Poezia lui Nicolae Labiș (1935-1956).

Moartea căprioarei
O primă dificultate pe care o ridică opera lui Nicolae Labiș este cea constatată de G.
Grigurcu: se constituie prea devreme în mit, înainte de a se fi supus unei priviri critice. Raportându-
se la literatura anterioară, Labiș revoluționează substanța lirică, sensibilitatea, tocmai aceasta
apreciind L. Raicu, adică lipsa de prejudecată în a asocia „suflul marilor probleme morale”, dileme-
le, contradicțiile omului modern cu expresia „clasică”. Încercarea de a converti păcatul în artă,
experiența infernului, senzația de gol și nostalgia imaculării, confesiunea abruptă (care compromite
echilibrul apollinic al versului clasic) îl situează în descendența baudelairiană.
Aceeași raportare la unul dintre precursorii liricii moderne o realizează și P. Poantă, tratând-
o în termenii unui rimbauldianism răsturnat. Labiș ar prefera să-și sublimeze contradicțiile în
euritmii, să le împace în luciditate. Motiv pentru care inovațiile sunt greu depistabile, „subectivitatea
operează în subteran prin îndelungi decantări”.
Dacă pentru I. Pop nota particulară a poeziei labișiene își are resursele într-un dublu izvor al
tradiției, M. Eminescu și M. Sadoveanu, Gh. Grigurcu îl înscrie pe direcția Coșbuc-Iosif-Goga, dato-
rită vocației epice și fanatismului social. De-abia de la un punct încolo poezia sadevine din
„mimetică”, una cu accente rimbauldiene, care, fără să-și schimbe datele anterioare, conferă chipului
poetic o „alură infernală”.
Moartea lui N. Labiș (în zorii zilei de 22 decembrie 1956, în urma accidentului bucureștean
de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie, la numai 20 de zile de la sărbătorirea împlinirii
vârstei de 21 de ani) a șocat nu numai pe foștii colegi de la Școala de Literatură Mihai Eminescu din
București, ci și întreaga generație tânără a poeziei române din acel anotimp. Nicolae Labiș, după
cum subliniază Eugen Simion, a devenit „mitul rimbaldian al adolescentului care, de-abia desprins
de lumea fabuloasă a copilăriei, intră în alta, unde universul i se înfățișează cu mari și grele enigme;
luarea în stăpânire a lumii – act poetic decisiv, propriu doar creatorilor ieșiți din comun – presupune
o energie spirituală și o percepție adâncă a elementelor, însușiri pe care, cu hotărâre, acest adoles-
cent le-a avut”. Ca purtător al stindardului liric al noii generații de după al doilea război mondial, N.
Labiș are înalta conștiință a transformării întregii sale ființe în sângeria mătasă fluturând și înmires-
mând un orizont, un cosmos, prin sublimă jertfă, astfel devenind simbol al arderii totale pe rugul
poeziei: „Sunt douăzeci de ani și încă unul... / N-aș vrea nici unul să i-l dau minciunii; / Să zboare
toți spre zare cum colunul / Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii. // E steagul cui? Eu cred că e al
meu, / Ori poate-al lumii, izbutind să doară, / Când din infernul inimii, mereu, / Însângerat mi-l
flutur în afară. // Iar seara, când se lasă cu răcoare / Și cerul se întunecă frumos, / Însângerat și vast
mai ard în zare, / Înmiresmând în chip de chiparos”.
Ion Pop: „E evident acum și tulburător, la o distanță în timp ce permite o mai dreaptă consi-
derare a lucrurilor, efortul lui Nicolae Labiș de «integrare» a unei biografii în evenimentele noii
noastre istorii, încercarea de anvergură romantică de a-i conferi o complexă expresie lirică. (...)
Experiența, nedesăvârșită, a lui Labiș rezumă astfel, concentrat, năzuința firească a poeziei româ-
nești în etapa ei cea mai nouă de de dezvoltare, spre recuperarea propriei esențe, ce trebuia să
rămână lirismul. «Funcția Labiș» implică una din problemele de bază ale acestei poezii – problema
angajării, care, înțeleasă unilateral, risca a fi redusă (în concepția unora dintre creatoriiacelei etape
incipiente)la numai una din laturile actului de creație presupunând definirea operei exclusiv ca
«model al realului». Or, este de ordinul evidenței exigența de fapt a unei duble angajări, creația
având ca rezultat acea «individualitate în operă» de natură să împlinească însuși sensul oglindirii
estetice”.
 Prin volumul de poeme tradițional-novatoare, Primele iubiri (1956), Nicolae Labiș vine cu o
superbă autobiografie metaforică, trăire sub curcubeul dintre adolescență și maturitate , „modalitate
mult frecvantată ulterior” de reprezentanții generației sale. În Primele iubiri și în Lupta cu inerția
(postum, 1958), după cum certifică – în 1977 – criticul Marian Popa, „este evocată copilăria lipsită
de copilărie prin dezastrele războiului, seceta, foametea, dramele familiale, dragostea în forme emi-
nesciene, euforice”, filonul autobiografic întrepătrunzându-se „cu poloticul și socialul”; „versurile
sale sunt modele de problematizare absolută, pentru care își alege forme participative de comunicare
deschisă și structuri anecdotice apte să poarte semnificații; Moartea căprioarei este bunăoară
povestea simbolului pierdut sau distrus prin împrejurările pragmatice și dramatice ale vieții; poetul
are aspirația păstrării purității și, spre sfârșitul vieții, conștiința neputinței păstrării ei; dar el rămâne
ca un reprezentant tipic al romantismului revoluționar ancorat în retorism patetic și eticism
categoric; versul este încărcat de elemente conceptuale, manifestându-se pregnant tendința de a
ilustra idei; Lupta cu inerția aduce un număr de poeme neterminate, în care se observă oricum saltul
calitativ către lirica de idei: confesiunea se confundă cu o nesfârșită sete de cunoaștere; poetul se
simte atras de problemele filosofice decisive: geneza lumii, sensul evoluției universale, sensul isto-
riei, mișcarea materiei; (...) având conștiința propriului talent și justificarea fermității uneori naive,
el rămâne mai ales un model al adolescentului genial prin întreruperea posibilității de verificare a
geniului.”
Câteva balade de împrimăvărare a poeziei românești de la mijlocul secolului trecut, de „di-
namitare” a orizonturilor „obsedantului deceniu” și de „descătușare” a lirismului autentic au fost
publicate de Nicolae Labiș atât în volumul Primele iubiri din 1956, cât și în cel postum, Lupta cu
inerția, din 1958: Meșterul, Moartea căprioarei, Cosma Răcoare, Subiect de baladă, Baladă, Fran-
çois Villon, Miorița, Ștefăniță-Vodă etc. Inconfundabilul „teritoriu poetic” labișian are drept „puncte
cardinale”: erosul, candoarea adolescentină, social-politicul, thanaticul.
Eugen Simion: „Moartea căprioarei este piesa cea mai reușită din această mică mitologie a
codrului prefigurată în versurile unui poet abia ieșit din adolescență și intrat, fără complexe, în vâr-
tejul mare al istoriei. Este un poem admirabil scris, de o sinceritate și o vibrație ce emoționează și
astăzi. Copilul participă la o expediție cinegetică neobișnuită («vânătoarea foametei din munții
Carpați») și descoperă, deodată, o planetă imensă, străină, cu legi necruțătoare. Senzația copleșitoare
de secetă, de carbonizare a lumii materiale, de răsturnare a rânduielilor firii (cerul e gol, soarele se
topește și curge în șuvoaie imateriale pe pământ!) e, în chipul cel mai convingător , introdusă într-un
poem cu multe înțelesuri afective (...)
Există, în aceleași poeme de început, și un alt Labiș mai dur, ambițios, grăbit să descrie ge-
nezele lumii și să cuprindă în vers marile idei. Tânărul de 20 de ani este obsedat de «organizarea
liniilor pure» și vrea să provoace inerțiile lumii din afară. Descoperă contradicțiile existenței și ima-
ginează călătorii purificatoare, dialoguri cu Demiurgul și confruntări cu marii filozofi. Pe liricul
«lacom de idei» îl aflăm în poemele mai întinse, realizate fragmentar: Intima Comedie și Omul
comun. Primul înregistrează chiar procesul cunoașterii, văzut ca o sondare în straturile adânci ale
conștiinței. Poetul nu ajunge să străbată însă decât primul cerc din pâlnia dantescă: glasul epocii îl
ajunge și, rătăcit în pădurea de umbre, revine cuminte la temele obișnuite:
„Scump copil regăsit
În prim cerc de vicii groase”...
Omul comun, mai dezvoltat, are un sens polemic de la început precizat. Obiectul lui e liniștea
mortifiantă. Totul e pus sub semnul confruntării cu copilăria, vârsta purității absolute. Această medi-
tație etică are un fior liric mai grav. Se naște din efortul de a prelungi în altă vârstă modul sincer al
copilului de a fabula o poezie energică, polemică, necruțătoare cu ipostazele leneșe ale existenței
(spleenurile, împăcările «limfatice», căile neguroase ale devenirii sau inerțiile, conformismul social)
(...).
Poemul este mai direct și mai agresiv, ideile vin mai repede în vers. Labiș își scimbă, e lim-
pede, modelele poetice. Lângă Eminescu, apar simboliștii, Arghezi și chiar Barbu.
Poemele scrise în 1956 și cuprinse în volumul postum Lupta cu inerția (1957) arată un Labiș
în drum spre altceva: mai reflexiv, cu versul mai concentrat și o imaginație ce se desprinde de mode-
lele romantice. Este o a treia undă a lirismului său și, în mod sigur, cea mai profundă. Albatrosul
ucis, Marină și un număr de mici poeme erotice (Ceară, Alexandrin, Tu, Uită-te, Portret), versurile
liminare din Dans și altele strecurate în poemele ce mai păstrează o structură discursivă, sunt excep-
ționale. Ele coexistă cu altele, retorice, sfătoase. Nu este vorba, așadar, de o evoluție în timp, ci de o
suprapunere de forțe spirituale și de formule poetice într-un spațiu de doi-trei ani. Căci atât i-a fost
hărăzit lui Labiș să trăiască și să se exprime, ca poet. ”