Test.

1
Subiectul.I.A1. Sensul secvenței " începu a fierbe" se refera la mare agitată si spumanta pe
timp de furtună.
2. Doua destinatii ale celor care calatoresc cu vaporul sunt Galati si Braila. 3. Perioada
anului in care care loc calatoria este 20 septembrie asa cum descrie D. Bolintineanu la
începutul fragmentului: " La 20 sept. ... mă îmbarcai pe un vapor al companiei dunărene
austriace. "
4. Ofițerul a dat acest ordin femeilor cu copii, pentru ca poziția lor în vânt și în ploaie i-au atins
inima căpitanului.
5. În timpul furtunii, vaporul se afla într-o mișcare numită “ruliu”, din cauza vântului care bătea in
coasta acestora. Mișcarea îi afecta în mod supărător pe acei pasageri care aveau rău de mare.
Prin urmare, multi dintre aceștia au căzut pe paturile lor.
B.Călătorii în Moldova de D. BolintineanuPeisajele au rolul de a încadra lectorul într-un cadru
ce face posibilă transpunerea acestuia in centrul povestiri .
În opinia mea , capacitatea de a oferi cititorului, elementele aferente spațiului bine delimitat,
aduce un beneficiu pentru imagineara locului .
In primul rând , așa cum ne este subliniat și in textul propus "soarele apuse și îndată un vânt
rece și violent incepu să bată(...)" tabloul ce se creionează, formeaza o sfera a sentimentelor
puternice de mister ce preced imaginea șocantă ce are loc in povestire . Aceste sentimente
produc câteva versiuni ce sporesc emoție si impact asupra lecturării .
n al doilea rând , călătorul creează o descriere a tot ce-l înconjoară , ceea ce determina atentia
desăvârsită si acele emotii care au existat . Sentimentele sunt definitorii universului de expunere
a ideilor prin enumerarea locului sau a atmosferei ce a avut loc in diferite contexte . Călatorul
memorează fiecare detaliu și il transpune în scris , evidențiind și imagini complexe datorate
cadrului " Malurile când inalte , drepte (...)" ce induce lectorul in starea de disperare , de
curiozitate
în concluzie , luând in considerare textul citat , imaginea tabloului descris , creează o
multitudine de sentimente și emoții ce aduc cititorul pe primele culmi ale definirii
spațiului .SUBIECTUL al II-lea 50 de cuvinte Cezar Petrescu, Oraș patriarhal Subiectul II
Perspectiva narativă este punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii. În
fragmentul ales, autorul apelează la o perspectiva naratvă obiectivă, naratorul are acces la
intimitatea personajelor, redând evenimente și detalii (“Cu mâinile cuminte așezate pe
genunchi, Iordăchel Păun o privea cu milă.”) legate de personaje fără să se implice în acțiunea
propriu-zisă.
Subiectul III eseu 400 de cuvinte, particularităţi ale unui text poetic studiat, Mihai
Eminescu sau lui George Bacovia. Particularități ale unei opere care aparține lui Mihai
Eminescu ,,Floare albastră’’,Prin temaunei opere literare se înţelege aspectul general din
realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită
viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege
şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate.
Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de
lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii,
dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine.Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent
literar/Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873,
este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi’’
menite să anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv
poetic european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu
a romantismului eminescian. În poezia ,,Floare albastră’’ este prezentă o viziune subiectivă de
tip romantic, deoarece aceasta aparține romantismului, iar Eminescu evidențiază că literatura
nu este rezultatul rațiunii, ci al sentimentului, introducând tema iubirii, care apare în corelație cu

1
tema naturii, dar și motivul romantic-floarea albastră. Viziunea romantică e dată de temă, de
motivele literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă
(idilă cu dialog) şi elegie.Tema poeziei și două imagini poetice relevanteTema romantică
reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi
provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în
lume”. O primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin
situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori
şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei
superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria -
„câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata
mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice,
oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.De asemenea,
a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic,
încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei
este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce
frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita
ideală.Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lume.Un
prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul
german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa
realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează
puritatea iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre”
semnifică aspiraţia spre iubirea ideală, posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea
împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind
incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare
pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”,
simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi
sufletul omului îndrăgostit.Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte
- temporalitate/ viaţă, masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret,
vis/realitate, aproape/ departe, atunci/acum.Compoziţia romantică se realizează prin alternarea
a două planuri, de fapt, confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii:
lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii
terestre. Celor două lumi li se asociază două ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete
spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele
două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-un dialog al „eternului cu efemerul, care implică
„o muzicalitate proprie fiecărei serii de simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor,
alta patetică şi adesea sentimental-glumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir
Streinu, Floare albastră şi lirismul eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)Poezia
este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două
monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o
interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri
nalte”.Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea
plină de vitalism (dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apolinică),
relaţie erotică tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi
este trist în lume”.Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care
începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele
/ Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra
unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea,
istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului,
„întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile
metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”.Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat

2
aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul
subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar
dori ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico
gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite”şi
de verbele şi pronumele la persoana a II-a singular: „ai cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu
căta”, „te”, „ta”.Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care
se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita
este „mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie
privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului
de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico
gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-
mi”.Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o
chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene -
codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor:
„- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În
prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază
accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.Jocul dragostei este prezent şi în
această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având
chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se
constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, /
Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca
florile ascunse”. De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies
fiorul şi emoţia întâlnirii prin epitete cromatice: „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur
părul”.Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor,
întâlnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o
sărutare / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui
ce-i pasă că-mi eşti drag?”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare,
ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe
cale”.A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic,
încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei
este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce
frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita
ideală.Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind
împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a
poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare
albastră... / Totuşi este trist în lume!”Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului,
întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se
mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul
sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de
simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului
pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de
recurenţă).Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica
purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care
decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care
argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este
melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin
proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de
asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime
cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi
faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de
geniu.Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează

3
permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale
Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în
depărtare”.Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor -
„vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-
,care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric
privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce
urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”,
„Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi
sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de
frunze / Apucând spre sat în vale”.Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice
reprezentate de epitete cromatice, „de-aur părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice:
„mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”, „prăpastia măreaţă”. Epitetul „dulce” defineşte
ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a
acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau
metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a
geniului de a atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia
încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl
manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.Prozodia este data
de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori, asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.Lirismul subiectivÎn poezia Floare albastră,Eminescu îmbină
ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale
reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa eului
liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”.
Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în
secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a
singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”.Detaşarea contemplativă a
eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi
pronume la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” etc.Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică
asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care
înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând,
totodată, unele motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și
poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea
unei viziuni romantice originale, specific eminesciene.

4
Test 2 SUBIECTUL IA.P. P. Negulescu, Ceva despre Maiorescu, în vol. Amintiri despre Titu
Maiorescu
1. Secvența are sensul de aș fi continuat opțiunea inițială. Ar fi vrut ca , drumurile lor sa fie
acelasi si sa o ia amândoi pe aceeasi cale.
2. Prietenul lui P. P. Negulescu era student la Facultatea de Drept (,,unul din noii mei prieteni,
care, mai bine informat sau mai curios decât mine, urma, deși studia Dreptul’’). 3. Pasiunea
autorului înainte de venirea la București era matematica („îmi întrebuințam o bună parte din
timpul liber dezlegând probleme, de algebră mai ales”).
4. Atmosfera din sala în care Titu Maiorescu își susținea cursul era greu de caracterizat,
deoarece era contrastantă (,,veselă și totuși concentrată, plină de reculegere și în același timp
de nerăbdare’’).
5. O trăsătură morală a lui Titu Maiorescu, aşa cum reiese din textul dat este seriozitatea de
care dădea dovadă în orice situație, fiindcă nu se juca cu lucrurile din viața lui și considera că
nu trebuie să glumești cu nimic din ceea ce ai de realizat.
Aceasta poate fi o calitate care l-a ajutat enorm să reușească în planul intelectual. B. Familia
ne influențează sau nu în alegerea traseului educațional Educația este viața însăsi, propria
alegere, cheia succesului, fără de care fiecare dintre noi nu se poate adapta unei societăți și
nu poate evolua din niciun punct de vedere.
În opinia mea familia nu ne poate influența alegerea traseului educațional, deoarece putem
avea capacitatea de a lua decizia în funcție de pasiuni și în funcție de cariera pe care dorim să
o urmăm.
În primul rând, ,,a educa" înseamnă a forma personalități, a conduce la diferite deprinderi care
ajută la creionarea unei capacități intelectuale deosebite. Fiecare dintre noi are rolul de a pune
pe cea mai înaltă treaptă ideea de acaparare a conținutului educativ, prin alegerea materiilor
care ne pasionează. De exemplu, tinerii trebuie să conștientizeze faptul că o materie poate
deveni un mijloc de desprindere din viața de zi cu zi și poate fi o parte componentă din ceea ce
îl interesează. Decizia unui viitor se bazează pe alegerea unei facultăți, care-l poate reprezenta
și interesa pe tânăr, construindu-i acestuia un stil de viață aparte.
În al doilea rând, familia nu poate să intervină în alegerile viitorului tânărului, pentru că s-ar
putea să nu aibă cunoștințele lui, iar o influențare grăbită îl poate dezavanta în planul nevoilor.
De pildă, așa cum se expune și în textul citat, autorul dă dovadă de integrare într-o serie de
activități diverse în alegerea unei facultăți primordiale în beneficiul acestuia. El are bucuria de a
descoperi un alt drum odată cu vizita la Facultatea de Litere, la cursul lui Maiorescu
(,,Orientarea mea inițială, la universitate, era astfel firească și aș fi mers desigur mai departe pe
același drum, dacă întâmplarea nu m-ar fi dus, o dată, la cursul lui Maiorescu de la Facultatea
de Litere’’, neținând cont de dorințele părinților,(,,ca să-mi încep studiile universitare – ce
trebuiau să-și găsească continuarea, după dorința familiei mele, într-o școală politehnică din
străinătate’’).
În concluzie, familia nu ar trebui să ne influențeze deciziile în alegerea traseului educațional,
fiindcă merită să ne ghidăm după pasiunile pe care le avem și după perspectivele care să ne
satisfacă nevoile personale.
Subiectul al II-leaTextul liric ,,Nu mai zăresc...’’ de Tudor Arghezi se centrează pe tema
condiției artistului în lume, o condiție dominată de o confuzie de sine, specifică unui poet, care
vrea să sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul poeziei se remarcă o imagine vizuală ,,Nu mai
zăresc’’, urmată de o imagine auditivă ,,să mai ascult’’ sugestiile unei atmosfere melancolice, o
meditație a eului liric cu propriul sine, simțindu-se confuz.În aceeaşi ordine de idei, interogația
retorică ,,Poteca merge încă mult?’’amplifică incertitudinea artistului pe care o are într-o
societate aflată în transformare. Totodată, ultima strofă este relevantă pentru tema creației,
deoarece imaginea vizuală ,,M-aș odihni...’’, urmată de o marcă a afectivității, punctele de
suspensie, amplifică speranța eului liric, accentuate și de repetiția ,,Secundă cu secundă’’, însă

5
neînțelegerea propriului sine este potențată în ultimul vers, prin personificarea ,,Poteca înapoi
mi se scufundă.’’, dispărând orice posibilitate de salvare.Întreaga creaţie reprezintă o
chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Arghezi transmite sentimente de incertitudine, de teamă
faţă de confuzia pe care o are față de sine.
Subiectul al III-lea eseu Mihail Sadoveanu Particularităţile unei opere care aparţine lui
Mihail Sadoveanu.Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate
abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune
despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului
realist-obiectiv și ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă
cu structurarea tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor
clase și structuri sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a
faptelor prin înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.Evidenţierea unor trăsături
specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului obiectivOpera ,,Baltagul’’
de Mihail Sadoveanu a apărut în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist, mitic şi
tradiţional. Are ca surse de inspiraţie trei balade: ,,Dolca’’, ,,Salga’’ şi ,,Miorita’’.Romanul este
specia genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai
multe planuri, în timp şi în spaţiu precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic
individualizate. Prin multitudinea aspectelor înfăţişate, romanul oferă o imagine amplă asupra
vieţii.Fiind un roman al perioadei de maturitate, marile teme sunt: viaţa pastorală, natura,
călătoria, miturile, iubirea, familia, arta povestirii, înţelepciunea.Tema textului şi două secvenţe
sugestiveTema rurală a romanului tradiţional este dublată de tema călătoriei iniţiatice şi
justiţiare.
O primă secvenţă sugestivă o constituie dorinţa Vitoriei de a pleca în căutarea soţului, de a-i
urma traseul, deoarece întârziase 73 de zile, iar acest gând o neliniştea. Îi urmează întocmai
traseul împreună cu fiul ei, Gheorghită, călătorie educativă pentru el, iniţiatică conferindu-i
operei caracter de bildungsroman. Vitoria parcurge simultan două lumi: spaţial real, concret şi
comercial şi o lume ,,de semne şi minuni’’, al căror sens ea ştie să-l descifreze.Totodată,
romanul prezintă şi monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor,
având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan.Evidenţierea
elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat, semnificative
pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său
propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat este arma crimei şi
instrumentul actului justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de
sângele ucigaşilor.Perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la persoana
a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic la
parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea
reconstituie crima şi îi determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cutui să-şi recunoască
vina.Reperele spatio-temporale sunt vagi precizate: ,,aproape de Sf. Andrei’’, în ,,Postul Mare’’,
,,10 Martie’’, în secolul al XX-lea, lucru reieşit din menţionarea trenului şi a telefonului în zona
Moldovei, dar Vitoria trăieşte într-un timp mitic. Spaţiul este vast, Măgura Tarcăului, zona
Dornelor şi a Bistriţei, Balta Jijiei, Suha, Sabasa, Cruci, Crucea Talienilor (unde sunt găsite
osemintele lui Nechifor).Romanul este structurat în şaisprezece capitole, cu o acţiune
desfăşurată cronologic, urmărind momentele subiectului. În raport cu tema călătoriei, capitolele
pot fi grupate în trei părţi: I. constatarea absenţei şi pregătirile de drum; II. căutarea soţului
dispărut; III. găsirea celui căutat, înmormântarea şi pedepsirea făptaşilor.

6
Prima parte ( capitolele I-VI) cuprinde frământările Vitoriei în aşteptarea soţului şi pregătirile de
drum. Vitoria ţine post negru douăspreze vineri, se închină la icoana Sf. Ana de la mănăstirea
Bistriţa, anunţă autorităţile dispariția soţului, vinde unele lucruri pentru a face rost de bani de
drum, pe Minodora o lasă la mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiță îi încredinţează un baltag
sfinţit.Partea a doua (capitolele al VII-lea, al XIII-lea) conţine desfăşurarea acţiunii şi prezintă
drumul Vitoriei şi al fiului ei, Gheorghită. Pune întrebări din han în han, din localitate în localitate
şi află că între Suha şi Sabasa s-a petrecut omorul, la Borca dă peste un botez, iar la Cruci
peste o nuntă, a căror ordine sugerează Vitoriei înmormântarea din final. Cu ajutorul câinelui
Lupu, munteanca descoperă rămăşiţele lui Lipan.
Partea a III-a (capitolele al XIV-lea, al XVI-lea) prezintă sfârşitul drumului : ancheta poliţiei,
înmormântarea , parastasul lui Nechifor Lipan şi pedepsirea ucigaşilor. Coborârea în râpă şi
veghea nocturnă a mortului sunt probe de maturizare pentru Gheorghită, încheiată cu
înfăptuirea actului de dreptate la parastas. Punctul culminant este scena de la parastas, în care
Vitoria povesteşte cu fidelitate scena crimei, surprinzându-i şi pe ucigaşii Ilie Cuțui şi Calistrat
Bogza. Primul îşi recunoaşte vina, însă al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghită cu
baltagul tatălui său şi este sfâşiat de câinele Lupu, făcându-se astfel dreptate. În deznodământ,
ucigaşul Bogza îi cere iertare Vitoriei şi-şi recunoaşte fapta.Relaţia incipit- final. Incipitul
romanului este o legendă despre ocupaţiile şi modul de viaţă al păstorilor şi al altor neamuri, pe
care o spunea Nechifor la ,,cumătrii şi nunți’’. Legenda este rememorată de Vitoria în absenţa
soţului ei şi anticipează destinul acestuia, având rol de prolog. Finalul (epilogul) cuprinde
planurile de viitor ale Vitoriei în legătură cu familia ei, rostite după încheierea deznodământului.
Personajele romanului înfăţişează tipologii umane, reprezentative pentru lumea satului de la
munte, la începutul secolului al XX-lea. Vitoria Lipan este personajul principal, femeia voluntară,
hotărâtă să facă dreptate şi aparţine lumii arhaice, patriarhale. Gheorghiță este fiul Vitoriei şi al
lui Nechifor, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Nechifor este
personajul absent, el simbolizează destinul muritor al oamenilor. Personaje episodice: moş
Pricop, părintele Dănilă, Minodora şi baba Maranda, dar şi personajul colectiv, muntenii, care
este portretizat încă de la început în legenda pe care obişnuia să o spună Lipan la cumetrii, dar
şi pe la nunţi.
Concluzia Romanul ,,Baltagul’’, rămâne inedit prin tema ancestrală a păstrării tradiţiilor şi a
setei de a face dreptate, dar şi prin viziunea realistă asupra lumii, reuşeşte să păstreze anumite
simboluri, tradiţii şi să reliefeze faptul că ţinerii pot fi receptivi la noutăţile civilizaţiei; iar
,,baltagul’’ poate fi asociat cu arma crimei, obiectul justiţiar, menit să păstreze dreptatea şi
cinstea. Manolescu afirmă că ,,Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu’’ şi alege
ca pretext situaţia din balada ,,Miorița’’.

7
Test 3.SUBIECTUL I. A.Citeşte următorul fragment: L-am cunoscut pe Arghezi în iarna lui
1965. Și nu pot nici măcar să-i mai mulțumesc... Mihaela Tonitza-Iordache, Și nu pot nici măcar
să-i mai mulțumesc..., în vol. L-am cunoscut pe Tudor Arghezi pedagogic) Subiectul I 1. A
gasit de cuviinta- a considerat ca este bine.
2. Duminica--Țin minte că într-o joi, citeam Gazeta literară când[,...]După trei zile, primesc un
telefon de la fiica poetului – actrița Mitzura Arghezi. O văzusem jucând, o citisem în versurile
marelui ei părinte, dar nu o cunoșteam. [...] maestrul Arghezi a găsit de cuviință – ca o formă de
manifestare a prieteniei, a solidarității spirituale față de bunicul meu, pictorul N. N. Tonitza – să
mi acorde mie bursa Herder.
3. Întâlnirile mele cu Tudor Arghezi – în vacanță și la întoarcere – au fost, din păcate, destul de
puține,dar un lucru e cert: m-au transformat, m-au maturizat, au realizat – într-un timp foarte
scurt – modificarea de calitate lăuntrică, substanțială din mine.
4. Ca o forma a manifestări a prieteniei a solidarității spirituala fata de Bunicul meu pictorul N.N
tonitza -sa-mi acorde mie bursa harder .
5. O atitudine a autoarei care se desprinde din ultimul paragraf este de mulţumire şi respect faţă
de Tudor Arghezi care a ajutat-o să înveţe lucruri noi, care au împlinit-o şi definit-o ca persoană
„Tot ce am învățat de atunci înainte, tot ce am acumulat, tot ce – nu foarte spectaculos, dar
sigur – am realizat”.
B. volumul L-am cunoscut pe Tudor Arghezi, cât și la experiența personală sau culturală. B.
Omul poate fi o copie, dar niciodată în totalitate tipărită după o anumita experienta sau un
anumit om .Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române şi unul
dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa
poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar şi numai pentru faptul că
ea se studiază intens în şcoli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi şi relaţiile sale cu
diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viaţă rămân necunoscute,
deşi sunt cel puţin la fel de interesante ca poezia sa.În opinia mea, o persoană îți poate
schimba capacitatea de expunere a momentelor vieții astfel transformându-te într-un om ce
poate vedea dincolo de absolut .
În primul rând, așa cum ne este expus și în textul citat autorul deprinde din spusele lui Arghezi
o multitudine de idei și imagini ce pot contribui la transformarea personalității acestuia .
imaginea de "om intelectual" se metamorfozează, astfel, ca o telegramă a priorităților definitorii
capabile de a exprima propriile nevoi .
în al doilea rând, Arghezi, îl îndeamnă pe acesta spre explorarea de noi informații , de lucruri
ce aduc un beneficiu în creionarea mai multor idei ce compun astfel stilul de viață , dar și
motivele principale pentru care se conduc la transformarea acestuia .
În concluzie , principala forma de perceptie a lumii se poate desprinde din imaginea unei
personalităti și idei , astfel transformând individul intr-o capacitate.
SUBIECTUL al II-lea 50 de cuvinte, Lucian Blaga, Daria
Subiectul II Opera dramatica a lui Lucian Blaga este o prelungire a celei lirice.Ca si aceasta,
exprima aspiratii si nelinisti ale poetului, poarta amprenta sensibilitatii lui metafizice.Rolul
notatiilor autorului din textul de mai jos, au rolul de a contura cadrul în care se desfășoară
acțiunea, astfel cele doua personaje Daria și Grigore se afla lângă "Prietena mica și foarte
grasă, la măsuță din dreapta și-au luat ceaiul", de asemenea au rolul de a indica timpul.
SUBIECTUL al III-lea eseu 400 particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-o nuvelă
studiată. Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici-nuvelă realistă,
psihologică-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi

8
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în
literatura română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor
anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin
obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea
anticipativă a vocii naratoriale.(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui
singur fir epic central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de
înavuțire a personajului principal. De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea
naratorială este neutră, accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale.
Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții
exterioare .)Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ghiță, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se
face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică.Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de
înavuțire. Teza etică, deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea
unor eroi puternic reliefați, surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația dintre Ghiță și
Lică Sămădăul ilustrează această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții
personajelor-conștiința, iubirea. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura
compozițională închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în
tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei te face fericit”; ,,Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă
bine; dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul are efect de
catharsis și purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul
vieții continuă.Temanuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba
statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra
conflictului interior al personajului principal.Un episod din care reiese specificul temei nuvelei
este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată
apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat
câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea
cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că
acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu
noroc, pentru că-i mergea bine”.Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit.
Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează :
„Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.”
Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul gest dintr-o
serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura
evenimentelor.Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu
este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită
suspiciunii comunității. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale
opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece
sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre
Ghiță și Ana.Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul
ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile
obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost
pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului
central, deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a
se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între

9
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.În ceea ce priveștecompoziția și tehnica
narativă se observă că opera are o compoziție clasică, tipic realistă, o structură rotundă,
iarrelatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la persoana a III-a, de către un narator
omniscient și omniprezent. Fiind o nuvelă psihologică, sunt prezente și modalități specifice
acestui tip de operă literară, cum sunt analiza și autoanaliza, introspecția, mustrările de
conștiință ale personajelor, autoculpabilizarea, inconsecvența ca mod de manifestare a
acestora etc. De aceea, narațiunea se îmbină cu descrierea cadrului spațial, cu dialogul sau cu
monologul interior prin care scriitorul sondează adâncul sufletesc al personajelor și relațiile
dintre ele, folosind astfel stilul direct, indirect sau stilul indirect liber. Se remarcă, totodată,
autenticitatea limbajului, presărat cu numeroase regionalisme și caracterizat prin oralitate și
sponteneitate. Relația de simetrie este dată de incipitul nuvelei care are un prolog care-i
aparține bătrânei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările
tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dat!...”Ca orice nuvelă realistă care se
bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-un cadru spațio
temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata unui an-de la Sfântul Gheorghe până la
Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea
Mare, și respectând momentele tradiționale ale subiectului literar.Nuvela este alcătuită din 17
capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă
cârciuma de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui Lică tulbură
echilibrul familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul conștientizează că fără acordul
Sămădăului, el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă starea de spirit, devine
interiorizat, mohorât, violent, brutal cu Ana și indiferent față de familie. Se implică alături de
Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea
arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar în uciderea unei femei și a unui copil. Punctul
culminantsurprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în brațele lui Lică, îl dă în vileag
pe Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de soț, iar Răuț, din ordinul
lui Lică, îl împușcă pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final
moralizator, iar sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă singurele personaje
care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.Concluzia Nuvela
psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă echilibrul interior și
liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul unor fapte,
întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre noi în
momentul în care aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de roman”(G. Călinescu),
,,Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și la viață.
Autorul nu condamnă munca cinstită, aducătoare de bunăstare, ci goana nesăbuită după bani,
după înavuțire. Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea investigării
psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.

10
Test 4.SUBIECTUL I A.Nichifor Crainic, Memorii.
1. Sensul secventei ''bate orice fruct'' este a se coace, a se forma, a ajunge la starea de a fi
comestibil.
2 Le-am pus la fiert în apă simplă și le-am fiert până s-au făcut terci. Apoi, cu zeama lor cu tot,
le-am trecut prin strecurătoarea specială și le-am stors prin ea, până n-a mai rămas nimic în
partea alcătuită din coji. Zeama obținută am pus-o la fiert din nou.
3.Toamna pe coasta dinspre apus a satului, o pădurică de fag lăsa pasul agriculturii cu laturi
parcelate încă tradiționale. Răzoarele dintre loturi erau alcătuite din perdele înalte de măceși,
care le împrejmuiau ca adevărate garduri vii. Atâția măceși nu mai văzusem nicăieri. Căzuse
bruma și doborâse frunzișurile. Pe ramuri n-au mai rămas decât stropiturile roșii ale fructelor în
elegantă formă miniaturală de amfore grecești, păzite de puzderia zbârlită a ghimpilor. Pătrunse
de brumă.
4. Marmelada, care dincoace de munte e populară sub numele turcesc de magiun, e bună
pentru copii și pentru clienții hotelurilor, servită dimineața la micul dejun. Dar există în
Transilvania una cu totul excepțională prin finețea gustului, aceea de măceșe. 5. Le culegeam
cu mănuși de piele, dar ghimpii se îndârjeau, treceau prin ele și mușcau degetele, pătrundeau
prin haină, prin pantaloni și prin ciorapi și lăsau numai înțepături cu ascuțimea lor ca de os.
Măceșele ne atrăgeau cu mulțimea și frumusețea lor, dar apărarea ghimpoasă era cu atât mai
usturătoare. Eram o înțepătură de sus până jos, dar culesesem două coșuri mari cu vârf.
B. volumul Memorii de Nichifor Crainic
In primul rand, este un sentiment care odata exteriorizat te face sa uiti de toate problemele
existente si te ancoreaza intr un spatiu doar al tau. Consider ca, desi problemele pot fi destul de
coplesitoare mereu exista o activitate sau un lucru, care, facut din placere, te poate face sa lasi
totul de domeniul trecutului si sa savurezi din plin prezentul. De exemplu, din experienta proprie,
pot spune ca practicarea unui sport potrivit poate avea un asemenea impact asupra oricarei
persoane.
In al doilea rand, dupa cum reiese din textul suport, autorul afirma ca, pentru a scapa din
cotidian si a uita de griji, pasiunea lui pentru gastronomie l-a determinat sa prepare marmelada
de macese, pe care o descrie entuziast ca fiind una din cele mai fine, dar care necesita multa
rabdare, devenind chiar un propagandist al acesteia.(” Cum mă prinsese pasiunea
gastronomică, pentru a mai uita de grijile mele, m-am oferit s-o pregătesc eu[…]Iar eu, care nu
sunt mâncăcios, entuziasmat de finețea acestui aliment, care îți cere o îndelungă răbdare, am
devenit propagandistul lui.”).
In concluzie asadar, valorificand argumentele de mai sus, putem concluziona faptul ca, desi
problemele si grijile ne pot pune uneori la pamant, intodeauna va exista o portita de scapare in
prisma pasiunii.
SUBIECTUL II 50 de cuvinte Rolul notatiilor autorului în fragmentul de text"Citadela sfaramata
"de Horia Lovinescu, este acela de a fixa decorul și reperele șpați-temporale. Acțiunea se
petrece în anul 1955,in cadrul unei case a unor oameni moderni, imaginea de ansamblu
conturanduse cu ajutorul detaliilor precum șifonierul, canapeaua, geamantane de piele de porc
și etichete de hoteluri străine. De asemenea indicațiile scenice au rolul de a orienta jocul
actorilor și contribuie la redarea acțiunii, Emilia care face o pasienta, în timp ce Adela spune ca
știe ca a făcut-o acum o săptămână marmelada. Notatiile autorului au rol și de caracterizare a
personajelor implicate.
SUBIECTUL al III-lea eseuparticularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Camil
Petrescu. Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil PetrescuPrin tema unei opere
literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema
aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul
în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui
faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o

11
creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al
naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite
nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică romanului modern de tip subiectiv, ea pornește de
la orientarea tematică și continuă cu structurarea modernă a conținutului, manifestată prin
nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor
anumite medii sociale și având puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în
relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de
analiză.Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului subiectivÎn contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’,
teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui Marcel
Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un demiurg
imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este considerat mai aproape
de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa
proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului,
singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de traseul introspecţiei.Romanul ,,Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de înnoire a romanului
românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,
memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză,
anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un
exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia
romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea,
se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se
construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e
ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând
romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe
drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi
timp narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de
caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de
sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu
societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ”
este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.Elementele
romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea perspectivei narative, timpul
prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul urban, anticalofilismul şi
autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se
face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică. În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența
personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război, este
construită după memorialul de campanie al autorului.Tema textului şi două secvenţe
sugestiveTema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și
războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte
stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit
cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de
absoluteste excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și
declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat
de o gelozie cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui
Ștefan Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și de prezența în
oraș a lui Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea

12
războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea ce va avea
ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la
popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat
ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite: de la cele privind rolul
tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai
mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi
au drept de viată şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică
vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie,
deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea
ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu
vehemență orice este mai puţin.O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie
tensiunea provocată de frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în
război. Frontul înseamnă haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de
acolo, modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi
spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu
indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot
trecutul’’.Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lumeUn prim element de structură este
titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este analitic, o amplă structură
nominală: substantive şi adjective organizate în antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-
,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame individuale
prin raportarea la valenţele uneia colective.Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece
romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Naratorul este subiectiv, narator-personaj, implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu
rol în relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante
pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei,
frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu
rol în individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea
personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.Acţiunea romanului se structurează în
cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o
simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin
experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata
română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia
sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii
sale de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre cele
mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie,
pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu
aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea
neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură
pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile,
flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de curtat de femei, toate
acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări,
care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă,
găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a
se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare
justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei
fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai
aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia
sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează

13
suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe
cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi
intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o
imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de
bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii,
impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile
terifiante sunt constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit,
se reîntoarce la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care
l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie.
Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte
experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a
viitorului.Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În
plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de
filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de
lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai
degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care
orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva,
considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte
din avere rudelor.Relatia incipit-final Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce
cititorul în universul operei, oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în
timpul Primului Război Mondial (,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând
protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan
imaginea demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor
ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea
războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul
din perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în
primul capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din
universul operei prin prezentarea ipostazei protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări,
deschis unor noi experienţe pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are
valoare simbolică în raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i
tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de
cel psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.Particularităţile compoziţiei ţin de un
artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul
subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine
planului războiului, toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back
ului. În spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea
de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult
prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.Limbajul prozei
narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa programatic dorinţa de a
scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului
figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al
anumitor părţi sau a predominanţei unei comparaţii specifice prin care se asociază idei
abstracte cu fenomene concrete, ca în pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două
întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum,
de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.Concluzia Privit în întregul său, romanul lui Camil

14
Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin personaje, prin structură, cât și prin unele
elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui
Camil Petrescu aceasta se concretizează prin contorsionarea subiectului și a discursului
narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și
de tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și analizează
impactul evenimentelor asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate evenimentele sunt
prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală, aceea a personajului narator care filtrează prin
conștiință faptele, atitudinea, gesturile și cuvintele celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi
autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” îi conturează, prin tema şi
viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu
ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
 15
Testul 5 SUBIECTUL I A.George Topȋrceanu, Memorii de război
1. Nu isi găsea liniștea, calmul de care avea nevoia
2.,,E sublocotenentul x, care mă invită [...]. A luat cu el un sergent și doi soldați [...]4+ 1( pers
principal) 5
3. Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strâmbă ca un iatagan.
4. Sergentul rămăsese dezamăgit după ce observase că prostogolul lui fusese gol ,,dar când
trage prostogolul la mal, cherestegiul fluieră a pagubă: n-ai prins nimic." este dezamagit de
rezultatul final,după încercarile sale...
5. Autorul era nostalgic, în textul dat acesta își transpune trăirile și gândurile cu o oarecare
nostalgie ,,visam cu ochii deschisi". Starea interioară afecteaza in mod direct felul în care lumea
este percepută, iar acestea din urmă exercită influență asupra noastră.
Oamenii isi creeaza drumul in viata pe seama starilor interioare care presupun modul in care se
simt intr un anumit moment, influentat de factori externi: persoanele din jur. B. Memorii de
război de George Topȋrceanu, cât și la experiența personală sau culturală.G.Topârceanu
scoate un document sentimental, mai mult decât o reconstituire a unor secvenţe uitate dintr-un
război controversat”. Amintirile despre război ale lui G. Topârceanu spaţiu discursiv al memoriei
compensativ-recuperatorii o perspectivă interesantă în sine – alcătuirea unei „istorii culturale a
Marelui Război”, De fapt, în buna tradiţie romantică, aici şi natura, şi literatura funcţionează ca
un instrument ad-hoc de compensare, în prezentul calm încă, a viitorului: „când deschideam
ochii mi se arăta departe, în val, Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strâmbă ca un iatagan.
În acceaşi pulbere albăstrie, vedeam şi zăvoaiele din susul Olteniei, şi ostrovul negru din faţa
noastră, cu pădurea lui deasă de arini. Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se
ridica concertul în pizzicato al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin
iarbă. Un murmur discret şi cristalin tremura sub fiecare floare” . Cum toată secvenţa
memorialistică pe care o analizăm aici este susţinută, în arhitectura sa internă simplă, dar
eficientă în raport cu impactul puternic produs asupra cititorului, se înţelege de ce natura
rezonează cu starea de spirit a scriitorului, cu percepţia neliniştită a acestuia şi cu presimţirea
dezastrului.
SUBIECTUL al II-lea Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidenţiind
relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice.Lucruri suntem printre lucruriAproape suflete
suntem, noi doi,prin soartă asemenea tuturor. Lucruri suntem ce poartă în ele gânduri ca
pietrele, uneori stele, și totdeauna un dor. Pe drumul său fiecare, ne-am duce în veci undeva.
Ne-am duce-mpreună, mereu, amândoi. Dar drumul norilor e prea mare în lumea noastră –
pentru noi. Lucian Blaga, Lucruri suntem Autorul Lucian Blaga in ideea poetica reprezinta
mesajul central identificat intr-o poezie. Mijloacele artistice inglobează totalitatea mecanismelor
utilizate în consolidarea temei si a idei centrale.Confesiunea lirica are ca tema conditia umana
surprinsa prin asocierea pe cate o face poetul intre om si lucru. Acesta considera ca fiinta
umana este nesemnificativa pe pamant, idee sugerata prin comparatia "lucruri suntem ce poarta
in ele/ganduri ca pietrele" La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu
înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu explică misterul universal. SUBIECTUL al
III-lea eseu particularităţi ale unei comedii studiate. ,,O scrisoare pierdută’’, I.L.Caragiale,
Comedie realistă, de moravuri Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din
realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de dramaturg este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care vede lucrurile, le înţelege şi
le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume într-o creaţie literară care aparține genului dramatic este, în esenţă, obiectivă, în
funcţie de tipul curentului literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.
Viziunea comică este specifică comediei, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu
structurarea conținutului, manifestată prin respectarea cronologiei

16
evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite medii sociale și având
puternice note individuale.,,O scrisoare pierdută’’ reprezentată pe Scena Teatrului Național din
București, în 1884, comedia este a treia piesă dintre cele patru piese scrise de dramaturg, o
capodoperă a genului dramatic.Este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale
societății contemporane autorului, fiind inspirată din lupta electorală din anul 1883.Comedia este
o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surpinderea unor moravuri, a unor tipuri
umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit.Comedia aparține realismului clasic,
deoarece respectă principiile societății ,,Junimea’’ și estetica realismului care se regăsesc în
critica ,,formelor fără fond’’ și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de
observație acut, veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor, individualizarea
,,caracterelor’’prin limbaj.Comedia înfățișează aspecte din viața politică (lupta pentru putere în
contextul alegerilor pentru Cameră, șantajul, falsificarea listelor electorale) și de familie
(triunghiul conjugal) a unor politicieni corupți.Tema comediei o constituie satirizarea vieții
publice și de familie a unor politicieni din societatea romanească de la sfârșitul secolului al XIX
lea.O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul
raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este
surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al
părţilor. Prefectul închide ochii la ,,ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor
personale acordate. Numărarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de
Tipătescu- ,,dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara
orelor de serviciu face parte din ,,datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin
semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa
în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor depinde de luptele de
culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.O a doua secvenţă ilustrativă pentru
tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de ariile de influenţă.
Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate
sau din ,,diplomaţia”vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă
convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul propriului partid, candidatul prost şi fudul, dar cu
instinctul viu al apărării propriului interes, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt
elemente ale şaradei electorale care configurează tema piesei. Tot acum, Trahanache scoate la
iveală și plafonarea personajului principal într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat
voinţei unei femei ambiţioase.Un prim element de structură îl constituie titlul, care scoate în
evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru puterea
politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument de șantaj politic ,,o
scrisoare pierdută’’-pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat ,,o’’ indică banalitatea
întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderile succesive ale aceleiași scrisori, amplificate prin
repetarea întâmplării în alt context, dar cu același efect.)Fiind destinată reprezentării scenice,
creația dramatică impune anumite limite privind amploarea în timp și în spațiu a acțiunii.
Acțiunea comediei este plasată ,,în capitala unui județ de munte, în zilele noastre’’.Conflictul
dramatic principalconstă în confruntarea pentru puterea politică a două forțe opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan Tipătescu, Zaharia Trahanache și soția
acestuia, Zoe Trahanache) și gruparea independentă reprezentată de Nae Cațavencu,
ambițiosul avocat și proprietarul ziarului ,,Răcnetul Carpaților’’. Conflictul are la bază contrastul
comic dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară personajele, dintre aparență și
esență.Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi și de Brânzovenescu, cei doi se
temeau de trădarea prefectului.Comedia este structurată în patru acte.Actul I,scrisoarea de
amor a fost pierdută înainte de începerea comediei, astfel că expozițiunea (existența triunghiului
conjugal și a unui conflict de interese între două grupuri politice) și intriga se reconstituie din

17
replicile personajelor. Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda,
care citesc ziarul lui Nae Cațavencu, ,,Răcnetul Carpaților’’ și numără steagurile. Venirea lui
Trahanache, cu vestea detinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanșează
conflictul dramatic principal.Actul II (desfășurarea acțiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi
înaintea alegerilor. Se declanșează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi și
Brânzovenescu de trădarea prefectului. Încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi
ceruse lui Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă
eliberarea lui și uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu
să susțină candidatura avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu accepta
compromisul politic, Zoe îi promite șantajistului sprijinul său. Depeșa primită de la Centru
solicită însă alegerea altui candidat pentru Colegiul al II-lea.În actul al III-lea, în sala mare a
primăriei au loc discursurile candidaților. Farfuridi și Cațavencu, la întrunirea electorală. Între
timp, Trahanache găsește o poliță falsificată de Cațavencu, pe care intentionează s-o
folosească pentru contrașantaj. Apoi, anunță în ședința numele candidatului susținut de comitet.
Agamiță Dandanache (punctul culminant). În încăierare, Cațavencu își pierde pălăria cu
scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetățeanul turmentat, pe care o va duce destinatarei
în actul următor.Actul IV aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe,
iar Cațavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care îi întrece
prin prostie si necinste pe candidatii provinciali. Propulsarea lor politică este cauzată de o
poveste asemănătoare: și el găsise o scrisoare compromițătoare și se folosise de santaj. În
deznodămant, Dandanache este ales în unanimitate, după voința celor de la Centru și cu
sprijinul lui Trahanche, iar la festivitatea condusă de Cațavencu, adversarii se împacă.Caragiale
este cel mai mare creator al tipurilor de comic. Astfel, dramaturgul creează cinci tipuri de
comic.Comicul de nume reiese din numele pe care personajele le poartă.Zaharia
Trahanache=zahariseală și cocă moale, el fiind modelat cu ușurință atât de Zoe, cât și de cei de
la Centru;Agamemnon Dandanache=diminutivul caraghios ,,Agamiță’’al strașnicului nume
,,Agamemnon’’ purtat de eroul Homeric, războinicul cuceritor al Troiei, iar ,,Dandanache’’
înseamnă încurcătură;Farfuridi si Branzovenescu= farfuria și brânza;Cațavencu=haină cu două
fețe, palavragiu;Tipătescu= tip, tipar, tipul donjuanului.Comicul de limbaj reiese din deformarea
neologismelor, din sfera limbajului politic: ,,soțietate’’, ,,prințip’’,, ,,bampir’’, ,,dipotat’’,
,,docoment’’ și ticul verbal ,,Ai puțintică răbdare!’’Comicul de situație reiese din pierderea
scrisorii de amor, ce declanșează intriga, din numărarea steagurilor, din confuziile pe care
Dandanache le face.Comicul de intenție, Caragiale își iubește personajele cu patima, le
ironizează și încearcă prin intermediul acestora să îndrepte tarele societății.Comicul de caracter
creează tipologii de personaje: tipul încornoratului-Zaharia Trahanache; tipul servilului umil Ghiță
Pristanda; tipul cochetei- Zoe Trahanache; tipul demagogului-Nae Cațavencu; tipul incultului,
pelticului, ramolitului, prostului-Agamemnon Dandanache.Prin toate aceste mijloace, piesa ,,O
scrisoare pierdută’’ provoacă râsul, dar, în același timp, atrage atenția cititorilor, spectatorilor, în
mod critic, asupra ,,comediei umane’’. Lumea eroilor lui Caragiale este alcătuită dintr-o galerie
de personaje care acționează după principiul ,,Scopul scuză mijloacele’’, urmărind menținerea
sau dobândirea unor funcții politice/a unui stat social/ a unor avantaje.

18
Testul 6 SUBIECTUL I A.Bucureşti 31 Oct. [1]879 al tău Eminescu Corespondență
inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle
1. Sensul din text al secvenței "mi se umplu ochii de lacrimi" sugerează tristețea poetului,
gândindu-se la persoana iubită, pierzând-o din cauza mutării acestuia.
2. Eminescu s-a mutat în noua locuință pe data de 29 octombrie 1879: ,, abia alaltăieri m-am
mutat.''
3.Eminescu trece de la fericire la proastă dispoziție: ,,De unde eram cu tine, fericit şi mulţumit,
acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin singurătate şi boală, obosit de viaţă.” 4. Mihai
Eminescu consideră că iubirea pe care o trăiește alături de Veronica este o anomalie
deoarece cei doi se iubesc foarte mult,dar distanța dintre ei poate fi un impediment in relația
acestora.
5. Temerea lui Mihai Eminescu reieșită din penultimul paragraf este faptul că se gândește că
Veronica nu îl va ierta și că va înceta să îl iubească. Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele [...]. De
acuma-ţi voi scrie mai des, deşi sărmanele foi sunt departe de-a plăti o singură îmbrăţişare a ta
– dulcea mea copilă. Am sărutat cel puţin această foaie care va intra în mâinile tale cele mici,
de la cari-și aşteaptă toată fericirea. Eminescu se teme ca iubirea lui să nu-i umbrească
Veronicăi seninătatea, deoarece are un suflet plin de gingășie și capabil să dăruiască iubire
eternă, de aceea, el îi cere să fie iubit și să îi fie iertate păcatele.
B.Veronica Micle Corespondența depășește limitele spațiului și ale timpului, dovedind simpatia
reciprocă și devotamentul care îi leagă pe cei implicați în acest tip de comunicare într-un mod
aparte.
În opinia mea legătura afectivă cu o persoană aflată la distanță poate fi menținută prin
intermediul unor instrumente de comunicare, deoarece apropierea adevărată dintre semeni îi
determină să își caute reciproc prezența și evoluția modalităților de comunicare ajută la
menținerea unei relații apropiate.
În primul rând, atunci când un individ dorește să își exprime anumite trăiri în ceea ce privește o
prietenie este esențial a se comunica într-un mod intim fie în mod direct, fie în mod indirect cu
ajutorul unei scrisori, însă e important a se face acest lucru. De pildă, Eminescu nu ezită să își
confeseze sentimentele în scrisoarea adresată Veronicăi Micle (,,sunt singur, nemulțumit, rău
dispus'', ,,te iubesc''), arătând apropierea față de aceasta, bazată pe afecțiune. În al doilea
rând, comunicarea este chintesența menținerii unei relații, iar în zilele noastre, aceasta este
facilitată de progresele tehnologiei sau de păstrarea bucuriei de a redacta scrisori ca pe
vremuri. De exemplu, tot Eminescu în corespondența sa își explică trăirile pe care le are
(,,Când mă gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimiși nu mai găsesc cuvinte să-ți spun ceea
ce de-o mie de ori ți-am spus: că te iubesc'') care se transformă într-o adevărată cheie de
rezolvare a ,,disputelor'' sentimentale.
În concluzie, legătura afectivă nu poate fi degradată niciodată la problemele distanței, fiindcă
valorile și principiile comune te apropie prin intermediul unor instrumente de comunicare, ce au
devenit ușor de utilizat.
SUBIECTUL al II-lea Lucia Demetrius, Trei generaţii. Rolul notațiilor autorului din fragmentul
de text „Trei generații” de Lucia Demetrius este acela de a fixa decorul și reperele spațio
temporale. Acțiunea se petrece în anul 1896, în cadrul unui salon al unor oameni bogați,
imaginea de ansamblu conturandu-se cu ajutorul detaliilor, precum pianul, canapeaua, fotoliile,
masa cu fructieră, ramele de fotografii, oglinda. De asemenea, indicațiile scenice au rolul de a
orienta jocul actorilor și contribuie la redarea acțiunii, Ruxandra cântând la pian, în timp ce
Sultana îi oferea sfaturi „ cu spatele la sală, cântă la pian”. Notațiile autorului au rol și de
caracterizare a personajelor implicate, precum în secvența „ dă din cap și exersează iar”, care
arată respectul fetei față de sfatul primit și perseverența cu care aceasta exersează.

19
SUBIECTUL al III-lea particularități ale unui text narativ studiat, G. Călinescu.
Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu, ,,Enigma Otiliei’’-roman realist,
obiectiv, balzacian, modern-George Călinescu este o personalitate complexă care face parte
din perioada interbelică .S-a afirmat ca scriitor, critic şi teoretician al literaturii, om cu o cultură
vastă.,Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea; articol din
presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.Este
un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a autorului,
observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii; tehnica
detaliului semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.Elementele moderne sunt:
construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-reflectarea poliedrică; comportamentismul
şi umanizarea avarului).Tema romanuluieste tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi
averea .O secvenţă sugestivă o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi
vede pe cei doi orfani (Otilia şi Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut ,faci azil de orfani?”,
de asemenea, se reliefează și răutatea surorii lui Costache si intentia pe care aceasta o are.
Dorește să-l determine pe Costache să nu o înfieze pe Otilia.Totodată, interesul lui Stanica
pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de apoplexie, care urmăreşte să parvină
şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o părăsească pe Olimpia. Un prim
element de structură este titlul, care este analitic, format dintr-o strucutură nominală: un
substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei .Titlul
,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre
personaje care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la
tehnicile moderne de construcţie: reflectarea poliedrică: ,,stricată şi orfană”, (Aglae),
,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută(Felix), ,,o
partidă bună” (Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este Weissmann
,,Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție
luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că
te iubește’’, iar colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră’’,
dar și prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile
Otiliei prin prisma relaţiilor .Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează
întâmplările la persoana a treia, el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul
reflector, Felix, limitează omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui
Costache).Modurile de expunere sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim,
casa, personajele) care conferă veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu
rol în caracterizarea şi individualizarea personajelor .Relaţia incipit-final. Incipitul romanului
realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o seară de la începutul lui iulie 1909”si spaţial
,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş Costache”, prezintă personajele, sugerează conflictul
şi trasează principalele planuri epice. Finalul se găseşte în simetrie prin răspunsul de Costache
la venirea lui Felix :,,Aici nu stă nimeni”.Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două
familii înrudite. Membrii acestora aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din
prima familie fac parte Costache şi Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima,
nepotul bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi
tutorele său legal. Un intrus este Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului
pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge
singurătatea reprezintă motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.A
doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este clanul Tulea.
Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui Felix) priveşte
rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.Discursul narativ se
construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan la celălalt se realizează prin
alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se după criteriul logic şi cronologic.
Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui Costache) prin dialog.Romanul are o

20
compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care dezvoltă subiectul
operei.Expoziţiuneaprezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de
Felix Sima. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl
cunoaşte pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi
asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a
personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite
trăsături de caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie,
elementele biografice.Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte
destinul lui Felix Sima, iar pe de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta
pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale
obsesiei banului.Moş Costache, proprietar de imobile, restaurante şi acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea
urmăreşte să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o
afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se
teme de Aglae. El încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia,
intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş
Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea
materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala
lui moş Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii
bătrânului şi a obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină
însănătoşirea bătrânului. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de Stanică
Ratiu, ginerele Aglaei, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.În
deznodământ, Olimpia e părăsită de Stanica, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde pe
Otilia.Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi criticii,
în romanul realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii şi părinţi,
căsătoria şi condiţia orfanului.Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte
experienţele trăite de acesta în casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru
Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o
carieră.Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând
că reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol,
bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat
Otiliei libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în
platitudine. Otilia a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o
,,enigmă’’.Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea
mediului şi fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian
porneşte de la caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman,
arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache
avarul; Aglae-baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi
debilul mintal; Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul
rafinat.,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte
ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii,
structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea
depăşeşte modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale modernităţii:
ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de
caracterizare-comportamentismul, reflectarea poliedrică.

21
Testul 7 SUBIECTUL I A.Ion Th. Ilea, O retrospectivă
1. Secvența are sensul de ,,mă simțeam incomod''
2. Întâmplarea se petrece pe Calea Victoriei/lângă Capșa
3. Camil Petrescu este subțire/slab ,,acest om puțintel la trup''.
4. Camil Petrescu îi cere poetului rețetele pentru a-i cumpăra medicamente 5. Complexitatea
personalității lui Camil Petrescu constă în erudiția și rigoarea care îi sunt dublate de simplitate
și de naturalețe, făcându-l aparte și acestea îl determină să își câștige omenia ce este demnă
pentru el în orice situație. În personalitatea lui Camil Petrescu se interferau ideal virtuțile
eruditului* ce domină riguros spațiile inaccesibile muritorilor de rând, cu virtuțile omului de rând
ce domină cu simplitate și naturalețe spațiile tainice ale existenței. Camil Petrescu înrudea
aceste planuri într-o trăire egală. De aceea, polariza* cu ușurință, B. fragmentul extras din
volumul O retrospectivă de Ion Th. Ilea B. Alături de prietenie, solidaritate și altruism, omenia
este una dintre virtuțile care ne definesc ca ființe umane complexe, capabile de a schimba
lumea.
În opinia mea omenia este condiționată de experiențele fiecăruia, deoarece poți săvârși
aceleași experiențe personale și culturale cu ale altor semeni de-ai tăi și poți constata că
solidaritatea se naște din această trăsătură definitorie.
În primul rând, fiecare poate să dețină sau să fie înzestrat cu omenie, pentru că această
trăsătură definitorie te transformă într-o regulă de conviețuire în societate și contribuie și la
progresul acesteia, dar și la evoluția noastră ca oameni. De pildă, în Antichitate, Confucius
spunea: „când vezi un om bun, gândește-te să-l întreci; când vezi un om rău, cercetează-ți
inima”, întrucât individul va experimenta să schimbe lumea și să își câștige omenia. În al doilea
rând, fiecare individ are partea lui de umanitate, atât cât a fost educat sau în acord cu
caracterul său. Nu e nevoie de gesturi mărețe pentru a te numi o persoană amabilă sau bună,
ci de atenție față de cei din jur și solidaritate.De exemplu, în textul ,,O retrospectivă'', autorul
Ilea aduce la cunoștință cititorului că trăsătura esențială a lui Camil Petrescu era omenia care l-
a determinat să se ghideze în tot ceea ce făcea și, astfel si-a construit viața intelectuală și pe
cea morală (,, Omenia a fost, cred, virtutea pe care și-a construit el întregul său eșafodaj*
intelectual și moral. Nu spun prea mult dacă afirm că nimic nu a trecut prin viața lui alături de
aceasta.'').
În concluzie omenia se găsește la fiecare dintre noi, însă ea se naște din experiențele noastre,
din dorința de a ne autodepăși si din conștientizarea faptului că fără aceasta nu putem fi solidari
în societate.Omenia este un complex de calități alese, proprii unei persoane, cum ar fi
bunătatea, ospitalitatea, atitudinea înțelegătoare și chiar empatia.Consider că omenia este într
adevăr condiționată de experiențele personale și culturale întrucât pentru a face un gest ce
demonstrează această calitate ține de buna creștere și empatia de care o persoană poate da
dovadă. Fiecare are partea lui de umanitate, atât cât a fost educat sau în acord cu caracterul
său. Nu e nevoie de gesturi mărețe pentru a te numi o persoană amabilă sau bună, ci de atenție
față de cei din jur și solidaritate.Prin intermediul textului suport se poate observa un fapt de
omenie, Camil Petrescu cerând rețeta bolnavului pentru a îi cumpăra ce avea nevoie întărește
admirația pe care autorul i-o poarta.
SUBIECTUL al II-lea50 de cuvinte, Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța Ștefan este unul
dintre personajele textului fragmentar al operei literare ,,Jocul de-a vacanța'' de Mihail
Sebastian, deoarece participă la evenimentele prezentate şi reprezintă instanţa prin intermediul
căreia dramaturgul îşi exprimă viziunea despre lume, atitudinea faţă de aceasta, sentimentele

22
sau ideile.Ștefan este creionat atât prin mijloace de caracterizare directe, cât şi
indirecte.Caracterizarea directă este realizată prin intermediul indicațiilor scenice, întrucât
autorul îi prezintă detaliile vestimentare (,,Ștefan în pantaloni gri, pulover albastru, cu mâneci
lungi și închis la gât.''), sugestie a eleganței sale.Portretul moral este dominant şi se realizează
prin caracterizarea indirectă, reieșind din dialogul cu Corina. Este curios de ceea ce va face
Corina: ,,Vrei să le numeri pe toate?'', iar în relația cu aceasta el dă dovadă de acceptare (,,Te
rog. Nu te jena.'') de fascinație (,,Ai intuiții miraculoase'') și de faptul că este impresionat de
spusele fetei,,Mă epatezi.
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai
E. Particularități ale unei opere care aparține lui Mihai Eminescu ,,Floare albastră’’, Prin
temaunei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând
prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie
literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv,
întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de
specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.Reliefarea unor trăsături
specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literarPoemul Floare albastră, scris în
1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi’’ menite să anunţe marile creaţii
ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic european într-o viziune
lirică proprie, Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian.
În poezia ,,Floare albastră’’ este prezentă o viziune subiectivă de tip romantic, deoarece
aceasta aparține romantismului, iar Eminescu evidențiază că literatura nu este rezultatul rațiunii,
ci al sentimentului, introducând tema iubirii, care apare în corelație cu tema naturii, dar și
motivul romantic-floarea albastră. Viziunea romantică e dată de temă, de motivele literare, de
atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu dialog) şi
elegie.Tema poeziei și două imagini poetice relevanteTema romantică reflectă aspiraţia poetului
spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un
scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”. O primă secvenţă
poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o
lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”,
semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare,
semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire”
-, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”. Iubita îl
cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb
fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.De asemenea, a patra secvenţă
poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde
idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o
propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună”
sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.Elemente de
structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lumeUn prim element de
compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis
şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului.
în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre” sugerează puritatea iubirii şi
candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre
iubirea ideală, posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee
îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite,
din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare pe care critica românească a dat-o
acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea
împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.Poezia se

23
structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte - temporalitate/ viaţă,
masculine/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate, aproape/
departe, atunci/acum.Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de
fapt, confruntarea a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a
cunoaşterii absolute, infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li
se asociază două ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul - făptura
terestră). Ca în lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin -
feminin, el - ea, într-un dialog al „eternului cu efemerul, care implică „o muzicalitate proprie
fiecărei serii de simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor, alta patetică şi
adesea sentimental-glumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir Streinu, Floare
albastră şi lirismul eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)Poezia este alcătuită din
patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico
filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică
a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.Compoziţional,
această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea plină de vitalism
(dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apolinică), relaţie erotică
tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi este trist în
lume”.Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin
situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori
şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei
superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria -
„câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata
mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice,
oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.Ghilimelele
care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat aparţine iubitei şi
este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul subiectiv din
această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar dori ca iubitul
să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico-gramaticale
sunt reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite”şi de verbele şi
pronumele la persoana a II-a singular: „ai cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu căta”, „te”,
„ta”.Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este
„mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind
neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de
geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico
gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-
mi”.Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o
chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene -
codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor:
„- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În
prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază
accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.Jocul dragostei este prezent şi în
această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având
chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se
constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, /
Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca
florile ascunse”. De remarcat este faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies
fiorul şi emoţia întâlnirii prin epitete cromatice: „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur
părul”.Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor,
întâlnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o
sărutare / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui

24
ce-i pasă că-mi eşti drag?”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare,
ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe
cale”.A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic,
încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei
este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce
frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita
ideală.Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind
împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a
poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare
albastră... / Totuşi este trist în lume!”Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului,
întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se
mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul
sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de
simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului
pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de
recurenţă).Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica
purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care
decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care
argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este
melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin
proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de
asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime
cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi
faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de
geniu.Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează
permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale
Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în
depărtare”.Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor -
„vom şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-
,care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric
privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce
urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”,
„Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”, „cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi
sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de
frunze / Apucând spre sat în vale”.Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice
reprezentate de epitete cromatice, „de-aur părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice:
„mititica”, „bolta cea senină”, „trestia cea lină”, „prăpastia măreaţă”. Epitetul „dulce” defineşte
ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a
acestui cuvânt, care surprinde prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau
metaforele „dulce minune”, „dulce floare”, sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a
geniului de a atinge fericirea absolută. În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia
încărcată de ironie „dulce netezindu-mi părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl
manifestă faţă de gestul penibil al fetei, sugerând superficialitatea acesteia.Prozodia este data
de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată, uneori, asonantă
„căldură/gură”; „frunze/ascunse”.Lirismul subiectiv În poezia Floare albastră,Eminescu îmbină
ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale
reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I singular şi plural, care susţin prezenţa eului
liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”, „stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”.
Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în
secvenţa ritualului erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a
singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”, „iubeşti”, „mi-i ţinea”, „te”, „ta”.Detaşarea contemplativă a

25
eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi
pronume la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”, „dispare”, „a murit”, „este trist” etc.Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică
asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene care
înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând,
totodată, unele motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și
poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea
unei viziuni romantice originale, specific eminesciene.

Testul 8 SUBIECTUL I.A. Liviu Rebreanu, Mărturisiri (în volumul Amalgam, 1943)
1. Secvența ,,de câteva clipe'' are sensul de ,,scurtă durată''.
2.Copilul aude vorbind trei persoane.
3. Vârsta de la care datează prima amintire a lui Liviu Rebreanu este de doi ani și jumătate:
(„Eram de vreo doi
ani și jumătate când ne-am mutat în Maieru. Cea dintâi amintire a existenței mele e chiar de la
sosirea noastră aici.”).
4.Mama se teme să nu se fi spart oglinda.
5. Acel moment, acea călătorie cu căruța spre noua locuinta din Maieru, pentru autor a fost
prima sa amintire conștientă, dându-i resentimentul acelor trăiri, ori de cate ori auzea noaptea
pe sosea o căruța sau suntetul clopoteilor. Cântecul cocoșului inspirandu-i si pe parcursul vieții
spaima amestecată cu placere.Fiind marcat de acele trăiri, sinceritatea in transmiterea trairilor si
de asemenea asumarea lor, este o marca a autorului Liviu Rebreanu Modul în care prima
amintire se reflectă în experiența ulterioară a lui Liviu Rebreanu este inedită, deoarece o
călătorie nocturnă îl face pe acesta să retrăiască senzațiile primei amintiri să-i vibreze inima de
atâta emoție și cântatul cocoșului să-l inspire, întrucât spaima să se îmbine armonios cu
plăcere.
B. Mărturisiri de Liviu Rebreanu, cât și la experiența personală sau culturală. B. Viața de adult
este sau nu influențată de amintirile din copilărie
Amintirile constituie călătoriile reversibile pentru sufletul fiecăruia, o emoție aparte, fiindcă în
minte reveni fapte și lucruri din trecut.
În opinia mea viața de adult este influențată de amintirile din copilările, deoarece anumite
momente din viața noastră declanșează emoția trecutului și experiențele vieții se găsesc într-o
strânsă legătură cu faptele prezentului.
În primul rând, ca adult poți fi influențat de copilărie și toate clipele și evenimente pe care le
trăiești pot stârni un amalgam de trăiri fie pozitive, fie negative. De exemplu, în ,,Flori pentru
Algernon'', Gordon era batjocorit de toți pentru handicapul lui. Acest lucru a determinat dorința
acerbă de a urma un tratament. Pe parcursul maturizării și-a adus aminte de copilărie și a
început să vadă cât de grav este tot ceea ce se petrece în jur. A început să observe răutatea
oamenilor și astfel, dintr-un copil inocent a ajuns un adult îngândurat.
În al doilea rând, trecutul cu amintirile lui se găsesc într-o legătură specială și se pot reflecta
anumite moduri în experiențele prezente sau viitoare. De pildă, textul fragmentar prezentat
evocă cum amintirile l-au influențat pe Liviu Rebreanu la anii maturității. Își amintește cum o
călătorie nocturnă l-a determinat să retrăiască senzațiile primei amintiri sau altele care i-au
imbinat spaima cu plăcerea: ,,De câte ori călătoresc noaptea cu trăsura și opresc undeva la
șosea, (...) să mi se trezească îndată în toată ființa mea simțămintele (...) De câte ori aud
noaptea o căruță trecând pe șosea și sunetul clopoțeilor, inima mea vibrează întocmai ca în cea
dintâi deșteptare a conștiinței, vibrează fără voia mea, ca și când s-ar fi atins coarda cea mai
trainică a existenței mele sau poate însăși axa imaterială, enigmatică și eternă a sufletului.
Cântecul cocoșului îmi inspiră și azi totdeauna spaimă amestecată cu plăcere.''

26
În concluzie, amintirile influențează cu certitudine viața noastră prezentă sau viitoare, fiindcă
funcționăm pe emoții și pe dorințe de a retrăi anumite clipe.
SUBIECTUL al II-lea Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul În
sfârșit...Gib I. Mihăescu, Donna Alba Textul fragmentar selectat din opera ,,Donna Alba’’ de Gib
Mihăescu aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva narativă care
este: subiectivă ( persoana a I-a), iar acţiunea/ întâmplările fiind relatate de un narator subiectiv,
semnificativi fiind indicii morfologici utilizaţi: verbe la persoana a I-a, ,,nu știu’’, ,,aplec’’ şi
pronume la persoana I-a ,,mă’’, ,,-mi'', ,,îmi'' . Naratorul este omniscient, omniprezent și
intradiegetic, care evocă dorința sa de a evada dintr-un mediu care nu îi este propice. Cu toate
acestea el iese din camera lui și constată că poate să-și exerseze curajul.Donna Alba reprezinta
idealul feminin, intruchipare a frumusetii, superioritatii si mai ales al inaccesibilitatii. Personajul
masculin din roman, Mihai Aspru, reprezinta exact opusul acestui ideal, cel putin din punct de
vedere al pozitiei sociale: un barbat cu origini plebee, fara importanta si fara viitor. Tocmai
intangibilitatea Donnei il determina sa lupte mai darz in intentia de a o seduce, obsesie care ii
justifica cel putin in mintea proprie toate actiunile ulterioare. Iubirea pentru Donna Alba poate fi
pusa destul de mult sub semnul incertitudinii. Cu cat ajungi sa il cunosti mai bine pe Mihai, iti dai
seama ca barbatul urzeste un plan cu subterfugii care are la baza frustrari de ordin personal,
material si social. Mihai Aspru nu o iubeste propriu-zis pe Donna Alba, ci in mintea lui se naste
o obsesie hranita tocmai de esecuri. Ramas orfan si sarac, se ambitioneaza sa invete si sa
devina cineva, in special din punct de vedere social si material. Femeia isi face aparitia in viata
lui cat se poate de spectaculos: trece prin fata liceului, fiind “grava si mandra, incremenitor de
frumoasa”, iar tanarul scapa pe jos cartile pe care le tinea in brate. Gafa lui il face sa realizeze
cat de inaccesibila este pentru el o astfel de lume si o astfel de femeie. Insa orgoliul masculin si
o ambitie nestapanita il determina sa lupte pentru a realiza imposibilul. Urmeaza Facultatea de
Drept si intre timp afla si identitatea misterioasei femei care ii va deveni un soi de far calauzitor:
Alba Ypsilant, sotia lui Georges Radu Serban, avocat si boier din familie de domnitori. Patrunde
in casa acestuia, ca secretar, sub pretextul de a-si face o cariera in avocatura, insa cu intentia
ascunsa de a-i seduce sotia. Mihai Aspru nu este insa vreun fidel. Desi macinat de obsesia lui
pentru Alba, el o “inseala” constant pe femeia ideala, patrunzand in lumea sordida a
prostituatelor. El nu reprezinta tipul intelectualului, ci mai degraba tipul sportiv si viril. Nu are
parte de procese de constiinta, ci mai mult de o obsesie nascuta undeva in subconstient, care
nu ii da pace si care il intarata mereu sa mearga mai departe, din ce in ce mai indarjit si furios
pe stapanii pe care urma sa se razbune cumplit:“… le eram recunoscator ca imi dau prilejul in
curand sa-i lovesc de moarte. Aceasta era doar soarta noastra, sa ne izbim de moarte, pentru a
ajunge la cei ce ne stapanesc si pe care ii iubim mai mult decat pe noi, ii iubim si-i admiram cu
inversunare si cu ura, pana ce le smulgem iubirea lor.” Dupa toata tensiunea acumulata pe tot
parcursul romanului, punctul culminant al presupusei pasiuni dintre barbatul plebeu si idealul
feminin se rezuma la o posesiune brutala si indarjita, iar Donna Alba se prabuseste de pe
piedestal si nu ramane decat o femeie oarecare, banala si lipsita de orice caracter de unicitate.
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi ale unei text dramatic studiat. COMEDIA O
SCRISOARE PIERDUTA ION LUCA CARAGIALE-PARTICULARITATILE TEXTULUI-Comedia
este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, care evoca personaje, intamplari,
moravuri intr-un mod care starneste rasul, avand, de regula, un final fericit.Dupa cum afirma
Diomede:”Comedia este tratarea inofensiva si fara catastrofe a faptelor normale si particulare”.
I.L. Caragiale a fost unul din cei patru scriitori reprezentativi pentru Epoca Marilor Clasici, alaturi
de Mihai Eminescu, Ion Creanga si Ioan Slavici. A fost un spirit bivalent, inzestrat pentru comic
si comedii, si pentru analitic in nuvele si in drama “Napasta”. Comediile lui IL Caragiale, desi
sunt inspirate din realitatea secolului al XIX-lea – contemporana scriitorului, aduc in fata
spectatorului un univers comic de eterna actualitate. A treia din seria celor patru comedii, “O
scrisoare pierduta” a avut premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie
1884 si a fost publicata in revista “Convorbiri literare” in 1885.Opera a fost vazuta ca o ilustrare

27
artistica a contextului social-politic creat in jurul anului 1993, an in care au avut loc alegeri
parlamentare, ba, mai mult decat atat, au fost critici care nu s-au sfiit sa identifice in personajele
caragialiene profiluri ale personalitatilor vremii.Intre speciile dramatice, comedia are cateva
specifice: personajele apartin stratului de mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul,
punand in lumina defecte morale sau fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate, limbajul
are ca model vorbirea comuna, iar finalul aduce impacarea adversarilor.Titlul comediei numeste
pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti si le prinde in vartejul unor
actiuni cu proportii catastrofale, tratate insa in registru comic, care surprinde contrastul dintre
aparenta si esenta. Din obiect al unei relatii particulare, scrisoarea devine un document de
interes public. Ca instrument de santaj, ea deplaseaza actiunea de pe scena politica in culisele
luptei electorale.“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice care are ca
tema dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de
deputati in parlament.Genul dramatic reuneste operele scrise pentru a fi reprezentate, prin
interpretarea actorilor, cu contributia decorului sugestiv, a luminilor, a muzicii, realizandu-se
astfel spectacolul care integreaza publicul mai mult decat oricare alt gen literar. Dintre speciile
principale ale genului : comedia, tragedia si drama, Caragiale s-a oprit asupra celor din urma,
scriind 4 comedii si o drama.Textul dramatic impune comunicarea mesajului prin dialog si prin
replici ale personajelor, completate de elementele nonverbale si paraverbale, precum si de
informatii referitoare la decor, care preiau rolul descrierii din textul narativ. “O scrisoare pierduta”
infatiseaza o lista de 12 persoane, dupa cum le numeste autorul in pagina de prezentare, la
care se adauga figurantii : alegatori, cetateni, public. Textul este impartit in patru acte cu un
numar variabil de scene si pastreaza, in mare masura, ideea de unitate de timp, spatiu si
actiune.Pentru ca este destinata reprezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera dramatica
este supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a mentine tensiunea. Asa se explica faptul
ca “O scrisoare pierduta” debuteaza ex-abrupto, in plina intriga, dupa consumarea expozitiunii
in afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de conflicte se produce rapid, angreneaza
toate personajele si se precipita spre un final spectaculos. Comedia se deschide cu evocarea
raidului nocturn facut de Pristanda, care, spionand casa lui Catavencu, a aflat intentia acestuia
de a publica in “Racnetul Carpatilor” o scrisoare compromitatoare. Pe parcursul primelor 5
scene ale actului I, se contureaza, din diverse perspective, expozitiunea, consumata deja
inaintea debutului actiunii propriu-zise: felul in care a fost pierduta scrisoarea, de catre cine si
cui ii este adresata, continutul ei. Desfasurarea actiunii introduce in scena personaje noi.
Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne de suspiciune, Cetateanul turmentat vine sa
aduca scrisoarea andrisantului, dar constata ca nu o mai are. Zoe utilizeaza tot arsenalul
feminin pentru a-l convinge pe Fanica sa sustina candidatura canaliei, dar acesta nu accepta,
spre deosebire de Trahanache,c are a cedat mult mai usor.Actul II se desfasoara in ritmuri
foarte alerte si adauga complicatii bulgarelui de zapada creat deja si pornit cu viteza pe panta
alegerilor. Pristanda este prins intre ordine contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea
casei lui Catavencu si arestarea lui, pe cand Zoe solicita eliberarea captivului si ii promitea
sprijinul electoral. Actul se incheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicita alegerea
altui candidat pt colegiul al II-lea.Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III
si pregatesc punctul culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache.
Incercarile lui Catavencu de a vorbi despre scrisoare esueaza, pentru ca este saltat in
ambuscada pregatita de Pristanda. In incaierare isi pierde palaria, care ajunge la Cetateanul
turmentat, impreuna cu scrisorica din captuseala.Actul IV continua in crescendo tensiunea
dramatica, pentru ca scrisoarea nu a ajuns inca la Zoe, iar Catavencu este de negasit. Intre
timp, Dandanache desconspira tertipurile prin care a ajuns candidat si anunta intentia de a
folosi docomentul ca eterna arma de santaj. Tocmai cand se credea definitiv dezonorata,
salvarea coanei Joitica apare in persoana simpaticului Cetatean, care ii restituie scrisoarea.
Redevenita puternica, femeia are taria sa-l ierte pe umilul domn Nae, dar in deznodamant ii
pretinde sa conduca petrecerea in cinstea noului ales.Conflictul principal al operei antreneaza

28
doua tabere a caror confruntare are loc in plan politic: membrii de baza ai partidului aflat la
putere si gruparea independenta a lui Nae Catavencu, aspirant la calitatea de deputat.
Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis de Fanica amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor
doua tabere este provocatoare de tensiune dramatica, acumulata treptat prin tehnica bulgarelui
de zapada. In conflictul secundar un rol important are grupul Farfuridi-Branzovenescu, obsedat
de tradare din partea fruntasilor partidului si implicit de pierderea nominalizarii la deputatie a
celui dintai.In afara conflictelor raman 2 personaje cu ratiuni diferite. Cetateanul turmentat are o
singura preocupare: cu cine sa voteze. Desi ca alegator este singurul out-sider, ironia destinului
face ca scrisoarea sa revina periodic in mainile lui si sa il oblige sa intre in contact cu fortele
opozante. Ghita Pristanda, politaiul este implicat involuntar in conflict, prin natura meseriei si a
relatiilor cu personajele. El este “urechea” prefectului la fereastra lui Catavencu, “instrumentul”
de forta al lui Trahanache in agresarea adversarului politic si mesagerul devotat al coanei
Joitica.In plan politic, momentul maximei tensiuni ar trebui sa fie nominalizarea candidatului
surpriza, impus de la “centru”: Agamemnon Dandanache. De fapt, tensiunea creste constant,
pana la revenirea scrisorii buclucase in mainile destinatarului. Solutia finala este impacarea
tuturor opozantilor, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Toate comediile lui Cragiale debuteaza
cu unu scandal si se termina cu o petrecere, accentuand ideea ca nu exista principii sau valori
care sa nu poate fi incalcate atunci cand enteresul o cere.Pompiliu Constantinescu
demonstreaza legatura operei lui Caragiale cu vechea comica, argumentand ca personajele
ilustreaza vechi tipuri comice: incornoratul – Zaharia Trahanache; amorezul – Tipatescu;
cocheta adulterina-Zoe; demagogul- Catavencu, Farfuridi, Dandanache; cetateanul- Cetateanul
turmentat; raisonneurul- Pristanda, care este si tipul slujbasului umil. Caragiale creeaza o
tipizare comica, prin generalizarea unei categorii, amintind de caracterele comice ale comediei
clasice, dar eroii lui Caragiale sunt individualizati prin detalii care se refera la situatia sociala sau
intelectuala, temperament, limbaj. Comicul de caracter configureaza personajul in doua
modalitati: prin evidentierea unei “monomanii” (demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul)
sau prin rolul de compozitie ( amorezul, cocheta, incornoratul, confidentul). Din combinatia celor
doua modalitati se nasc personaje care pot fi incadrate in doua tipologii, cu criterii diferite.
Astfel, Zoe este prin trasatura caracterologica – femeia voluntara si prin rolul de compozitie
cocheta. Ghita Pristanda are determinarile slugarnicului, dar rolul de compozitie il evidentiaza
ca raisonneur, personaj care face comentarii asupra evenimentelor si judeca faptele
celorlalti.Comicul de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitori
il atribuie artei, in general, si literaturii in particular. A satiriza viciile unei societati, a le contura in
tuşe groase, ale arata lumii intregi devine o maniera de a aborda o “boala”. Rasul pe care il
provoaca spectacolul naravurilor lumii este primul pas spre vindecare.Lista moravurilor
satirizate in “O scrisoare pierduta” este destul de lunga: adulterul, servilismul, prostia, incultura,
infatuarea. Multe pot fi intalnite, in cumul, la unele personaje, dar principale sunt doua vicii
generalizate: demagogia si coruptia. Acestea sunt extinse la nivelul intregii societati si la nivelul
clasei politice si al marii burghezii.Discursurile celor chemati sa decida soarta tarii, potentialii
deputati Catavencu si farfuridi reflecta absenta oricarui principiu moral, a unei minime decente
si a unei logici elementare. Mai mult, Dandanache triumfa si este sarbatorit cu tot fastul cuvenit
invingatorului. Cititorul, care gandeste dincolo de granitele textului, stie ca Gagamita ii va
reprezenta in Parlament pe locuitorii judetului de munte si ca are sansa prelungirii mandatului
cu inca o legislatura, caci scrisoarea este in posesia lui si oricand doreste “pac la Rasboiul” sa o
publice.Numele publicatiilor, “Racnetul Carpatilor” si “Rasboiul”, dincolo de ridicolul lor, atrag
atentia asupra agresivitatii presei. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca personajele
comediilor lui Caragiale, oameni obisnuiti, din popor, citesc cu sfintenie gazeta, deci ea este
formatoare de opinie. Observator lucid, scriitorul schiteaza un traseu al propagarii imoralitatii, de
la clasa politica, prin presa, la omul de rand.Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este
paradoxal femeia-barbata, voluntara, tenace, puternica. Distinsa doamna de societate este
stimata de toti si a stiut sa intre in gratiile fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata

29
secreta, deja vechea istorie de amor cu prefectul, care si-a ratat ascensiunea politica si a ramas
in obscura capitala a judetului de munte doar de dragul ei. Toata lumea ajunge, mai devreme
sau mai tarziu, sa raspunda solicitarilor Zoei – onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si
executa fara intarziere toate poruncile ei; Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala, pentru
a salva reputatia amantei sale, Ghita Pristanda isi risca slujba si il minte pe prefect, pentru a
facilita intalnirea dintre Catavencu si coana Joitica. Pana si satajistul domn Nae ii recunoaste
calitatile si are vagi remuscari ca tocmai ea a cazut victima santajului.Reprezentativa pentru
relatiile din cuplul de amanti este scena Vi din actul III, cand Zoe desfasoara tot arsenalul
feminin pentru a-l convinge pe prefect ca solutia salvatoare este sustinerea candidaturii lui
Catavencu. Initial plange si umila, recunoaste ca a comis “o nerozie fara seaman”. Trece apoi la
persuasiune cu mijloacele santajului sentimental., insira argumente logice, intr-o tirada cu mare
forta de evocare, menita sa-I creeze lui Tipatescu imaginea unui carnagiu “cum or sa ma
sfasie”, repetat la nesfarsit. In fata acestei apocalipse, Fanica adopta atitudinea cavelrului, care
sacrifica totul pentru aleasa inimii lui, si intr-un elan de romantism melodramatic, ii propune sa
fuga in lume amandoi. Zoe este insa realista; pasiunea nu ii intuneca ratiunea si nu este
dispusa a renunta la tot pentru iubire. Vazandu-se refuzata in spirijinirea candidaturii
santajistului, Zoe joaca o ultima carte: ameninta cu sinuciderea. Slabiciunea acestea nu
corespunde firii ei voluntare, asa ca amana gestul fatal.Finalul fericit reasterne linistea peste
lumea intreaga, deci si peste triunghiul conjugal. In nauceala lui, Dandanache repeta aceeasi
confuzie si nu ii poate intra in cap adevarul: il considera pe varstnicul Trahanache prefect, iar pe
Tipatescu – sotul damei.In lumea lui Caragiale, indivizii traiesc o existenta derizorie, careia ii
atribuie proportii hiperbolizate si investesc enorm in evenimente marunte, carora le confera
dimensiunile unui destin. Golirea lor de sens existential poate atinge absurdul, ajungand la
definitia esentiala :” Eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”. Singura abilitate pe care o au este
imitatia si mimarea unor comportamente, fie ca este vorba despre dragoste, despre tradare,
despre onoare sau despre politica.Personajele au o adevarata “manie a politicianismului”, citesc
gazetele si nu inteleg nimic, dobandesc dreptul de vot si nu au pe cine alege, pentru ca toti
candidatii sunt la fel de “canalii”. Programele politice nu au nicio relevanta, iar legea electorala
este oricand substituibila cu un biletel de amor.
In opinia lui Mihail Ralea, lumea lui Caragiale are un aspect paradisiac, in sensul ca
personajele sunt lipsite d eproblematici interne si nu percep dureros esecul, nu se schimba si nu
evolueaza. Despre teatrul lui Caragiale s-a spus ca este “nonpsihologic”, pentru ca personajele
nu au adancimea sufleteasca specifica omului in general. Cititorul nu regaseste in personaje
acele miscari sufletesti cu care l-a obisnuit teatrul traditional, de aceea se poate spune ca stilul
popular si grotesc al comediei sale este prin el insusi antipsihologic, dupa cum spune I.
Constantinescu. Din aceasta perspectiva, a receptarii contemporane, Caragiale este un scriitor
foarte actual, creator al farsei moderne si neintrecut pictor al unei lumi in deriva
morala.Sintagma “Caragiale-contemporanul nostru” reflecta actualitatea operei scriitorului care
a creat cele mai multe tipuri din literatura romana. Intr-o capodopera cum este “O scrisoare
pierduta” apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicola, o lume a automatismelor, a ambitiilor si
a orgoliilor nejustificate. Totusi, personajele configureaza prin tehnica realismului , un univers
care da iluzia vietii, de aceea rasul caragialesc este unul tragi-comic, intr-o sinteza specific
romaneasca, de natura sa defineasca o atitudine paradozala:”rasu-plansu”.

30
Testul 9 SUBIECTUL I I. Al. Brătescu-Voinești, Conferință, în vol. Mărturisiri literare.
1. Secvența ,,în toată firea'' are sensul de ,,matur''.
2. Numele personajului creat de I. Al. Brătescu-Voinești, inspirat de unchiul său este nenea
Antonache.
3. O abilitate a lui Alexandru Voinescu, pe care copilul o apreciază este arta de a povesti:
„cel mai extraordinar povestitor pe care l-am întâlnit în viața mea.”
4. Se crede că I. Al. Brătescu-Voinești va ajunge un actor mare pentru că are darul de
povesti. 5. Lumea despre care copilul povestește cu pasiune este cea a naturii, copilul
descoperindu-i fascinația în timp ce își ajută
tatăl la grădinărit sau când merge la pescuit, observând o serie de minuni, care-l determină să
le facă cunoștință și celor din jurul lui.
B. Originalitatea reprezintă o însușire ce desemnează autenticitate, ceva unic, deosebit, care nu
a mai fost văzut sau întâlnit.
În opinia mea, imitarea permite dezvoltarea originalității, deoarece reprezentă un pas important
în procesul de evoluție și reconstituie modul de gândire, care ajunge la perfecțiune. În primul
rând, imitarea comportamentului sau a abilităților pe care le vedem la alții și care ne inspiră,
poate conduce la dezvoltarea unor pasiuni, dar interpretate în mod original. De exemplu, pe
baza textului suport, I. Al. Brătescu-Voinești povestește cum modelul său, Alexandru Voinescu,
l-a făcut să iubească arta povestirii „m-am ales cu meteahna de a povesti” În al doilea rând,
reproducerea modului de gândire și a comportamentului unei persoane, adoptarea acestora
drept exemplu poate duce la o dorință de îmbunătățire și de perfecționare, ceea ce crește
caracterul autentic al faptelor proprii. De pildă, pe baza experiențelor personale, pot susține că
o persoană tinde întotdeauna să-și depășescă profesorul, șeful sau colegul,desigur, indiferent
de domeniu.
În concluzie, imitarea permite dezvoltarea originalității, constituind un mijloc eficient pentru
evoluție și pentru perfecționare.
Subiectul II Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația
dintre ideea poetică și mijloacele artistice.Alexandru Macedonski, Dor zadarnic Textul liric ,,Dor
zadarnic’’ de Alexandru Macerdonski se centrează pe tema trecerii inexorabile a timpului, dar și
a condiției de damnat a eului într-o societate meschină incapabilă să-l înțeleagă, specifice unui
poet simbolist.Încă din incipitul textului se remarcă o imagine vizuală ,,E umed cimbrul pe
colină,/Măceșii par o florărie , care sugerează schimbările produse odată cu scurgerea vremii.
Exclamația retorică ,,Ești tu, ești tu, copilărie! ’’ ilustrează dorința profundă a regăsirii eului liric
cu cea mai frumoasă perioadă din viața sa. dragostei prin dinamica recuperatoare a amintirii.
De asemenea, imaginea statică din ultima strofă ,,Rămân cu trista mea nevroză,/ Cu dorul meu
nespus de ducă amplifică neputința autodepășirii și instalarea definitivă a stării de nervi, care
poate fi generată și de motivul dorului.Întreaga poezie reprezintă o chintesenţă a mesajului
poetic, astfel, Macedonski dorește să ofere un mesaj esențial, care arată nostalgia fiecăruia
dintre noi în momentul trecerii timpului și al neputinței de a împărtăși anumite sentimentului.

31
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi ale unui text narativ studiat, aparținând lui Ioan
Slavici. Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici-nuvelă realistă,
psihologică-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în
literatura română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor
anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin
obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea
anticipativă a vocii naratoriale.(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui
singur fir epic central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de
înavuțire a personajului principal. De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea
naratorială este neutră, accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale.
Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții
exterioare .)Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ghiță, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se
face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică.Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de
înavuțire. Teza etică, deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea
unor eroi puternic reliefați, surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația dintre Ghiță și
Lică Sămădăul ilustrează această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții
personajelor-conștiința, iubirea. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura
compozițională închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în
tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei te face fericit”; ,,Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă
bine; dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul are efect de
catharsis și purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul
vieții continuă.Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba
statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra
conflictului interior al personajului principal.Un episod din care reiese specificul temei nuvelei
este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată
apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat
câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea
cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că
acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu
noroc, pentru că-i mergea bine”.Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit.
Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează :
„Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.”
Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul gest dintr-o
serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura
evenimentelor.Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu
este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită
suspiciunii comunității. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale

32
opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece
sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre
Ghiță și Ana.Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul
ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile
obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost
pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului
central, deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a
se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.În ceea ce priveștecompoziția și tehnica
narativă se observă că opera are o compoziție clasică, tipic realistă, o structură rotundă,
iarrelatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la persoana a III-a, de către un narator
omniscient și omniprezent. Fiind o nuvelă psihologică, sunt prezente și modalități specifice
acestui tip de operă literară, cum sunt analiza și autoanaliza, introspecția, mustrările de
conștiință ale personajelor, autoculpabilizarea, inconsecvența ca mod de manifestare a
acestora etc. De aceea, narațiunea se îmbină cu descrierea cadrului spațial, cu dialogul sau cu
monologul interior prin care scriitorul sondează adâncul sufletesc al personajelor și relațiile
dintre ele, folosind astfel stilul direct, indirect sau stilul indirect liber. Se remarcă, totodată,
autenticitatea limbajului, presărat cu numeroase regionalisme și caracterizat prin oralitate și
sponteneitate. Relația de simetrie este dată de incipitul nuvelei care are un prolog care-i
aparține bătrânei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările
tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dat!...”Ca orice nuvelă realistă care se
bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-un cadru spațio
temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata unui an-de la Sfântul Gheorghe până la
Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea
Mare, și respectând momentele tradiționale ale subiectului literar.Nuvela este alcătuită din 17
capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă
cârciuma de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui Lică tulbură
echilibrul familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul conștientizează că fără acordul
Sămădăului, el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă starea de spirit, devine
interiorizat, mohorât, violent, brutal cu Ana și indiferent față de familie. Se implică alături de
Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea
arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar în uciderea unei femei și a unui copil. Punctul
culminantsurprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în brațele lui Lică, îl dă în vileag
pe Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de soț, iar Răuț, din ordinul
lui Lică, îl împușcă pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final
moralizator, iar sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă singurele personaje
care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
Concluzia Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă
echilibrul interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul
unor fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre
noi în momentul în care aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de roman”(G.
Călinescu), ,,Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și
la viață. Autorul nu condamnă munca cinstită, aducătoare de bunăstare, ci goana nesăbuită
după bani, după înavuțire. Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea
investigării psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.
 33
Testul 10 SUBIECTUL I.A. G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu
1. Sensul din text al secvenței ,,îi cădea în mâini’’ este că avea bucuria de a intra în contact cu
lumea cărților.
2. Casa în care locuia Eminescu era a bisericii.
3. Două surse din care își procură cărți Mihai Eminescu sunt fie de la colegi, fie de la biblioteca
școlii: ,,le împrumuta şi la colegi, cu condiţia de a nu îndoi şi murdări filele, dar temeiul
cunoştinţelor sale era lectura. Lăsând în plata Domnului problemele de aritmetică, citea pe
înfundate, închis în casă, cărţi din biblioteca şcoalei sau de la Pumnul.’’
4. Motivul pentru care nota mare primită de Eminescu la istorie pricinuiește mirare în școală
este că profesorul era un om foarte sever și până atunci nu se mai întâmplase să dea un
asemenea calificativ.
5. Spirit inegal al lui Eminescu se evidențiază prin incapabilitatea lui de a se supune unei
discipline prea aspre. El nu era în liceu un elev cu rezultate excepționale, ci avea preferinţe la
studiu, iubea lectura și nu-i plăcea să-şi înveţe lecţiile.
B. Viața lui Mihai Eminescu de G. Călinescu,
B. Lecturile suplimentare influențează sau nu succesul școlarLecturile suplimentare constituie o
pasiune aparte pe care o ai pentru a evolua și te determină să te îndrăgostești de citit mult mai
mult.
În opinia mea lecturile suplimentare influențează succesul școlar, deoarece te ajută să evoluezi
rațional și îți îmbogățesc vocabularului.
În primul rând, fiecare a avut parte de lecturi suplimentare fie propuse de profesori, fie din
propria inițiativă, mai ales că pasiunea pentru citit determină să cauți mereu cărți noi și inedited.
De exemplu, G. Călinescu ne aduce la cunoștință faptul că Eminescu nu era un elev strălucit la
școală, însă lecturile suplimentare și dragostea pentru citit îl ajută să persevereze și să-și
impresioneze profesorii ,,era un elev Eminovici care îi bătea pe toți (…) atât Pumnul, cât şi
Lewinski, profesor şi el de istorie, îl iubeau’’, descoperindu-Ii, oarecum, adevăratul potential
intellectual.
În al doilea rând, lectura suplimentară este o activitate din care se înveță foarte multe lucruri
interesante și folositoare, influențând și succesul școlar, pentru că se pot face mult mai ușor
legăturile și se găsesc rezolvările unor situații dificile. De pildă, tot textul lui Călinescu
evidențiază faptul că aceste lecturi suplimentare pot da naștere unui spirit inegal, precum cel al
lui Eminescu: ,, Spirit inegal, incapabil să se supună unei discipline prea aspre (…) El are
preferinţe la studiu, iubeşte lectura, nu însă la şcoală.’’, demonstrând că cititul în plus te ajută că
capeți încredere și ambiție.
În concluzie, lecturile suplimentare influențează succesul școlar, fiindcă orice elev poate
impresiona printr-un vocabular aparte și poate să-l ajute pe acesta să fie sigur în orice situație
excepțională.
SUBIECTUL al II-lea Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul
următorPavel Dan, Înmormântarea lui Urcan bătrânul
SUBIECTUL II Textul fragmentar selectat din opera ,,Înmormântarea lui Urcan bătrânul’’ de
Pavel Dan aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva narativă care
este: obiectivă ( persoana a III-a), iar acţiunea/ întâmplarea este relatată de un narator obiectiv,
semnificativi fiind indicii morfologici utilizaţi: verbe la persoana a III-a, ,,nu aștepta’’,
,,plecase’’, ,,se întrebă’’ şi pronume la persoana III-a ,,-l’’, ,,-îl'', ,,i-'' . Naratorul este omniscient
și extradiegetic, care evocă așteptarea lui Urcan de către bătrâna care era grijuluie, însă îl
zărește că s-ar apropia de ea. Cu toate durerile pe care le avea, femeia se ridică să vadă cine
este. SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţiale unui text poetic studiat, aparţinând lui
Tudor Arghezi. Particularităţile unei opere care aparţine lui Tudor Arghezi,,Le-am scris cu
unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,

34
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă,
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
şi nu mi-a crescut –
Sau nu o mai am cunoscut.
Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
şi mă durea mână ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. ’’Prin tema
unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând
prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lumeîntr-o creaţie
literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv,
întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de
specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.Reliefarea unor trăsături
specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literarTudor Arghezi face parte,
alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților care au transformat
hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului,,Flori de mucigai” (1931), a
produs un ecou puternic în literatura epocii.Aparținând modernismului, opera argheziană
depășește limitele unei încadrări globale în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită
personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.Poezia ,,Flori de mucigai” răspunde
înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului interbelic prin: valorizarea
estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică , limbajul
ca ,,esență de cuvinte”.Poezia argheziană se caracterizează prin următoarele elemente de
modernism: poezia peste expresia unei conştiinţe frământate, aflate în perpetuă căutare,
oscilând între stări contradictorii sau incompatibile, tentaţia absolutului, există unor “categorii
negative”: estetica urâtului şi creştinismului în ruină, încălcarea convenţiilor şi a regulilor,
libertatea absolută a inspiraţiei; poezia poate transfigura artistic realitatea de altădată respinsă.
Lumea marginalizată a hoţilor sau a criminalilor ascunde un mesaj optimist: mizeria sau păcatul
nu distrug fondul de umanitate. Înfăţişarea pentru prima data în poezia română, împlinirea prin
iubirea de tip casnic şi ipostază femeii-soţie, limbajul poetic: ambiguitate, expresivitate, magia
limbajului şi forţa sa de sugestie se realizează prin schimbări esenţiale la nivelul lexical şi
sintactic. Limbajul şocant aduce neaşteptate asocieri lexicale de termeni argotici, religioşi,
arhaisme, neologisme, expresii populare, cuvinte banale. Rolul poetului este de a ,,potrivi”
cuvintele; sparge tiparele topice şi sintactice (se creează un nou limbaj poetic) fantezia
metaforică provoacă o contaminare de lucruri obiectiv şi logic incompatibile, înnoiri prozodice
(cultivarea versului liber sau combinarea diversă a unor elemente ale prozodiei clasice).Tema
poeziei şi două imagini poetice sugestiveTema poeziei exprimă efortul creator al artistului
pentru un produs spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale
eului poetic, chinuit de frământări şi de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei
revelaţii, al harului divin, ci al unei nelinişti artistice şi al setei creatoare.O idee relevantă pentru
temă o constituie versurile din prima secventă, care sunt săpate în sufletul poetului, sunt ,,stihuri
fără an" ce nu pot fi exprimate în viaţă reală, dar sunt profund simţite de sensibilitatea artistului:

35
,,Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum". Harul poetic, ,,unghia
îngerească", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelaţia, deoarece ea ,,nu a mai
crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca pe un
creator de valori spirituale: ,,Sau nu o mai am cunoscut".De asemenea, ultima secvenţă
amplifică deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră, e ,,întuneric", iar
ploaia se aude ,,departe afară", ceea ce provoacă poetului o durere simţită profundă, ,,ca o
ghiară", din cauza neputinţei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea,
setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc să scrie ,,cu unghiile de la mână stângă".Viziunea poetului
despre lumeeste una modernistă şi se confundă cu viziunea despre poezie, vizând rolul poetului
şi al poeziei în societate, dar si problema transfigurării socialului în estetic, a raportului dintre
inspiraţie (talent) şi tehnica poetică (truda şi căutările creatorului), la care se adaugă problema
limbajului, a adaptării acestuia la temele creaţiei. Viziunea despre lume este modernă şi
dovedeşte faptul că poetul este un inspirat făuritor de cuvinte şi un înnoitor al lirismului
românesc, un reprezentant de seamă al modernismului interbelic.Evidenţierea elementelor de
compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre
lumeUn prim element de structură îl constituie titlul poeziei ,,Flori de mucigai", care este un
oximoron, în care ,,florile’’ sugerează frumuseţea, puritatea, lumina, iar ,,mucigaiul’’ semnifică
urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii,
în care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea închisorilor, în care viata oamenilor este
supusă reprimărilor, restricţiilor rigide. Titlul este, în acelaşi timp, reprezentativ pentru inovatia
limbajului arghezian numită estetica urâtului, o modalitate artistică întâlnită în lirică europeană la
Baudelaire, care scrisese "Florile râului". Asocierea celor două categorii estetice contradictorii,
frumosul- reprezentat de ,,floare’’-şi urâtul-sugerat de ,,mucigai’’-oferă titlului o expresivitate
şocantă şi fascinantă, totodată, prin efectele estetice. Urâtul are rolul de a evidenţia
imperfecţiunile vieţii, senzaţiile de aversiune şi oroare care capăta valori noi, ele făcând parte
din existenţa umană.De asemenea, poezia ,,Flori de mucigai" este structurată în două secvenţe
lirice inegale, prima ilustrând crezul artistic arghezian, iar cealaltă neputinţă artistului de a crea
în condiţii de claustrare.Prima secvenţa sugerează dorinţa devoratoare a artistului de a se
exprima în versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, într-o solitudine
impusă şi lipsindu-i uneltele scrisului, încearcă să zgârie ,,cu unghia pe tencuială / Pe un părete
de firidă goală, / Pe întuneric" versurile născute din nevoia comunicării. Condiţiile vitrege de
viaţă îi seacă forţa creatoare, ,,Cu puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul /
Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui loan." Enumerarea prin negaţie a
elementelor fabuloase ale evangheliştilor, ,,taurul", ,,leul", ,,vulturul", creează o imagine de mare
fortă sugestivă privind starea de deprimare a poetului nefericit în absenţa creaţiei, în raport
direct cu scrierile religioase a căror esenţă este Absolutul. Versurile sunt săpate în sufletul
poetului, sunt ,,stihuri fără an" ce nu pot fi exprimate în viaţă reală, dar sunt profund simţite de
sensibilitatea artistului: ,,Stihuri de groapă / De sete de apă / Şi de foame de scrum". Harul
poetic, ,,unghia îngerească", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelaţia, deoarece ea
,,nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca
pe un creator de valori spirituale: ,,Sau nu o mai am cunoscut".Ultima secvenţă amplifică
deznădejdea lui Arghezi, care este simbolizată de atmosfera sumbră, e ,,întuneric", iar ploaia se
aude "departe afară", ceea ce provoacă poetului o durere simţită profundă, ,,ca o ghiară", din
cauza neputinţei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a
si dezvălui trăirile îl silesc să scrie ,,cu unghiile de la mână stângă". O simbolistică străveche
asociază mâna stângă cu forţele demonice, în opoziţie totală cu puterea divină a creaţiei.
Închisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie (vale adâncă, urât, infern) a Infernului lui
Dante, însă, în acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Răul, urâtul sunt numai
conjuncturi ale destinului, cărora omul le opune aspiraţia spre frumos, care poate fi regăsit în
sine, în vis sau în speranţa împlinirii. În ,,Flori de mucigai" predomină registrele stilistice ale
esteticii urâtuiui, pe de o parte că inovatie lingvistică, pe de altă parte ca substanţă a ideilor

36
exprimate.Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte ,,urâte", al căror sens capăta noi valori. De pildă, cuvântul ,,mucigai" este un
regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii
spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el însoţeşte cuvântul ,,flori", care poate
semnifica viaţă, lumea. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca
,,firidă", ,,stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti-Luca, Marcu,
loan - pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, de dezamăgire si de
deprimare ale poetului.Oximoronul ,,flori de mucigai" transmite ideea complexă a
imperfecţiunilor vieţii, a condiţiilor vitrege la care este supusă fiinţa umană, fapt care îi provoacă
poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenţează starea de disperare a omului
claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-si reprime setea de
comunicare. Neputinţa creatoare a artistului este sugestiv relevată de metaforă ,,cu puterile
neajutate", deşi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea închisorii poartă în ea
stigmatele râului care actionează negativ asupra naturii angelice a fiinţei umane, toceşte si
,,unghia îngerească", împiedicând-o astfel să e exprime. La noutatea limbajului arghezian s-a
referit şi Tudor Vianu, care afirmă: ,,Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde
o fixase marea influentă a poetului ,,Luceafărului", este consecinţa cea mai importantă produsă
de afirmarea lui Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-
lea)".Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică reprezentativă pentru modernismul interbelic
prin tema inovatoare (estetica urâtului), prezenţa metaforei cheie (unghia), organizarea strofică
inegală şi măsură variabilă.

37
Testul 11 Subiectul I.A1) Sensul expresiei ,,dădeau un aer” sugerează ideea că făceau o
impresie aparte.
2) Două stiluri arhitectonice prezente în Bucureștiul interbelic sunt ,,stilul numit ,,florentin” ” și
“stilul ei cubist”.
3) Numele cartierului bucureștean în care era situată casa familiei Cioculescu este Cotroceni
fapt reieșit din secvența („prin Cotroceni se ieșea din oraș. [...] Familia Cioculescu își luă locul
între acelea ale profesorilor cartierului.”)
4) Autorul nu putea deosebi păsările din curte, deoarece acesta era ,,Necunoscător într-ale
ornitologiei”.
5) Aspectul arhaic al cartierului reprezintă una dintre trăsăturile acestuia descris de autor,
atmosfera este creată de ,,țipetele cocoșilor”, ,,trecerea cailor tropăitori”, ,,strigătul cucuvelelor”.
De asemenea, oamenii care fac parte din această comunitate urmăresc tradițiile ancestrale,
precum trecutul ,,din poarta în poartă” pentru a vinde ,,iaurt” ,,crapi și salăi” ,,zarzavaturi și
fructe”.
B.Tradiția a fost și va fi întotdeauna o modalitate de identificare națională. Acestea reprezintă
obiceiurile practicate de o țară îi conturează cultura proprie, și o ajută la menținerea integrității
naționale.
În opinia mea, modernizarea exclude prezența elementelor tradiționale, deoarece instaurarea
lumii citadine diminuează influența tradițiilor în progresul național, iar globalizarea susține
renunțarea la individualizarea națională prin promiterea progresului comun. În primul rând,
orașele devin din ce în ce mai mari și își instaurează condițiile prielnice progresului propriu,
ignorând lumea arhaică prin acoperirea ei cu elementele moderne. De exemplu, în cadrul
textului citat este ilustrată o ușoară instaurare a citadinului în cartierul arhaic al autorului. Astfel,
drumurile încep să fie pietruite ,,De curând pietruite, în cuburi de granit”. Este conturat astfel și
cartierul Cotroceni, unde oamenii ,,erau tăcuți”, deoarece nu au ,,cârciumi și zaiafeturi” și
reprezintă și alte categorii sociale ,,militari, profesori, medici, mici negustori, oameni cu obraz”,
care nu pot exista decât în cadrul lumii orașului.
În al doilea rând, globalizarea reprezintă o amenințare pentru identitatea națională a țărilor, dar
în același timp, aduce un progres comun țărilor participante. De pildă, preluarea unor cuvinte
din alte limbi reprezintă un fenomen al globalizării, lexic precum ,,mersi” care este o variantă
romanizată a francezului ,,merci” sau neologisme preluate din engleză precum ,,online”,
,,shopping”. Aceste cuvinte își regăsesc locul în vocabularul generației tinere, nu doar pentru
conveniență, dar și pentru a oferi iluzia unui aspect cult. Astfel, regionalismele și arhaismele
devin ignorate din ce în ce mai mult.
În concluzie, susțin că modernizarea exclude prezența elementelor tradiționale, fiindcă lumea
citadină impune alte ideologii față de cele arhaice, iar globalizarea reprezintă, din ce în ce mai
mult, o amenințare pentru menținerea integrității naționale.
Subiectul al II-lea Indicaţiile scenice oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea textului în
spectacol, sprijinind jocul actorilor. Acestea constituie o caracteristică importantă a genului
dramatic. În textul fragmentar prezentat selectat din opera ,,Ultima oră'' de Mihail Sebastian
acestea au rolul de a nota succint detalii privind elemente nonverbale, precum: gesticulaţia
(,,Închide telefonul''), (,,merge direct spre biroul lui și ridică receptorul’’), (,,continuă să
răsfoiască hârtiile de pe birou, de la care, de altfel, nicio clipă nu și-a ridicat privirea.''). De
asemenea, au rolul de a reda un element paraverbal, ,,vorbește scurt, retezat, fără brutalitate’’
care evidențiază hotărârea personajului.Textul dramatic fragmentar selectat din opera ,,Ultima
oră'' este semnificativ pentru prezentarea acestor indicaţii scenice, care conferă informaţii
preţioase nu doar în jocul scenic, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi reprezinte
mintal evenimentele şi personajele.
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi George Bacovia sau lui Tudor Arghezi.Particularităţile
unei opere care aparţine lui G.Bacovia, Plumb G.Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,

38
Şi flori de plumb şi funerar veşmânt
Stam singur în cavou...şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.
Plumb Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul
subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se
poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine.Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent
literarGeorge Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar
care se impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în
majoritate în perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va
cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important
poet simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română
modernă.Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de
vedere al recuzitei, cât și la nivelul retoricii. Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea
exterioară, fizică și cea interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză, încât
ființa eului pare a se supune pe cadrul inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian
reflectă tripla dramă a ființei: drama existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii,
imposibilitatea evadării, claustrarea), drama erotică (declinul iubirii și însingurarea eului), drama
poetică (harul resimțit ca damnare).Prin George Bacovia în literatura română se produce o
necesară schimbare a poeziei de început de secol XX, o ruptură față de schema romantică
anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la început salutată de Macedonski și de cercul
acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului. Simbolismul este un curent literar european
apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.Textul poetic se înscrie în acest curent prin
folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul
trăirilor eului liric.Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu
scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul
cadrului din elementele căruia fac parte: sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de
plumb. Fiecare este un simbol care creează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene.
Poezia aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a
versurilor. Substantivul ,,plumb” este laitmotiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea
consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga
structură a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare
obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum observa Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței,
ci disonantă, dizarmonică, expresionistă precum strigătul lui Munch.Textul este o elegie,
deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise sub forma
monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o artă
poetică,deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și
față de propria afectivitate.Tema poeziei şi două imagini poetice sugestiveTema poeziei o
constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i înţeleagă
adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este spaţiul
limitat şi definit chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al
treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl
imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător. A doua

39
imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în strofa a doua, unde
atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de
plumb” sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică
,,dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere
către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a sentimentului.
Metafora finală ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere
definitivă a speranței.Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în
ipostaza însinguratului își asumă cu luciditate tragismul.Evidenţierea elementelor de compoziţie
şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lumeUn prim
element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbrăasupra lumii este
titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text
simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul
central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară
(sufletească), care sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui
termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul obiectiv
cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice
(gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea).De
asemenea, poezia este structurată în două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al
existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima
strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl impinge pe individ la
izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat
sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin
alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat sub
semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul. Macabrul acestui spaţiu este sporit de
scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat,
sugerat prin sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât
zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi
întoarcerea spre apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care
înseamnă zbor, înălţare sunt ,,de plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors
amorul’’, semnifică falsa iluzie a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul
deznădăjduit al poetului (,,şi-am început să strig’’), asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe
care o simte priveghind în singurătate lângă ,,mort’’, lângă amorul pierdut.Ceea ce conferă, de
asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei strofe începe cu
verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul al doilea din
fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă substantivele
,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul primului şi ultimului
vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent formează cu acesta o
metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două planuri ale existenţei
cel exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul
de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Concluzia Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi,
în general, a poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul
realizează o viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema
poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o
atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un
univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de
conţinut cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin
originalitate. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”,
recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea
ce este semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește
eul liric în această călătorie în lumea tenebrelor.

40
TESTUL 12 SUBIECTUL I A.1. Sensul din text al secvenței ,,îmi intrase în inimă’’ este de ,,a
pătrunde bucuria în suflet.
2. Numele persoanei care constată schimbarea de dispoziție a prințesei este generalul
Vlădescu. (,,În ziua aceea, la cină, bătrânul meu prieten, generalul Vlădescu, mă privește și
spune: „Ce schimbare minunată vedem în seara aceasta la prințesa noastră!”). 3. Localitatea
unde se găsea granița țării este Predeal: (,,Am plecat cu Nando* s-o întâmpinăm pe Ducky la
Predeal, unde e frontiera țării noastre’’).
4. Motivul pentru care prințesa se bucură de venirea lui Ducky este pentru dorul aparte, dar și
pentru felul său autentic, care reușea să o impresioneze.
5. Ducky are un portret moral impresionant care reiese din felul ei de a se comporta și de a
relaționa cu cei din jurul său. Ea are un fel serios și stăpânit, însă putea să fie și comică dacă
voia. Era desăvârșită în ceea ce privește descrierile relatările pe care le făcea. Avea un defect,
judeca oamenii într-un mod exigent sau era geloasă, însă toate acestea îi defineau caracterul
puternic.
B.Stările de spirit sunt emoțiile pe care oamenii le pot avea în diferite contexte din viața lor, dar
și în relațiile cu semenii lor.
În opinia mea stările de spirit pot fi schimbate prin prezența celor dragi, deoarece ele pot
transmite emoții puternice, dar și schimbarea atitudinii față de aceștia, devenind un confort
psihic pentru noi.
În primul rând, fiecare individ interacționează în viața lui cu stări de spirit diferite, fie pozitive,
fie negative, însă ele se declanșează în momentul în care interacționăm cu semeni dragi pe
care nu i-am văzut de o lungă perioadă de timp. De exemplu, prințesa are o stare de bucurie la
venirea lui Ducky atât pentru dorul ce i l-a purtat, cât și pentru felul său autentic, care reușea să
o impresioneze, dar să o și facă ,,să plângă de fericire’’.
În al doilea rând, aceste emoții inedite pe care le trăim la revederea cu cei apropiați ne
determină să simțim simpatii desăvârșite, unice și să avem o atitudine admirativă pentru ei,
întrucât este bine pentru siguranța confortului nostru psihic. De pildă, tot în JURNAL DE
RĂZBOI, regina reușește să-și contureze stările de bucurie înălțătoare, reliefându-i lui Ducky un
portret moral admirabil, influențând-o pozitiv:,, Ducky a fost dintotdeauna mai solemnă decât
mine, a avut expresia mai gravă’’, făcând-o să conștientizeze că este necesară o schimbare.În
concluzie, stările de spirit constituie trăirile ce ne definesc în relațiile cu cei apropiați prin
toleranța și prin bucuria de a ne exprima deschis unii față de alții.
SUBIECTUL al II-lea Textul liric ,,O zi...’’ de Tudor Arghezi se centrează pe tema condiției
artistului în lume, o condiție dominată de trecerea ireversibilă a timpului, specifică unui poet,
care vrea să sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul poeziei se remarcă personificarea ,,Ziua de
ieri s-a ținut după mine’’, urmată de o comparație ,,ca un câine flâmând’’ sugestii ale unei
atmosfere melancolice, o meditație a eului liric cu propriul sine, simțindu-se confuz de
dimensiunea scurgerii vremii. În aceeaşi ordine de idei, finalul poeziei este sugestiv pentru
ideea că fiecare dintre noi merită să profite intens de fiecare moment, aspect reieșit din
enumerația ,,S-o caute repede. Se înnoptează. Se lasă ceață’’, aluzie și la faptul că putem să
ne regăsim cu sinele și putem înțelege orice sens al vieții la momentul potrivit.Întreaga creaţie
reprezintă o chintesenţă a mesajului poetic, astfel, Arghezi transmite sentimente de neputință,
de dorință, de regăsire cu propriul sine în fața timpului necruțător.
SUBIECTUL al III-lea eseu particularități de construcție a unui personaj dintr-un basm
cult studiat.Basmul cult – Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb Definiţii ale basmului;
definiţia dată de G. Călinescu acestei specii: Basmul este un gen vast, depăşind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală..; oglindire...a vieţii în moduri
fabuloase.2. Tema generală a basmelor este lupta dintre bine şi rău, finalizată cu triumful
binelui; tema secundarăeste iniţierea, maturizarea, formarea eroului ( caracterul de

41
bildungsroman al operei în discuţie ). Criticul Pompiliu Constantinescu vede în Povestea lui H A
însăşi sinteza basmului românesc: toată filoofia noastră populară, între fatalitatea răului şi
ideala căutare a binelui se lămureşte în încercările grele ale fiului de împărat.3. Titlul
anticipează planul fabulosului ( povestea) şi rolul principal al personajului eponim. Numele
eroului evidenţiază statutul său neobişnuit de rob de origine nobilă, supus iniţierii. Oximoronul
generat de simbolurile cromatice sugerează evoluţia spirituală de la ipostaza de neiniţiat la
aceea de prinţ adevărat. 3.Particularităţi structurale ale basmului: a) formulele specifice:
iniţiale ( pregătesc cititorul să intre în convenţia comunicării literare, proiec tează eposul în timp
fabulos; vezi formula şi interpretează sensurile sale ); mediane ( sunt un mod de control al
relaţiei narator-naratar/cititor; în Povestea lui H-A, formula Dumnezeu să ne ţie, căcuvântul din
poveste înainte mult mai este apare de 6 ori, împărţind basmul în 7 părţi, înlănţuite logic şi bine
echilibrate. Criticul Jean Boutiere consideră că prin această grijă pt. compoziţie, Creangă se
desparte de povestitorul popular, acesta fiind un element cult al basmului său ); finale (anu
lează convenţia ficţională, scot cititorul din lumea ficţiunii şi îl readuc în lumea reală. În basmul
lui Creangă, formula de încheiere este particularizată prin nota de umor şi prin coborârea în
real: iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă ). b) tiparul
narativ: identificat de cercetătorul rus Vladimir Propp, se referă la o construcţie stereotipă a
subiectului, ilustrată prin 4 secvenţe inegale ca lungime, dar la fel de importante: echilibrul
iniţial, tulburarea echilibrului, acţiunea de recuperare a echilibrului, restabilirea echilibrului şi
răsplata eroului. c) triplicarea, considerată de Vladimir Propp o trăsătură specifică basmului,
reprezintă construirea basmului pe principiul cifrei “3”; astfel, unele acţiuni se repetă de 3 ori iar
unele personaje sau detalii sunt în număr de 3. Triplicarea are 2 funcţii, una estetică ( o
tărăgănare tactică a acţiunii şi o gradaţie în plan compoziţional ) şi alta practică ( naratorul îşi
domină mai bine materialul ).d) motivele narative tipice evidenţiază anumite situaţii întâlnite în
aproape orice basm: împăratul fără urmaş ( împăratul Verde ); superioritatea mezinului ( pielea
de urs, podul Sf. Duminică ); călătoria (pădurea, fântâna); supunerea prin vicleşug ( Spânul );
probele depăşite ( sălăţile din Grădina Ursului, pielea cerbului fermecat, bătută cu pietre
preţioase ); peţitul ( împăratul Roş şi fata aces tuia ); animalele recunoscătoare ( furnicile şi
albinele ); tovarăşii devotaţi ( Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă );
demascarea şi pedeapsa ; apa vie şi apa moartă; nunta împărătească. * Simbolurile şi
personajele notate între paranteze vor fi interpretate cu ajutorul informaţiilor din cartea lui Vasile
Lovinescu, Creangă şi creanga de aur.4. Relaţiile spaţiale şi temporale au, într-un basm,
natura lor specifică. Spaţiul este neprecizat geografic, se caracterizează prin existenţa a 2
tărâmuri aflate la mare distanţă unul de celălalt, se identifică prin peisaje fabuloase, precum
pădurea, grădina ursului, pădurea cerbului, insula Sf. Duminici ( vezi simbolistica acestor
locuri ). Timpul acţiunii este situat într-un trecut nedeterminat ( mitic, fabulos, illo
tempore) .Formula introductivă a basmului popular poate fi interpretată din perspectiva
simbolismului spaţial şi temporal; ea indică miracolul prezenţei trecutului în clipa de faţă, în care
tot ce a fost se află în simultaneitate ( Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat ).În basmul lui Creangă,
formula iniţială este inovată.5. Personajele: - clasificarea personajelor basmice, în funcţie de
acţiunile lor tipice ( Vladimir Propp identifică 7 tipuri de personaje în basm: eroul, falsul erou,
răufăcătorul, trimiţătorul, donatorul, ajutorul ( adjuvantul; calul=ajutorul universal), fata de
împărat ( personajul căutat ) şi tatăl acesteia. - alte criterii de clasificare ( obligatoriu după
semnificaţia etică a faptelor săvârşite: pozitive şi negative, după raportul lor cu realitatea: reale
şi fabuloase şi după alcătuirea lor: umane şi animaliere). În legătură cu personajele din basme,
G. Călinescu afirmă: eroii nu sunt numai oameni, ci anumite fiinţe himerice, animale...Fiinţele
neomeneşti din basm au psihologia şi sociologia lor misterioasă.ele comunică cu omul, dar nu
sunt oameni. Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem de a face cu un basm. -
prezentarea personajelor fabuloase din Povestea lui H-A; atenţie, mai ales, la cal ( Calul este
inteligenţa călăuzitoare a voinicului, care nu face nimic fără sfatul lui; După Făt – Frumos, calul
năzdrăvan este un protagonist adesea mai important decât zmeul. Fără cal, orice faptă eroică

42
este im posibilă..., calul traduce ideea de iuţeală...a mersului) şi la cei 5 uriaşi / năzdrăvani /
monştri simpatici ( descrişi prin raportare le fiinţa umană, sunt reprezentări hiperbolice,
fabuloase ale unor impulsuri fiziologice – foamea, setea, frigul – sau cognitive- dorinţa de
cunoaştere= Ochilă; dorinţa de a domina spaţiul şi timpul= Păsări-Lăţi-Lungilă. Vasile Lovinescu
vede în cei 5 prieteni fabuloşi ai lui H-A următorul simbolism: Entităţile pe care le întâlneşte H-A
sunt regenţi ai elementelor...posibilităţile imediate ale lumii nu pot să le potolească setea,
foamea, frigul, nevoia de orientare şi cunoaştere. Sunt, deci, exilaţi în lumea asta). - Sf.
Duminică şi Spânul ( scurtă prezentare, relaţia lor cu H-A, rolul de iniţiatori; Sf. Duminică- de
natură solară, rolul de mistagog; H-A şi Spânul amintesc de cuplul mitologic Hercule şi
Euristeu;ipostaza de slugă a lui H-A este eminamente catartică şi răscumpărătoare; tirania
Spânului îl tri mite pe erou la isprăvi care îl restructurează şi pe el, şi lumea – Vasile
Lovinescu).- faţă de personajele din basmul popular, cele din basmul cult sunt individualizate
prin comportament,atitudine, limbaj,gestică, mimică, psihologie etc. Deşi rămân personaje
arhetipale construite pe o dominantă etică, au complexitate. Uneori, sunt personaje dinamice,
parcurgând aventura iniţierii, aşa cum se întâmplă şi cu H-A. - personajul H-A este o creaţie
originală, prin asocierea a două modele: antieroul şi eroul canonic al basmelor, învestit cu toate
calităţile fizice şi morale ( vezi caracterizarea personajului, urmărind evoluţia sa de-a lungul
călătoriei de iniţiere, precum şi relaţia cu celelalte personaje).6. Naratorul basmului Povestea
lui H-A dovedeşte înclinaţie ludică. El este extradiegetic, omniscient / uniscient, narează la
pers. a III-a. În fragmentele de tranziţie dintre două secvenţe este mult mai implicat, se
adresează direct cititorului, îşi spune părerea despre cele întâmplate sau se declară
necreditabil, deşi fusese creditabil. Uneori se detaşează de diegeză, considerându-se
responsabil numai cu discursul: Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea. Alteori,
naratorul se proiectează în text ca instanţă morală care exprimă înţelepciunea veche a
comunităţii, prin comentarii etice ori psihologice, grave, joviale sau ironice. 7. Elemente
populare în basmul Povestea lui H-A: tema, motivele narative tipice, fuziunea dintre real şi
fabulos, personajele, oralitatea stilului ( reprezentarea, în opera cultă, a elementelor
specificelimbii vorbite, graiului viu; se vor enumera sursele oralităţii ). 8. Elementele culte în
Povestea lui H-A sunt elementele de originalitate, prin care Creangă inovează specia populară
a basmului: - grija pt. compoziţie; - dramatizarea acţiunii prin dialog; - tehnica detaliului
caracteristic ( ex.: descrierea comportamentului cerbului care vine să se adape ); - caracterul
atipic al eroului, care iese din schema basmului popular; prin antroponim, Creangă
individualizează un tip uman, detaşându-se de basmul popular, unde eroul rămâne un nume
generic);- puternica individualizare a personajelor fabuloase; acestea se comportă ţărăneşte şi
vorbesc modoveneşte, afirmă G. Călinescu. Creangă realizează, astfel, umanizarea şi
autohtonizarea fantasticului, ceea ce apropie naraţiunea fabuloasă de universul real:
Creangă umple schema universală a basmului cu imagini concrete ale vieţii ţărăneşti de
odinioară, cu tipurile ei morale, cu o realitate social-istorică şi psihologică determinată,
localizând fabulosul, dând personajelor individualitate psihologică, etnică, ţărănească şi chiar
humuleşteană ( Zoe Dumitrescu-Buşulenga ). - umorul ( se vor prezenta sursele umorului ).-
erudiţia paremiologică ( textul este înţesat de proverbe şi zicători adecvate situaţiilor narate –
vezi exemple. Jean Boutiere apreciază că numărul mare de proverbe şi zicători din opera lui
Creangă alcătuieşte o colecţie ce nu are echivalent la niciun alt povestitor european).9.
Concluzii: Lumea basmului creată de povestitorul din Humuleşti fiinţează într-o geografie
miraculoasă şi într-un discurs inconfundabil, puse sub semnul originalităţii celui care se menţine
conştient în cadrul psihic al culturii româneşti de tip folcloric şi în cadru fizic al satului
moldovean de sub munte vatra de cea mai mare autenticitate a spiritualităţii noastre ( George
Munteanu ).

43
TESTUL 13 SUBIECTUL I A.Mircea Eliade, Jurnal de vacanță
A.1. Secvența are sensul de ,,bineînțeles’’.
2. Două orașe din Europa sunt Paris și Londra.
3. O sursă a plictiselii este conversația inevitabilă a tovarășului de drum („Una dintre cele mai
insuportabile plictiseli ale călătoriei este inevitabila conversație a tovarășului de drum, care îți
vorbește despre locuri mult mai frumoase decât acestea pe care le străbați acum sau despre
locurile acestea văzute în condiții mult mai bune.”).
4. Motivul pentru care omul suportă cu greutate frumusețea unui anumit peisaj este de teama
subconștientă că trăirea completă a frumuseții l-ar putea strivi.
5. Călătorul își amintește mereu alte locuri, a căror frumusețe l-au tulburat și nu se poate bucura
de peisajele pe care le vede, iar amintirea îl determină să fie nostalgic, întrucât acele clipe devin
inepuizabile.
B.Călătoria este calea prin care un om reușește să își schimbe percepțiile despre viață și să
cunoască culturi diverse, întrucât să-l impresioneze.
În opinia mea o călătorie reprezintă o experiență de cunoaștere, deoarece ea este un mod de
deschidere a unor noi orizonturi atât spre alții cât și spre noi înșine, dar și descoperirea unor
frumuseți care pot da naștere unor amintiri impresionante.
În primul rând, călătoriile sunt un mod inedit de a trăi cu intensitate timpul liber și de a ne
bucura alături de persoanele dragi nouă sau alături de oamenii pe care-i cunoaștem. De
exemplu, Eliade în JURNAL DE VACANȚĂ accentuează faptul că omul trebuie să trăiască în
prezent cu intensitate și să se bucure de împrejurimile cu care interacționează (,,dacă omul ar
trăi cu intensitate toate împrejurările vieții lui, dacă ar rămâne, adică, totdeauna prezent în clipă
– s-ar consuma ca o incandescență..’’), întrucât totul ar fi deosebit pentru călător. În al doilea
rând, călătoriile ne ajută să ne lărgim aria de cunoaștere și să socializăm cu diferite tipuri de
oameni. De pildă, am călătorit în multe țări ale lumii, și fiecare vacanță m-a relaxat, m-a rupt de
monotonia urbană, m-a ajutat să îmi dezvolt cultura prin descoperirea de tradiții și de obieceiuri
ale altor popoare, am rămas cu amintiri plăcute și am legat amiciții cu fel și fel de oameni.
În concluzie, călătoriile constituie o experiență de cunoaștere, fiindcă au fost, sunt și vor fi cel
mai frumos mod de relaxare, dar și de îmbogățire a culturii.
SUBIECTUL al II-lea Textul fragmentar selectat din opera ,,Cântecul iubirii’’ de Liviu Rebreanu
aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva narativă care este
obiectivă ( persoana a III-a), iar acţiunea/ întâmplarea este relatată de un narator
obiectiv,omniscient, semnificativi fiind indicii morfologici utilizaţi: verbe la persoana a III-a, ,,se
strecoară’’, ,,se preling’’, ,,răsună’’ şi pronumele la persoana III-a ,,o’’. Naratorul este omniscient
și extradiegetic, care îl prezintă pe moș Costan îngândurat și care își amintește de o fătucă ce îl
impresionase, încât îi confesează și Ileanei, cu toate că timpul trecuse de când o întâlnise pe
această fată.
SUBIECTUL al III-lea eseu personaj dintr-un text dramatic studiat COMEDIA O SCRISOARE
PIERDUTA ION LUCA CARAGIALE PARTICULARITATILE TEXTULUI Comedia este o specie
a genului dramatic, in versuri sau in proza, care evoca personaje, intamplari, moravuri intr-un
mod care starneste rasul, avand, de regula, un final fericit.Dupa cum afirma Diomede:”Comedia
este tratarea inofensiva si fara catastrofe a faptelor normale si particulare”. I.L. Caragiale a fost
unul din cei patru scriitori reprezentativi pentru Epoca Marilor Clasici, alaturi de Mihai Eminescu,
Ion Creanga si Ioan Slavici. A fost un spirit bivalent, inzestrat pentru comic si comedii, si pentru
analitic in nuvele si in drama “Napasta”. Comediile lui IL Caragiale, desi sunt inspirate din
realitatea secolului al XIX-lea – contemporana scriitorului, aduc in fata spectatorului un univers
comic de eterna actualitate. A treia din seria celor patru comedii, “O scrisoare pierduta” a avut
premiera pe scena Teatrului National din Bucuresti la 13 noiembrie 1884 si a fost publicata in
revista “Convorbiri literare” in 1885.Opera a fost vazuta ca o ilustrare artistica a contextului
social-politic creat in jurul anului 1993, an in care au avut loc alegeri parlamentare,

44
ba, mai mult decat atat, au fost critici care nu s-au sfiit sa identifice in personajele caragialiene
profiluri ale personalitatilor vremii.Intre speciile dramatice, comedia are cateva specifice:
personajele apartin stratului de mijloc sau paturii joase a societatii, starneste rasul, punand in
lumina defecte morale sau fizice, dar si conflictul intre aparenta si realitate, limbajul are ca
model vorbirea comuna, iar finalul aduce impacarea adversarilor.Titlul comediei numeste
pretiosul obiect care antreneaza personajele in conflicte carnavalesti si le prinde in vartejul unor
actiuni cu proportii catastrofale, tratate insa in registru comic, care surprinde contrastul dintre
aparenta si esenta. Din obiect al unei relatii particulare, scrisoarea devine un document de
interes public. Ca instrument de santaj, ea deplaseaza actiunea de pe scena politica in culisele
luptei electorale.“O scrisoare pierduta” este o comedie realista de moravuri politice care are ca
tema dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de
deputati in parlament.Genul dramatic reuneste operele scrise pentru a fi reprezentate, prin
interpretarea actorilor, cu contributia decorului sugestiv, a luminilor, a muzicii, realizandu-se
astfel spectacolul care integreaza publicul mai mult decat oricare alt gen literar. Dintre speciile
principale ale genului : comedia, tragedia si drama, Caragiale s-a oprit asupra celor din urma,
scriind 4 comedii si o drama.Textul dramatic impune comunicarea mesajului prin dialog si prin
replici ale personajelor, completate de elementele nonverbale si paraverbale, precum si de
informatii referitoare la decor, care preiau rolul descrierii din textul narativ. “O scrisoare pierduta”
infatiseaza o lista de 12 persoane, dupa cum le numeste autorul in pagina de prezentare, la
care se adauga figurantii : alegatori, cetateni, public. Textul este impartit in patru acte cu un
numar variabil de scene si pastreaza, in mare masura, ideea de unitate de timp, spatiu si
actiune.Pentru ca este destinata reprezentarii pe scena, intr-un timp limitat, opera dramatica
este supusa necesitatii de a concentra actiunea si de a mentine tensiunea. Asa se explica faptul
ca “O scrisoare pierduta” debuteaza ex-abrupto, in plina intriga, dupa consumarea expozitiunii
in afara cadrului textual sau scenic. Acumularea de conflicte se produce rapid, angreneaza
toate personajele si se precipita spre un final spectaculos. Comedia se deschide cu evocarea
raidului nocturn facut de Pristanda, care, spionand casa lui Catavencu, a aflat intentia acestuia
de a publica in “Racnetul Carpatilor” o scrisoare compromitatoare. Pe parcursul primelor 5
scene ale actului I, se contureaza, din diverse perspective, expozitiunea, consumata deja
inaintea debutului actiunii propriu-zise: felul in care a fost pierduta scrisoarea, de catre cine si
cui ii este adresata, continutul ei. Desfasurarea actiunii introduce in scena personaje noi.
Farfuridi si Branzovenescu dau primele semne de suspiciune, Cetateanul turmentat vine sa
aduca scrisoarea andrisantului, dar constata ca nu o mai are. Zoe utilizeaza tot arsenalul
feminin pentru a-l convinge pe Fanica sa sustina candidatura canaliei, dar acesta nu accepta,
spre deosebire de Trahanache,c are a cedat mult mai usor.Actul II se desfasoara in ritmuri
foarte alerte si adauga complicatii bulgarelui de zapada creat deja si pornit cu viteza pe panta
alegerilor. Pristanda este prins intre ordine contradictorii: prefectul ii poruncise perchezitionarea
casei lui Catavencu si arestarea lui, pe cand Zoe solicita eliberarea captivului si ii promitea
sprijinul electoral. Actul se incheie cu sosirea depeşei de la centru, prin care se solicita alegerea
altui candidat pt colegiul al II-lea.Discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu deschid actul III
si pregatesc punctul culminant: anuntarea noului candidat, Agamemnon Dandanache.
Incercarile lui Catavencu de a vorbi despre scrisoare esueaza, pentru ca este saltat in
ambuscada pregatita de Pristanda. In incaierare isi pierde palaria, care ajunge la Cetateanul
turmentat, impreuna cu scrisorica din captuseala.Actul IV continua in crescendo tensiunea
dramatica, pentru ca scrisoarea nu a ajuns inca la Zoe, iar Catavencu este de negasit. Intre
timp, Dandanache desconspira tertipurile prin care a ajuns candidat si anunta intentia de a
folosi docomentul ca eterna arma de santaj. Tocmai cand se credea definitiv dezonorata,
salvarea coanei Joitica apare in persoana simpaticului Cetatean, care ii restituie scrisoarea.
Redevenita puternica, femeia are taria sa-l ierte pe umilul domn Nae, dar in deznodamant ii
pretinde sa conduca petrecerea in cinstea noului ales.Conflictul principal al operei antreneaza
doua tabere a caror confruntare are loc in plan politic: membrii de baza ai partidului aflat la

45
putere si gruparea independenta a lui Nae Catavencu, aspirant la calitatea de deputat.
Obstacolul este pierderea biletului de amor trimis de Fanica amantei lui, Zoe. Ciocnirea celor
doua tabere este provocatoare de tensiune dramatica, acumulata treptat prin tehnica bulgarelui
de zapada. In conflictul secundar un rol important are grupul Farfuridi-Branzovenescu, obsedat
de tradare din partea fruntasilor partidului si implicit de pierderea nominalizarii la deputatie a
celui dintai.In afara conflictelor raman 2 personaje cu ratiuni diferite. Cetateanul turmentat are o
singura preocupare: cu cine sa voteze. Desi ca alegator este singurul out-sider, ironia destinului
face ca scrisoarea sa revina periodic in mainile lui si sa il oblige sa intre in contact cu fortele
opozante. Ghita Pristanda, politaiul este implicat involuntar in conflict, prin natura meseriei si a
relatiilor cu personajele. El este “urechea” prefectului la fereastra lui Catavencu, “instrumentul”
de forta al lui Trahanache in agresarea adversarului politic si mesagerul devotat al coanei
Joitica.In plan politic, momentul maximei tensiuni ar trebui sa fie nominalizarea candidatului
surpriza, impus de la “centru”: Agamemnon Dandanache.De fapt, tensiunea creste constant,
pana la revenirea scrisorii buclucase in mainile destinatarului. Solutia finala este impacarea
tuturor opozantilor, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Toate comediile lui Cragiale debuteaza
cu unu scandal si se termina cu o petrecere, accentuand ideea ca nu exista principii sau valori
care sa nu poate fi incalcate atunci cand enteresul o cere.Pompiliu Constantinescu
demonstreaza legatura operei lui Caragiale cu vechea comica, argumentand ca personajele
ilustreaza vechi tipuri comice: incornoratul – Zaharia Trahanache; amorezul – Tipatescu;
cocheta adulterina-Zoe; demagogul- Catavencu, Farfuridi, Dandanache; cetateanul- Cetateanul
turmentat; raisonneurul- Pristanda, care este si tipul slujbasului umil. Caragiale creeaza o
tipizare comica, prin generalizarea unei categorii, amintind de caracterele comice ale comediei
clasice, dar eroii lui Caragiale sunt individualizati prin detalii care se refera la situatia sociala sau
intelectuala, temperament, limbaj. Comicul de caracter configureaza personajul in doua
modalitati: prin evidentierea unei “monomanii” (demagogul, avarul, ipocritul, gelosul, servilul)
sau prin rolul de compozitie ( amorezul, cocheta, incornoratul, confidentul). Din combinatia celor
doua modalitati se nasc personaje care pot fi incadrate in doua tipologii, cu criterii diferite.
Astfel, Zoe este prin trasatura caracterologica – femeia voluntara si prin rolul de compozitie
cocheta. Ghita Pristanda are determinarile slugarnicului, dar rolul de compozitie il evidentiaza
ca raisonneur, personaj care face comentarii asupra evenimentelor si judeca faptele
celorlalti.Comicul de moravuri ilustreaza in mod special rolul educativ, formator pe care scriitori
il atribuie artei, in general, si literaturii in particular. A satiriza viciile unei societati, a le contura in
tuşe groase, ale arata lumii intregi devine o maniera de a aborda o “boala”. Rasul pe care il
provoaca spectacolul naravurilor lumii este primul pas spre vindecare.Lista moravurilor satirizate
in “O scrisoare pierduta” este destul de lunga: adulterul, servilismul, prostia, incultura,
infatuarea. Multe pot fi intalnite, in cumul, la unele personaje, dar principale sunt doua vicii
generalizate: demagogia si coruptia. Acestea sunt extinse la nivelul intregii societati si la nivelul
clasei politice si al marii burghezii.Discursurile celor chemati sa decida soarta tarii, potentialii
deputati Catavencu si farfuridi reflecta absenta oricarui principiu moral, a unei minime decente
si a unei logici elementare. Mai mult, Dandanache triumfa si este sarbatorit cu tot fastul cuvenit
invingatorului. Cititorul, care gandeste dincolo de granitele textului, stie ca Gagamita ii va
reprezenta in Parlament pe locuitorii judetului de munte si ca are sansa prelungirii mandatului
cu inca o legislatura, caci scrisoarea este in posesia lui si oricand doreste “pac la Rasboiul” sa o
publice.Numele publicatiilor, “Racnetul Carpatilor” si “Rasboiul”, dincolo de ridicolul lor, atrag
atentia asupra agresivitatii presei. Nu este lipsit de interes sa mentionam ca personajele
comediilor lui Caragiale, oameni obisnuiti, din popor, citesc cu sfintenie gazeta, deci ea este
formatoare de opinie. Observator lucid, scriitorul schiteaza un traseu al propagarii imoralitatii, de
la clasa politica, prin presa, la omul de rand.Singurul personaj feminin al comediei, Zoe, este
paradoxal femeia-barbata, voluntara, tenace, puternica. Distinsa doamna de societate este
stimata de toti si a stiut sa intre in gratiile fiecaruia. Singurul ei punct vulnerabil este viata
secreta, deja vechea istorie de amor cu prefectul, care si-a ratat ascensiunea politica si a ramas

46
in obscura capitala a judetului de munte doar de dragul ei. Toata lumea ajunge, mai devreme
sau mai tarziu, sa raspunda solicitarilor Zoei – onorabilul sot ii protejeaza sensibilitatea si
executa fara intarziere toate poruncile ei; Fanica este gata sa renunte la pozitia sociala, pentru
a salva reputatia amantei sale, Ghita Pristanda isi risca slujba si il minte pe prefect, pentru a
facilita intalnirea dintre Catavencu si coana Joitica. Pana si satajistul domn Nae ii recunoaste
calitatile si are vagi remuscari ca tocmai ea a cazut victima
santajului.Reprezentativa pentru relatiile din cuplul de amanti este scena Vi din actul III, cand
Zoe desfasoara tot arsenalul feminin pentru a-l convinge pe prefect ca solutia salvatoare este
sustinerea candidaturii lui Catavencu. Initial plange si umila, recunoaste ca a comis “o nerozie
fara seaman”. Trece apoi la persuasiune cu mijloacele santajului sentimental., insira argumente
logice, intr-o tirada cu mare forta de evocare, menita sa-I creeze lui Tipatescu imaginea unui
carnagiu “cum or sa ma sfasie”, repetat la nesfarsit. In fata acestei apocalipse, Fanica adopta
atitudinea cavelrului, care sacrifica totul pentru aleasa inimii lui, si intr-un elan de romantism
melodramatic, ii propune sa fuga in lume amandoi. Zoe este insa realista; pasiunea nu ii
intuneca ratiunea si nu este dispusa a renunta la tot pentru iubire. Vazandu-se refuzata in
spirijinirea candidaturii santajistului, Zoe joaca o ultima carte: ameninta cu sinuciderea.
Slabiciunea acestea nu corespunde firii ei voluntare, asa ca amana gestul fatal.Finalul fericit
reasterne linistea peste lumea intreaga, deci si peste triunghiul conjugal. In nauceala lui,
Dandanache repeta aceeasi confuzie si nu ii poate intra in cap adevarul: il considera pe
varstnicul Trahanache prefect, iar pe Tipatescu – sotul damei.In lumea lui Caragiale, indivizii
traiesc o existenta derizorie, careia ii atribuie proportii hiperbolizate si investesc enorm in
evenimente marunte, carora le confera dimensiunile unui destin. Golirea lor de sens existential
poate atinge absurdul, ajungand la definitia esentiala :” Eu nu sunt un cine, eu sunt un ce”.
Singura abilitate pe care o au este imitatia si mimarea unor comportamente, fie ca este vorba
despre dragoste, despre tradare, despre onoare sau despre politica.Personajele au o adevarata
“manie a politicianismului”, citesc gazetele si nu inteleg nimic, dobandesc dreptul de vot si nu au
pe cine alege, pentru ca toti candidatii sunt la fel de “canalii”. Programele politice nu au nicio
relevanta, iar legea electorala este oricand substituibila cu un biletel de amor.In opinia lui Mihail
Ralea, lumea lui Caragiale are un aspect paradisiac, in sensul ca personajele sunt lipsite d
eproblematici interne si nu percep dureros esecul, nu se schimba si nu evolueaza. Despre
teatrul lui Caragiale s-a spus ca este “nonpsihologic”, pentru ca personajele nu au adancimea
sufleteasca specifica omului in general. Cititorul nu regaseste in personaje acele miscari
sufletesti cu care l-a obisnuit teatrul traditional, de aceea se poate spune ca stilul popular si
grotesc al comediei sale este prin el insusi antipsihologic, dupa cum spune I. Constantinescu.
Din aceasta perspectiva, a receptarii contemporane, Caragiale este un scriitor foarte actual,
creator al farsei moderne si neintrecut pictor al unei lumi in deriva morala.Sintagma “Caragiale
contemporanul nostru” reflecta actualitatea operei scriitorului care a creat cele mai multe tipuri
din literatura romana. Intr-o capodopera cum este “O scrisoare pierduta” apare imaginea unei
lumi de carnaval, ridicola, o lume a automatismelor, a ambitiilor si a orgoliilor nejustificate.
Totusi, personajele configureaza prin tehnica realismului , un univers care da iluzia vietii, de
aceea rasul caragialesc este unul tragi-comic, intr-o sinteza specific romaneasca, de natura sa
defineasca o atitudine paradozala:”rasu-plansu”.

47
TESTUL 14 SUBIECTUL I Radu Rosetti, Amintiri
A.1. Secvența ,,statură de urieș’’ are sensul de mare.
2. Două domenii care îl preocupă pe Costache Negri sunt: literatura și istoria. 3. Persoana din
familia lui Radu Rosetti cu care coresponda Costache Negri era tatăl lui Radu Rosetti: („Mai
posed scrisori franceze adresate de el tatei încă înainte de 1850, scrise cu marea, frumoasa şi
bărbăteasca lui scriere, atât de caracteristică unei firi bune, generoase şi artistice.”). 4. Motivul
pentru care surorile lui Costache Negri nu stăpâneau limba greacă era că în copilăria lor,
surorile s-au familiarizat cu limba franceză.
5. O trăsătură morală a lui Costache Negri este inteligența, deoarece a fost capabil să își facă
primele studii în țară, apoi a plecat la Paris, de asemenea, acesta a citit enorm, a avut o bogată
cultură și a fost dornic de învățătură, interesându-se de istorie, de literatură și de chestiuni
științifice.
B.Limba străină nu este doar un instrument de comunicare, ci înseamnă și cultură, cunoașterea
unei alte civilizații, acces la literatură și informație, ceea ce oferă tinerilor un termen de
comparație și posibilitatea de a-și perfecționa multiple competențe.
În opinia mea studiul limbilor străine reprezintă un avantaj în formarea tinerilor, deoarece poți
studia cu ușurință într-o altă țară străină, putând a te dezvolta diferit cultural și constituie un
avantaj în competiția pentru un loc de muncă.
În primul rând, fiecare tânăr din zilele de azi poate acumula cu ușurință cunoștințe, în mod
gradat, dar și gratuit, întrucât se pot bucura de învățarea a două limbi străine, însă necesită timp
și lectură, profesori buni și exerciții practice. Doar așa poți ajunge să conștientizezi că merită a
studia și a cunoaște o altă țară. De pildă, Radu Rosetti își amintește de Costache Negri care era
un intelectual aparte și care cunoștea cinci limbi străine, ajutându-l să studieze la Paris și să îl
facă autentic: ,, Costache Negri însă vorbea din tinereţe limbile greacă modernă, franceză,
germană şi italiană, iar în timpul şederilor sale prelungite în Constantinopol îşi însuşise şi
cunoştinţa limbei turce.’’, reieșind o ambiție extraordinară pe care orice tânăr trebuie să o aibă.
În al doilea rând, pentru a evolua și a pentru avea parte de un loc de muncă cu deschidere
largă necesită cunoașterea unor limbi străine, iar tinerii se găsesc într-o continuă competiție. De
pildă, cei mai mulți dintre tineri se perfecționează din copilărie și prin intermediul studiului
limbilor străine ajung să se responsabilizeze social și civic, să aibă un spirit întreprinzător, o
capacitate de inițiativă, creativitate și o gândire critică, ajutându-i să aibă parte de cele mai bune
locuri de muncă.
În concluzie, limbile străine reprezintă un avantaj în formarea tinerilor, fiindcă pot explora tări
minunate, pot studia și se pot bucura de locuri de muncă care să le aducă satisfacție morală și
financiară.
SUBIECTUL al II-lea Anton Holban, Ioana Hacik este unul dintre personajele textului
fragmentar al operei literare ,,Ioana'' de Anton Holban, deoarece participă la evenimentele
prezentate şi reprezintă instanţa prin intermediul căreia autorul îşi exprimă viziunea despre
lume, atitudinea faţă de aceasta, sentimentele sau ideile.Hacik este creionat atât prin mijloace
de caracterizare directe, cât şi indirecte.Caracterizarea directă este realizată prin intermediul
portretului fizic (,,Un om ridicol: mic, subțire, păros, cu sprâncenile împreunate.''), sugestie a
felului său comic. Tot direct, autorul precizează faptul că este ,,fără vârstă’’, dar are ,, limbaj
amuzant, dar și mai amuzant e timbrul vocii’’, evidențiindu-se umorul pe care-l poate stârni în
prezența celorlalți.Portretul moral este prezent şi se realizează prin caracterizarea indirectă. Din
faptele sale se observă că este un om binevoitor ,,e gata să facă servicii’’ ;I capabil să iubească
sincer și cu patos: ,,începe să-ți povestească despre dragostea lui fără speranțe pentru o fată
tuberculoasă. Dacă l-ar accepta, ar lua-o de nevastă, cu orice risc.’’ El este și un om
sufletist ,,are un suflet admirabil’’ și dornic să fie aproape de oameni ,,e suficient să-l surprinzi
noaptea în vreun colț de lângă mare, cântându-și toate deznădejdile, ca să-ți fie, măcar pentru
o clipă, frate.’’

48
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi ale unui text narativ studiat,lui Ioan Slavici sau Liviu
Rebreanu. Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici-nuvelă realistă,
psihologică-Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre
lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le
interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea
despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau
subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi
aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări.În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în
literatura română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor
anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin
obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea
anticipativă a vocii naratoriale.(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui
singur fir epic central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de
înavuțire a personajului principal. De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea
naratorială este neutră, accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale.
Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții
exterioare .)Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui
Ghiță, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se
face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare
psihologică.Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de
înavuțire. Teza etică, deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea
unor eroi puternic reliefați, surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația dintre Ghiță și
Lică Sămădăul ilustrează această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții
personajelor-conștiința, iubirea. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura
compozițională închisă. Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în
tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei te face fericit”; ,,Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă
bine; dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul are efect de
catharsis și purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul
vieții continuă.Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire, căreia i se adaugă o temă socială (dorința lui Ghiță de a-și schimba
statutul social) și alta moralizatoare (omul să fie mulțumit cu ceea ce are), insistându-se asupra
conflictului interior al personajului principal.Un episod din care reiese specificul temei nuvelei
este acela al înfruntării dintre Ghiță și Lică ce are loc în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată
apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat
câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în zadar se înțelegea
cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică, pentru că
acesta stăpânea în fapt drumurile. ,,Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu
noroc, pentru că-i mergea bine”.Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit.
Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează :
„Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.”
Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu
ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică, primul gest dintr-o
serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura
evenimentelor.Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății.
Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu
este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită
suspiciunii comunității. Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea
adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale

49
opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece
sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura dintre
Ghiță și Ana.Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toposul
ales, cârciuma „Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile
obținute aici ascund nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost
pedepsite.De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului
central, deoarece oscilează între dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a
se îmbogăți alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, între
confruntarea dintre cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.În ceea ce priveștecompoziția și tehnica
narativă se observă că opera are o compoziție clasică, tipic realistă, o structură rotundă,
iarrelatarea întâmplărilor se face în mod obiectiv, la persoana a III-a, de către un narator
omniscient și omniprezent. Fiind o nuvelă psihologică, sunt prezente și modalități specifice
acestui tip de operă literară, cum sunt analiza și autoanaliza, introspecția, mustrările de
conștiință ale personajelor, autoculpabilizarea, inconsecvența ca mod de manifestare a
acestora etc. De aceea, narațiunea se îmbină cu descrierea cadrului spațial, cu dialogul sau cu
monologul interior prin care scriitorul sondează adâncul sufletesc al personajelor și relațiile
dintre ele, folosind astfel stilul direct, indirect sau stilul indirect liber. Se remarcă, totodată,
autenticitatea limbajului, presărat cu numeroase regionalisme și caracterizat prin oralitate și
sponteneitate. Relația de simetrie este dată de incipitul nuvelei care are un prolog care-i
aparține bătrânei:„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările
tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dat!...”Ca orice nuvelă realistă care se
bazează pe o viziune obiectivă, acțiunea este liniară, concentrată, plasată într-un cadru spațio
temporal concret și bine definit, derulându-se pe durata unui an-de la Sfântul Gheorghe până la
Paște-, la Moara cu noroc, într-un perimetru apropiat acesteia, la Fundureni, la Ineu și Oradea
Mare, și respectând momentele tradiționale ale subiectului literar.Nuvela este alcătuită din 17
capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă
cârciuma de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui Lică tulbură
echilibrul familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul conștientizează că fără acordul
Sămădăului, el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă starea de spirit, devine
interiorizat, mohorât, violent, brutal cu Ana și indiferent față de familie. Se implică alături de
Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea
arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar în uciderea unei femei și a unui copil. Punctul
culminantsurprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în brațele lui Lică, îl dă în vileag
pe Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de soț, iar Răuț, din ordinul
lui Lică, îl împușcă pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final
moralizator, iar sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă singurele personaje
care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
Concluzia Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă
echilibrul interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul
unor fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre
noi în momentul în care aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de roman”(G.
Călinescu), ,,Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și
la viață. Autorul nu condamnă munca cinstită, aducătoare de bunăstare, ci goana nesăbuită
după bani, după înavuțire. Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea
investigării psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.

50
Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu Prin tema unei opere literare se
înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasă de
scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care
scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de
aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie
literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al
naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite
nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-obiectiv și ea pornește de la
orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu structurarea tradițională a
conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase și structuri sociale diverse.
Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a faptelor prin înlănțuire, printr-o
desfășurare logică a evenimentelor.Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă
încadrarea textului în categoria romanului obiectivÎn polemica interbelică privitoare la roman,
anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia
romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o problemă şi curmă o controversă”.
(Eugen Lovinescu),,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă
a literaturii române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a
literaturii române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar
sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţăale autorului receptate artistic. Punctul de
plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului
, se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea,
inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a
întâlnit.Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de
personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat
de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa lui
Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria
romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi
se termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea
întâmplărilor.Tema textului şi două secvenţe sugestive În acest context, romanul lui Liviu
Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă,
propunând o abordare realist-obiectivă salutată de critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie
obiectivă din literatura română ” ( Eugen Lovinescu). Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor
luptei sale pentru pământ, determinat social şi economic de posesiunea acestuia şi suportând
consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al
XX-lea. Tema centrală-problematica pământului- este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema
principală susţine în subsidiar şi convingerea autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei
care încearcă să o facă devin personaje tragice, Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al
destinului.Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena
horei din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a
lumii rurale transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea,
moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale,
relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică
semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale
clare . Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor
mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele
familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără

51
care aşteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându
şi odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea
jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în
jurul dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”,trage cu
urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă,
dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind
adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a
lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti
şi s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam
dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el
sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De
asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva
judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.O a doua secvenţă
semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul Sărutarea. Ea ilustrează
patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru pământul redobândit cu
greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le
vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în
sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta
grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la
picioarele lui, învins.Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale
textului narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lumeUn prim element de
structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal, care devine exponent
al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă prin modul în care îl obţine.
Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’cu o fată cu zestre, pentru că Vasile
Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o
face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită
nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei şi,
totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul
iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul narativ
având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima parte apar capitolele: ,, Începutul’’,
,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a doua ,,Vasile’’,
,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.Perspectiva narativă
este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent, relatând întâmplările la
persoana a III-a.Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele
acţiunii. În plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă
de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care îşi
dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un conflict
simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim conflict
aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în
confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.Relaţia incipit-final
susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se desfăşoară ciclic.
Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin „șoseaua ce
vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb
mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și
face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea
buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (…) o cruce

52
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori veștede
agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii autorului
omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea drumului este reluată
simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului,
sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte
personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul
romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se
pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe
şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii
complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica planurilor paralele este prezentată simultan viaţa
ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat.
Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor
narative este redată prin înlănţuire. Apar, de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se
desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul
dintre Herdelea şi preotul Belciug. Stilul indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei
personajelor, atunci când e vorba de Ion sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie
comportamentul acestora, atunci când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica ce le
surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în subconştientul personajului, unde
totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în abis”.Subiectul romanului Acţiunea
romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea
Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul tinerilor,
cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social. Este
prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe
Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile Baciu
declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’ şi
,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata
lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu
aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va
răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte
nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se
simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din
cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se
sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei,
deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege
să o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost
drag, sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător,
pentru autoritatea în sat este defavorabilă celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul
visător Titu) şi două fete de măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului
era construită pe pământul bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se
simte ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică
comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea
prilejuită de sfinţirea noii biserici.
Concluzia După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în
roman sunt de natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de
natură socială, întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității.
Totodată, romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă
și profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar
personajele care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente în
lumea satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează o
imagine reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului

53
omniscient și omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’
tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială.Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale
personajelor și ale tehnicii narative, romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu
temă socială. În acest roman, Liviu Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să
înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și profundă a satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii naratorului omniscient care exprimă un punct de
vedere obiectiv.
 54
Testul 15 SUBIECTUL I.A. Gh. Brăescu, Amintiri
A.1. Secvența ,,ca pe apă’’ are sensul de foarte bine/fără greșeală.
2. Numărul maxim de bile pe care tânărul le poate extrage la examen este de trei bile. 3.
Locul unde este așezată urna cu bile la examen este pe catedră, în fața profesorului, („La
fiecare număr corespundea o bilă pe care o trăgeam la noroc din urna așezată pe catedră în
fața profesorului.”).
4. Tinerii erau nervoși din cauza emoțiilor, dar și din cauza slabei pregătiri. 5. O trăsătură
morală a autorului reieșită din textul fragmentar AMINTIRI este siguranța de care dădea
dovadă în cee ace privește bila pe care o care extrăgea și care considera că îl va ajuta să
treacă examenul cu succes.
B.Norocul constituie o șansă pe care omul o poate avea în viața lui și de care poate profita
pentru a-și atinge scopurile sau obiectivele pe care le are stabilite.
În opinia mea norocul nu influențează reușita unui examen, deoarece promovarea acestuia
semnifică efortul depus de elev sau de student în studiile sale, dar şi în propria încredere de
sine.
În primul rand, norocul este o simplă coincidenţă ce duce la un rezultat favorabil sau
nefavorabil individului şi nu trebuie confundat cu propria muncă depusă în scopul excelenţei
unui domeniu. De exemplu, o asemenea demonstrație este şi în cazul lui Gh. Brăescu, care
povesteşte despre cum a crezut el că în ziua examenelor un semn bun i s-a arătat ,,urcându-mă
pe scările care duceau la litografie unde mă pregăteam, am găsit o bilă ca de loton, cu numarul
17”. Această simplă coincidenţă de a găsi o bilă l-a asigurat pe Gh. Brăescu că îi va pica
numărul 17 ,,Mie îmi cade 17”, dar în momentul extragerii, soarta îl înşelase ,,Am scos bila 18 şi
n-am ştiut nici măcar cum să încep (...) am tras alte două bile, cu acelaşi noroc” „am avut un
ghinion fantastic.”
În al doilea rând, un elev pregătit nu va simți niciodată că destinul a fost cel care i-a decis
viitorul. Norocul în sine este neprevăzut şi tocmai, de aceea, nu putem să ne bazăm încrederea
în acesta. Suntem conştienţi de el, dar nu putem să pariem că ne va afecta rezultatul
examenelor pozitiv sau negativ. De pildă, un elev ce îşi repetă materia cel puţin o dată pe zi sau
la două zile va avea siguranţa ca va lua evaluările finale cu o notă decentă, deoarece efortul
este evaluat, nu norocul.
În concluzie, norocul este doar o coincidenţă în care omul crede că îi este sortit lui şi că îi
poate aduce o situaţie profitabilă sau neprofitabilă, dar forţele proprii sunt cele care definesc
valoare umană.
SUBIECTUL al II-leaTextul liric ,,Sub cerul plin de nouri’’ de Mihai Eminescu se centrează pe
tema naturii, a comuniunii acestia cu omul, specifică unui poet romantic, care vrea să
sensibilizeze cititorul. Încă din incipitul poeziei se remarcă o imagine vizuală, care reia titlul ,,sub
cerul plin de nouri’’ care sugerează atmosferă melancolică, ce-l îndeamnă la meditație pe eul
liric, aflat în mijlocul naturii simțindu-se confuz și fascinate de frumusețile tabloului, sentimente
reieșite din epitetul triplu ,,văpaie albă, frumoasă, orbitoare’’. În aceeaşi ordine de idei,
personificarea ,,ceru-ntreg se rumpe’’ urmată de metafora ,,În ploi scânteietoare de colb de
pietre scumpe’’sugestive pentru ideea că natura se metamorfozează la trăirile intense pe care ni
le manifestăm în mijlocul acesteia, ilustrând și bogăția dar și frumusetea emanate venirea ploii
în același timp cu apusul ce urmează a se instala.Întreaga creaţie reprezintă o chintesenţă a
mesajului poetic, astfel, Eminescu transmite sentimente de liniște, de fascinație, de regăsire cu
propriul sine în fața unei naturi care pare să ia naștere sub ochii cititorului. SUBIECTUL al III-lea
eseu particularităţi Liviu Rebreanu sau lui Camil Petrescu.Romanul Ion, scris de Liviu Rebreanu
și publicat în anul 1920, descrie realitatea vieții rurale din perioada interbelică, și totodată
veșnicul conflict între clasele sociale, ilustrat prin nedreptățile aduse țăranilor fără posibilități
materiale.
Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-un text narativ studiat, apartinand lui
Liviu Rebreanu Inspirat din realitatea satului transilvănean de pe la începutul secolului XX,

55
romanul „Ion" de Liviu Rebreanu este dominat de figura masivă, ca un bloc de granit, a
personajului principal Ion Pop Glanetaşu, personaj eponim, care a împrumutat prenumele său
romanului. Unul dintre cele două planuri ale romanului urmăreşte evoluţia personajului central:
Ion figură simbolică, unică prin iubirea de pământ şi prin drama pe care o trăieşte. Flăcău
sărac, Ion iubeşte o fată săracă (pe Florica), dar se simte atras de Ana, doar pentru că e
bogată. El conştientizează faptul că printr-un mariaj cu ea, ar obţine pământurile lui Vasile
Baciu, tatălui acesteia. Tatăl nu se arată deloc încântat de relaţia Anei cu Ion, dorindu-l de soţ
pentru fata lui pe George Bulbuc. Pentru a-l determina pe Vasile Baciu să accepte căsătoria,
Ion o seduce pe Ana. O dată nunta făcută, Ion se îndepărtează de Ana şi se întoarce tot mai
mult spre Florica, devenită soţia lui George. Ana se sinucide. La scurt timp, moare şi copilul lor,
iar Ion este omorât de George, pământurile revenind bisericii.
Condiţia lui Ion rezumă tragedia istorică a ţărănimii fără pământ. Dacă parvenirea socială
a personajului este reprezentativă doar pentru o infimă parte a acestei ţărănimi, ambiţia de
care este devorat defineşte, în general, sufletul ţărănesc, iar destinul său denunţă întocmirea
inechitabilă ce condamnă pe cei de seama lui Ion fie la sărăcie şi umilinţă, fie la schilodire
morală.
Monumental şi simbolic prin tragismul său, Ion trăieşte tragica dilemă între iubire şi patima
pentru pământ. Destinul lui e strâns legat de nivelul vieţii satului din primele decenii ale
secolului al XX-lea, a cărui existenţă Rebreanu o surprinde realist, obiectiv. Drama personajului
nu constă în numeroasele sale trăsături negative; ea provine din lupta care se dă în sufletul lui
între cele două „glasuri" care şi-1 dispută până la sfâşiere.
Complexitatea personajului a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din
însumarea lor se constituie o figură alcătuită din lumini şi umbre. Ca personaj, Ion este tragic
pentru că este forţat să se mişte mereu sub povara lui „sau/şi", iar aici intervine filonul de
modernitate al lui Rebreanu. Pentru G. Călinescu, „Ion e o brută", pentru E. Lovinescu „Ion este
SKpresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o
viclenie procedurală şi o voinţă imensă, iar pentru T. Vianu „Ion este lăcomia de pământ şi
senzualitatea absurdă afirmată prin şiretenii, lipsă de scrupule şi cruzime". Şi totuşi, realitatea
romanului demonstrează faptul că Ion nu este un personaj simplist, unilateral. El nu poate fi
considera nici un oarecare parvenit, nici o brută în sensul absolut al cuvântului, atâta timp cât
îşi doreşte pământul nu pentru a-1 tezauriza, ci pentru a-1 munci, pentru a-şi susţine
demnitatea ţărănească. In această luptă pentru pământ, el face victime, însă le face ca o brută
inocentă, ca o fiinţă care loveşte pentru că la rândul ei a fost lovită.
Ion este personajul tipic pentru categoria socială a ţăranului sărac, care caută să obţină, prin
mijloace individuale, pământul. Pentru el acesta înseamnă existenţa locului fruntaş în lumea
satului, demnitatea (şi Vasile Baciu şi Alexandru Glanetaşu s-au căsătorit la rândul lor cu fete
bogate, din aceleaşi considerente ca Ion).Fiindcă tatăl său a pierdut (din cauza lenei şi a
băuturii) pământurile, Ion este aproape silit la căsătoria cu Ana pentru a-şi scoate familia din
impas. încă din primele secvenţe ale romanului, Ion apare caracterizat direct ca un flăcău
harnic şi dornic să-şi arate iscusinţa („Era harnic şi iute ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea
şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap"). Atât de drag i-a fost pământul
încât, de copil a renunţat la şcoală ca să fie aproape de vitele lui şi de pământ. El are conştiinţa
superiorităţii lui faţă de tată de vreme ce adesea îl certa pentru că a tocat averea mamei.
Caracterizarea indirectă prin fapte, gesturi, atitudini şi limbaj este reliefată pe tot parcursul
romanului prin trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile
Baciu, trăiri care sunt dintre cele mai diverse: de la brutalitatea violentă, la prefăcătorie,
indiferenţă şi încântare.Fiul Glanetaşului este un personaj complex şi dramatic, care nu
acceptă jumătăţi de măsură, dorindu-şi în acelaşi timp demnitatea materială şi pe cea
sentimentală. Din păcate, aceste paliere ale demnităţii sunt rupte între Ana şi Florica. Aşadar,
construcţia personajului este realizată pe două patimi: pentru pământ şi pentru Florica: când se

56
află la câmp şi Ana trece prin faţa locului lui Ion să-i aducă mâncare lui Vasile Baciu, Ion
gândeşte: „Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe", iar pe Florica o
asigură: „In inima mea, tot tu ai rămas crăiasă. Ion este afectat de faptul că preotul Belciug îl
ceartă în faţa satului pentru că a luat câteva brazde din pământul lui Simion Lungu, dar îl
afectează şi mai mult faptul că preotul depune mărturie la tribunal împotriva lui. Jignit - la horă -
în faţa satului de către Vasile Baciu care-1 numeşte „sărăntoc", „fleandură", „hoţ", „tâlhar", Ion
reacţionează potrivit firii sale impulsive, violent: „îi clocotea sângele şi parcă aştepta înadins să-
1 atingă barem cu un deget ca să-1 poată apoi sfârteca în bucăţele..."Dorinţa de a avea pământ
devine o obsesie: „trecea deseori parcă înadins pe lângă pământul lui Baciu. Le cântărea din
ochi dacă sunt bine lucrate şi se supăra când vedea că nu sunt toate cum trebuie. Se simţea
stăpânul lor şi-şi făcea planuri...". De când a devenit stăpânul casei nicio brazdă de pământ din
zestrea Zenobiei nu s-a mai înstrăinat şi gândul că ar putea fi stăpân pe tot pământul îi dă
încredere şi-1 face să se simtă mai important. După ce obţine pământurile lui Vasile Baciu (în
lupta pentru acestea s-a dovedit calculat, inteligent şi viclean, fără scrupule), Ion îşi schimbă
întreaga atitudine adaptându-se foarte repede şi uşor la comportamentul categoriei sociale în
care tocmai a intrat: „călca mai apăsat, cu genunchii uşor îndoiţi". Este cuprind de beţia fericirii
simţindu-se înfrăţit cu pământul într-un ritual mistic al posesiunii: „... încet, cucernic, fără să-şi
dea seama, se lasă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud
[...]. îşi înfipse mai bine picioarele în pământ ca şi când ar fi vrut să potolească cele din urmă
zvârcoliri ale unui duşman doborât. Şi pământul parcă se clătina, se înclină în faţa lui...".
Psihologia complicată a personajului declanşează o altă dramă, aceea a iubirii, atât de
ocolită şi amânată până atunci. Mulţumirea de a deveni bogat nu-i mai ajunge lui Ion, acum
aspirând spre o fericire deplină ceea ce înseamnă iubirea Floricăi: „Ce folos de pământuri dacă
cine ţi-e pe lume drag nu e al tău". Obsesia pământului e înlocuită cu obsesia pentru Florica.
Abil, Ion simulează prietenie pentru George, soţul acesteia, ca să aibă pretextul de a-1 vizita
uneori, când ştia că lipseşte de acasă. Dominat de porniri primare, aflat sub semnul fatalităţii,
Ion este o victimă a structurii sale instinctuale pe care nu şi-o poate şlefui, ceea ce-1 conduce
la moarte. Lovit de George cu sapa, Ion moare în chinuri cumplite: „Mor ca un câine". în
mentalitatea satului, Ion a fost pedepsit pentru abaterea de la legea morală. In concluzie putem
aprecia faptul că, Ion este, fără îndoială, un personaj tragic pentru că se împotriveşte destinului
şi susţine dubla patimă riscând chiar moartea. Viaţa lui are un flux epopeic impus de însăşi
existenţa rurală.

57
TESTUL 16 SUBIECTUL IA. Șerban Cioculescu, Amintiri
A. 1. Sensul din text al secvenței ,,mi-aș lua lumea în cap’’ este de a lua propria decizia, de a
pleca.
2. Vârsta lui Șerban Cioculescu era de aproximativ 20 de ani.
3. O asemănare existent între Ion Creangă și nepotul său, arhitectul Horia Creangă este că
avea o statură impunătoare și ochi isteți: „Era un uriaş blând, cu ochii mici, isteți, aidoma
genialului humuleștean”) .
4. Motivul pentru care primele blocuri în stil cubist, construite în București, au stârnit uimirea
generală ar fi că erau dotate cu un brâu de balcoane circulare la fiecare etaj. 5. O caracteristică
a Bucureștiului vechi așa cum reiese din ultimul paragraf al textului este că avea trei sute de mii
de locuitori, numai în centru era canalizat şi electrificat, ceea ce reprezenta un dezavantaj
pentru restul locuitorilor din oraș.
B.Sarcinile constituie o serie de lucruri pe care omul trebuie să le săvârșească pentru a obține
ceea ce își dorește.
În opinia mea acceptarea prea multor sarcini devine o povară, deoarece dimensiunile
temporale nu permit, întotdeauna îndeplinirea acestora și individual nu poate să le săvârșească
din obligativitate, ci din plăcere.
În primul rând, fiecare om, în viața lui, are de îndeplinit o serie de sarcini care să-l determine
să efectueze anumite acțiuni ce îl pot împlini pe anumite planuri, însă acestea merită să fie
acceptate și realizate din plăcere și nu impuse. De exemplu, în zilele de azi, cei mai mulți dintre
semeni acceptă diverse sarcini fie în planul profesional, fie în cel personal. Aceștia nu își
cunosc limitele și indatorile devin o povară și sunt imposibil de realizat, întrucât rezultatul va fi
un eșec.
În al doilea rând, pentru a îndeplini o sarcină sau mai multe este nevoie de timp și de implicare
pentru a nu da greș și pentru a putea să fie dusă la bun sfârșit în cele mai bune condiții, însă
este firesc a conștientiza toate aceste aspecte. De pildă, Șerban Cioculescu în textul fragmentar
,,Amintiri’’accentuează faptul că timpul nu i-a permis să-și împlinească toate sarcinile, cu toate
că acesta dacă ar fi reușit și-ar fi luat ,,lumea în cap’’și ar fi profitat de diverse vizite prin
,,Bucureștii aceștia în care m-am născut, dar nu-i cunosc îndeajuns.’’
În concluzie, sarcinile nu ar trebui să devină o povară, ci ele merită a fi săvârșite în funcție de
timpul liber și dedicat pentru acestea, dar și de disponibilitatea posibilă de a le înfăptui.
SUBIECTUL al II-lea Camil Petrescu, Mitică Popescu SUBDIRECTORUL este unul dintre
personajele textului fragmentar al operei literare ,,Mitică Popescu'' de Camil Petrescu, deoarece
participă la evenimentul prezentat şi reprezintă instanţa prin intermediul căreia dramaturgul îşi
exprimă viziunea despre lume, atitudinea faţă de aceasta, sentimentele sau
ideile.SUBDIRECTORUL este creionat atât prin mijloace de caracterizare directe, cât şi
indirecte.Caracterizarea directă este realizată prin intermediul portretului fizic, reieșit din
indicația scenică (,,mic, uscat, cu o bărbuță dură și cărunt, cu ochelarii încruntați''), sugestie a
felului său exigent, dur. Tot direct, acesta este conturat cu o ,, privire cercetătoare. Vorbește cu
un pronunțat accent ardelenesc’’.Portretul moral este prezent şi se realizează prin
caracterizarea indirectă. Din replica sa reiese că este un bărbat impunător și respectat de către
cei cu care interacționează profesional: ,,Să-i spuneți să mă caute îndată ce vine.’’, ,,să mă
aștepte’’.
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi ale unui text narativ Liviu Rebreanu sau lui G.
Călinescu.Ion de Liviu Rebreanu “Eseu despre un personaj dintr-un text narativ
studiat,apartinand realismului,plecand de la o afirmatie a lui Georg Lukacs”ION de Liviu
Rebreanu“Eseu despre un personaj dintr-un text narativ studiat,apartinand realismului,plecand
de la o afirmatie a lui Georg Lukacs”Curent literar dezvoltata in stransa legatura cu conditiile
social-istorice ale secolului al XIX-lea, realismul se impune ca termen pentru o noua orientare
estetica,definite ca expresie a banalitatii cotidiene.Curentul se caracterizeaza prin
reprezentarea veridical a realitatii,prin absenta idealizarii personajelor si a circumstantelor in

58
care actioneaza acestea.Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric in care
traieste si cu care este in interdependenta.Abordarea personajelor ca tipologii este specifica
realismului,care concepe arta ca mimesis,urmarind prin aceasta generalizare tocmai o
reprezentare mai cuprinzatoare a vietii,oferindu-i cititorului iluzia verosimilitatii si a
verdicitatii.Definit de Georg Lukacs ca sinteza speciala care uneste ogranicul cu
individualul,personajul-tip dobandeste calitatea aceasta prin faptul ca in el conflueaza
momentele determinante din punct de vedere uman si social ale unei perioade istorice.Romanul
isi gaseste exprimarea plenara odata cu realismul.Creator al romanului realist modern in
literatura romana,Liviu Rebreanu se dezice de realismul care “copia sincer,fidel si fotografic”
lumea si cere ca romanul sa se indrepte spre un “realism al esentelor” .Formula aceasta isi
gaseste expresia in romanul Ion,a carui aparitie,in anul 1920,marcheaza un punct de cotitura
pentru literatura noastra.Roman de tip obiectiv,ion face parte dintr-o priectata trilogie pe tema
pamantului si a conditiei taranului,urmarita in toate complexitatea ei.Primul roman,Ion,prezinta
drama taranului ardelean,care traieste intr-o societate pentru care pamantul este,mai mult decat
un mijloc de subexistenta,un criteriu al valorii individuale.Titlul romanului este semnificativ
pentru intentia autorului de a face din Ion tipul generic al taranului ardelean,dar si de a sugera
evolutia lui spre atipic,ca personaj puternic individualizat.Caracterul de fresca social-istorica al
romanului Ion a fost remarcat de toata critica literara,care a vazut in el tezaurul unei experiente
in care se oglindesc o provincie si un popor.Roman tolstoian,Ion pune in miscare o intreaga
lume,cu problematica ei diversa.Prin sentimental sau de intense iubire posesiva a
pamantului,Ion se inscribe in tiparul unui taran universal.Mediul social in care traieste Ion este
fara indoiala,un factor modelator,care exercita o presiune autoritara asupra
personajelor,observatie valabila pentru toata proza realista. Din acest punct de vedere,flacaul
repeat intr-o oarecare masura metoda socrului sau si dobandeste averea prin
casatorie.Asemanarile se opresc aici,caci Vasile Baciu isi iubise nevasta,pe cand Ion face din
Ana o victima tragica a brutalitatii sale.Personajul eponim(care da numele sau romanului) al
romanului apartine clasei taranilor saraci,care se confrunta cu ierarhizarea valorilor umane pe
baza averii.Incercarea disperata a lui Ion de a dobandi pamant nu mai poate fi privita,in aceste
conditii,doar ca expresie a lacomiei,ci mai ales ca expresie a dorintei de a scapa de eticheta
injositoare de sarantoc,si de umilinta de a repeat soarta tatalui sau,care se invarte pe langa cei
bogati ca un caine la usa bucatariei.Constientizand organizarea sociala nedreapta,Ion intelege
si ca toate calitatile sale nu sunt suficiente pentru a-I schimba statului,asa ca trebuie sa
gaseasca parghiile de a se impune,ignorand atat sentimentele,cat si criteriul moral.Totusi,Ion
este un personaj realist cu o pshihologie bine individualizata,care contrazice stereotipia de
mechanism a vietii satului.In tot ceea ce face Ion exista o exagerare,o incalcare a masurii,”un
factor irational” care determina deplasarea tipicului spre atipic.Relatia personajului cu mediul
este magistral evidentiata inca din scena horei,prin intermediul careia cititorului i se prezinta
marile componente ale universului fictional in care a pasit:timpul,spatiul,principalele
pesonaje.Curtea Todosiei,vaduva lui Maxim Oprea,este locul in care se aduna intreaga
comunitate rurala.Asezarea oamenilor indica o ierarhizare ferma si relatii sociale precis
delimitate.Primarul satului si chiaburii alcatuiesc un grup care nu interfereaza cu cel al taranilor
mijlocaasi,asezati pe prispa.Sarantocii,ca Alexandru Glanetasu ,dau tarcoale acestei lumi,dar
nu indraznesc sa se apropie prea mult.Preotul si familia invatatorului Herdelea onoreaza cu
prezenta petrecerea poporului,dar nu participa efectiv la ea,ci pastreaza distanta.Din toti
participantii care participa la hora,se detaseaza o pereche de personaje antoganice:Ion si
George Bulbuc.Autoritatea taranului sarac in fata celui bogat este pusa in evidenta de faptul ca
lautarii asculta de Ion,desi sunt platiti de G.Bulbac.Conflictul lor se finalizeaza cu bataia de la
carciuma,in care invingatorul este Ion,scena construita simetric cu cea din finalul
romanului,cand George il rapune pe rivalul sau ,cu sapa.Scena care evidenteaza prezenta
„factorului irational” este cea care explica chiar geneza romanului :sarutarea pamantului.Stapan
al tuturor pamanturilor,Ion se simte un urias la picioarele caruia se zbate un

59
balaur.Ingenuncheat in gestul mistic al sarutarii pamantului,Ion simte fiorul rece,iar lutul ii
tintuieste picioarele si ii imbraca mainile cu niste manusi de doliu.In secventa epica imediata
urmatoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului.Cand Ion afla ca Florica
se marita cu George,se simte ca si cum cineva i-ar fi luat cea mai buna delnita de pamant.Din
acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre un posedat al posesiunii,a carui fixatie
maniacala provoaca turbulente.Pamantul si iubirea ii vorbesc la un moment dat cu acelasi
glas,nu mai au voci distincte,iar polifonia aceasta precipita drumul eroului spre moarte.Chiar
daca,de-a lungul timpului,romanul a dovedit ca nu emana spontan numai din realitatea sociala
si istorica,se pot stabili analogii intre structurile sociale ale unei epoci si formula romaneasca
preferata in respectiva faza istorica.Afirmatiile lui Georg Lukacs sunt sustinute de romanul-Ion –
fresca a unei lumi omogene,in care morala colectivitatii triumfa asupra moralei individului care i
se opune.Acest individ este,pe de o parte,membru al acestei comunitati,pe care o reprezinta
tipologic,si pe de alta parte,o individualitate in care se oglindesc mai puternic tensiunile sociale
si umane ale timpului sau.
Enigma Otiliei – Particularități ale textului narativRomanul Enigma Otiliei, scris de George
Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea roman dintre cele patru romane interbelice ale
autorului. Ca teoretician, acesta respinge proustianul și pledează pentru realismul clasic, ilustrat
prin romanul de tip balzacian.Universul operei, ce reușește să creeze cu fidelitate iluzia vieții,
reprezintă o marcă specifică realismului. Romanul surprinde societatea românească la
începutul secolului XX. Aceasta este prezentată detaliat, mediul familial și universitar,
restaurantele, cinematografele, plimbările cu trăsura, arhitectura specifică: „Nicio casă nu era
prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior”, respectiv ferestrele „de la o înălțime
absurdă” sunt redate cu o acuratețe unică, iar preocupările oamenilor: căsătorie, carieră,
îmbogățirea prin orice mijloace construiesc imaginea verosimilă a unei societăți în care
obiectivele principale sunt obținerea banilor și îmbunătățirea statutului social. În această lume,
Felix Sima trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie înaintea carierei.Personajele, în
manieră specific realistă, reprezintă tipologii umane, fiecare fiind reprezentativ pentru o
trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache Giurguveanu reprezintă avarul umanizat de
sentimentele sale față de Otilia, iar aceasta reprezintă enigmaticul, misterul eternului feminin.
Aglae Tulea este „baba absolută fără cusur în rău”, alături de Stănică Rațiu care întruchipează
arivistul, demagogul și parvenitul. Simion și Aurica Tulea reprezintă omul senil, respectiv fata
bătrână, pe când Titi este simbolul tânărului cu grave probleme mintale (preocupările sale fiind
copiatul textelor și legănatul), iar tipologia ambițiosului, a adolescentului orfan, capabil de a iubi
și hotărât să își facă o carieră „Am de gând să mă specializez, să devin un nume” este
reprezentată de Felix.Tema centrală a operei este moștenirea, dar aceasta se îmbină și cu alte
teme precum parvenirea, paternitatea și iubirea. Opera, urmărind istoria moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu, dezvoltă o temă de factură balzaciană, cea a familiei dintr-o societate burgheză,
în care pozițiile sociale se stabileau după avere.O primă secvență relevantă pentru aceasta o
reprezintă venirea lui Felix în casa Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El asistă la
jocul de table, o scenă de familie, după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia.
Prezența lui Pascalopol, moșier înaintat în vârstă și bogat, ce o iubește pe Otilia atât patern, cât
și viril, alături de Aglae, ce remarcă în mod caustic faptul că „N-am știu că faci azil de orfani”,
datorită faptului că se teme de pierderea averii în favoarea celor doi tineri, încadrează acțiunea
într-o atmosferă neprimitoare ce prefigurează atât două planuri narative, cât și conflictul
principal.O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în casa
lui Moș Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a suferit un atac
de cord. Aglae se remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța bunurilor materiale ale
bătrânului „Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei care atentează
la bunurile lui Costache sunt chiar membrii clanului Tulea: Stănică desface vinurile, mănâncă
delicatesele și verifică dulapurile. Indiferența manifestată față de suferința bătrânului
accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce găsiră ca niște

60
musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”Incipitul reprezintă un element unic al operei
ce construiește un cadru verosimil pentru desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se
configurează un topos real, veridic: „Într-o seară de la începutul lui Iuli 1909, cu puțin înainte de
orele zece”, respectiv „Intra pe strada Antim”. Intrarea în universul operei se face concentric,
prin mișcări succesive, surprinzând un spațiu și un orizont existențial tot mai îngust. Strada
Antim este descrisă minuțios, prin detalierea aspectului caselor, naratorul surprinzând un efort
de a lăsa impresia de eleganță și bun gust: „o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul
casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în detalii semnificative, sugerând lipsa calității
materialelor și a gustului estetic, respectiv aspectul neîngrijit și degradat al clădirii, precum și
amestecul haotic de stiluri trădează snobismul și zgârcenia proprietarului.Acțiunea este
construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul lui Felix Sima și altul ce se
centrează pe lupta pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. Aglae vede în Otilia o posibilă
rivală în lupta pentru obținerea averii fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută pe numele lui
Giurgiuveanu, caută cu tot dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o aluzie
bătrânului. În momentul în care Costache suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, ca
nu cumva Otilia să înstrăineze lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de slăbiciunea Otiliei
față de Pascalopol, Stănică Rațiu își pune în aplicare planul de a rămâne singur cu bătrânul
după ce, cu câteva zile înainte, îl spionase ca să vadă unde își ascunse banii. În acest context,
Stănică fură banii, fapt ce determină moartea lui Costache. Celălalt plan urmărește destinul lui
Felix Sima, mai ales iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în aceasta feminitatea absolută,
Felix își dorește să fie alături de ea, însă ea, fire capricioasă, este atrasă atât de tânărul student
cât și de maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din prima clipă,
acesta fiind surprins mereu când Otilia îl alege pe moșier. Protagonistul se dedică, ulterior,
studiului, devenind un medic celebru și intră, prin intermediul soției, într-un cerc foarte influent.
Reacția acestuia la vederea fotografiei Otiliei, pe care nu o recunoaște inițial, demonstrează
conștientizarea de către Felix a faptului că aceasta a avut dreptate spunându-i „noi nu trăim
decât 5-6 ani”.Enigma Otiliei este un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiție
şi inovație, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice. Lumea banului
apare exagerând monstruos viciile umanității. Deși scriitorul însuși considera ca Enigma Otiliei
este un roman realist balzacian, el este văzut astăzi ca replica polemică la formula balzaciană,
adică un “balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu).

61
Testul 17 SUBIECTUL I .A.Citește următorul fragment:Lucian Blaga, Hronicul și cântecul
vârstelor
1. Sensul din text al secvenței ,,căzusem la învoială’’ este ,,cădea de comun acord’’. 2. Durata
frecventării de către autor, până la momentul evocat, a cursurilor universitare este de două
luni.
3. Frecvența cu care Lucian Blaga primea corespondența, în perioada în care se afla la
Purcăreți este o dată pe săptămână (,,Ziarele nu soseau decât o dată pe săptămână, când
pârgarul* cătunului le aducea de la Sebeș-Alba.’’).
4. Motivul pentru care Lucian Blaga evită cursurile de filosofie este că toate informațiile savante
le știa ,,dintr-o asiduă lectură particulară încă din liceu’’.
5. Caracteristicile vieții într-un sat de munte, așa cum reiese din textul dat sunt: acesta este unul
ciobănesc, poziționat peun plai, care se află într-o vale paralelă cu valea Sebeșului, cu un relief
deosebit și impresionant, care dădea un sentiment arhaic.
B.Învățarea constituie procesul de dezvoltare intelectuală și acumularea cunoștințelor pe
parcursul unor ani în cadrul unei instituții specializate de către fiecare individ. În opinia mea
învățarea nu poate avea loc în afara școlii, deoarece nu se pot acumula informațiile savante și
nu poți dobândi cunoștințele decât de la un specialist. În primul rând, încă din cele mai vechi
timpuri, omul știe că se poate dezvolta intelectual, dar și rațional cu ajutorul învățării într-o
unitate de învățământ. Acolo, se pot dobândi abilitățile intelectuale cu ajutorul informațiilor
erudite, savante, aflate de la un profesor capabil să le transmită într-un mod aparte, încât
fiecare să le înțeleagă. De exemplu, Lucian Blaga confesează în ,,Hronicul și cântecul
vârstelor’’importanța învățării, dar și rolul inedit pe care liceul l-a avut în formarea sa ca
intelectual,, Toate aceste lucruri, docte în aparență, îmi erau știute dintr-o asiduă lectură
particulară încă din liceu.’’, dar nu neagă pasiunea pentru științele exacte pe care o dobândește
la facultate.
În al doilea rând, învățarea este un proces pedagogic, dobândit cu ajutorul unor profesori
excepționali, care au rolul de a-i determina pe indivizi să învețe cu ușurință și să înțeleagă
importanța tuturor informațiilor acumulate. Cu sprijinul acestora, acest proces devine important
în școală și în viața fiecăruia. De pildă, tot Lucian Blaga se simte bucuros, deoarece informațiile
pe care le află la facultate era transmise de către profesori ,,de talie mondială’’, dându-i și o
siguranță aparte în ceea ce privește lucrurile savante.
În concluzie, învățarea reprezintă o formă importantă pentru fiecare om, care merită să fie
conștientizată și înțeleasă, însă să se țină cont de faptul că ea nu se poate face decât cu
ajutorul unei unități de învățământ și cu sprijinul unor profesori foarte bine pregătiți.
SUBIECTUL al II-lea Liviu Rebreanu, Golanii Textul fragmentar selectat din opera ,,Golanii’’
de Liviu Rebreanu aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva
narativă, care este obiectivă ( persoana a III-a), iar întâmplarea este relatată de un narator
obiectiv, omniscient, semnificativi fiind indicii morfologici utilizaţi: verbe la persoana a III-a,
,,cotiră’’, ,,zări’’, ,,râdeau’’ şi pronumele la persoana III-a ,,ei’’, ,,el’’. Naratorul este omniscient și
extradiegetic. El îi prezentă pe Margareta și pe Aristică, care vin dinspre strada Sfinții Voievoizi
și se întâlnesc cu Gonea, ce nu are curajul să le spună ceea ce simte, însă după ce cuplul se
îndepărtează, își face curajul să se ducă după ei.
SUBIECTUL aI III-lea O scrisoare pierduta – Particularitatile unei comediiI.L. Caragiale Se
stie ca specia genului dramatic care are drept scop starnirea rasului, prin surpinderea unor
moravuri sociale sau a unor tipologii umane se numeste comedie.Conflictul comic principal
consta in surpinderea discrepantei dintre esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para
personajele si ceea ce sunt ele in realitate Totodata, se cunoaste faptul ca finalul comediei este
intotdeauna „O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale apartine, prin trasaturile sale definitorii,
speciei literare comedia.
In primul rand, opera dezvolta un conflict comic intre esenta si aparenta. Universul imaginat
de I.L. Caragiale propune o comedie de moravuri, un adevart spectacol cu masti, in care

62
personajele graviteaza in jurul unui singur principiu: folosul, castigul imediat. In acest sens
personajele textului isi schimba permanent mastile, in functie de conjunctura. Ele se recomanda
a fi adevarate personalitati ale lumii citadine, o lume educata si morala. In realitate insa, sub
masca aparentei se ascunde adevarata esenta: o lume a vidului, a golului existential, niste
personaje lipsite de consistenta morala. In aceeasi ordine de idei, ca orice alta comedie, „O
scrisoare pierduta” propune un final fericit. Intregul discurs dramatic surprinde confruntarea
dintre dou tabere politice adversare. Pierderea si gasirea repetata a scrisorii de amor produce o
serie de rasturnari de situatie. Finalul aduce in prim-plan impacarea celor doua tabere politice si
veselia generata de festivitatea de numire in fuctie a noului ales Agamemnon Dandanache.
Conflictul principal al operei este unul exterior si consta in lupta pentru puterea politica dintre
cele doua tabere adverse. Conflictul secundar apare in ceea cel priveste pe Farfuridi care se
simte tradat de prefect. Conflictul comic principal consta-n surpinderea discrepantei dintre
esenta si aparenta, dintre ceea ce vor sa para personajele si ceea ce sunt ele defapt in
realitate. Personajele lui Caragiale sunt doar niste marionete, simple masti care se schimba in
functie de interes. Cronotopul, surpins in didascaliile de la inceputul piesei, este semnificativ
pentru viziunea despre lume a dramaturgului. Actiunea se petrece „ in capitala unui judet de
munte”, „in zilele noastre”. Alegerea unui cronotop nedeterminat surpinde tocmai intentionalitate
actului artistic a unui scriitor care si-a propus sa redea in opera tipologii umane si aspecte cu
caracter general, fapt remarcat de insusi Titu Maiorescu.Spre deosebire de textul epic sau de
cel liric, textul dramatic este structurat in tablouri, acte si scene. „O scrisoare pierduta” este o
comedie in patru acte, fiecare cuprinzand un numar variabil de scene. Modul principal de
expresie este dialogul, prin intermediul caruia personajele comunica si se
comunica.Originalitatea piesei este vizibila si la nivelul compozitiei. Tehnica utilizata este cea a
amplificarii treptate a conflictului asemeni unui bulgar de zapada in rostogolire. Acumularea de
conflicte se realizeaza prin intrarile repetate in scena ale cetateanului turmentat, prin
schimbarea situatiei dintre cele doua tabere politice care, in final se impaca si participa la
festivitatea de numire in functie a lui Agamemnon Dandanache.Personajele operei „O scrisoare
pierduta” alacatuiesc o adevarat galerie tipologica, menita sa starneasca rasul spectatorilor.
Semnificativa, in acest sens, este relatia intre Nae Catavencu si Zaharia Trahanache. Relatia
dintre cele doua personaje le pune in evidenta tipologia, adevarata trasatura dominanta de
caracter. Astfel, Zaharia Trahanache intruchipeaza tipologia incornoratului, a politicianului
ramolit. Nae Catavencu se inscrie in tipologia parvenitului si a demagogului. In timp ce
Trahanache are in spate o experienta politica, Nae Catavencu este total lipsit de tact. Pentru el
politica reprezinta un domeniu lipsit de logica. Fara a-si pune la punct un plan pentru
dobandirea functiei de deputat, comportamentul lui Catavencu este dictata de instinctul de
parvenire. Ba mai mult, in spatele mastii unui om capabil sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe
ceilalti, se ascunde un individ total lipsit de pricepere. Zaharia Trahanache intuieste in
adeversarul sau politic lipsa de tact si de esenta si de aceea cu un calm menit sa starneasca
rasul, considera scrisoarea de amor o „ plastografie”.Sunt de parere ca, la fel ca-n cazul lui
Balzac, Caragiale isi imagineaza lumea ca o scena de teatru, ca pe o vasta comedie, dar, spre
deosebire de scriitorul francez, dramaturgul roman nu-si propune prin opera sa o reflectare
veridica, obiectiva a realitatii. Din potriva, Caragiale reda realitatea contemporana filtrand-o
printr-un fin simt critic, recurgand la ironie si umor. Opera „O scrisoare pierduta” se incadreaza,
astfel, in realismul critic, tocmai datorita atitudinii ironice a scriitorului fata de lume: „Simt enor si
vaz monstruos”.In concluzie, prin crearea acestor personaje caricaturale, prin realizarea unor
situatii comice impinse pana la absurd, Caragiale deschide drumul spre treatul modern,
anticipand teatrul absurdului cucltivat mai tarziu de Eugen Ionescu.

63
Testul 18 SUBIECTUL I A.Anton Holban, Spre Luxor, în volumul
Opere 1. Sensul din text al secvenței ,,fără ȋncetare’’ este ,,fără oprire’’.
2. Durata călătoriei cu vaporul este de cinci zile.
3. O caracteristică a orașul Alexandria este că are o întindere mare sau este bogată în palmieri
,, face totuși impresia unui oraș imens, cu hoteluri luxoase înșirate de-a lungul mării pe o stradă
de mai mulți kilometri, și între ele, cu dărnicie, palmieri’’.
4. Motivul pentru care bărbatul poreclit Of America reuşeşte să-şi facă prieteni foarte uşor este
că știe să glumească sau că impresiona prin trucurile sale.
5. Atitudinea călătorilor vârstnici, așa cum reiese din textul dat este pozitivă, deoarece au
experiență și știu că vadă și să anticipeze o posibilă catastrofă și sunt mereu fericiți și se bucură
de tot ceea ce îi înconjoară, încât se împrietenesc foarte repede unii cu alții. B.volumul Opere
de Anton Holban, cât și la experiența personală sau culturală. Călătoria reprezintă o modalitate
de cunoaștere și de învățare în ceea ce privește anumite tradiții, obiceiuri, valori despre o
anumită cultură sau comportamentul altor semeni pe care-i întâlnim prin locurile vizitate.
În opinia mea într-o călătorie, starea de spirit a unui turist este influențată de ceilalți pasageri,
deoarece îi oferă posibilitatea de a interacționa cu emoții noi ce ar putea să-l definească pe
turist și poate aduce noi schimbări în propria personalitate și viață.
În primul rând, o călătorie oferă posibilitatea de a întâlni oameni noi, necunoscuți până atunci.
Faptul că există contact nemijlocit direct, cu o lume diferită de cea cunoscută, îi poate oferi
turistului oportunitatea de a sesiza emoții pozitive și semeni cu o energie aparte. De exemplu,
Anton Holban confesează în textul ,,Spre Luxor’’ că a întâlnit un bărbat, poreclit Of America, ce
reuşea să-i facă pec e din jurul lui fericiți, fiindcă știa să glumească sau să impresioneze prin
trucurile sale ,, nu l-am văzut o clipă fără să glumească. Știe toate șireteniile (…) Am privit
trucurile lui de o sută de ori și totuși nu m-am plictisit’’, întrucât reușește să-i schimbe starea de
spirit acestuia.
În al doilea rând, o călătorie este făcută cu scopul precis de a cunoaște locuri, însă, cel mai
important este întâlnirea cu oamenii de pe acele meleaguri. Ei pot avea o experiență diferită față
de noi înșine și pot aduce schimbări majore atât în comportament, cât și față de trăirile ce le
avem în acele clipe. De pildă, tot Anton Holban susține că în urma călătoriei sale a putut nota
atitudinea călătorilor vârstnici, care era una pozitivă pentru că aveau experiență și știau că vadă
și lucrurile rele, dar erau mereu fericiți și se bucurau de toți semenii din jurul lor. Această
impresie îi schimbă naratorului personaj perspectiva trăirilor și-l determină să fie precum
aceștia.
În concluzie, fiecare călătorie este o observare a propriilor trăiri și aceastaeste necesară pentru
fiecare, fiindcă doar așa emoțiile și sterile pot evolua și pot fi constructive în viața noastră.
SUBIECTUL al II-lea Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte Magda Isanos,
Ţii minte-ntâia ploaie?
În opinia mea, mesajul poeziei Ţii minte-ntâia ploaie de Magda Isanos este profund, textul
punând în evidență, prin intermediul evocării, teama, îngrijorarea generate de un fenomen
natural parcă de început de lume. Ploaia capătă, în text, proporții apocaliptice, hotarul dintre
viață și moarte fiind eliminat. Tema poeziei o constituie amintirea.
În primul rând, se remarcă aspectul terifiant al naturii în ploaie. Poezia debutează cu aceeași
structura din titlu, anunțând caracterul evocator al poemului. Numeralul ordinal întâia
sugerează, încă o dată, descrierea unei ploi de început de lume. Ținutul este copleșit de fulgere
și stele lungi, ploaia devenind o parte a codrului, așa cum subliniază metafora "codru lichid".
Îmbinarea unui element ceresc, cu planul terestru are ca efect un dezechilibru puternic al lumii,
căci "cerurile [...] se-nchid, se deschid".
În al doilea rând, eul poetic își exprimă spaima inspirată de acest decor infernal, prin
următoarea secvență: „Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”. Teama de moarte, exprimată
la nivelul întregului text este accentuată prin imaginea elementelor vegetale, aici umanizate.

64
Atât pomii care "stăteau drept, intonând/imnul vieței", cât și plantele care "făceau semne" sunt
prezentați ca ființe fabuloase, îndemnând spre viață. Totul este halucinant, căci plantele sunt
"ca niște mâini, ca umbre nempăcate", menite să alunge teama instanței lirice. Efortul este însă
zadarnic, întrucât "iar cădeau în deznădejde toate". Impresionează, în acest text, îmbinarea
sugestiilor vizuale cu cele auditive pentru a crea un cadru natural atipic, al groazei.Relevantă
este comparația din al doilea distih - "și noi stăteam ca pomii în picioare" - prin care eul liric se
regasește in imaginea pomilor, "intonând imnul vieței".
În concluzie, consider că poezia Ţii minte-ntâia ploaie evidențiază, prin intermediul unei
descrieri inedite, spaima, teama îngrozitoare de a fi aproape de moarte.
SUBIECTUL al III-leaIon Creangă sau lui Ioan Slavici.Particularitati ale unui text studiat,
aparținând lui Ion Creanga „Povestea lui Harap-Alb”Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii
unor idei și norme morale în comunitățile umane care își doreau să ducă existența și se
conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca modalitate de abstragere din cotidian într-un
ținut magic în care totul este permis, iar abaterile de la norme sunt aspru sancționate.Încă de la
debutul din 1875 cu ”Soacra cu trei nurori”, în ”Convorbiri literare”, este salutată apariția lui
Creangă la ,,Junimea’’ astfel încât, deși nimeni nu-i dedică un studiu, devine repede cel mai
caracteristic produs al Junimii, ,,neprețuitul Creangă”. Timpul a consolidat această poziție
privilegiată a lui Creangă între clasicii literaturii române. Prin arta povestirii sale, el a fost văzut
ca ,,poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune. ”-G. Călinescu,
poporul fiind ,,demiurgos”, autorul profund al operei sale- Garabet Ibrăileanu.Considerat a fi cel
care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă preia în ”Povestea lui
Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple de viață prin atmosferă,
umor dialogic, dramatizarea povestirii.„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în
„Convorbiri literare” și este un basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în
același timp se deosebește de basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit,
sporirea numărului de probe, amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale,
chiar fără calități excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor,
umanizarea fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.Realismul
viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul are
orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru,
cârcotaș. Autorul scoate în evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor;
firul epic este, de fapt, un pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de
sărbătoare, de bucurie colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu
oamenii. Personajele sunt individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile verbale ale omului
de la țară: expresii dialectale, regionalisme, propoziții eliptice, interjecții: ,,ghijoagă
urâcioasă”, ,,una ca dumneata”. Limbajul personajului principal evoluează în fapt odată cu
acesta.De asemenea, realismul lui Creangă reiese din faptul că fantasticul său e umanizat și
localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este în acest sens și relația dintre
protagonist și antagonist, dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul, tânărul care
parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui fond
moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta,
Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își
maschează cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”;”Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități
deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.Tema o constituie confruntarea
dintre cele două principii fundamental opuse: binele și răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă
pe care se grefează romanul unei inițieri (bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum
pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a o primi în sine, sub forma învățăturii morale, a
experienței de viață.Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de
crai în fântâna simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul

65
de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența dintre cele două
personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă
Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat
până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul
inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul
dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide
inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile
dificile ale unei noi etape existențiale .Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc
pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a
devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să
ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și
își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în
sine”. Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis.
Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă
împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți
ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa
de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al
binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.Un prim
element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Concret, eroul
parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni împărat.
Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).De
asemenea, motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin
vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa.Perspectiva narativă este obiectivă,
întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un narator obiectiv, însă aceasta alternează cu
dialogul.Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică
era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”Totodată, subiectul basmului este un
element de structură important.Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde
Împărat avea trei fete. Îi trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său,
însă să fie vrednic. Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl
își supune fiii la o probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar
mezinul dovedește curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește
proba. Acesta constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se
ferească de Omul Spân și de Omul Roș, și îi dăruiește pielea de urs.Pe drum se întâlnește cu
Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își încalcă interdicția, astfel, Spânul îl
supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie
de probe: aducerea salatelor din Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Padurea
Cerbului și pe fata de împărat. Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de
la Sfânta Duminică. A treia probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).Pe drum, spre Împăratul
Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o aripă drept răsplată pentru că le-a
ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți
Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție (reglarea temperaturii din casa înroșită,
ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și
proba impusă de fata farmazoană - aducerea a „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă
moartă de unde se bat munții în capete”).Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se
îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la
culme, îi taie capul fiului de crai, calul îl aruncă în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar
fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie și cu apă moartă.Fiul de crai reintră în posesia paloșului și
primește recompensa: pe fata Împăratului Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.Prin
prezența clișeelor compoziționale, prin tema și motive literare,prin subiect și viziunea despre

66
lume, prin conflict și personaje, prin îmbinarea armonioasă a realului cu supranaturalul și prin
umanizarea fantasticului, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult în care este evidențiat
idealul de dreptate și adevăr, credința în victoria celor virtuoși, dar și imaginea lumii rurale de
odinioară, cu credințe, tradiții și comportament specific. Atmosfera de bucurie în care ne
introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune,
lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea.
Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici-nuvelă realistă,
psihologică-Nuvela ”Moara cu noroc”În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura
română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori.
Nuvela ”Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea
perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a
vocii naratoriale.(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic
central-povestea cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a
personajului principal… De asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială
este neutră, accentul cade pe acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele
trăiesc o viață ce se desfășoară sub ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .)Este o
nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță, care trăiește un
conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul
monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică.Nuvela
aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. Teza etică, deși
prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea unor eroi puternic reliefați,
surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația între Ghiță și Lică Sămădăul ilustrează
această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții personajelor- conștiința,
iubirea. De asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională închisă.
Nuvela începe și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice: ”Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; ”
Pesemne c-au uitat fereastra deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost
dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul are efect de catharsis și purifică locul.
Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul vieții continuă.Tema nuvelei o
reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire/îmbogățire.Un episod
din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un
brad. A înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea,
dacă nu era și om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot
dinadinsul să rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face
apariția la Moară însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul
de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său
condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și
simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare
în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei
cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea
lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al
depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu
ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și
suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității ( ”Relația dintre individ și colectivitate
reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu).
Lică este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea
reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și
o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță,
dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.Un element

67
de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toporul ales, cârciuma „Moara cu
noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile obținute aici ascund
nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost pedepsite.De
asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central, deoarece
oscilează între dorința de a rămâne om cinstit pe de o parte și dorința de a se îmbogăți alături
de Lică, pe de altă parte conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea dintre
cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă
sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient și omniprezent. Relația
de simetrie este dată de incipitul nuvelei care are un prolog care-i aparține bătrânei: „Omul să
fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”,
fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune întâmplările tragice pe seama destinului
necruțător „așa le-a fost dată!...”Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod
detaliat pe Ghiță, un cizmar, care dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”.
Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui Lică tulbură echilibrul familiei și se ivește conflictul
interior. Protagonistul conștientizează că fără acordul Sămădăului, el nu poate rămâne la han,
de aceea, își schimbă starea de spirit, devine interiorizat, mohorât, violent, brutal cu Ana și
indiferent față de familie. Se implică alături de Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani
obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar
în uciderea unei femei și a unui copil.Punctul culminant surprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își
aruncă soția în brațele lui Lică, îl dă în vileag pe Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică,
ajungând să fie ucisă de soț, iar Răuț, din ordinul lui Lică, îl împușcă pe Ghiță. Hanul este
incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final moralizator, iar sancționarea personajelor este
pe măsura faptelor, însă singurele personaje care supraviețuiesc sunt: bătrâna și copiii, ființe
morale și inocente.Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să
distrugă echilibrul interior și liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece
cu ajutorul unor fapte, întâmplări autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru
fiecare dintre noi în momentul în care aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de
roman”( G. Călinescu), ”Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu
privire la lume și viață. Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea
investigării psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.

68
Testul.19Subiectul I.A. Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944 – 1947 1.
Sensul secvenței ,,lipsită de sprijin material’’ este fără ajutor financiar, neînstărită. 2. Sursa din
care află autoarea despre situația dificilă a străbunicii sale este jurnalul său. 3. Proveniența
bunicilor paterni este de pe malul Dunării: ,, Când am încercat să regăsim urma bunicilor
noștri de pe malul Dunării, n-am putut urca mai sus de trei generații.’’ 4. Un motiv pentru care
mama autoarei alege să fie institutoare este că a rămas orfană și trebuia să pună bani
deoparte.
5. Opțiunile educaționale ale tinerelor din generația mamei autoarei, aşa cum reiese din textul
dat sunt că aveau prilejul la o educație burgheză, puteau să-și lărgească formația socială,
cultura și să pună și un ban deoparte.
B. Alegerea profesiei reprezintă una dintre deciziile importante pe care tinerii le fac în viața lor și
cu care ar putea să rămână mereu, dacă țin cont de pasiune.
În opinia mea alegerile profesionale sunt influențate de evenimentele din viața personală,
deoarece fiecare dintre noi se bazează pe influența familiei și pe experiențele trăite în copilărie
și în adolescență.Pe de o parte, familia este unul dintre factorii decisivi în ceea ce privește
alegerile profesionale ale copiilor pentru a le acorda sprijinul necesar și informațiile de care au
nevoie pentru a lua o decizie corectă. Influența pozitivă este marcată de modul în care părinții
se raportează la dorințele tânărului și la abilitățile sale. De exemplu, când acesta își dorește să
realizeze o profesie de inginer, dar nu s-a pregătit în domeniul tehnic până la acel moment,
părinții au datoria de a discuta cu el, de a-l sprijini în cazul în care dorește să se formeze pentru
a ajunge un inginer, deci nu să îi critice decizia sau să îl facă să se simtă inferior.Pe de altă
parte, experiențele trăite în familie îl determină pe tânăr să aleagă profesional în funcție de
situația întâmpinată, însă să-i aducă împlinire. De pildă, Annie Bentoiu mărturisește faptul că a
fost influențată de destinul și de experiențele mamei sale, care a rămas orfană și care a trebuit
să învețe enorm pentru a fi institutoare și pentru a putea pune bani deoparte: ,,Mama a rămas
acolo doi ani. Experiențele de acest fel erau văzute în mediul ei ca un prilej de a-ți lărgi formația
socială, cultura și, oricum, de a pune și un ban deoparte.’’, ajutând-o să aleagă cu pasiune
profesia sa.
În concluzie, familia și experiențele vieții ajută enorm în alegerea viitoarei profesii, fără de care
nu am ști cu adevărat ceea ce ni s-ar potrivi.
Subiectul al II-lea Textul fragmentar selectat din opera ,,Isabel și apele diavolului’’ de Mircea
Eliade Textul fragmentar selectat din opera ,,Isabel și apele diavolului’’ de Mircea Eliade
aparţine genului epic, iar o trăsătură esenţială o reprezintă perspectiva narativă, care este
subiectivă ( persoana I), iar întâmplarea este relatată de un narator subiectiv, omniscient,
omniprezent, semnificativi fiind indicii morfologici utilizaţi: verbe la persoana I ,,întreb’’,
,,însemn’’, ,,amintesc’’ şi pronumele la persoana I ,,mă’’, ,,mi’’. Naratorul este omniscient și
intradiegetic. Naratorul-personaj nu poate nota în caiet ceea ce a vorbit Isabel. El înțelege ceea
ce îi spune, dar nu poate să-i reproducă modul expresiv pe care aceasta îl folosește în
povestirile sale. Femeia îi relatează despre copilăria ei, despre școala pe care a urmat-o și
despre prietena ei bolnavă.
SUBIECTUL al III-lea eseu particularităţi ale unui text poetic George Bacovia sau lui Lucian
Blaga.
Particularități ale unui text poetic scris de George Bacovia Poemul Plumb scris de
George Bacovia și apărut în anul 1916, în volumul său de debut, este considerat o operă
reprezentativă a simbolismului românesc și a scrierilor ulterioare ale autorului.Această poezie
poate fi încadrată în curentul simbolist, prezentând fidel trăsături specifice ale acestuia. O primă
astfel de trăsătură este utilizarea tehnicii simbolului. Astfel, remarcăm imaginea centrală a
plumbului, acesta fiind asociat cu moartea și cu cuvinte din câmpul lexical al acestui termen.
Deoarece din punct de vedere chimic și fizic, plumbul este un metal foarte greu ce izolează
radiația, de culoare gri închis, acesta sugerează o stare de apăsare, disconfort și înghesuială.
De asemenea, simbolistica este realizată și la nivel cromatic: griul este un amestec de non-

69
culori, asociat unei stări de monotonie și vid. Alte două idei poetice care derivă din imaginea
centrală sunt cea a cavoului, prezent în prima strofă a poeziei, reprezentând mediul
înconjurător, redus la un spațiu definit; acesta exprimând o stare de apăsare, disconfort și lipsă
de viață, respectiv, ideea iubirii pierdute, prezent în cea de-a doua strofă, unde metafora „amor
de plumb” simbolizează moartea trăirilor eului liric.O altă trăsătură a simbolismului prezentă în
text este utilizarea corespondenței, stabilită mai exact între planul interior, al eului liric și planul
exterior, al mediului înconjurător, care se găsește în continuă degradare. Lumea exterioară este
văzută ca una lipsită de viață, o lume mortuară căreia îi corespunde un „funerar veștmânt”. În
schimb, lumea interioară este văzută ca o lume a sentimentelor, marcată de pesimism,
singurătate și presiune; mai mult, la nivel morfologic se realizează o corespondență între
verbele „dormeau” și „dormea”, având la bază același verb, folosit în construcții diferite: numărul
plural sugerează lumea exterioară, în timp ce numărul singular sugerează lumea
interioară.Tema poeziei o constituie eșecul existențial, însă acesteia i se subordonează teme
precum iubirea (neîmplinită), moartea și condiția poetului izolat într-o societate lipsită de
aspirații, condiție marcată de singurătate, imposibilitatea comunicării și a evadării. Aceasta este
susținută în mod special prin prezența sintagmei „stam singur”, constituind un laitmotiv care
accentuează solitudinea eului liric, precum și dorința acestuia de separare de lumea exterioară.
O primă idee poetică care susține această temă este ascunderea și izolarea de lumea
exterioară a eului liric, sugerată de versurile: „Stam singur în cavou… și era vânt…”. În acest fel,
eul liric se înfățișează într-un decor funerar, marcat de substantivul „cavou”, un spațiu
claustrofobic care subliniază limitarea comunicării cu lumea înconjurătoare, precum și apasărea
pe care lumea exterioară o exercită asupra ființei.O altă idee poetică relevantă pentru tema
textului este dedublarea și depersonalizarea eului liric, conturată de versul „Stam singur lângă
mort… și era frig…”, prezentându-se moartea trăirilor eului liric și detașarea de acestea,
consecințele acestei separări lăsând un vid în sufletul ființei, fapt ce este subliniat de imaginea
senzorială „era frig” ce subliniază ideea de lipsă, singurătate și tristețe. Utilizarea punctelor de
suspensie în acest vers sugerează pauze în monologul eului liric.Elementele de structură,
compoziție și limbaj au și ele un rol semnificativ în construcția textului. Un prim element specific
și reprezentativ îl constituie utilizarea figurilor semantice. Discursul poetic se concentrează în
jurul metaforei, cea a plumbului fiind fundamentală, definită ca un atribut al morții. Astfel,
metafora „aripi de plumb” evidențiază zborul invers, o cădere lentă spre moarte, dar în același
timp și greutate sau suferință, sugerate concomitent de verbul „atârnau” și substantivul „de
plumb”. Mai mult, se poate remarca și epitetul „funerar veștmânt”, care surprinde imaginea lumii
exterioare – o lume mortuară cu o imagine decadentă, sugerată de adjectivul „funerar” și
„dormeau adânc”, epitet care conturează ideea unui coșmar, a unui somn agitat, prevestitor de
moarte.O altă astfel de componentă este titlul, un element de structură relevant pentru tema
poeziei. Având la bază un presentiment al morții, relația dintre titlu și această idee se stabilește
la nivel fonetic. Cuvântul „plumb” este format din patru consoane și o vocală închisă, sugerând
o sonoritate marcată de monotonie, iar vocala închisă sugerează ideea de sufocare și apăsare.
Titlul apare de șase ori în text, repetiția acestui cuvânt contribuind la muzicalitatea specific
simbolistă și, totodată accentuând suferința eului liric, marcată de o resemnare
apăsătoare.Reprezentativ pentru simbolismul românesc, poemul Plumb de George Bacovia
este o capodoperă a scrierii bacoviene și prezintă într-un mod extrem de deznădăjduit relația
dintre ființa umană și lumea exterioară, ambele fiind într-o stare de continuă degradare.
Particularităţile unei opere care aparţine lui Lucian Blaga,Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii şi nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori
morminte.Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric,dar eu,eu
cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micşorează, ci
tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii,aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori
de sfânt mister şi tot ce-i neînţeles se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari sub ochii mei-căci eu
iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte.Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul

70
general din realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată
într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede
lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele
realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că
este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar
căruia aceasta îi aparţine.Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului
într-un curent literarAutor de poezie, filozofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică,
aforistică, memorialistică, Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei
interbelice. Revendicat mai întâi de tradiționaliști, Lucian Blaga este repede înțeles ca unul
dintre reprezentanții importanți ai modernismului interbelic, curent literar teoretizat de Eugen
Lovinescu prin teze, precum principiul sincronismului sau teoria imitației.Poemul ,,Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ,,Poemele luminii” (1919), aparține
modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin dublarea discursului liric în plan
secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile
prozodiei clasice. În poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apar, de asemenea,
elemente de expresionism specifice primei etape de creație blagiene : exacerbarea eului creator
în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului. Atitudinea poetică din ,,Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii ” își găsește forme de expresie în sistemul filozofic întemeiat
mai târziu în ,,Cunoașterea luciferică ( ,,Trilogia cunoașterii Cunoașterii paradisiace– bazate pe
rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea luciferică-bazată pe intuiție și pe afectivitate- și
optează pentru cea din urmă. La nivel formal, poezia aparține modernismului prin inovația
prozodică: folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii
ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. Cele două majuscule folosite pentru a
marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica mallarmeană de sugestie a detaliului tipografic.Tema
poeziei şi două imagini poetice sugestivePoemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică
a crezului artistic al autorului, enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin
specificarea relației poet-lume, poet-poezie, poet-cunoaștere. Ideea centrală este aceea că
poezia transfigurează misterul, nu îl reduce, iar eul liric își asumă acest mister până la a deveni
parte din universul său interior.Tema cunoașterii prin creație este dezvoltată în primele două
secvențe poetice , urmate de concluzia ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia
secvență.Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor
universale în opoziție cu ceilalți și se organizează în jurul negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid”.
Poetul refuză raționalul și optează pentru iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă,
pronumele personal ,,eu” deschide poemul și volumul întreg, fiind reluat de șaseori pe parcursul
textului. Metafora ,,corola de minuni a lumii”corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de
simboluri : ,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O
imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește şi de la metafora luminii. ,,Lumina’’,
emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic
peisajului nocturn.Viziunea despre lume a poetuluieste tipic modernistă, deoarece se confundă
cu viziunea despre poezie, accentul căzând pe legătura dintre poet şi lume, dar şi pe relaţia
poetului cu poezia. În legătura sa cu lumea, rolul poetului este acela de a-i spori tainele prin
intermediul creaţiei poetice. La rândul ei, creaţia poetică trebuie să fie mijlocul prin care poetul
stabileşte legătura sa cu lumea, pentru a o înfăţişa, fără a-i reduce însă misterul.Evidenţierea
elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea temei şi a
viziunii despre lumeUn prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii și
viziunea modernistăasupra lumii este titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea
cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele lumii
(„corola de minuni a lumii”), ci nu să lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-

71
se pe confesiunea lirică („eu”) – exacerbarea/ promovarea vocii eului liric. Primul cuvânt,
pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al
propriului univers poetic, fiind, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului
creator) și o marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o
privilegiere a misterului specific blagiană.Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Prima
secvență (primele cinci versuri) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale,
paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de
metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața,
efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii;
„buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” – tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot
fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze, ca două
modalități de cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.A doua secvență,
mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „altora”, „lumina mea” –
„lumina altora”, ca o antiteză dintre cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și luciferică.
Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I singular, forma
afirmativă, „sporesc”afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii luciferice. Prin
comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin
creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții, le
sporește.Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată
prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se
schimbă...sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și
morminte”).Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber(eliberarea de rigorile clasice) și
ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mică
la început de vers). Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror
ritm interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.Discursul liric se construiește în
jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza
„eu - altora”, „lumina mea - lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al întunericului,
evidențiate prin conjuncția „dar”. Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată artistic
prin opoziția dintre metaforele revelatorii: „lumina altora” (cunoașterea paradisiacă, de tip
rațional, logic) și „lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv).Concluzia Tema
cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic, deoarece
poetul pune în discuţie, într-o viziune modernă, problema existenţei universului şi a relaţiei
dintre poet şi lume, pe de o parte, şi dintre poet şi creaţie, apelând la o diversitate de procedee
artistice. Lucian Blaga este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând interesul
artistului, care introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul pronumelui ,,eu’’, iar
sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor surprinzătoare si cu ajutorul metaforei
revelatorie. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este și va rămâne o sinteză pentru
perioada interbelică.

72
Testul 20 Subiectul I A. Ioan Slavici, Eminescu – omul, în vol. Mărturii despre Eminescu
1. Secvența ,,mă atingea dureros” sugerează mâhnirea autorului când Eminescu judeca
oamenii cu asprime.
2. Două localități prin care Eminescu trecuse în călătoriile sale prin țară sunt ,,Sibiu” și
,,Blaj”. 3. Două cursuri pe care Eminescu le frecventa erau: economia și dreptul cele de
,,economie națională al lui Lorenz Stein” și cel de ,,drept roman al lui Ihering”.
4. Motivul pentru care lui Ioan Slavici îi era greu să vorbească despre Mihai Eminescu era acela
că nu putea să o facă fără ca el să vorbească despre sine însuși”.
5. Rolul lui Mihai Eminescu pentru formarea ca scriitor a lui Ioan Slavici, era acela motivațional,
dar și acela critic. Mihai Eminescu îi citea operele lui Ioan Slavici ,,nu am publicat nimic mai
înainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu
mulțumire cele scrise de mine”. Eminescu îi oferea lui Ioan Slavici inspirație și motivație,
deoarece ,,rar se întâmpla însă ca să-mi citească și el ceea ce scria”.
B. Părerile oamenilor din jur reprezintă percepțiile lor asupra unei persoane, însă ele nu
definesc trăsăturile persoanei, ci doar interpretări asupra ei. Aceste perspective pot influența
atât pe cei din jur, cât și impresia de sine, alternând astfel comportamentul și faptele. În
opinia mea părerea celor din jur ne influențează alegerile, deoarece acestea pot motiva și
contura caracterul propriu, dar pot influența și opiniile despre persoana proprie, dând un alt
contur comportamentului și acțiunilor proprii.
În primul rând, opinia pozitivă a unei persoane poate aduce anumite beneficii, care motivează
o persoană să-și mențină această perspectivă, dar și pentru a atrage alți semeni cu această
viziune pozitivă, prin efortul propriu. De exemplu, în textul citat, Ioan Slavici este motivat să
scrie cât mai bine pentru a atinge standardele ridicate ale lui Mihai Eminescu ,,mă atingea
dureros asprimea cu care îi judeca pe oameni”, nefiind mulțumit până nu primea aprobarea
acestuia: ,,Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit şi lui ceea ce am
scris”.
În al doilea rând, în societatea contemporană, opinia publică reprezintă factorul determinant în
statutul social, influențând și opinia despre persoana proprie, iar un individ care este văzut cu o
serie de inconveniente este predispus la a transmite sentimente negative, iar unul care este
perceput într-un mod avantajos, va reuși să emane empții pozitive. De pildă, cei mai mulți dintre
ne ghidăm conform teoriei imitației și preluăm gesturile și gândurile celor cu care interacționăm
pentru a ieși în lumină și pentru a ne menține imaginea, dar și relațiile cu aceștia, ajungând să
ne pierdem autenticitatea.
În concluzie, părerea celor din jur ne influențează alegerile, întrucât aceste impresii reprezintă
factorul determinant în gradul de motivație, fie pentru menținerea și îmbunătățirea acestei
viziuni, fie pentru ca ajuta la construirea caracterului propriului caracter.
Subiectul al II-lea Didascaliile reprezintă indicații ale autorului, prin intermediul cărora sunt
evidențiate stări sufletești ale personajelor, gesturi ale acestora, dar și decorul în care are loc
acțiunea. De asemenea, ele reprezintă îndemnuri ale autorului pentru o reprezentare scenică
optima, prin intermediul căreia se transmite mesajul operei.Astfel, în textul ,,Domnișoara
Nastasia” de G. M. Zamfirescu sunt utilizate astfel de indicații scenice pentru conturarea mimicii
și a gesturilor personajelor, dar și stărilor sufletești. De pildă, în secvențe precum (,,s-a oprit în
prag și îngână”, ,,a pus lampa pe masă”) este ilustrată mimica și gesturile personajelor, iar prin
intermediul secvențelor ,,a tresărit”, ,,admirativ”, ,,în silă” sunt ilustrate stări sufletești ale
personajelor, care definesc limitele jocului actorilor prin intermediul cărora sunt illustrate și
elemente paraverbale, care includ tonalitatea.În concluzie, G. M. Zamfirescu reușește să
ilustreze în mod optim modalitățile de utilizare ale didascaliilor, ilustrând mimica și gestica,
sterile și tonalitatea personajelor, care pot influența interpretarea scenică a operei. SUBIECTUL
al III-lea eseu particularităţi text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu sau lui
Tudor Arghezi. Particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui

73
Mihai Eminescu, ,,Luceafărul’’, 2020Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general
din realitate abordat în creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o
anumită viziune despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le
înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii
înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba
de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul
subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar
căruia aceasta îi aparţine.,,Luceafărul”constituie sinteza gândirii eminesciene şi este o
capodoperă a marelui poet şi care reuşeşte să impresioneze prin originalitate şi prin îmbinarea
celor trei genuri literare.Lectura poemului ,,Luceafărul” s-a făcut în ,,Junimea”, înainte de
apariţia în ,,Almanahul Societăţii Academice Social-Literare” România Jună din Viena, în aprilie
1883.,,Luceafărul”este un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de
geniucapătă strălucire desăvârşită. Problema geniului e ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii e accesibilă numai omului superior, singurul
capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în scena
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălta deasupra concreteţii vieţii,
nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.Principala sursă de inspiraţieeste basmul popular
românesc ,,Fata în grădina de aur’’, cules de germanul Richard Kunisch, într-o peregrinare a sa
prin Oltenia. De asemenea, ,,Fecioara fără corp” pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei
filozofice în două poeme de referinţă: ,,Luceafărul” şi ,,Miron şi frumoasa fără corp”. Mitul
Zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de
împărat care, ajunsă la vârsta dragostei îşi imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică
şi ipostaza demonică. Pentru a putea dialoga cu acestea după legile pământene. Izvoarele
filozofice: concepţia filozofică a lui Schopenhauer preia viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi
omul de geniu. Motivele mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci, Platon şi
Aristotel, din ,,Poemele Vedelor”, aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales,
noţiunea de ,,păcat originar “si viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.Încadrare opera
în curentul literar din care face parteÎn poemul ,,Luceafărul’’de factură romantică sunt cele șapte
mituri ale poeziei eminesciene: mitul nașterii și al morții universului(călătoria Luceafărului către
Demiurg), mitul erotic sau al Zburătorului (atracția dintre Luceafăr și fata de împărat), mitul
oniric (povestea de dragoste se petrece în vis), mitul întoarcerii la elemente (întoarcerea
Luceafărului către Demiurg) și mitul creatorului (Demiurgul, în ipostaza divină a creatorului). La
acestea se adaugă mitul omului de geniu care își are originea în teoriile filosofice
schopenhaueriene.De natură romantică este și compoziția simetrică a poemului, realizată prin
alternarea planurilor cosmic (tabloul I și tabloul al III-lea) și terestru(tablourile al II-lea și al IV
lea), sugerând și opoziția veșnic-efemer, ideal-comun. Lor le corespunde și natura duală a
unora dintre personaje: Luceafărul-Hyperion, fata de împărat-Cătălina. Dualitatea aceasta se
datorează încercării personajelor de a-și descoperi propriile esențe. Astfel, Luceafărul devine
Hyperion atunci când își dă seama de natura sa eternă, iar fata de împărat, devenită Cătălina,
duce dorul Luceafărului până ce se convinge de propria neputință de a pătrunde în lumea ideilor
înalte.În strânsă legătură cu dualitatea personajelor se află tema iubirii văzute antitetic, în
manieră romantică, în două ipostaze: iubirea ideală și cea pământeană. Cea ideală nu se poate
realiza, fiindcă cele două ființe, Luceafărul și fata de împărat aparțin unor lumi diferite, iar
iubirea pământeană dintre Cătălin și Cătălina se poate împlini, fiind două ființe care aparțin
aceluiași univers și între care nu există niciun fel de incompatibilitate. De asemenea, în
,,Luceafărul’’există, tot ca o trăsătură romantică interferența de specii literare, aproape toate
aparținând genului liric, chiar dacă poemul are o formă narativă dramatică: idila pastorală din
tabolul al doilea (povestea de dragoste dintre Cătălin și Cătălina), meditația filozofică din tabloul
al treilea (drumul Luceafărului spre Demiurg și discursul argumentativ al acestuia către
Hyperion) și cele două pasteluri (un pastel cosmic și altul terestru). Acestora li se adaugă
elemente elegiace, exprimând tristețea geniului care nu se poate realiza nici pe planul

74
cunoașterii, în sensul aspirației spre concret, nici pe plan afectiv.Tema poemului și două
secvențe specifice acesteiaTema poemului este condiţia omului de geniu şi imposibiliatea iubirii
dintre omul obisnuit şi omul de geniu.O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile
o constituie tabloul întâi, pentru că se manifestă între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite,
cea terestră şi cea cosmică. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de
stăpână a întinderilor de apă, însă ea îl refuză, simitindu-l ,,străin la vorbă şi la port’’ , ca făcând
parte dintr-o lume necunoscută ei şi de care se teme. Ideea apartenenţei geniului la nemurire,
ca şi statutul de muritoare sunt exprimate sugestiv în poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au
nu înţelegi tu oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu poate accede
la lumea lui şi nici nu-l poate înţelege ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea,
îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. De asemenea, o altă secvenţă, călătoria
lui Hyperion spre Demiurgîn spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi,
totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în
raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a
omului de geniu ,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi
dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în
numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….” Există în poemul ,,Luceafărul’’ şi o idilă
pastorală între două fiinţe aparţinând aceleaşi lumi, exprimându-se ideea compatibilitătii celor
două lumi, dintre Cătălin şi Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de
obişnuit: ,,Şi guraliv şi de nimic /Te-ai potrivi cu mine “.Superioritatea Luceafărului este
conştientizată de Cătălina prin exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în lumea ideilor
înalte ,,În veci îl voi iubi şi în veci /Va rămânea departe….”.Viziunea asupra lumii este
romantică, fiind exprimată prin intermediul antitezei a două lumi diferite, care nu pot atinge
ideea fericirii sau împlinirii iubirii.Elemente de compoziție și de limbaj ale textului, semnificative
pentru ilustrarea temei și a viziunii despre lumeTitlul, care este sintetic, laitmotivul, numele
astrului care reprezintă lumea superioară. Este un astru ce aparţine planului cosmic, aspiraţie
spirituală pentru Cătălina, omul de geniu detaşat de pragmatismul şi de efemeritatea oamenilor
obişnuiţi, muritori.Relaţia incipit –final; incipitul e o formulă de basm, iniţială, atestând filonul
folcloric al poemului: ,,A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O
prea frumoasă fată”. Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea ,,Din
rude mari împărătesti” este un superlativ popular ,,prea frumoasă”.Finalul poemului este o
sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza ,,EU”si ,,Vostru” semnifică esenţa conflictului dintre
etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii din
amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti care e trecătoare şi lipsită de profunzimea
sentimentului: ,,Trăind în cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simţ
/ Nemuritor şi rece”. Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o
resemnare, ci e o atitudine specifică geniului rece, raţională, distantă, care nu mai permite un
dialog dintre cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile, ce nu pot comunica, având
concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira
doar un geniu .Structura poemuluiPoemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de
catrene, fiind dominat de existenţa a două planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru,
care converg unul către celelalt şi se interferează în cele patru tablouri gândite ca entităţi
distincte. Muzicalitatea poemului e realizată prin efecte eufonice ale cuvintelor (aliteraţia) şi prin
prozodia inedită: catrene cu versuri, de câte 7-8 silabe, ritmul iambic, împletit cu cel amfibrahic,
şi alternanta dintre rima masculină şi cea feminină.Tabloul întâiEste o poveste fantastică de
dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe care aparţin a două lumi diferite, cea terestră
şi cea cosmică. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se întrepătrunde cu planul uman–terestru,
fata de împărat .Legătura dintre cele două lumi se face prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu
de comunicare, iar întâlnirea celor doi are loc în oglindă ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul
visului. Chemarea Luceafărului de către fată e patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică:

75
,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază/ Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi
luminează!”.Luceafărul se întruchipează în înger, ca fiu al cerului şi al mării. Acesta o cheamă
pe fată în lumea lui, oferindu-i statul de stăpână, însă ea îl refuză, simţindu-l ,,străin la vorbă şi
la port.” Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “ demonstrează că cei doi îndrăgostiţi aparţin a
două lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii. După trei zile şi trei nopţi, ca în basme, fata îi
adresează aceeaşi chemare şi el se întrupează în demon, născut din soare şi din noapte, din
nou o cheamă pe aceasta şi îi spune că va fi cea mai strălucitoare stea. Fata îl refuză, deşi
frumuseatea lui o impresionează puternic. Ea nu poate accede la lumea lui, nu-l poate înţelege,
de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre
Demiurg pentru a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a rupt din locul lui de sus / Pierind mai multe
zile “.Tabloul al doileaEste o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e
dominat de spaţiul uman-terestru, celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata e
Cătălina, iar Luceafărul e Cătălin (aspiraţie spirituală, ideală). Cei doi sunt exponenți ai aceleaşi
spețe omeneşti, iar idila lor are loc într-un cadru rustic. Jocul dragostei, ca ritual, care se
manifestă prin gesturi tandre, mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar ideea compatibilităţii e
redată prin limbajul comun.Tabloul al treilea,,Drumul cunoasterii” este dominat de planul
universal-cosmic , Luceafărul e Hyperion, iar fata e motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale.
Hyperion doreşte să ajungă la Demiurg pentru a-i cere dezlegarea la nemurire în scopul de a
descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute în numele căreia este gata de sacrificiul
suprem. Demiurgul îl refuză şi îi aduce argumente pentru a-l determina să renunţe la ideea de a
deveni muritor ,,Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naste’’. Demiurgul respinge cu
fermitate dorinţa lui Hyperion ,,moartea nu se poate”,exprimându-şi dispreţul pentru această
lume superficială şi meschină, care nu merită sacrificiul omului de geniu:,,Şi pentru cine vrei să
mori/ Întoarce-te, te-ntdreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te așteaptă”.Tabloul al
patruleaÎmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie
perfectă. Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea,
înfăţişarea, fiind doar o muritoare oarecare, o anonimă ,,un chip de lut”. Luceafărul priveşte spre
Pământ şi îi vede pe cei doi tineri îndrăgostiţi, într-un dezlănţuit joc al dragostei. Chemarea fetei
nu mai este magică şi accentuează ideea că omul obişnuit e supus sorţii întâmplării, norocului,
fiind incapabil de a se înălţa la iubirea absolută. ,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază,/Pătrunde-n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!" Hyperion se detaşează de lumea
strâmtă, meschină superficială, iar finalul accentuează atitudinea rece raţională, distantă a
omului de geniu şi valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul
superior.,,Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor si rece. "ConcluziaConținutul bogat de idei și originalitatea formei au dus la
numeroasele interpretări ale poemului ,,Luceafărul’’. Dacă Tudor Vianu considera că
,,Luceafărul este o sinteză a categoriilor lirice, mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a
produs mai înainte’’ , Nicolae Manolescu descoperă în poem mai multe voci lirice cu care poetul
se identifică în totalitate, el putând fi, deopotrivă, Hyperion, Cătălina, Demiurgul sau Cătălin.
Prezența acestor voci explică și lirismul obiectiv al textului, manifestat prin intermediul
,,măștilor’’ (fata de împărat, Luceafărul, Demiurgul sau Cătălin), astfel, prin intermediul lirismului
de tip obiectiv, întâmplările și personajele devin simboluri lirice, metafore, care sintetizează
ideile filosofice ale poetului și exprimă o viziune poetică. Totodată, prin întregul poem, Eminescu
a reușit să prezinte lumea într-o viziune romantică, apelând la trăsăturile specifice acestui
curent literar pe care l-a prezentat în modul cel mai strălucit cu putință.,,Luceafărul”este şi va
rămâne sinteza liricii eminesciene, în care cunoaşterea lumii e posibilă şi accesibilă doar omului
superior, de asemenea, cea mai reprezentativă creaţie a perioadei romantice.

76