Sunteți pe pagina 1din 5

TEZA MIHAI EMINESCU – poezia 2

M.Eminescu apartine perioadei clasice a literaturii, alături de I.Slavici,I.Creanga sau


I.L.Caragiale însă reprezintă prin creațiile sale și romantismul.
Romantismul este un curent literar manifestat pe plan european ,in prima jumatate a
secolului al XIX-lea,ca reactie impotriva clasicismului.Astfel, literatura nu este rezultatul
rațiunii, ci al sentimentului, al fanteziei creatoare, personajul nu trebuie să fie rege sau nobil,
ci poate fi luat din toate mediile, fiind întotdeauna un erou excepțional, înfățișat în
împrejurări excepționale. Stilul pur, înalt este înlocuit cu unul care folosește elemente din
toate straturile limbii, inclusiv din cel popular, argotic, arhaic sau regional.
Romanticii introduc noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul), susțin
amestecarea speciilor literare și creează altele noi (drama romantică, meditația, poemul
filozofic, nuvela istorică). Primatul subiectivismului, al pasiunii, al fanteziei creatoare duce
la dezvoltarea genului liric. Romantismul cultivă specificul național prin istorie, folclor,
natură, evaziunea în trecut prin intermediul visului sau al somnului, totul petrecându-se
într-un-decor nocturn, cu accent pus pe supremația sentimentelor omenești și, mai ales, a
iubirii, descoperirea infinitului spațial și temporal ca proiecții subiective sau ironia
romantică.Totodată,romanticii au obsesia idealului, aspiră spre absolut urmărind
desăvârșirea și apelează la meditația filozofică.Procedeele stilistice specifice romantismului
sunt comparația dezvoltată și antiteza, folosite în structura poeziilor sau în caracterizarea
personajelor.
În literatura română, romantismul se manifestă cu întârziere, începând cu al treilea deceniu
al secolului al XIX-Iea și cunoaște trei etape de manifestare: preromantismul, evident în
lirica pașoptistă, romantismul propriu-zis, reprezentat de creația eminesciană, autorul fiind
supranumit „ultimul mare romantic universal” și postromantismul, o prelungire a sa în lirica
unor poeți a căror creație se află la confluența curentelor literare, precum Alexandru
Macedonski, Octavian Goga, George Coșbuc sau Stefan Octavian Iosif.

Romantismul eminescian corespunde celei de-a treia etape a curentului romanesc si


ultima a romantismului european.

Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea


contemporana superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese
materiale, meschine este ilustrata in poezia "Criticilor mei: „Cuvinte goale / Ce din coadă au sa
sune”.In conceptia lui Eminescu, poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii, sentimentele
profunde traite de poet, existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice ( "Icoana si
privaz", "Eu nu cred nici in lehova", "Odin si poetul", "Iambul", "Numai poetul", "in zadar in colbul
scolii")

Abordarea poeziei de inspirație istorică și socială este tot o trăsătură romantică a poeziei lui
Eminescu. Temei istorice poetul îi asociază alte teme secundare de natură mitologică sau filozofică,
cum sunt viața ca vis, temă dublată de motivul „fortuna labilis”, („Memento mori"). Timpul, tema
favorită a autorului,necruțător, ireversibil și cu consecințe implacabile asupra ființei umane și a
sentimentelor ei apare aproape în toate poeziile („Trecut-au anii ... , „La steaua", „Mortua est” etc.).

1
La Mihai Eminescu, asemenea marilor poeți romantici, natura și dragostea sunt teme permanente,
aflate în consonanță, deoarece natura este pentru aceștia o stare de spirit, iar înfățișarea ei este
relaționată cu sentimentul. Așa se explică faptul că, acolo unde dragostea este una fericită, împlinită,
cadrul natural este luminos, feeric, de basm („Dorința", „Floare albastră"), iar când dragostea nu se
împlinește și poetul trăiește un sentiment de tristețe și dezamăgire, natura este sumar schițată, de
obicei în culori întunecate, reci („Pe lângă plopii fără soț', „De ce nu-mi vii", „Sonete" etc.).

Ca poet romantic și datorită structurii sale sufletești, Eminescu a realizat o relație strânsă cu
folclorul, redescoperindu-l și punându-i în valoare temele și motivele. Astfel se explică prezența în
creația sa a mitului zburătorului („Călin (File din poveste)", „Luceafărul"), al strigoiului („Strigoii"), al
codrului („La mijloc de codru", „Ce te legeni" etc.).

Poezia sa cu caracter filozofic include motivul „lumii ca vis” și al „lumii ca teatru", potrivit cărora
lumea din jur este o înlănțuire de vise, de aparențe, singura realitate fiind voința de a trăi. De aceea,
„Vis al morții eterne e viața lumii-ntregi”, iar „Visul acesta cu moarte se sfârșește” („Împărat și
proletar").

IPOTEZA
In opinia mea,romantismul poeziei eminesciene se poate demonstra pe baza
oricareia dintre poeziile studiate ,fiecare dintre acestea fiind o alta imagine a aceluiasi
nucleu profund romantic al campului imaginar.

In poemul „Luceafarul”,viziunea romantică e dată de temă, de relația geniu-societate,


de motivul luceafărului, de structură, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de
cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel), de metamorfozele lui
Hyperion.Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor (epic, liric și dramatic) și al
speciilor. Astfel, lirismul susținut de meditația filozofică și expresivitatea limbajului este turnat
în schema epică a basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și
dramatismul sentimentelor. Elemente fantastice se întâlnesc în prima și a treia parte
(metamorfozele și călătoria lui Hyperion), partea a doua combină specii lirice aparent
incompatibile (idila și elegia), iar partea a patra a poemului conține elemente de meditație, idilă
și pastel. În poem se realizează lirismul de măști și lirismul de roluri. „Personajele” poemului
sunt „voci” sau măști ale poetului, în sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze
lirice, corespunzătoare propriilor contradicții.

Prin conținutul și prin forma ei, poezia „Floare albastra” reliefează o atmosferă și o viziune
romantică asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care
înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând totodată
unele motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și poemul „Luceafărul".
Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea unei viziuni romantice
originale, specific eminesciene.

ARGUMENTAREA

In primul rand,cele două poeme romantice au în comun temele abordate, dar în raport inversat:
Floare albastră este o poezie pe tema iubirii și a naturii, care implică și condiția geniului, în timp ce
Luceafărul, amplu poem pe tema geniului, abordează și raportul acestuia cu iubirea, iar cadrul natural

2
și idila din partea a patra amintesc de poezia erotică din perioada de tinerețe. Alte motive romantice
din poem sunt: motivul visului, metamorfozele Luceafărului, în ipostaza angelică și în ipostază
demonică, cosmogoniile ș.a.

Dacă în Floare albastră se realizează lirismul subiectiv, dar ca în lirismul de măști, eul liric
împrumută pe rând, cele două ipostaze, masculin feminin, interpretarea lui Tudor Vianu despre
Luceafărul relevă lirismul de măști. „Personajele” poemului sunt considerate „voci” sau măști ale
poetului.

Cele două poeme se structurează în jurul unei serii de opoziții între planuri: eternitate/ moarte —
temporalitate/ viață, masculin —feminin, detașare apolinică — trăire dionisiacă, abstract — concret,
vis — realitate, aproape — departe, atunci — acum. Relații de simetrie se constituie la nivelul părților
sau al secvențelor poetice.
In al doilea rand, compoziția romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt
confruntarea a două moduri de existență și ipostaze ale cunoașterii: în Floare albastră, lumea
abstracției și a cunoașterii absolute, infinite — lumea iubirii concrete și a cunoașterii terestre. Celor
două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin — feminin) sau portrete spirituale (geniul —
făptura terestră).
Simetria celor patru secvențe poetice este susținută de monologul liric al fetei, care exprimă termenii
antinomici (lumea lui — lumea ei), punctat de cele două reflecții ulterioare ale bărbatului. Monologul
fetei ia, în primele trei strofe, forma reproșului și conține simbolurile eternității-morții configurând
imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a patra, poartă germenele ideii
din ultimele două strofe, Totuși este trist în lume! și segmentează monologul fetei, care se continuă cu
chemarea la iubire în spațiul terestru, cadru natural paradiziac.
In „Luceafărul”, compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a
două ipostaze ale cunoașterii: geniul și, omul comun. Simetria compozițională se realizează în cele
patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima și în ultima parte, pe când
partea a doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este
consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).

Incipitul se realizează diferit în cele două poeme. În Floare albastră, monologul fetei din prima
secvență poetică (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui.
Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin enumerați, simbolurilor eternității-
morții, în prima strofă: Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?. Avertismentul Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite! sugerează pe un ton cald că izolarea, aspirația spre cunoașterea
absolută și imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului, dezvoltate mai târziu, în poemul
Luceafărul.
Începutul poemului Luceafărul se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): A
fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată. Portretul fetei de împărat, realizat prin comparații și
superlative de factură populară, evidențiază unicitatea terestră, puritatea și predispoziția spre înălțimile
astrale: o prea frumoasă fată, Cum efecioara între sfinți/ Și luna între stele.

În cele două poeme, atracția îndrăgostiților este sugerată mai întâi de o chemare, menită să scoată în
evidență dorul și puterea sentimentului.

Repetata chemare-descântec, în plan oniric și cadru nocturn, favorabil întâlnirii unor lumi diferite:
Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază... își are corespondent, în Floare albastră, în
chemarea diurnă la iubire, în planul terestru - lumea fetei: Hai în codrul cu verdeață/ Und-izvoare

3
plâng în vale/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață. Idealul de iubire se proiectează într-un
paradis terestru, realizat prin imagini vizuale și auditive. În poezia de tinerețe, abundența vegetației și
regimul diurn se exprimă prin sugestia cromatică a verii: verde, roșu, auriu. Refacerea cuplului adamic
(iubirea paradiziacă) necesită un cadru natural protector, paradis terestru și un timp sacru. În
Luceafărul sugestia cuplului adamic se produce în ultima parte: Miroase florile argintii/ Și cad, o
dulce ploaie, /Pe creștetele a doi copii/ Cu plete lungi, bălaie. Ea apare ca imagine a fericirii
pământene, a oamenilor comuni, în antiteză cu orgolioasa singurătate a geniului.

A treia secvență poetică (strofele V-XII) din Floare albastră conține chemarea la iubire terestră,
rostită de fată. Secvența poetică se realizează gradat, după un scenariu erotic cu etapele: descrierea
naturii umanizate, invitația, conversația ludic-erotică, jocul erotic/ „încercarea” iubirii pe un fir de
romaniță (natura ca martor al iubirii), portretul fetei ca o zeitate terestră, gesturile de tandrețe,
întoarcerea în sat, despărțirea. În Luceafărul, ipostaza iubirii terestre se realizează în partea a doua,
idila dintre fata de împărat Cătălina și pajul Cătălin. Asemănarea numelor sugerează apartenența la
categoria omului comun. Idila se desfășoară sub forma unui joc. Cei doi formează un cuplu norocos și
fericit, supus legilor pământene.

Între cele două poeme se observă numeroase asemănări. Una dintre deosebiri este reprezentată de
partea a treia din Luceafărul, care nu-și găsește corespondent în Floare albastră. Partea a treia
ilustrează superioritatea geniului asociat planului cosmic-eternității și poate fi divizată în trei secvențe
poetice: zborul cosmic, rugăciunea și convorbirea cu Demiurgul și liberarea.

Spațiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăiește în sens
invers istoria creațiunii: Și din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/
Cum izvorau lumine. Zborul cosmic potențează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire, ca
act al cunoașterii absolute. Hyperion nume de sugestie mitologică, gr. cel care merge pe deasupra) îi
cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii, în numele căreia este gata de
sacrificiu: Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire...

Demiurgul refuză cererea lui .Hyperion, prilej cu care este pusă în antiteză lumea nemuritorilor și
aceea a muritorilor: Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/
Și nu cunoaștem moarte. În schimb, îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: filozoful
Cere-mi - cuvântul meu de-ntăi,/ Să-łi dau înțelepciune, poetul Vrei să dau glas acelei guri/ Ce după-a
ei cântare..., geniul militar/ cezarul Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung
și marea-n larg.

In al trilea rand, limbajul poetic din prima etapă de creație este încărcat de „podoabe retorice". În
Floare albastră există o diversitate de figuri de stil, care înfățișează cadrul romantic, paradiziac, al
idealului de iubire: epitetul ppăpastia măreață, trestia cea lină; personificarea: izvoare plâng în vale;
comparația: roșie ca mărul, sărutări... dulci ca florile ascunse; inversiunea: de-aur părul, albastra-mi,
dulce floare; metafora: râuri în soare, dulcefloare; simbolul: floare albastră, ceruri nalte, întunecata
mare; repetiția: Floare-albastră!floare-albastră/

Dintre procedeele artistice utilizate în poemul Luceafărul menționăm: alegoria pe baza căreia
este construit poemul; antiteza structurală; epitetele ornante, cu rol în portretizare; prezența
metaforelor accentuează ideea iubirii absolute: palate de mărgean, cununi de stele; imagini hiperbolice
în portretizarea Luceafărului: construite prin asocierea unor termeni abstracții, în prezentarea
călătoriei cosmice a Luceafărului. Prozodia poemului se realizează în cele 98 de catrene, cu versuri de
7-8 silabe, cu rimă încrucișată și ritm iambic.

4
Finalul ambelor poeme exprima incompatibilitatea dintre cele doua lumi,imposibilitatea
implinirii erotice a geniului.Chemarea dionisiaca a iubirii este inlocuita cu detatsarea apolinica a
geniului si de asumarea sentimentului de tristete.Daca in „Floare albastra”,tonalitatea elegiaca sustine
sentimentul de regret pentru pierderea iubirii,in „Luceafarul”geniul isi accepta orglios conditia
:eternitatea si singuratatea,afisand indiferenta,ataraxia stoica.

In concluzie,inscrise în romantism, Floare albastră si Luceafarul sunt nu numai poeme de


dragoste, ci şi meditaţii cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu
suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale
creaţii romantice.Asa cum afirma insusi Eminescu „În fapt lumea-i visul sufletului nostru. Nu
există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e în sufletul
meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului
înstelat într-un strop de rouă”