1

Ion Barbu
Ion Barbu este unul dintre poetii romani interbelici care au inovat spectaculos la nivel prozodic,
formal si la nivelul continutului poezia. Intreaga sa opera sta sub semnul modernismului

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o "miscare literara iesita din contactul mai viu cu
literaturile occidentale si, indeosebi, cu literatura franceza", accentuand ideea ca este vorba despre
contactul cu literaturile occidentale de dupa 1880.

Modernismul apare în literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscari artistice care
exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a
precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a încearcat sa puna de acord expresia
artistica cu viata moderna, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la îmbogatirea mijloacelor de creatie
artistica.
In critica literara romaneasca, cel care a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui sistem,
gandind si creand in spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu si revista
Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o noua faza a de evolutie: o buna parte a literaturii, mai
ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului, va scrie el in 1937, facand,
in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian este unul teoretic si consta
intr-o bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiare literara. El este cel care a
construit teoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si
imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veaculuicare determina, in ansamblu,
aceeasi configuratie a culturilor. Teoria lui Maiorescu, cu privire la formele fara fond, prin care era
condamnat importul de forme culturale straine, este contrazisa de Lovinescu prin ideea formelor
care isi creeaza, treptat, fondul.
Principiile de la Sburatorul, care au fost reluate in Istoria literaturii romane contemporane, sunt:
racordarea la spiritul veacului; sincronizarea cu Occidentul, in plan cultural si literar, prin imitatia
formelor, dar si prin realizarea diferentierii; mutatia valorilor estetice (sub influenta factorilor
istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferinta pentru tematica citadina,
pentru psihologii mai complicate si pentru spiritul analitic; promovarea noilor talente si ,,revizuirea”
clasicilor; incredera in progres si refuzul autohtonizarii excesive a literaturii.
Lirica trebuie supusa unui proces de interiorizare si intelectualizare,renuntandu-se la anecdota si la
discursul narativ.Poezia secolului al XX-lea se indreapta catre ermetism ,limbajul indepartandu-se tot
mai mult de tiparele comunicarii cotidiene.Se cultiva principiul disonantei apare fragmentarismul,se
impune estetica uratului,apar metaforele surprinzatoare ,revelatorii,ambiguitatea
limbajului,depersonalizarea ,metamorfoza,dezumanizarea si principiul fanteziei dictatoriale.

Poetii modernisti sunt indiferenti la gustul publicului comun,noul limbaj caracterizandu-se prin
preferinta pentru versul alb si tehnica ingambamentului.

Tudor Vianu vorbeste despre mai multe etape in evolutia lirismului barbian: +, in care se remarca
preocuparea pentru perfectiunea formala, cultivarea anumitor simboluri si detasarea de continut a
eului liric; etapa baladica si orientala depaseste caracterul abstract al primelor poeme, orientandu-
se spre elemente de mit si de legenda balcanica; etapa ermetica, in care se revine la perfectiunea
clasica a formei si se abstractizeaza mesajul poetic. Poeziile definitorii pentru aceasta etapa a liricii lui
Ion Barbu sunt "numai o aventura pura a limbajului" ( Nicolae Manolescu ), ilustrand depasirea unui

1
 2

proces de "creare a lumii" si de "creare lirica a limbajului" si valorizarea resurselor abstractizante ale
limbajului.

Alături de Tudor Arghezi şi de Lucian Blaga, Ion Barbu dă conceptului modern de poezie noi valori,
impunând o viziune poetică originală:„Pentru mine poezia e o prelungire a geometriei, aşa că,
rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei."

Tudor Vianu, Introducere în opera lui Ion Barbu afirma ca „Intuiţia matematică nu cuprinde
obiecte concrete, ci o lume de esenţe ideale pe care spiritul le găseşte printre posibilităţile sale, fără
sprijinul nici unei experienţe. [...] Lumea care i se revelează este resimţită de el ca pură".

Hugo Friedrieh in Structura liricii moderne,vorbeste despre poezia pură/ hermetism ca fiind„cea
mai violentă reacţie împotriva literaturii declamatorii; „lirica modernă constrânge limbajul la funcţia
paradoxală de a exprima şi de a ascunde sensul în acelaşi timp"; obscuritatea, încifrarea.

G. Călinescu, in „Istoria literaturii...” afirma ca „pitagorismul poetic, sublimarea obiectului până

unde îngăduie arta, restabilirea unei ordine pe planul al doilea, a unei corespondenţe oculte între
simboluri, instruirea de lucrurile fundamentale, iniţierea în această ordine lăuntrică prin imagini
esenţiale şi practice muzicale. Poezia se intelectualizează, fără a cădea în inteligibil, căci poetul caută
inefabilul macrocosmic, revelator al lucrului în sine, fugind de contingenţă, pitoresc, analiză, de
claritatea raţională, cultivând muzica de sfere, cunoaşterea extatică, orfismul. Cu toate acestea, în
aplicare, hermetismul lui I. Barbu e adesea numai filologic".

Ermetism1,expresie a unei tendinţe de ascundere, de încifrare a sensului poeziei printr-o exprimare

(vocabular, metafore, structuri gramaticale) care presupune o pregătire prealabilă/ o iniţiere a
cititorului; ermetismul solicită intelectul în procesul descifrării textului literar şi mai puţin
afectivitatea.
Coexistenţa în opera lui Ion Barbu a celor două tendinţe, apolinic şi dionisiac, dar cu dominanţa uneia
dintre ele, în funcţie de etapa de creaţie; categoriile estetice complementare apolinic - dionisiac,
formulate de Nietzsche, constituie momente esenţiale în procesul creaţiei şi imbolduri: visul/
contemplaţia şi trăirea dezlănţuită a forţelor inconştiente şi abisale, înţelepciune şi instinct, gândire şi
viaţă, plastică şi muzică.

Poezia ermetică „stă sub semnul lui Hermes, zeu al cuvântului, al mijlocirii şi al iscusinţei. Grecii l-
au asimilat cu divinitatea egipteană Thot (Dhouti), demiurgul stăpân al cuvântului creator şi
ordonator al lumii şi născocitor al scrisului, al artelor şi al ştiinţelor. Sub numele de Hermes
Trismegist, neoplatonicienii au făcut din el stăpânul revelaţiilor. (...) Mitologia îl figurează pe Hermes
cu aripi la picioare, sustras acţiunii ponderii. Denumirea de ermetic aplicată sensurilor dificile şi
rosturilor sublime vine din alchimie, unde formulele privitoare la ars magna şi transmutaţia metalelor
se numeau ermetice în accepţia de mijlocire, tălmăcire şi revelaţie. De aici termenul s-a extins în
folosirea vulgară la tot ce apare conturat, inaccesibi.(Alexandru Paleologu,”Introducere in poezia lui
Ion Barbu”)

Ion Barbu creează un tip original de hermetism, numit barbism.

Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poeziile „Riga Crypto si lapona Enigel”si „Din
ceas, dedus...”.Ele fac parte din etapa ermetica barbiana si are caracter de arte poetice
,apartinand modernismului

Arta poetică este un concept cu normativ caracter, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de
norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu

2
 3

abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compoziție, stilistică –, în
funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul,
realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul etc.

Viziunea despre lume,in aceste creatii poetice,este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul
subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelență genul subiectivității.Dintre cele
trei tipuri de poezie modernistă interbelică din literatura română (poezia avangardistă, poezia pură
sau ermetică și poezia eclectică), cel de-al doilea tip pornește de la ideea că valoarea artistică a
poeziei nu este determinată de accesibilitatea ei; de aceea cultivă ermetismul, refuzând epicul,
anecdotica și descrierea, folosite doar ca pretext, ca fundal al poemului și fiind înlocuite cu discursul
liric echivoc, cu ambiguitatea și cu obscuritatea. Astfel, versurile acestor creații trebuie să exprime
inefabilul prin simboluri, fără să pună accent pe sentiment. Acest tip de poezie se întâlnește și în
creația lui Ion Barbu, unde limbajul este văzut și folosit ca substanță și esență de transmitere a ideii.

Viziunea despre lume este evidentiata si in titlu, incipit, motive poetice, secvențe lirice, relații de
opoziție și de simetrie.

Astfel,creația literară „Riga Crypto și lapona Enigel” a lui Ion Barbu aparține poeziei moderne
ermetice sau pure prin eliminarea sentimentului sau încadrarea lui într-o dimensiune rațională a
existenței umane, prin nerespectarea granițelor dintre genurile și speciile literare, precum și prin
limbajul ambiguu, încifrat al discursului liric.

Trăsăturile modernismului acestor creații sunt prezente atât în viziunea poetului asupra lumii, în tema
poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit de autor, acesta promovând poezia ca act de
cunoaștere.

Asadar,in poezia „Riga Crypto și lapona Enigel” ,poetul adoptă viziunea despre lume dintr-o
perspectivă polemică modernă asupra baladei ca specie literară, scrierea devenind, de fapt, un poem
alegoric, asemenea „Luceafărului” eminescian, „un Luceafăr întors", așa cum preciza însuși poetul.
Astfel, el are o viziune absolut originală asupra lumii și a condiției umane în general, construind un
posibil model al acestei lumi, bazat pe imposibilitatea depășirii anumitor limite, deoarece protagoniștii
aparțin unor universuri diferite.

Tema ei o constituie imposibilitatea realizării iubirii între ființe care fac parte din lumi diferite, fiind
vorba, așadar, de o poveste de dragoste stranie, delicată și impresionantă. Aici, iubirea nu este privită
ca un sentiment, ci, conform viziunii poetului, ca o formă de cunoaștere.

Tematic, a doua creatie, exprimă convingerea lui I.Barbu că poezia reprezintă o lume ideală, rezultat al
reflectării lumii reale în „oglindă", adică în conștiința creatorului de artă, ea devenind un act de
cunoaștere, o modalitate intelectuală de expunere a unor trăiri sufletești puternice.

Titlul primei creatii îi identifică pe protagoniștii acestei iubiri imposibile, numele lor fiind precedate
de substantive care le precizează rangul și originea: riga Crypto (regele ciupercă) și lapona Enigel
(„lapona” este un cuvânt de origine suedeză, care înseamnă „înger"). Personajele aparțin unor regnuri
diferite, iubirea asociind un personaj uman cu o ciupercă, deci cu o formă de viață de pe o treaptă
inferioară de evoluție.

Cuvântul „Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică",
iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. „Arta lui

3
 4

Ion Barbu ne oferă cumva un soi superior de joacă, cu o convenţie ale cărei reguli implică
oarecum şi o «invitaţie la dans»; e ceva în ultimă instanţă ludic în această operă de o atât de
strictă disciplină."

La nivel structural, „Riga Crypto și lapona Enigel” este structurată în douăzeci și șapte de strofe,
dintre care primele patru constituie incipitul, având forma unui prolog, în care, prin intermediul
invocării, menestrelul, aflat la sfârșitul unei nunți, este îndemnat „să zică” „de lapona Enigel / Și
Crypto — regele ciupearcă!”. Astfel, este pusă în relief tehnica povestirii în ramă sau a povestirii în
povestire, nunta, una umană, fiind locul în care urmează să fie zisă povestea unei alte posibile nunți,
în final neîmplinite, cea dintre riga Crypto și lapona Enigel.

După o formulă introductivă cu rezonanță de basm, prin care acțiunea este plasată într-un timp
nedefinit, sunt evidențiate în continuare câteva însușiri ale regelui ciupercă, stăpânul unei lumi
vegetale, dar cu atribute umane: „sterp", „nărăvaș", incapabil de a atinge cunoașterea prin iubire, o fire
ciudată, închisă, un inadaptat în permanentă dispută cu cei din jurul său. În antiteză cu imaginea rigăi
Crypto este prezentat portretul laponei Enigel, care este gingașă, fermecătoare, fragilă, delicată, venită
dintr-o altă lume. Ea se îndreaptă către sud, ducându-și renii „De la iernat, la pășunat", poetul sugerând
astfel aspirația către soare a eroinei, altfel spus, către împlinirea unui ideal, a unui țel mai înalt:
spiritualitatea.

Tot ceea ce urmează este un dialog patetic, încărcat de semnificații, între cei doi protagoniști, care
amintește de cel dintre fata de împărat și Luceafăr, întâlnirea având loc în vis.

În comparație cu „Luceafărul” eminescian, rolurile sunt inversate, deoarece ființa superioară este cea
feminină, și cea inferioară, masculină, iar cel ce are inițiativa dialogului este craiul Crypto, care o
îmbie pe fată cu fragi, simbol al lumii lui. Refuzul acesteia intervine rapid și năucitor pentru rigă, fata
având un alt ideal, dorind să-și împlinească altfel destinul: „Eu mă duc să culeg / Fragi fragezi, mai la
vale.'' În cea de-a doua încercare, Crypto este gata de sacrificiu („Dacă pleci să culegi, / Începi, rogu-
te, cu mine"), iar în final acesta îi oferă „somnul fraged și răcoarea", opuse soarelui către care tinde
lapona. Enigel e copleșită de rugămintea regelui ciupercă, dar refuză din nou, recunoscându-și teama
de umbră și atracția irezistibilă față de soare. În felul acesta, Enigel optează pentru cunoaștere, în
general („roata albă"), și pentru cunoașterea de sine, în special („sufletu-i fântână-n piept"), care sunt
posibile numai datorită soarelui („La soare roata se mărește"), pe când la umbră sunt posibile doar
acumulările vegetative („La umbră numai carnea crește"). Încercând să-și depășească limitele prin
iubire, riga Crypto intră în spațiul ucigător al soarelui, devine o ciupercă otrăvitoare și se însoțește cu
„măsălarița mireasă", o ființă din lumea lui.

Dincolo de această structură narativă aparent tradițională, susținută substanțial de metafore, în

această baladă există și o altă serie de trăsături specifice poeziei moderniste de natură ermetică. Este
vorba, mai întâi, de prezența unor motive poetice cu adânci semnificații la nivelul structurii narative:
transhumanța, tentația sudului, atracția pentru soare, visul desfășurat ca în basme, sufletul-fântână,
motivul luminii și al umbrei, al roții și al inelului, toate îmbinate într-o manieră poetică absolut
originală.Aceste motive sunt, totodată, tot atâtea simboluri. Soarele este simbolul rațiunii, al
cunoașterii absolute, întunericul și umbra devin simboluri ale instinctului, ale limitării și ale involuției
umane, iar sufletul-fântână sugerează capacitatea omului de a acumula experiențe de-a lungul vieții,
acestea devenind surse ale cunoașterii și ale autocunoașterii. Soarele (roata soarelui) reprezintă, în
lirica barbiană, cea de-a treia treaptă a cunoașterii — cunoașterea absolută, totală, obținută prin

4
 5

contemplația poetică, celelalte trepte ale cunoașterii fiind cunoașterea prin eros (roata Venerei) și
cunoașterea prin rațiune (roata lui Mafie).

Motivele și simbolurile menționate,sunt tipic moderrniste, ca și altele din text, se află între ele în
relație de opoziție sau de simetrie, poetul insistând astfel asupra imposibilității îndeplinirii idealului
de iubire. Opoziția uman — vegetal este evidentă încă din titlu, iar prin statutul celor doi protagoniști
ne duce cu gândul la alte opoziții: regal — comun, masculin — feminin, soare — umbră, sufletul-
fântână — mntâna tinereții, prezente de-a lungul textului. Simetriile se realizează prin evocarea
comparativă a celor două nunți — cea umană (din incipit) și cea din lumea vegetală (din final),
posibile doar când se realizează între elemente aparținând aceluiași regn, precum și prin evidențierea
raporturilor celor două personaje ale baladei față de soare, devenit simbolul central al poeziei.

Structural,”Din ceas dedus...”este compusa din doua secvente lirice grupate in doua
catrene,exprimand viziunea inedita a poetului in ceea ce priveste creatia literara. În prima strofă, așa
cum preciza G. Călinescu, poetul definește poezia („adâncul acestei calme creste") ca pe o ieșire
(„dedus") din contingent („din ceas") în pură gratuitate („în mântuit azur"), ea devenind astfel un joc
secund, mai pur, asemenea imaginii „cirezilor agreste” răsfrânte („înecate") în apă („în grupurile
apei"). „Mântuitul azur” semnifică finalitatea actului creator, iar „cirezele agreste” sunt simbolul lumii
concrete reflectate („oglindite") în poezie. De aici se deduce ideea că frumosul artistic se obține prin
reflectarea realității sustrase din timp în conștiința poetului, a creatorului. Poezia nu este o imagine
fidelă a lumii concrete, ci o filtrare a acesteia, fiind purificată, adică „un joc secund mai pur". Astfel,
actul de creație este pur intelectual, fiind un „joc secund” al minții, prin care se imită jocul prim al
Demiurgului, văzut ca act al creației divine.

În strofa a doua, Ion Barbu descrie actul poetic în sine. Metafora „nadir latent” sugerează poezia, actul
de creație în sine, văzut ca profunzime și esențializare a eului absolut și de aceea acesta se petrece în
liniște și calm, în „nadir", adică în interiorul profund al creatorului.

După Ion Barbu, poezia se obține prin adunarea („însumarea") și esențializarea elementelor concrete
(„harfelor răsfirate") și transformarea lor într-un „cântec ascuns”, perceput doar de cei inițiați.
Miracolul este posibil doar prin interiorizarea acestor elemente (a harfelor), prin coborâre în neantul
conștiinței, nu prin altă modalitate („zbor invers"), acest ultim demers fiind sortit eșecului („le pierzi").

În final, poezia (cântecul ascuns) este comparată cu marea, ce își ascunde meduzele „sub clopotele
verzi", prin care realizează identificarea mării cu „nadirul", cu actul de creație deoarece meduzele
modifică și aprofundează limpezimea apei, așa cum poezia sintetizează și esențializează realitatea.

După cum se poate constata, în această creație barbiană există o serie de trăsături specifice poeziei
moderniste de natură ermetică. Mai întâi, se observă atât modernitatea temei abordate, cât și cea a
viziunii despre lume. Prin temă poetul este preocupat de definirea poeziei și a actului poetic și de
prezentarea raportului acestora cu realitatea, iar viziunea despre lume se suprapune viziunii despre
poezie. Poezia pornește de la elementele realității pe care le transfigurează artistic într-o lume
imaginară, subiectivă prin intermediul actului de creație și al efortului creatorului. Așadar, lumea poate
fi supusă unor transformări esențiale printr-un proces de aprofundare în conștiință a elementelor ei.

Apoi, sunt prezente numeroase motive poetice tipic moderniste cu adânci semnificații, cum sunt cel al
oglinzii, al azurului, al nadirului și al apei, care devin tot atâtea simboluri. Oglinda sugerează
modalitatea de reflectare a artei, ieșirea din realitate și pătrunderea într-o lume ideală, deoarece aici ea

5
 6

semnifică „reflectarea ideală și spiritualizată a cosmosului în conștiință” (Șerban Cioculescu). La

rândul lor, zenitul semnifică realitatea, iar nadirul — arta, poezia. În „mântuit azur” se intră prin
oglindă, care reflectă realitatea, trecând-o în nadir latent, adică în lumea ideală a poeziei. Așadar,
numai prin poezie se transformă realitatea pe care scriitorul trebuie s-o conștientizeze. Apa, un alt
simbol, apare în ambele strofe, fiind văzută ca oglindire în strofa întâi și asociată genezei creației
poetice în strofa a doua, unde prinde întruchipare concretă în mare.

Prin asocierea unor epitete acestor simboluri, poetul reușește să creeze metafore dense, încifrate, cu
semnificații profunde: „nadir latent", „cântec ascuns", „mântuit azur", „joc secund” etc., prin care se
ambiguizează mesajul discursului liric. De aceea, există și posibilitatea unor interpretări multiple ale
acestor simboluri și metafore.

Această trăsătură esențială a modernismului, înnoirea limbajului poetic, este evidentă nu numai în
folosirea unor simboluri și metafore, ci și la nivel lexical și gramatical. Astfel, la nivel lexical se
observă utilizarea unor cuvinte și sintagme neologice aparținând științelor exacte, contribuind astfel la
exprimarea sobră, aproape inexpresivă: „însumarea", „grupurile", „agreste", „meduzele", „dedus",
„ascuns” etc.

La nivel gramatical, morfologic, se constată folosirea adjectivelor participiale („dedus", „intrată"), a

infinitivelor lungi („înecarea", „însumarea"), prin care discursul liric evită lumea senzorială. La
acestea se adaugă diversitatea modurilor și a timpurilor verbale, enunțurile eliptice și coordonarea
copulativă. Verbele produc impresia de ieșire din timp sau de prezent continuu, iar construcțiile
eliptice și topica inversată sau cu intercalări contribuie și mai mult la încifrarea mesajului.

Din punct de vedere sintactic, se observă faptul că prima strofă este alcătuită dintr-o propoziție eliptică
de predicat, pe când a doua conține o frază în care sunt prezente atât raporturi de coordonare, cât și de
subordonare.

În ceea ce privește prozodia, se poate remarca aceeași sobrietate specifică poeziei moderne: rima
încrucișată, versurile de 13-14 silabe și ritmul iambic, toate acestea, ca și celelalte caracteristici
menționate anterior, creând impresia unei imobilități materiale și afective, deoarece lumea este filtrată
prin conștiință.

Si In prima creatie, „Riga Crypto și lapona Enigel” se observă ca o trăsătură a modernismului înnoirea
limbajului poetic, evidentă nu numai în încifrarea și ambiguizarea lui, ci și în îmbinarea registrelor
stilistice. Simbolurile sunt susținute prin metafore greu de decodificat („lămpi de gheață", „roata albă",
„pahar e gândul, cu otravă", „sufletul-mntână” etc.), dar de multe ori poetul apelează și la un limbaj
familiar, la cuVinte populare, unele cu sonorități arhaice: „rigă", „mânătarcă", „laur", „măsălarłța
„lumine” etc. Există totodată epitete cu rol personificator cu referire la cele două personaje sau la
elementele naturii: „inimă ascunsđ', „rai ghiocei și toporași” „sterp îl făceau și naravas” etc.Din punct
de vedere prozodic,se remarca strofele inegale,masura variabila a versurilor,care au intre 5 si 9
silabe,rima variabila,ca o combinatie intre monborima ,rima incrucisata si imbratisata

In opinia mea,din cele arătate până aici,concluzionez că Ion Barbu realizează o creație poetică
modernă prin viziunea despre lume, prin cultivarea unui limbaj nou, original, caracterizat prin încifrare
și echivoc, prin construcții eliptice, inversate și intercalate. În acest sens, Tudor Vianu constata că
înțelegerea poeziei lui Ion Barbu este dificilă din cauza conciziei textului liric, al cărui stil se
caracterizează prin „extremă condensare". La rândul ei, viziunea despre lume se reflectă în textul
poetic, în primul rând, prin tema abordată și prin modul de tratare a acesteia prin intermediul unor

6
 7

simboluri inedite și al unui limbaj nou. Astfel, elementele de conținut și cele de formă se îmbină într-
un discurs liric bine articulat prin care scriitorul definește poezia și descrie actul poetic.