Testament

Tudor Arghezi

Apariția: Deschizand volumul de debut al autorului, respectiv ,,Cuvinte potrivite”,

aparut in 1927, creatia lirica este o reflecție in versuri pe tema creatiei si a artistului, trasatura ce
dovedeste inca o data incadrarea sa in categoria poeziilor programatice, fiind reprezentativa
pentru Weltanschauungul arghezian. In viziunea poetului de la Mărțișor, creatorul este un
anonim preocupat de a da raspuns misterului limbii, cuvantul este un miracol suprem, este
atotputernic, un stapan absolut al universului, iar creatia este rod al trudei artistului si al
harului divin. Arta inseamna, asadar, atat talent, dar si o munca asidua si disciplinata,
aceasta simbioza ducand la eternizarea creatiei.
Încadrare în curent: Poezia aparţine direcţiei moderniste, fiindcă impune forme noi în
planul creaţiei artistice, adânceşte lirismul, ambiguizează limbajul, construieşte metafore inedite
potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se transformă în frumos (estetica urâtului).
Convins că rolul artistului este de a releva și frumusețea unei lumi imunde, dezgustătoare,
Arghezi nu abdică niciodată de la pricipiul estetic, fiind un veritabil „homo aestethicus”
care crede în sacralitatea artei sale. Dintre creațiile sale cu statut de ars poetica, „Flori de
mucigai” este aceea în care poetul a exemplificat, așa cum însuși arată, „operația de a scoate
perle de acolo de unde vulgul nu vede decât muscărie”, vulgul nefiind altceva decât omul
obișnuit care nu poate vedea suprafața plată a lucrurilor. În aceste condiții, poetului i se cere o
sensibilitate diferită de cea comună, o sensibilitate care să distileze esența urâtului, să-l
sublimeze până la statutul de artă.
Tudor Arghezi este preocupat de menirea poetului în univers, de misiunea artei sale, de
raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, de şlefuirea cuvintelor, de transformarea urâtului.
Urâtul a devenit o categorie estetică fundamentală alături de frumos chiar de la apariția tratatului
„Estetica urâtului” a lui Rosenkrantz, în 1853, tratat anticipat de lucrarea cu același nume
apărută în 1797 și datorată lui Friedrich Schlegel. Astfel, urâtul devine artă dacă este transfigurat
artistic, dacă este sublimat până la estetic, creația devenind astfel meșteșug al artistului, efort
sisific, devorant. Valorificat cu un real succes de Victor Hugo, în romantism, sau de Baudelaire,
în simbolism, urâtul a devenit în modernism materia de bază a creatorului care dorește să-și
dovedească puterile demiurgice, menite să sacralizeze prin gestul său creator tot ce atinge. În
rândul acestor creatori se pot include Camil Petrescu, Alexandru Philippide și, bineînțeles, Tudor
Arghezi, cel care, deși condamnat la însingurare, este dornic de a comunica la nivelul artei
propriile trăiri, într-o manieră cu totul nouă de exprimare.

Încadrarea în specie: ,,Testament” nu este doar o poezie de meditatie asupra

semnificatiei cartii ca rod spiritual, ci are nuante de poezie sociala pentru ca poetul se inchipuie
pe sine ca veriga intre generatii, intelegendu-si opera ca un receptacul al suferintelor si al
sperantelor unui lung sir de robi ai pamantului, in fata acestora el plecandu-se cu mult respect si
recunostinta. Specia literara testament are traditie atat in literatura romana, cat si in cea
universala, prin ceea ce au scris Ienachita Vacarescu si Francois Villon. Așa cum am arătat
anterior, ea este și o artă poetică, conceptul definind o opera lirica in care autorul isi prezinta in
mod particularizat viziunea si atitudinea asupra menirii poetului si a creatiei sale. Arta poetica
surprinde, de asemenea, sursele de inspiratie ale poetului, temele, modalitatile de creatie si de
expresie, precum si rolul poetului si al creatiei, intr-un limbaj si intr-o tehnica ce ii definesc stilul
original in sfera literaturii.
1
 Așadar, tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata
mostenire unui fiu spiritual. Textul  poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui
fiu spiritual caruia ii este lasata drept unica mostenire „cartea”, metonimie care desemneaza
opera literara. Motivele literare sunt, printre altele, dincolo de carte, poetul făurar, trecutul,
străbunii, râpi, gropi, muguri, coroane, condeiul, călimara, răzbunarea, urâtul, cuvântul, evoluția,
moștenirea, revolta etc.
Semnificația titlului: Alcatuit dintr-un substantiv abstract, titlul are o sonoritate grava,
prin multitudinea consoanelor continute, si o aura solemna, prin semnificatie: în sens propriu,
reprezinta un act juridic de vointa unilaterală, prin care o persoana isi exprima dorintele ce
urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special in legatura cu transmiterea averii sale, in acest
caz o avere de factură spirituală, respectiv cartea, creatia, pe care o lasa mostenire, asa cum
arata vocativul din finalul primei strofe, ,,fiului”. Acesta nu este altcineva decat receptorul operei
de arta, primitorul si pastratorul comorii incredintate prin document, fara de care valorile inchise
in tezaur s-ar irosi. Astfel, intre ,,tata”, reprezentat de artist si ,,fiu”, care este lectorul creatiilor
sale, se creeaza o legatura peste timp, aceasta sfidand moartea.  În accepție religioasă, cuvântul
face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, în care
sunt concentrate invățăturile prorocilor și apostolilor, adresate omenirii. Din această accepție
religioasă derivă și sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, creația
argheziană devine o moștenire spirituală adresată urmașilor-cititori sau viitorilor truditori ai
condeiului.
Structura: Poezia este alcatuita din cinci strofe inegale in care tensiunea ideilor si a
sentimentelor ramane constanta:
-primele doua strofe stabilesc tipul mostenirii, si anume cea de tip spiritual, și
obligatiile succesorului, acesta trebuind sa o pastreze, asezand cartea la capatai;
-strofele a treia si a patra dezvaluie relatia dintre poet si stramosi, sursele creatiei
sale, metamorfoza cuvantului obisnuit sau nepoetic intr-un instrument vrajit, dar si rolul
purificator al artei, ideea de catharsis, termen folosit pentru prima data de Aristotel si Platon
cu referire la purificarea prin artă;
-ultima strofa surprinde marturisirea poetului despre actul creator, care este, in egala
masura, talent si truda, dar si despre specificul poeziei, vazuta drept arta a simtirii tumultoase,
ridicata impotriva tuturor prejudecatilor literare.
Simbolul central al creatiei este cartea, el fiind un element de recurenta care ofera
textului simetrie, fiind folosit de cate doua ori atat in prima, cat si in ultima strofa.
Incipitul, tipul de lirism: Incipitul atestă lirismul subiectiv, fiind reprezentat de
adresarea directă prin forma negativă a verbului la persoana a II-a singular, având rolul de a
accentua valoarea deosebită a moştenirii, a operei literare, bunul cel mai de preţ al poetului, pe
care acesta o lasă prin testament viitorimii: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte,/ Decât un
nume adunat pe-o carte”. De fapt, marcile lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric
apar pe parcursul intregii poezii prin:pronume personal la pers. I sg.”eu”; vb.la pers. I si a II-a
sg.”am ivit”, “sa urci”; adj.posesive la pers. I sg.”cartea mea“,”strabunii mei“, alternand spre
diferentiere cu pers. a III-a, topica afectiva (inversiuni si dislocari sintactice). In poezie eul liric
apare in diferite ipostaze: eu/noi;eu/tatal-fiul.
Finalul poeziei accentuează ideea că opera literară este rodul tradiţiei strămoşeşti, pe care
poetul, la rândul său, o lasă moştenire urmaşilor, aşa cum şi el a preluat-o şi a înfrumuseţat-o, a
îmbogăţit-o, a înălţat-o spiritual: „Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”.

2
 In prima strofa, cartea este vazuta drept simbol al civilizatiei, al legaturii dintre
generatii, ea fiind, in acelasi timp, o acumulare spirituală ,,de la strabunii mei”, realizata cu mult
efort si in mod evolutiv: ,,Prin rapi și gropi adanci,/Suite de batranii mei pe branci.” De
asemenea, cartea reprezinta o treapta spre urcus, un nivel superior in evolutia spirituală a
omenirii, prin ea facandu-se trecerea de la ,,batrani” la ,,tanar”: ,,Si care, tanar, sa le urci te-
asteapta,/Cartea mea-i, fiule, o treapta”.
Din aceste versuri se desprinde si caracterul subiectiv al creatiei, poetul osciland intre
verbe si pronume de persoana I, singular (,,nu voi lasa” si adjectivul ,,mei”) si verbele si
pronumele de persoana a II-a (,,aseaz-(o)”, ,,tine”, ,,te”), care introduc in text interlocutorul,
marcat prin adresarea directa ,,fiule”, care ofera poeziei un ton familiar, intim, apropiind
generatiile trecute de cele viitoare.
In strofa a II-a, poetul isi asuma postura de ,,rob”, artisul fiind vazut drept ziditor al
unei uriase trepte de progres social si cultural, aceasta postura exprimand modestia creatorului,
conturata inca din prima strofa prin lasarea ,,unui nume adunat pe-o carte”. Aceasta modestie va
evolua catre constientizarea deplina a propriei valori revarsate in opera, culminand in strofele
ulterioare prin ideea fauririi unui ,,D-zeu de piatra”, a ,,frumusetilor si preturilor noi”, a ,,slovei
de foc si slovei faurite”.
Tot in aceste patru versuri, se trece de la persoana a II-a singular, reprezentata de ,,fiule”,
la pesoana a II-a plural (,,ea e hrisovul vostru cel dintai”), aceasta avand rolul de a generaliza, in
locul fiului afladu-se acum toti urmasii sai cititori.
Strofa a III-a, alcatuita din 18 versuri, surprinde evolutia spirituală, prin trecerea de la
munca fizica si instrumentele sale specifice la munca intelectuală, ideatica. De aceea sunt
folosite nenumarate opozitii ,,sapa”≠,,condei”, ,,brazda”≠,,calimara”, ,,graiul lor cu-ndemnuri
pentru vite”≠,,cuvinte potrivite”, ,,zdrențe”≠,,muguri”, ,,venin”≠,,miere”, aceste cuvinte
situandu-se in sfere semantice opuse. Prin aceste antinomii, poetul realizeaza trecerea din planul
trecutului, al taranilor crescatori de vite si al limbii populare, in planul prezentului poetului-artist,
care incearca sa domesticeasca ,,graiul”, sa-i infranga salbaticia, pentru a-l face expresie
poetica, lucru pe care-l reuseste cu succes. Asa se explica faptul ca, din stadiul incipient, al
,,graiului cu-ndemnuri pentru vite”, opera de arta ajunge in stadiul slefuirii sale definitive,
ilustrat prin sintagma ,,versuri si icoane”. Ideile care marcheaza continutul acestei strofe sunt,
asadar, urmatoarele:
-ideea descendenței poetului in plan istoric, ilustrata prin cuvinte apartinand sferei
semantice a trecutului si a predecesorilor nostri: ,,strabunii”, ,,batranii”, ,,osemintele varsate-n
mine”, ,,cenusa mortilor din vatra”;
-ideea renasterii prin munca, prin truda artistica ce ofera produse spirituale eterne, ,,un
adevarat D-zeu de piatra”, ,,icoane” la care sa se-nchine toti cititorii;
-ideea omnipotenței cuvantului si a facturii sale divine: cuvantul poate sa ocărască sau
sa mangaie, poate sa rasplateasca sau sa pedepseasca, poate transforma zdrentele in ,,muguri si
coroane” sau ,,veninul” in ,,miere”, el fiind asemenea cuvantului originar, un ,,D-zeu de
piatra”, un ,,hotar inalt cu doua lumi la poale”, marcand granița dintre lumea arhaica si lumea
moderna, ce accede spre purificarea spiritului prin artă.
In strofa a IV-a, Arghezi isi exprima conceptia in privinta rolului artistului roman,
acela de a canta durerile neamului romanesc intr-o limba care sa surprinda prin inovatie stilistica.
Tocmai de aceea ,,Durerea noastra surda si amara/O gramadii pe-o singura vioara”, aici fiind
surprinsa si imaginea grotesca a stapanului jucand ,,ca un tap injunghiat” sub influenta
,,biciului rabdat”, care ,,se-ntoarce in cuvinte”, acesta fiind simbol al izbavirii si pedepsirii
3
celor care au provocat suferintele. Asadar, cartea este o razbunare care se intoarce ca un bici,
izbavind de suferinta destinul unui popor, al unei colectivitati.
Poezia reprezinta in conceptia autorului si o floare nascuta din urat, ,,ca un ciorchin de
negi”, idee prin care se evidentiaza si estetica uratului care nu este altceva decat o maniera
literara inovatoare de a exprima frumosul. De fapt, aceasta tehnica se regasește la nivelul intregii
creatii, cele mai elocvente versuri fiind cele care definesc chiar crezul arghezian in privinta
aparitiei artei autentice: ,,Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi”.
De asemenea, poezia este si ,,îndreptățirea ramurei obscure|Iesita la lumina din padure”,
versuri care realizeaza opozitia intuneric≠lumina si care surprind si singurul neologism folosit
la nivelul acestei creatii alaturi de „crimă”, respectiv ,,obscur”, restul limbajului fiind de factură
populară (ex:,,brânci”, ,,saricile”, ,,plăvani”, ,,poale”, ,,zdrențe”, ,,se mărita” etc.). Prin
urmare, cu truda si mult har divin, ,,noroiul”, ,,veninul”, ,,bubele si mucegaiurile” ajung sa
primeasca stralucirea si nobletea veșmintelor poetice, dovedind ca poezia e pretutindeni si ca
artistul e cu atat mai mare, cu cat stie s-o descopere mai adanc, in straturile neumblate,
respingatoare la prima vedere.
Ultima strofa ne ofera o definitie concreata a poeziei, pe baza folosirii predominante a
personificarii: poezia e o domnita rasfatata, plina de noblete spirituala si sensibilitate, ea ,,sufera
in cartea mea” pentru ca a face poezie este un act de angajare fundamentala, care implica atat
inspiratie, simbolizata de ,,slova de foc”, cat si slefuire a materialului lingvistic brut, simbolizat
prin ,,slova faurita”. Rezultatul obtinut este unul sublim, reprezentat de ,,cuvintele potrivite”.
In final, poetul revine la modestia-i caracteristica, slavind cititorul, denumit ,,Domnul”,
in defavoarea sa, pentru ca artistul este ,,robul” acestuia: ,,Robul a scris-o, Domnul o citeste”,
importanta acordata locutorului absent fiind dovedita si prin scrierea cu majuscule a cuvantului
care-l defineste.
La nivelul poeziei se regasesc, drept trasaturi ale limbajului poetic arghezian,
urmatoarele:
-expresivitatea, conturata la nivelul lexico-semantic, ea fiind data de asocierile
suprinzatoare de cuvinte (ex:,,ciorchin de negi”, ,,slova de foc” etc.), de serile sinonimice
alcatuite din metafore (ex: ,,bube”=,,mucegaiuri”=,,noroi”) si de construirea unoi antonimii
(ex: ,,venin”≠,,miere”, ,,zdrente”≠,,muguri si coroane”).
De asemenea, expresivitatea este oferita si de regasirea unor termeni cu sens figurat, mai
ales in prima si in ultima strofa (ex:,,lenesa”, ,,sufera”, ,,fier”, ,,cleste”, ,,nume” etc.), dar si de
imbinarea armonioasa a expresiilor populare cu arhaismele, regionalismele, neologismele si
termenii de factură religioasa. Ex:,,pe branci”|,,gramadii”|,,hrisovul”|,,crimei”|,,icoane”, ,,D-
zeu”.
-ambiguitatea, realizata in plan stilistic, prin folosirea abundenta a metaforelor care
includ si alte figuri de stil, cum sunt epitetele, oximoronul, enumeratia, inversiunea. Ex: metafora
,,domnitei”/,,durerea noastra surda si amara” (epitet dublu) /,,izbaveste pedepsitor”, ,,bube,
mucegaiuri si noroi” /,,iscat-am”
La nivel morfologic, se observa preferinta pentru substantive cu o mare putere de
evocare: ,,padurea”, ,,ramura”, ,,ciorchinul de negi” sunt reprezentari antitetice ale
intunericului si luminii, ale durerii si sperantei. Verbele impun, prin timpurile verbale folosite,
cele trei coordonate temporale descrise in evolutia cartii: trecutul, prezentul si viitorul (ex: ,,a
jucat”, ,,izbaveste” ,,nu voi lasa”).

4
 La nivelul constructiei frazelor se observa complexitatea acestora, emfaza verbului la
inceputul versurilor (,,am luat…”/ ,,am pus…”/,,Am luat…”/,,Si am facut…”), dar si dislocarile
sintatice de tipul ,,Si care, tanar, sa le urci te-asteapta, /Cartea mea-i, fiule, o treapta”.
Versurile au un ritm variabil, rima imperecheata si strofe inegale, de la catren la strofa
polimorfă, masura fiind de 10-11 silabe.

In opinia mea, aceasta poezie este o arta poetica de sinteza pentru orientarile poeziei
interbelice, cu elemente traditionaliste si moderniste, justificand afirmatia lui Ovid
Crohmalniceanu care il definea pe Arghezi drept „placa turnanta a liricii romanesti”.