Arta poetică este o poezie-manifest în care autorul își exprimă
POETULUI NECUNOSCUT
de Tudor Arghezi
Când ți-ai pornit clădirea altarului visat,
Vezi că, furat de iazme, să nu te fi-nșelat.
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,
Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte.
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte.
Să n-ai deșărtăciune, nici har să te-nspăimânte.
Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:
Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci.
Așteaptă alte zmalțuri, mai proaspete, și vor
O scânteiere nouă și dinlăuntru lor.
Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu
Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu.
Altarul ca să fie şi pietrele să ție
Cer inima și viața zidite-n temelie.
convingerile despre arta literară sau despre aspectele esențiale ale
acesteia. O primă trăsătură a unei ars poetica prezentă în versurile date
este:
1. Caracterul confesiv al versurilor prin care autorul își exprimă crezul
artistic în relație cu opera/ cu lumea/ cu Divinitatea / cu limbajul.
- Textul este un monolog liric, o confesiune a crezului creator al poetului.
Mărcile subiectivității eului liric sunt pronume/ verbe la persoana I sg./pl
(pl.-exprimă un crez comun) +interjecții ce redau trăirea intensă/
zbuciumul + exclamații/ interogații retorice (implicare, patetism)
- Textul este un monolog liric adresat: mărci ale relației eu liric-
interlocutor: verbe+forme pronominale la persoana a II-a, singular si
plural + construcții în cazul vocativ (ce relație se stabilește) + verbe la
modul imperativ; + interjectii; + puncte de suspensie. => o legătură
profundă/ apropiere
- un elogiu/o odă adus/ă creației literare
- o meditație asupra limbajului/ rolului creației/ creatorului.
2. Arta poetică reprezintă o specie lirică aparte datorită componentei
tematice.
Discursul liric este centrat asupra temei creației poetice/ relației
creatorului cu propria creație, motivele literare posibile fiind inspirația,
cuvântul, tăcerea, cântecul, versul, idealul, îndoiala….
+ explicație care este viziunea poetică + explicarea ei prin apelul la figuri
de stil și imagini artistice + valoarea expresivă a unor moduri sau timpuri
verbale.
3. O altă trăsătură a artei poetice e reprezentată de frecvența termenilor
lexicali din domeniul creației, travaliului creator + ex și comentariu.
Prof. Mihaela Andreica
 Arta poetică este o poezie-manifest în care autorul își exprimă propriile convingeri despre arta literară sau despre aspectele
esențiale ale acesteia. Alegând drept titlu al poeziei structura nominală „Poetului necunoscut”, Tudor Arghezi atrage atenția asupra
statutului programatic al textului prin indicarea destinatarului. De asemenea, titlul poeziei sugerează ideea dedicației, accentuând
caracterul retoric și reflexiv al versurilor ce capătă caracter gnomic, de cod al conduitei poetului. Monologul liric adresat transmite
un crez poetic în care se recunoaște eul liric în ipostaza creatorului, dar și, orice om care a ales condiția de creator. Formele de pers. a
II-a a prom. și vb. au o valoare generică, prin tu poetul înțelegând o apariție ideală și ipotetică: poetul care, inspirat, transmite în
versuri o nouă viziune asupra lumii.
O trăsătură specifică unei ars poetica este tema creației, prezentă în versurile poezie prin idealului și motivul zidirii. Artă
poetică modernistă, poezia se remarcă prin densitatea metaforică a limbajului poetic. Astfel, „altarul” poate fi receptat ca o
metaforă a creației, prin epitetul „visat” e proiectată aspirația artistului spre perfecțiune, în vreme ce metafora „iazmelor” poate
reprezenta orgoliul sau tentațiile care îl pot îndepărta pe creator de la menirea lui. O altă metaforă, „ai să umbli prin suflete-n
cuvinte” redă forța cuvântului poetic de a transmite idei și sentimente astfel încât poezia exprimă ideea armoniei universale: „faci
stelele să cânte”. Ultima strofă, secvență poetică delimitată grafic de restul poeziei, aduce ideea sacrificiului total pe care îl
presupune creația, a prețului pe care plăsmuitorul de valori artistice trebuie să-l plătească, asemenea unui nou Meșter Manole:
„Altarul ca să fie pietrele să ție/ Cer inima și viața zidite-n temelie.”, adică întreaga ființă fizică și sufletească. Inversiunea „un blestem
te-mpresoară” evidențiază iminența suferinței pe care o presupune creația „din veac de veac”.
Originalitatea limbajului poetic arghezian face ca în poezie să se întâlnească atât cuvinte din vocabularul fundamental ce
definesc sfera semantică a creației, de ex. verbele a porni, a fura, a înșela, a umbla, a zidi, substantivele vis, suflet, cuvinte, inimă,
viață, cât și cuvinte populare, precum iazmă, beznă, deșertăciune, har, găoace, zmalț, ce se grupează în două arii semantice, a
creației, valorizată pozitiv, și a sacrificiului. Este pusă în evidență astfel concepția poetului potrivit căreia creația artistică e „har și
condamnare”.