lingvistice
O piesă oarecare își datorează identitatea (în cadrul jocului) funcției pe care i-o acordă
regulile șahului: piesa poate fi mutată într-un anumit fel, iar la începutul partidei ocupă pe
tablă o anumită poziție.
 Dar individualitatea piesei este chiar valoarea ei. Individualitatea, și deci și valoarea,
depind de regulile jocului, și nu de materialul din care e confecționată piesa sau de forma
acesteia.Dacă din totalul pieselor lipsește una, o partidă poate începe totuși, căci rămâne o
simplă problemă de convenție între jucători - un obiect oarecare să fie adoptat în calitate de
înlocuitor. // Valoarea unei entități este acordată de poziția ocupată în sistem de către entitatea
respectivă, dar și de rolul pe care sistemul îl rezervă entității.

24. Școala lingvistică de la Praga. Teoria fonemului.

Şcoala de la Praga a apărut în anul 1926, promotorii ei fiind lingviştii V.Mathesius,
N.S. Trubeţkoi şi R. Jakobson, Prin lucrările lor, membrii şcolii pragheze pot fi consideraţi
„părinţii” fonologiei; latura sonoră a semnului lingvistic a fost primul compartiment al limbii
cercetat cu metodele structuralismului şi rezultatele s-au dovedit extrem de rodnice; cu
unele corectări şi adaosuri, ele sunt valabile şi astăzi. Structuraliştii praghezi au dezvoltat şi
au ilustrat în special ideea că limba este un sistem de sisteme (fonologic, morfologic,
sintactic) şi, cel puţin în teorie, au arătat necesitatea studiului istoric alături de cel
descriptiv, combatându-l pe Saussure, care consideră că sistemul este imuabil. Ei au afirmat
că evoluţia limbii poate fi înţeleasă mai bine dacă nu încercăm să explicăm fiecare
schimbare izolat (cum făcuseră, în general, predecesorii lor), ci arătând cauzele şi efectele
schimbărilor în legătură cu sistemul limbii.

Este si la p. 48 Coșeriu