George Bacovia

Volume de poezii: Plumb, 1916, Scântei galbene, 1926, Bucăţi de noapte,

1926, Cu voi, 1930, Comedii în fond, 1936, Stanţe burgheze, 1946.
În paginile revistelor literare (semnificativă este colaborarea la revista
Literatorul a lui Alexandru Macedonski), Bacovia a publicat, cu mult înaintea
debutului editorial, poezii care deja conturează universul său liric în coordonatele
esenţiale. Deşi scrise la vârsta adolescenţei, aceste poezii vor rămâne reprezentative
pentru viziunea şi maniera lirică bacoviană. Suntem deci în faţa unui caz de
precocitate literară în poezia românească.
Creaţia din perioada de maturitate nu va aduce, în raport cu primele poezii,
mutaţii esenţiale ale viziunii sau ale limbajului poetic. Revin aceleaşi teme, motive,
aceleaşi imagini, iar expresia lor lirică (stilul poetic bacovian) rămâne în esenţă
aceeaşi în toată opera poetului. S-a vorbit astfel despre impresia de monotonie a liricii
sale, despre caracterul ei monocord. Sunt trăsături evidente pentru cine parcurge
volumele lui Bacovia, dar ele nu trebuie văzute ca o limită a acestei poezii, ca o lipsă
de soluţii, ci ca o consecinţă ce decurge firesc din viziunea creatorului: monotonia,
mediocritatea, platitudinea sunt trăsături care definesc în esenţă lumea bacoviană.
Din mărturisirile poetului, rezultă că din adolescenţă i-a frecventat pe
simboliştii francezi. La Verlaine se şi referă într-una din primele poezii:
„Ca Edgar Poe, mă reîntorc acasă
Sau ca Verlaine, topit de băutură” (Sonet)
Stările de spirit sunt cele specifice poeziei simboliste. De asemenea,
muzicalitatea este o altă importantă componentă simbolistă. Este vorba despre
preocuparea de a percepe elementele lumii în manifestările lor muzicale, de a prinde
vibraţia interioară a elementelor, exprimată la nivelul versurilor prin mijloace extrem
de rafinate: repetarea unor structuri fonetice (sunete, grupuri de sunete), repetiţii,
refrene.
Deşi par notaţii directe ale unor stări de spirit, în aparenta lor simplitate şi
sinceritate, textele poetice bacoviene sunt foarte atent elaborate. Semnificativă este
poezia Plumb, a cărei structură, bazată pe o simetrie aproape perfectă între cele două
strofe, este departe de a putea fi considerată simplă notare a unei stări de spirit,
reflexul direct al unor sentimente ale autorului. Cu alte cuvinte, e greu de spus cât este
trăire autentică şi cât este poză lirică în poezia lui Bacovia. Nicolae Manolescu se
întreba chiar cât este de bacovian George Bacovia (altfel spus în ce măsură eul liric şi
eul empiric coincid).
În componeneta sa vizuală, poezia lui Bacovia depăşeşte viziunea
simbolismului: intensitatea unor culori, cultivarea contrastului puternic, chiar violent,
reprezintă o manieră mai apropiată de cea a expresionismului decât de simbolism,
preocupat, asemenea picturii impresioniste, mai degrabă de a reda nuanţele difuze şi
jocul discret al luminii.

Plumb

Aşezată la începutul primului volum, căruia îi împrumută şi titlul, Plumb

(1916) apare ca o cheie muzicală care dă operei bacoviene un ton sumbru, pe care îl
va păstra până la ultimul volum.
Poezia se constituie într-un text cu semnificaţii inclusiv la nivel fonetic şi lexico-
gramatical, fiind construită în jurul simbolului „plumb”. Încă din titlu sunt astfel
sugerate apăsarea, răceala şi cenuşiul.
La nivel fonetic
În cele două catrene ale poeziei se observă frecvenţa timbrelor vocalice
închise, ceea ce dă textului o sonoritate sumbră, în acord deplin cu atmosfera funerară
evocată. Cuvântul plumb se repetă de trei ori în fiecare strofă; în plus, el realizează
rima între versurile 1 şi 4 ale fiecărei strofe, ceea ce îi dă mai multă pregnanţă
fonetică. Sonoritatea închisă a vocalei u, prelungită prin pronunţarea ei nazalizată în
contextul fonetic al cuvântului plumb, va deveni dominanta sonoră a textului, cu atât
mai mult cu cât, alături de această vocală, apare de mai multe ori în poezie semivocala
u: dormeau, cavou, scârţâiau, meu, atârnau – aşezată, cum se vede, la sfârşitul
cuvintelor, prelungindu-le astfel sonorităţile sumbre. Rima vestmnânt – vânt este
realizată şi ea printr-o vocală închisă nazalizată, accentuând tonul general al textului.
Uzând de aceste rime în vocale nazale închise, aproape toate versurile poeziei
„se sting” în ecouri sumbre, prelungite. În contrast cu acestea stă rima strig – frig.
Aici vocala i, cea mai acută vocală a limbii române, aduce o notă de stridenţă, în
acord perfect cu imaginea auditivă a strigătului unei fiinţe disperate, claustrate într-o
lume a morţii. Contrastul puternic între sunetele grave şi cele acute nu apare numai în
rima poeziei, ci şi în alte sintagme: sicriele de plumb, aripile de plumb. Un plus de
stridenţă adaugă şi repetarea cuvântului şi.
În concluzie, poezia pune în evidenţă o trăsătură specifică liricii bacoviene şi
curentului simbolist: acordul între conţinutul liric exprimat şi sonoritatea textului. Aşa
cum în plan vizual poezia lui Bacovia cultivă contrastul izbitor, obositor, halucinant,
în plan fonetic, prin subtile procedee, textul bacovian poate obţine aceleaşi efecte.
Nivelul lexico-semantic
Ceea ce se observă de la prima lectură la nivel lexical este frecvenţa
cuvântului plumb. Prin repetare, el devine cuvântul-cheie al textului, simbolul central.
În fiecare strofă apare de trei ori în aceeaşi poziţie: la sfârşitul primului vers şi în
versul al doilea, ca epitet al substantivului flori, şi la sfârşitul ultimului vers. Datorită
aspectului său fonetic grav, atrage accentul versurilor şi prin repetare iese şi mai mult
în relief.
Este evidentă frecvenţa cuvintelor din sfera semantică a morţii: sicriele,
funerar vestmânt, mort, coroanele, cavou. Poezia evocă deci un teritoriu al morţii
dominat de cenuşiul plumbului. Este un spaţiu restrâns, cavoul, care generează
sentimentul claustrării. Şi la alte nivele ale textului am putea identifica sugestia stării
de claustrare, de exemplu prin rima îmbrăţişată în care primul şi ultimul vers al
fiecărei strofe se încheie cu substantivul plumb, ca şi când plumbul ar fi elementul
care închide în sine toate imaginile, întregul spaţiu evocat.
Alte cuvinte capătă în context conotaţiile morţii: a dormi, a atârna, frig.
Atrag atenţia câteva cuvinte care, în sine, aparţin unor sfere semantice opuse
ideii de moarte: flori, amor, aripi. Însă, în mod semnificativ, toate acestea sunt
însoţite de epitetul substantival de plumb, asociere care subliniază ideea morţii ca
pietrificare, ca mineralizare a întregului univers.
Nivelul gramatical
Cele două strofe ale poeziei au trăsăturile specifice unei descrieri, ceea ce se
reflectă şi în planul morfologic al textului. Imaginile sunt realizate prin acumulare de
elemente, semnificativă fiind în acest sens repetarea conjuncţiei şi. Imaginile vizuale
predomină şi sunt create prin acumulare de substantive. Chiar şi epitetul cel mai
semnificativ al textului, de plumb este substantival. Adjectivul este aproape absent,
ceea ce dă textului o foarte mare concentrare şi creează impresia că suntem într-o
lume lipsită de detalii, de nuanţe, în care totul se reduce la esenţa întunecată şi rece a
plumbului. Nu întâmplător criticul Mircea Scarlat îl considera pe Bacovia „un
Brâncuşi al poeziei”.
În plan sintactic se observă repetarea aproape identică a aceluiaşi tipar în cele
două strofe. Frazele sunt construite prin coordonare. Singura excepţie de la această
„regulă” sintactică a textului este prezenţa propoziţiei subordonate „să-l strig”. Ca
orice excepţie, ea iese în evidenţă, atrage atenţia asupra ei, ceea ce dă mai multă
pregnanţă imaginii strigătului şi subliniază disperarea încercării de evadare din acest
univers al morţii.
Planul exterior – planul interior
Din cele de mai sus rezultă că imaginea cavoului în care totul devine de plumb
este un simbol al unui univers mortificat. Stările de spirit dominante sunt singurătatea
(stam singur), căutarea disperată a unei posibilităţi de evadare: poetul îşi strigă
amorul. Iubirea nu este însă o cale de salvare: amorul dormea întors, orice speranţă
este deşartă. Aripile, simbol al zborului, al speranţei, sunt de plumb – asociere
oximoronică semnificativă care creează imaginea zborului frânt, lipsei de speranţă.
Verbul atârnau subliniază şi mai mult pierderea speranţei, abandonul în faţa apăsării
grele, reci şi întunecate a plumbului.
Plumb se încadrează în estetica simbolistă prin stările sufleteşti – angoasă,
disperare - prin folosirea simbolurilor, a corespondenţelor şi a sugestiilor fonetice. În
acelaşi timp, este o creaţie emblematică, definitorie pentru singurul nostru poet „care
s-a coborât în infern” (Nicolae Manolescu).