ROLUL LUI EUGEN LOVINESCU, AL CENACLULUI SI AL REVISTEI ,,SBURATORUL’’ IN

TEORITIZAREA SI IN PROMOVAREA LITERATURII MODERNISTE

In perioada interbelica disputele literare se duc in jurul modernismului si al

traditionalismului. Modernismul denumeste tendinta inovatoare intr-o anumita etapa a unei
literaturi. Acest curent apare in literatura secolului al XX-lea, opunandu-se traditionalismului si
proclamand noi principii creatiei. Tendinta modernista sustine:

 europenizarea (sincronizarea) literaturii nationale cu literatura Europei;

 promovarea scriitorilor tineri;
 teoria imitatiei;`
 eliminarea decalajului in cultura;
 trecerea de la o literatura cu tematica rurala la una de inspiratie urbana;
 cultivarea prozei obiective;
 evolutia poeziei de la epic la liric si a prozei de la liric la epic.
In literatura romana Eugen Lovinescu teoretizeaza asupra modernismului in revista
“Sburatorul” si in cenaclul cu acelasi titlu. Aceasta publicatie apare la Bucuresti intre anii 1919-
1922 si apoi intre 1926-1927, avandu-l ca si conducator pe Eugen Lovinescu. Cenaclul “Sburatorul”
are o existenta mai indelungata : intre 1919 si 1947. Obiectivele gruparii erau:

 promovarea tinerilor scriitori;

 imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia literaturii romane.
Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie
Voronca, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu. Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai
indelungat de constituire. Eugen Lovinescu isi dezvolta conceptiile sale moderniste in lucrarile
Istoria civilizatiei romane moderne si Istoria literaturii romane contemporane. In aceste lucrari
modernismul lovinescian porneste de la ideea ca exista:

 un spirit al veacului explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de
modernizare a civilizatiilor de integrare intr-un ritm de dezvoltare sincronica
 teoria imitatiei care explica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti
 principiul sincronismului care in literatura inseamna acceptarea schimbului de valori a
elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar.
Dintre colaboratorii la revista “Sburatorul” amintim pe Ion Barbu, Ilarie Vorunca, Tristan Tara si
altii.

Perioada interbelic ă reprezintă o etapă de efervescen ţă creatoare pentru

poezie, care dobândeşte „o conştiinţă de sine şi, deci, o existenţă proprie”. (Nicolae
Manolescu)Ca urmare a tensiunii între originalitatea spiritului creator al unei
generatii de poeti
valoroşi şi orientările literare/culturale  dominante  în epocă (modernismul, tradiţi
onalismul,avangarda), poezia român ă se înnoie şte şi cunoaşte o diversitate
tematică, stilistică şi deviziune.În aceasta perioada s-au dezvoltat mai multe curente literare
printre care se numără şimodernismul. Acesta cuprinde toate acele mişcari artistice care exprimă
o ruptură de tradiţieşi are în vedere principalele elemente noi în poezie,proză şi în
critica literar ă. Modernismuln u   s -
a   m a n i f e s t a t   n u m a i   î n   d o m e n i u l   l i t e r a t u r i i ,   c i   ş i   î
n   a r t ă .   F i i n d   t o t a l   o p u s tradi ţionalismului , acesta reprezint ă o
manifestare radical ă şi îndrăzneaţă, a celor mai noiforme de  exprimare  în planul
creaţiei. Această tendinţă susţine teoria  imitaţiei, promovarea t i n e r i l o r s c r i i t o r i ,
care au o imaginaţie bogată şi care creează cu uşurinţă o poezie,
d e asemenea susţine şi trecerea de la o literatur ă cu tematic ă rural ă la o literatur ă
de inspira ţieurbană, şi evoluţia de la epic la liric.Printre moderni şti se num ără
George Bacovia, Lucian Blaga,Ion Barbu şi Tudor Arghezi.Aceştia s-au impus prin
originalitatea creatoare.Ca urmare a manifestării simbolismului şi a teoretizării sincronismului de
către EugenLovinescu, dar şi datorită unor autori cu o puternică individualitate creatoare.
Modernismul,tradiţionalismul, avangarda sunt orientări literare şi culturale care pot oglindi
experienţele şivarietatea lirismului interbelic, dar care nu definesc în mod exclusiv creaţia marilor
poeţi
aiv r e m i i   u n d e   c o e x i s t a   t e n d i n ţ e   d i v e r s e ,   e x p r e s i e   a   t e n s i u n i i   î n t r e   o r i g i n
a l i t a t e a   s p i r i t u l u i creator şi orientările dominante în cultura vremii.

Destinul literaturii in anii `20 - `30 a fost profund marcat de doua fenomene: manifestarea
simbolismului, care precede poezia modernista interbelica, si teoretizarea sincronismului. Prin
sincronismul lovinescian se explica, in parte, dezvoltarea intregii literaturi a epocii, inclusiv a romanului
modern, experienta simbolismului european devinde punctul de pornire al poeziei interbelice. Dar si
romanul si poezia sunt expresia unei noi sensibilitati, citadine, care modifica relatia dintre om si lume,
felul in care artistul se intelege acum pe sine si in raport cu lumea exterioara.

Poezia moderna rezulta din simbolism si simbolismul reprezinta el insusi, intr-o masura, o
experienta suficienta in sine, inchisa. Simbolismul e nu doar un inceput, ci si un sfarsit. Refuzand retorica,
didacticul, anecdoticul, poetul simbolist incearca sa intemeieze poezia nu pe ce exprima, nici pe functia
ei, ci pe ea insasi, ca un mic univers intr-un raport de paralelism cu universul real, coerent si autonom prin
ritmul interior de care se lasa condus.

Dincolo de relatia pe care criticul o stabileste cu simbolismul, este cazul sa observam o

caracteristica esentiala a poeziei interbelice, aceea de a-si constitui propiul domeniu si univers imaginar -
de teme, motive, viziune, stil - de a deveni, o experienta suficienta siesi. Astfel, principiile simbolismului
devin utilizarea simbolului, a corespondentelor, a sugestiei, a imaginilor neclare, incetosate, diafane,
combaterea retorismului, promovarea muzicalitatii versului, folosindu-se laitmotivul, refrenul, repetitiile
si versul liber; temele si motivele simboliste sunt conditia poetului inadaptat societatii, natura, ca loc al
corespondenteleor, iubirea ca reverie sau asociata cu moartea, orasul de provincie si monotonia lui, marea
plecare, simbolismul culorilr si al instrumentelor muzicale, amurgul, florile(rozele mai ales), plictisul,
vagabondajul, toamna (anotimpurile in general), frigul, vantul, tusea, ceata, ploaia, corbii.

In acest context, rolul contestatar al avangardei va fi important, daca nu la nivelul constituirii unui
univers imaginar coerent, atunci, in mod sigur, la nivelul limbajului poetic pe care il va revolutiona.

Teoria sincronismului şi cea a mutaţiei valorilor estetice sunt legate de numele lui Lovinescu şi
au stârnit discuţii în epocă. Teoria sincronismului porneşte de la premisa că literatura unui popor trebuie
să se dezvolte simultan cu literaturile mai avansate, astfel încât să nu apară diferenţe calitative majore.
Eugen Lovinescu dezvoltă teoria imitaţiei, susţinând ideea că uneori este necesar ca o literatură care a
evoluat mai puţin să împrumute modele din literaturile mai avansate, astfel încât să înregistreze un
progres. Eugen Lovinescu îşi elaborează teoria într-un moment în care, fără a imita, literatura română nu
ar mai fi evoluat.

Principiul sincronismului în literatură înseamnă acceptarea schimbului de valori, a elementelor

care conferă originalitate şi modernitate fenomenului literar. În esenţă, modernismul lovinescian
porneşte de la ideea că există un spirit al veacului, explicat prin factori materiali şi morali, care impune
omogenizarea civilizaţiilor, integrarea într-un ritm de dezvoltare sincronă. În condiţiile în care există
diferenţe între civilizaţii, cele mai puţin avansate suferă influenţa binefăcătoare a celor mai avansate.
Influenţa se realizează în doi timpi: mai întâi se adoptă, prin imitaţie, forme ale civilizaţiei superioare,
apoi se stimulează crearea unui fond propriu. Prin modernizare, Lovinescu înţelege depăşirea unui „spirit
provincial”, deci nu opoziţia faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu tradiţionalismul nu
conduce la combaterea factorului etnic în crearea de cultură, ci la sublinierea necesităţii de înnoire.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu „spiritul veacului”, sunt necesare câteva mutaţii
esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii constau în: trecerea de la o literatură cu tematică
preponderent rurală la o literatură de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective, evoluţia poeziei de la
epic la liric; intelectualizarea prozei şi a poeziei; dezvoltarea romanului analitic.

Polemica lui Eugen Lovinescu, purtată cu sămănătoriştii şi poporaniştii, s-a axat pe faptul că aceştia
susţineau realizarea, în continuare, a creaţiilor literare cu temă rurală, care să reflecte simpatia exagerată
pentru ţărani, în timp ce criticul luptă pentru modernizarea literaturii române prin crearea prozei
obiective, a prozei de analiză psihologică, precum şi conturarea personajului intelectual, mult mai
interesant prin „speculaţiile intelectuale şi sentimentale, jocurile complexe de sentimente”.

Eugen Lovinescu a fost o personalitate de înaltă ţinută intelectuală ce a exercitat o influenţă

remarcabilă asupra emancipării şi dezvoltării literaturii române.

Simbolismul este punctul de plecare al tuturor manifestarilor moderniste. Dupa cum afirma Nicolae
Manolescu in Metamorfozele poeziei ,poezia moderna rezulta din simbolism. Ultimii ani de activitate
literară se leagă de crearea unor studii monografice pe marginea operelor lui Titu Maiorescu, în
contextul în care toţi clasicii sunt readuşi în actualitate şi analizaţi printr-o nouă optică (Eminescu şi
Creangă de Călinescu, Caragiale de Cioculescu): Titu Maiorescu, Titu Maiorescu şi posteritatea lui
critică. Memorii şi Aquaforte sun volumele ce cuprind o istorie vie a literaturii epocii prin portretele
făcute scriitorilor, care fac din Lovinescu „făuritorul limbajului nou al criticii româneşti moderne”.
Impunând primatul şi autonomia esteticului în dauna altor valori ale operelor de artă, Lovinescu
devine cel mai important critic de direcţie din perioada interbelică. Prin încurajarea poeziei
intelectualizate, a prozei urbane de analiză psihologică şi a criticii eseistice, Lovinescu a contribuit
la modernizarea literaturii române. Fără a avea gustul monumentalului, precum Călinescu, şi
preferând critica sincronistă, Lovinescu rămâne, prin acţiunea sa de ecarisaj critic şi prin
promovarea unor autori precum Rebreanu, Camil Petrescu sau Ion Barbu, un nume de rezonanţă al
criticii literare româneştii interbelice.