Poezia lui Radu Stanca.

Resurecția baladei – programul Cercului Literar de la

Sibiu

Radu Stanca, după cum demonstrează propria-i creație poetică, a relevat

capacitatea baladei – specie prin excelență a genului epic – de „a se deghiza” în
spațiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc:
1. lamentația (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentația Ioanei d’Arc
pe rug, Lamentația poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristețe înainte de
luptă, Un cneaz valah la porțile Sibiului etc.);
2. alegoria-legendară (povestea întâmplării/evenimentului la cea mai înaltă
tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara,
Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor
etc.);
3. dramaticul eroic (adică „tradiționalul baladesc românesc”: Balada celor
șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare,
Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul
cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spada regelui etc.). Nicolae Balotă
sublinia faptul că „balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine –
pe plan tematic – o narațiune, ci un lied scenic; poetul se închipuie Un cneaz valah la
porțile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetății, încât nu simte cum un
dușman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707;
într-o Baladă studențească își bănuiește sfârșitul cântând moartea unui student inven-
tator de visuri și practicant de alchimii erotice...”. Sfâșietoare este „plângerea”, „ele-
gia” Ioanei d’Arc pe rug, Radu Stanca tensionând neasemuit „detaliile” în „strofice
oferte de monolog”, câmpul senzațiilor învălătucindu-se în aburii dăruirii feciorelnice
elementului fundamental al lumii, focul;
Marele câștig al poeziei românești datorat „resurecției” / „insurecției” Cercului
Literar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș ș.a., constă în
extinderea „sferei baladescului” de la o „scară” autohtonă / națională la o „scară” uni-
versală / cosmică, de la un „gen” la toate genurile, pe traiectoriile unui eu liric disemi-
nându-se dramatic, în cercuri, „în valuri” concentrice, din centrul sinelui înspre mar-
ginile-i „deformate” / „deghizate” în contact cu „zidul” / „stânca” limitei tragice, spre
a se releva, aidoma ecoului, într-un „protagonist”, proiectat sub interesante măști ale
„căutării sinelui”, ale „re-găsirii de sine”. Nicolae Manolescu observă în baladele lui
Radu Stanca „forme de «lirică mascată»; sensul lor nici nu se află în limbă, în cons-
trucție, dar în prezența celui care le însuflețește; poetul pune în scenă, inventând
decorul și subiectul, el e autor și personaj . O capodoperă a acestui tip baladesc
rămâne Turn înecat de Radu Stanca, unde eul liric se relevă deopotrivă sub masca
„valului-fur” și sub masca „turnului înecat de dor”, turnul simbolizând totodată și axis
mundi, având în crucea-i celestă o crăiasă adormită „de două mii de ani”, Runa, un soi
zeiesc de „sămânță a lumii”, sortit a rosi după „cataclism”
Cercul Literar de la Sibiu
În anul 1943 Radu Stanca devine asistentul suplinitor al lui Lucian Blaga la
catedra de filosofie a culturii de la Universitatea din Sibiu. În primăvara anului 1943,
câțiva studenți de la Universitatea Clujean-Sibiană au format – antrenați de prezența,
de spiritul lui Lucian Blaga – un cerc literar, unde s-au distins, între alții, Radu
Stanca, H. Jacquier, I. Negoițescu, Cornel Regman, I. D. Sârbu, Ștefan Aug. Doinaș,
Eugen Todoran, Ov. Drimba, V. Iancu, Eta Boeriu etc. Gruparea e cunoscută în
istoriile literaturii sub numele de Cercul literar de la Sibiu. „Actul de naștere” al
grupării, manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului
literar de la Sibiu”.În numărul 5 din mai 1945 al revistei, Radu Stanca (autorul unor
balade publicate în numerele anterioare ale revistei – alături de Șt. Aug. Doinaș și
Ioanichie Olteanu) publică articolul-program Resurecția baladei. O artă poetică
infuză, exis-tentă la poeții Cercului, – cu toată diversitatea dintre ei – devine astfel
conștientă, manifestă.
Înainte de toate, resurecția baladei pleca de la o reacție împotriva poezii pure.
Nicio înviere nu e posibilă fără o moarte subsecventă. Pentru ca balada – specie de
poezie narativă – să renască, trebuie masacrată o altă modalitate poetică ce nega
narațiunea. Poetica Cercului literar, constituindu-se în jurul unei programate resurecții
a baladei, lua poziție împotriva poeziei pure care renegase epicul în poezie, poezia
baladescă.
Ce reproșa poetul baladelor galante poeziei pure? Alături de un progres
teoretic – spunea el – a apărut, prin descoperirea acestui „concept”, un neajuns tehnic.
De fapt, Radu Stanca procedează la stabilirea unei distincții între „poezia pură” și
„purismul poetic”. „Neajunsul tehnic” la care se referă este cel al aplicării în practica
poetică a tezelor abatelui francez. „Conținând rețeta poeziei și a lirismului, după ce a
procedat la eliminări masive în sânul elementelor cu infiltrație – adeseori numai
pretins-impură –, teoria poeziei pure a pus la îndemâna și a celor mai puțin chemați
lingurița marii cuminecături. Invazia purismului în chiar poezia pură a secat astfel
dintr-o dată toate izvoarele poeziei. Esențele pure căutate până atunci cu mijloace
variate au devenit din esențe mijloace, astfel încât purul în poezie nu a mai
reprezentat sâmburele ei impon-derabil, ci coaja frustă ce nu mai ascundea, de fapt,
nimic. Meșteșugul a surclasat invenția. Poetul pur a devenit, de îndată ce a luat
cunoștință că e pur, purist – a trans-format, prin urmare, o realitate în atitudine, într-o
atitudine normativă”. Orice operă de artă – socoteau „esteții” de la Sibiu – este
alimentată dintr-o substanță axiologică diversă, având semnificați complexe: mitice,
magice, eroice, religioase, morale etc., care, toate, prin „purism”, au fost eliminate.
Poezia a ajuns, astfel – sus-ținea Radu Stanca – „o logoree ce nu mai spunea nimic, o
producție «pură» standard”. Reacția împotriva „poeziei pure” nu este un fenomen
periferic și izolat în poe-zia europeană din anii care au urmat imediat celui de-Al
Doilea Război Mondial. Pre-tutindeni în Europa și, înainte de toate, chiar în Franța –
țara de elecțiune a purismului în care, nu cu mulți ani înainte, răsunase la Academie
vocea abatelui Bremond vestind evanghelia poeziei pure – apare o asemenea reacție.
Purismul părea să-și fi serbat cu puțin înainte de începutul războiului, în 1939, un fel
de triumf al său prin Introduce-rea la poezia franceză, atât de influenta lucrare a lui
Thierry Maulnier. Deși criticul găsea o contradicție interioară în formula „poezie
pură”, căci nu se poate izola un element poetic pur, – caracterul propriu al poeziei
fiind tocmai de a nu putea fi obținut și nici măcar conceput în stare pură – el proceda
la selecția sa, în corpul poeziei fran-ceze, după criteriile propriei sale pasiuni pentru
puritate pentru a elibera limbajul po-etic din servituțile antipoetice ale limbajului
obișnuit.Poeții de la Sibiu – și mai ales Radu Stanca în Resurecția baladei – au
încercat o amendare a „teoriei” poeziei pure, și aceasta în sensul „ideii capodoperei”
așa cum o sugera nu teoria cunoscută a lui Mihail Dragomirescu, ci estetica
axiologică. O capodoperă este un fel de caz-limită al creației artistice, ea fiind o operă
a cărei semnifica-ție axiologică este plenară. Cu alte cuvinte, valorile comunicând
între ele nefiind im-permeabile, neexistând în sfere distincte cu pereții etanși,
exclusivismul estetic nu este conciliabil cu existența capodoperei. „Opera de mare
rezonanță artistică nu e aceea ce se restrânge la embrionul artistic” – observă Radu
Stanca. „Intervenția valorii etice sporește un conținut estetic... Oricât de pur ar fi din
punct de vedere liric poemul Somnoroase păsărele, el nu se poate desigur ridica la
nivelul de pe care privește în cosmos, ca o lume întreagă de înțelesuri și valori,
Luceafărul, unde infiltrația axiolo-gică este aproape nelimitată”. Deci, nu prin
eliminarea valorilor din sfera lirismului, ci prin încorporarea lor, poezia dobândește –
am putea spune demnitatea ei. Un spor de lirism poate fi identificat ca un spor
axiologic. Esența lirismului nu se atinge printr-o reducție, ci printr-o proliferare a
semnificațiilor.
„Exclusivitatea estetică nu duce la capodoperă.” Într-un climat estetizant, o
declarație ca aceasta, pe care Radu Stanca o făcea în articolul său Resurecția baladei,
putea să pară o blasfemie. După ce, în 1943, se luptaseră pentru autonomia esteticului,
cerchiștii insistau, acum, asupra interdependenței valorilor. Conversiune la un nou
crez? Nicidecum. Să nu uităm că estetismul Cercului literar a fost întotdeauna ambi-
guu. Repudiind exclusivismul estetic, tinerii de la Sibiu nu făceau decât să restabilea-
scă un echilibru tulburat prin lupta lor anterioară pentru eliberarea esteticului. Suzera-
nitatea nu înseamnă autarhie; nu există o sferă estetică închisă, perfect autonomă,
existând în sine și pentru sine. Esteticul trebuie integrat într-un complex axiologic mai
larg.