Sunteți pe pagina 1din 7

Neomodernismul

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane, fiind un poet
neomodern alaturi de Gellu Naum, Marin Sorescu si Ana Blandiana
In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al limbajului poetic asezandu-se in galeria poetilor
Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.
Drumul spre neomodernism este deschis încă din anii celui de-al Doilea Război Mondial, mai precis,
în 1941, când apare revista „Albatros", condusă de Geo Dumitrescu, în care se conturează o nouă
direcție a literaturii, caracterizată prin revolta, ura împotriva formelor, prin negativismul unei
„generații fără dascăli".
În anul 1943, evoluția fenomenului literar spre neomodernism înregistrează o nouă etapă, o dată cu
actul de înființare a Cercului Literar de la Sibiu, scris de Ion Negoițescu și semnat, printre alții, de
Victor Iancu, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș. El avea forma unei scrisori adresate lui Eugen
Lovinescu, prin care semnatarii căutau o legitimare estetică. Este un modernism îndreptat spre
trecut, fără să pună accentul pe sincronizarea cu spiritul veacului, ca modernismul lovinescian.

După această etapă, în istoria poeziei postbelice, se disting trei perioade: cea a realismului socialist
sau a proletcultismului (1948-1964), cea a neomodernismului sau a generației '60. și cea a
postmodernismului sau a generației '80.

Prima dintre aceste perioade s-a caracterizat prin lipsa de valoare artistică, din cauza abandonării
laturii estetice a creației literare, dar mai ales prin abordarea unor teme impuse, care au dus la
revigorarea unor specii literare ca oda, poemul epic, de fapt, un reportaj versificat.

Poeții neomoderni, care debutează în jurul anului 1960 și care aparțin așa-numitei generații Labiș,
redau poeziei atributele firescului și libertatea alegerii modalităților de exprimare. Acest fapt este
posibil datorită „dezghețului” ideologic din anii '60, când autoritățile manifestă o oarecare toleranță
în privința formelor de expresie, fără a abandona însă ideea abordării unor teme corespunzătoare
ideologiei comuniste.

Acestei perioade îi aparțin poeți ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Constanța Buzea,
Ion Alexandru, Mircea Dinescu, care au reînnodat noutatea cu tradiția lirică interbelică, deci cu
modernismul și, implicit, cu adevărata poezie. Poeții revin la metafore subtile, la imagini insolite
bazate pe un limbaj ambiguu și la marile teme și modâlități de expresie din perioada interbelică:
existențialismul, reflecția filozofică, ironia. Neomoderniștilor li se alătură poeții generației mai vechi,
cărora le fusese interzis să publice anterior (Emil Botta, Ștefan Augustin Doinaș, Geo Dumitrescu.) sau
cei care părăsesc uneltele ruginite ale realismului socialist și se întorc la poezia veritabilă: Maria
Banuș, Dan Deșliu, Eugen Jebeleanu

Toți poeții postmoderni rup legătura cu fondul și forma poeziei proletcultiste, cu toate
compromisurile pe care realismul socialist le impune și aduc în prim-plan o poezie care se întoarce la
modernitatea poeziei interbelice, mai ales că la începutul acestei perioade postmoderne mai scrie
Tudor Arghezi sau Lucian Blaga.

Conform opiniei lui E. Lovinescu, „N. Stanescu schimba sensul si planul speculatiei poetice.
Lirismul stanescian este `neasteptat si atenteaza` la intelegerea cititorului.”E.E.Poe situeaza poetul

1
„intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii” Iar N. Manolescu surprinde in poezia
lui N. Stanescu „o rasturnare de perceptii`, `o metafizica a realului si o fizica a emotiilor”.

Aparţine,ca orientare estetica neomodernismului şi este ilustrativ pt procesul de resurecţie a


lirismului, prin care se înţelege repunerea în drepturi a ceea ce este specific poeziei, anume
exprimarea liberă a intimităţii, a afectului, a sentimentelor personale. Poetul se desprinde de
tematica impusă în epocă, propune o viziune care poartă marca subiectivităţii şi creează un
univers în care „eul liric îşi recucereşte centralitatea”(Ion Pop).

Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a


sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina
concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al
nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”,


“Rosu vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume
devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele predominante
sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra
temporalitatii, scurgerea timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care
versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra
conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de
cunoastere a universlui.

Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata
de meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte
volume ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”. Poezia de tip arta poetica este
metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa
supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este considerata
o modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este
definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele
si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se
creaza un univers original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre
abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este
ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora
subtilitatii lor, iar imaginile artistice sunt insolide.

„In dulcele stil clasic”sunt si Leoaica tanara,iubirea”sunt creatii lirice „galanta -


sinteza intre elegantul stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita
Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-
caricaturizare".(Al.Steianescu).Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia
"Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva si bulversanta, in poezia
"In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii
siropoase a poetilor Vacaresti.

In dulcele stil clasic aparţine volumului omonim iar Leoaica tanara,iubirea apartine
volumului “O viziune a sentimentelor” ambele fiind arte poetică deoarece exprimă crezul
2
artistic al poetului: rafinarea expresiei si parodierea modelelor/convenţiilor poeţilor inaintaşi
faţa de care se apropie cu duioşie si ironie in acelaşi timp.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt
considerate operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul
de creatie.

In ambele poezii apare o viziune despre lume subiectivă fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de
cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelență genul subiectivității, dar ea se poate nuanța în
funcție de specia literară a operei și de curentul literar căruia aceasta îi aparține.

Tema si viziunea despre lume a poetului este evidenta si la nivel compozitional,elemente de


limbaj,tema,titlu,incipit,motive poetice,secvente lirice,relatii de opozitie si de simetrie,etc

Astfel,tema primei poezii o reprezinta iubirea sau exprimarea concepţiei despre artă şi
menirea artistului, versul refren “pasul tău de domnişoară” desemnând fie iubita, fie prezenţa
muzei inspiratoare.

Tema poeziei „Leoaica tanara,iubirea” o constituie imaginea iubirii care transformă totul,
indiferent cărui univers îi aparțin elementele respective: celui natural sau uman, exterior sau interior.
Astfel, viziunea poetului asupra lumii este o viziune a sentimentelor, întrucât el exprimă atitudinea și
trăirile celui care întâlneștepentru prima dată iubirea, implicit, starea de inspirație.

Vorbind despre iubire, identificată cu creația însăși, Nichita Stănescu realizează o artă poetică în care
pune în discuție nu numai raportul dintre poet și creație, ci și pe cel dintre poet și lumea
înconjurătoare, aspecte întâlnite și în multe dintre creațiile interbelice.

Titlul poeziei „In dulcele stil clasic”reflectă întoarcerea poetului la teme, motive, procedee,
convenţii ale literaturii trecutului (“în stil classic”), faţă de care atitudinea este de admiraţie şi
totodată de uşoară ironie (epitetul “dulce”); încă din titlu se confirmă anunţarea experienţelor
de tip postmodernist, caracterizat prin parodierea elementelor din trecutul literar.

Titlul poeziei „Leoaica tanara,iubire”, constituit dintr-o metaforă explicită (apozitivă) prin care
poetul definește iubirea identificată și cu poezia, cu creația însăși, este reluat și în incipitul poeziei, ca
prim vers al discursului liric. Această metaforă sugerează dinamismul, agresivitatatea, manifestarea
năvalnică a iubirii, implicit a creației, cărora li se adaugă sensibilitatea și grația, toate atribute ale
tinereții.

La nivel structural, cele trei secvențe ale poeziei „Leoaica tanara,iubirea”sunt corespunzătoare celor
trei strofe inegale ca număr de versuri, care pun în evidență trăsăturile acestui curent și viziunea despre
lume a poetului, de asemenea și ea neomodernistă.

Astfel, prima secvență surprinde tocmai întâlnirea bruscă dintre eul liric și iubire care apare în postura
unei leoaice tinere, mereu în așteptare („Mă pândise-n încordare / mai demult") și deosebit de agresivă
(„Colții albi mi i-a înfipt în față"). Agresivitatea se asociază cu dinamismul („mi-a sărit în față") și cu
surpriza nemăsurată produsă de apariția sentimentului sau a stării de inspirație.

Secvența a doua reliefează puterea de transfigurare a iubirii sau a inspirației atât asupra elementului
uman, cât și asupra întregului univers. Descrierea acestui fenomen este una cosmogonică, asemenea

3
cosmogoniilor eminesciene din „Luceafărul” sau din „Scrisoarea I": „Și deodată-njurul meu, natura /
se făcu un cerc, de-a dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape.'' La rândul ei,
ființa umană este cuprinsă de extaz, de o satisfacție nelimitată, trăind aceste metamorfoze în plan
vizual și auditiv, printr-o mișcare spre înălțime: „Și privirea-n sus țâșni, / curcubeu tăiat în două, / și
auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii.”

Cea de-a treia secvență pune, mai întâi, în evidență efectele întâlnirii eului liric cu iubirea, cu
inspirația, impactul și metamorfoza fiind totale deoarece poetul nici nu se mai recunoaște: „Mi-am dus
mâna la sprânceană, / la tâmplă și la bărbie, / dar mâna nu le mai știe.'' Apoi, finalul acestei secvențe,
și implicit al poeziei, sugerează faptul că iubirea scoate ființa umană din realitate, din existența ei
concretă, și o proiectează în eternitate: „Și alunecă-n neștire [...j / o leoaică arămie / cu mișcări
viclene, / încă-o vreme / și-ncă-o vreme...". Aici apare din nou metafora leoaică din titlu, având însă
atributul arămie și sugerând maturizarea iubirii, a pasiunii pentru creație, devenind atotstăpânitoare în
timp și spațiu, mai vicleană și mai stăpână pe sine.

Dacă în prima secvență, dimensiunea temporală a iubirii, a stării de inspirație apare clar exprimată prin
adverbele „azi” și „mai demult", în final ea nu este clar definită, fiind exprimată prin repetarea
expresiei „încă-o vreme", simbol al permanentizării, al eternizării iubirii.

Nichita Stănescu pune în discuție și unele probleme existențiale, cum este cea referitoare la ieșirea
îndrăgostitului, a individului în general din timpul cronologic și pătrunderea lui într-un timp
mitic, subiectiv, înscriind astfel ființa umană în etemitate, sub puterea transfiguratoare a iubirii atât
asupra individului, cât și asupra universului.

Se remarcă, de asemenea, la nivel structural, simetria dintre cele două imagini ale iubirii din incipit și
final sau dintre metamorfozele ce au loc la cele două niveluri — uman și cosmic.

Poezia „In dulcele stil clasic” are o structură ce descrie etapele întâlnirii cu iubita/muza
inspiratoare: primele două strofe prezintă apariţia acesteia, ce declanşează o stare de detaşare,
euforie şi împlinire eului liric, catrenul următor deplânge efemeritatea clipei de graţie şi
dechide perspectiva secvenţei următoare, în care se imploră prelungirea momentului
revelaţiei, pentru ca ultimul catren să accentueze starea de melancolie prin sublinierea ideii că
în afara momentului iubirii/al creaţiei, întreg universul este văduvit de culoare şi esenţă.
Finalul poeziei este un monovers cu caracter gnomic, sintetizând resemnarea
îndrăgostitului/artistului.

In acest poem intalnim elemente neomoderniste ,precum: ambiguitatea, raportarea la


experienţele poetice ale predecesorilor, expresivitatea limbajului poetic, ambiguitatea şi
stranietatea poeziei neomoderniste, caracterul de operă deschisă, raportarea la experienţele
poetice ale predecesorilor, intelectualizarea discursului liric şi expresivitatea limbajului
poetic, reprezentarea unor abstracţii în formă concretă, asocierile insolite,viziunea despre
lume.

Ambiguitatea (la nivel tematic poezia permite două interpretări: ca poezie de dragoste si ca
arta poetica, in ambele existând o descriere a stării de extaz produsă de clipa revelaţiei);

Raportarea la experienţele poetice ale predecesorilor (Aceste aluzii se regăsesc in toate


secvenţele textului prin respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, repetarea substantivelor
“domnişoara” care aminteşte de caracterul protocolar al limbajului poetic paşoptist, aluzia la

4
trecut prin principiul mimesisului şi perfectul compus arhaic: “l-am fost văzut”. Monoversul
final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă.)

Expresivitatea limbajului poetic este evidentă prin analiza celor patru secvenţe,
remarcându-se originalitatea imaginilor, intelectualizarea expresiei, sugestia.

De exemplu,în prima secvenţă observăm gradaţia “bolovan”, “frunză verde pală”, “înserare-n
seară” care sugerează detaşarea de contingent, de planul material a
artistului/indrăgostitului.Secvenţa 3, strofa 4; epitetul dublu “blestemat şi semizeu” defineşte
starea eului liric: blestemat, nu poate permanentiza starea de graţie a iubirii/creaţiei. Semizeu
– a cunsocut totuşi această stare.

Ultima strofă intăreşte ideea ca în afara momentului de creaţie/iubire, existenţa eului liric nu
are niciun sens.(“stau întins şi lung şi zic/ Domnişoară, mai nimic.”)

Ambiguitatea şi stranietatea poeziei neomoderniste constau in faptul că poezia nu mai


tratează realul in mod descriptiv, ci îl deformează după legile propriei subiectivitaţi.

Având o dublă interpretare, poezia reflectă caracterul de operă deschisă,poezia fiind o


expresie intelectualizată care se adresează unui public elitist.

O altă trăsătură specifică neomodernismului o reprezintă raportarea la experienţele poetice


ale predecesorilor, faţă de care se apropie cu ironie şi duioşie în acelaşi timp, ceea ce
justifică şi epitetul “dulcele” din titlul. Aceste aluzii se regăsesc în toate secvenţele textului. În
primele două strofe observăm respectarea prozodiei, prezenţa unui refren, precum şi repetarea
substantivului “domnişoara” care aminteşte de efuziunile limbajului poetic paşoptist. În strofa
a treia regăsim aluzii la convenţii din trecut prin aducerea voalată în dicuţie a principiului
mimesisului din versul “Eu l-am fost zărit în undă”, în care atrage atenţia şi perfectul compus
arhaic. Nu în ultimul rând, versul final aminteşte de poezia gnomică de tip glossă (“Pasul
rece eu rămân”.) prin prezentul etern şi prin tonalitatea axiomatică.

Intelectualizarea discursului liric şi expresivitatea limbajului poetic sunt evidente prin


analiza celor patru secvenţe, remarcându-se originalitatea imaginilor şi forţa sugestiei. Astfel,
gradaţia “bolovan” simbolizând amorful, neşlefuitul, terestrul), “frunză verde pală” (vegetalul,
înalţarea, fragilitatea), “înserare-n seară” (zboriul, aspiraţia, absenţa gravitaţiei) sugerează
detaşarea de contingent, de planul material a artistului/indrăgostitului, în clipa de graţie. Un
alt exemplu se regăseşte în secvenţa a treia, strofa a patra, prin epitetul dublu “blestemat şi
semizeu”, ce defineşte starea paradoxală a eului liric: el este blestemat pentru că nu poate
permanentiza starea de graţie a iubirii/creaţiei, iar semizeu pentru că se numără printer cei
aleşi care au avut această revelaţie.

Reprezentarea unor abstracţii în formă concretă, asocierile insolite („pasăre amară”, „frunză
pală”) repetiţiile de tip parigmenon („înserare-n seară”), epitetul neobişnuit („soarele pitic,
aurit şi mozaic”) reprezintă numai câteva dintre particularităţile neomodernismului la nivel
stilistic. Mizând pe strategia imprevizibilităţii, poetul rafinează expresia, creează jocuri de
limbaj sau abstractizează concretul şi concretizează abstractul, astfel încât poezia sa se
adresează unui public iniţiat, receptiv la experiment şi inovaţie.

Fiind o operă deschisă prin ambiguitatea la nivelul interpretării, având o expresie


intelectualizată şi adresându-se unui public elitist, poezia reflectă estetica neomodernismului.

5
Ambiguitatea şi stranietatea viziunii lui N.Stanescu despre univers constau în faptul că
poezia nu mai tratează realul in mod descriptiv, ci îl deformează după legile propriei
subiectivitaţi. Dacă poezia romanticilor reprezenta un refugiu din societatea contemporană cu
care geniul se afla într-o puternică antiteză, dacă expresioniştii căutau în poezie o modalitate
de întoarcere la mituri şi valori tradiţionale, poezia acestui autor este exclusiv gratuită,
reflectând jocul pur al fanteziei şi al limbajului.

In poezia „Leoaica tanara,iubirea, poetul are o viziune aparte, originală, asupra lumii, pentru că
identifică iubirea cu inspirația poetică ce se naște brusc, având consecințe profunde atât asupra
individului, cât și asupra universului. Iubirea este un sentiment cu o mare forță de transfigurare, fiind
pusă în evidență de poet prin intermediul mijloacelor artistice specifice neomodernismului.

Din acest ultim punct de vedere se observă, în primul rând, folosirea unor metafore sau a altor
figuri de stil ce oferă posibilitatea unor interpretări multiple și o expresivitate deosebită textului.
Așa este și metafora din titlu, care poate sugera deopotrivă iubirea, dar și inspirația poetică, poezia
însăși. La aceasta se adaugăprofunzimea metonimiilor din cea de-a treia secvență — „mâna",
„sprânceană”, „tâmplă", „bărbie” , care exprimă însușirile eului liric văzut ca ființă concretă,
creatoare, dar cu existență efemeră, precum și metaforele: „privirea... / curcubeu tăiat în două” și
„auzul o-ntâlni / tocmai lângă ciocârlii , care evidențiază starea de extaz, de încântare a poetului. De
asemenea, imaginea cercului („Și deodată-njurul meu, natura / se tăcu un cerc") devine
simbolulperfecțiunii, determinate de efectele iubirii asupra universului înconjurător, în centrul căruia
se află eul poetic.

În această poezie, neomodernismul se manifestă și la nivel prozodic, deoarece ea este alcătuită din trei
strofe inegale ca număr de versuri, cu rimă aleatorie, cu mčsurč și ritm diferit, ceea ce favorizează
prezența ingambamentului, având însă o muzicalitate interioară adaptată stării sufletești a eului liric.

In opinia mea, prin toate aceste aspecte, Nichita Stănescu se referă la o lume aparte, cea a unor trăiri
intense, care este și lumea poeziei, prin intermediul căreia poetul transfigurează artistic realitatea,
trecând-o din concret în abstract și apoi în inefabil.

Viziunea asupra acestei lumi este una profund subiectivă din moment ce trăirea intensă a
sentimentului de iubire se contopește cu poezia, fiind pusă în evidență de poet prin intermediul unui
limbaj puternic metaforizat, deosebit de sugestiv, folosit în cadrul unui discurs liric în care secvențele
lirice se îmbină într-o structură originală. Tocmai caracterul puternic subiectiv al discursului dă
consistență acestei viziuni.

„Nichita Stanescu este cel mai important poet roman de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
Odata cu el, prin el, logosul limbii romane se revansa asupra poetilor ei”( Stefan Augustin
Doinas).

"Noutatea poeziei lui Nichita Stãnescu era evidentã de la întâiul volum, chiar
dacã numai în laturã superficialã. Modul de a vorbi despre sine si despre lume
era, înainte de toate, socant. Cu ce sã asemeni anatomiile lirice ale poetului care
lua inocent cunostintã de trupul lui? Gleznele înfloreau, bratele tâsneau ca niste
serpi, din umeri ieseau pantere si lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina,
mâinile dãdeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul
mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea,
zborul? Poezia închipuia o lume realã fãrã gravitatie, imaterialã, diafanã, în care

6
obiectele lunecã dintr-o formã în alta, dintr-un contur în altul ca niste misterioase
fluide; si totodatã o lume a stãrilor de suflet substantialã, densã, în care
sentimentele se ating, se lovesc si se rãnesc."( Nicolae Manolescu,)

"Exista un amestec ciudat de forte în fiinta lui Nichita Stanescu: un respect aproape
religios pentru poezie si o supunere aproape cinica fata de real. [...] Nichita Stanescu
reprezintã un mod specific de a fi poet în lumea noastra. E greu sa-i afli un model in
literatura anterioara."( Eugen Simion)