Poezia simbolistă „Plumb” de George Bacovia deschide volumul cu același titlu, apărut în

1916, definindu-l în totalitate. Conform lui Ghoerghe Crăciun (în eseul „Bacovia, simbolul eretic”),
poeziile din „Plumb” promovează un simbolism pragmatic excesiv, ce aglomerează într-un singur
poem aproape toate caracteristicile orientării, devenind de la un punct încolo un antisimbolism; cea
mai reprezentativă în acest sens este chiar poezia omonimă.
//simbolism - definiție
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului XIX, ca reacție
împotriva romantismului și parnasianismului (curent de mică amploare în care apare preocuparea
pentru perfecțiunea formală a textului, acesta fiind marcat de lipsă de lirism). Împotriva retoricii
romantice, simboliștii aduc în literatură exprimarea pe cale de sugestie, stările vagi, confuze și
preocuparea pentru folosirea simbolului.
//sugestia
La nivelul limbajului poetic predomină sugestia, ca modalitate de exprimare a gândurilor,
ideilor și sentimentelor, fiind marcată de folosirea simbolului. Simbolul preferat de Bacovia este,
după cum anunță și titlul, plumbul. Metal greu, de o culoare cenușiu-albăstruie, rău conducător de
căldură, acesta este ales de poet pentru potențialul său sugestiv: greutatea lui trimite la o
materialitate apăsătoare, culoarea cenușie face referire la platitudinea vieții, iar răceala intensă
marchează rigiditatea ființei umane. Nu întâmplător sugestiile primare ale plumbului sunt atașate
de G. Bacovia tuturor formelor de manifestare a vitalității, dând naștere unor construcții oximoronice
care susțin, în fond, viziunea poetică a unei lumi în degradare. De exemplu, nu doar că sicriele ori
coroanele sunt de plumb, dar gama de corespondențe ale morții se extinde și asupra florilor, aripilor
ori amorului. Dacă epitetul „(dormeau) adânc” reliefează intensitatea stării de amorțeală,
nemișscarea apăsătoare, metafora „sicriele de plumb” hiperbolizează starea de captivitate a
subiectului poetic, iar „flori de plumb” sugerează că starea apocaliptică ajunge să corupă chiar
esența vieții.
//muzicalitatea versurilor
Muzicalitatea versurilor – element de recuzită caracteristic mișcării simboliste – este căutată
de poetul român prin diverse strategii, cum ar fi: ritmul iambic combinat cu peonul sugerând
stingerea, utilizarea preponderentă a consoanelor cu scopul evidențierii închiderii lumii, dar și
paralelismul sintactic, cele două strofe având structură foarte asemănătoare, aproape identică,
marcată de recurența cuvântului „plumb” în aceleași poziții. Muzicalitatea este răsturnată de
Bacovia în dizarmonie. În loc să redea stări difuze, ambigue, inefabile, prozodia din „Plumb” implică
o suită de stridențe revelatoare pentru golul existențial ori pentru absența oricărei posibilități a
salvării. De la verbele „scârțâiau” și „strig”, până la rima îmbrățișată, sau la preponderența vocalelor
„i” și „e”, cuvintele bacoviene par note false emise de un instrument dezacordat.
//temă și motive
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate artificală și lipsită de aspirații.
Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecția universului interior, de
un tragism asumat cu luciditate. Tema este conturată și cu ajutorul relațiilor de opoziție și simetrie.
Poezia este structurată pe două planuri ce evidențiază opoziția dintre cadrul exterior și cel interior,
însă în realitate cele două planuri se află într-o relație de simetrie datorită stării de moarte pe tot
parcursul poeziei, dar și a paralelismului sintactic. De asemenea, între cele două planuri se poate
observa prezența corespondențelor, astfel încât atât lumea exterioară, cât și cea interioară stau
sub semnul morții. În plus, cele două planuri delimitează și cele două idei principale ale operei.
 //idei poetice
În prima strofă este evidențiată ideea de lume exterioară care ia înfățișarea unui spațiu al
captivității, în care totul pare a fi cuprins de un somn al morții. Mai mult decât atât, se pune accentul
pe singurătatea ființei, care se simte părăsită într-o lume grea, rece, idee sugerată de repetarea
substantivului „plumb”. Nu în ultimul rând, se accentuează ideea de claustrare, de captivitate. Până
și florile, simbol al frumuseții, devin un simbol al morții, al artificialului. Stilistic, această idee este
evidențiată și prin oximoronul „flori de plumb”, ce oferă o sugestie asupra răcelii și trecerii în neființă.
Ideea obsedantă a morții este accentuată prin imagini sinestezice („scârțâiau coroanele de plumb”,
„stam singur în cavou...și era frig...”), sugerând și imposibilitatea comunicării autentice în „lumea
vie”, singurele manifestări cu care are tangență ființa fiind lumea de dincolo.
Al doilea catren al poeziei accentuează starea de disperare, de neputință a ființei, care se
simte părăsită și incapabilă de a comunica. Dragostea devine amor – iubire decăzută, exclusiv
corporală –, instaurându-se ca o replică dată romanicerilor care considerau sentimentul suprem o
cale sigură de evadare din realitatea limitată. De altfel, până și zborul se dovedește frânt, „aripile
de plumb” configurând doar o cădere iremediabilă. Metafora „dormea întors amorul meu”
sugerează moartea iubirii, iar epitetul „(dormea) întors” trimite încă o dată cu gândul la moarte.
Starea de solitudine este accentuată prin intermediul unei imagini auditive: „și-am început să-l
strig”, ce sugerează un țipăt de disperare, singura reacție umană în acel cadru al morții.
Pe de altă parte, trebuie spus că Bacovia epuizează simbolismul. Deoarece caută să se
ipostazieze într-un fel de sinteză a orientării, maniera poetică din „Plumb” se transformă într-un
antisimbolism. Privindu-se parcă în oglindă, cele două strofe descriu claustrarea produsă de spațiul
exterior (primul catren), dar și de cel interior (ultimele patru versuri). Cavoul limitează orice
încercare de manifestare în afară a ființei poetice, iar moartea amorului anulează fiecare tentativă
de exprimare a ceea ce se află înăuntru. Vântul ucide trupul („Stam singur în cavou... și era vânt...”),
iar frigul anihilează sufletul („Stam singur lângă mort... și era frig...”). Singurătatea este ridicată la
pătrat.
//structură, compoziție
La nivel fonetic, cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă de câte două consoane „grele”,
ceea ce sugerează o închidere a spațiului. În restul poeziei predomină vocalele o, i, u, dând
sentimentul golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric. Sonoritățile mortuare sunt obținute
prin aglomerarea consoanelor dure: b, p, m, n, s, ș, t, ț. În ceea ce privește prozodia, Plumb are o
construcție riguroasă, care sugerează prezența morții, prin închiderea versurilor cu rimă
îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând cu amfibrahul.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziții principale, independente. De
asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: „Dormeau adânc sicriele de plumb”,
„Dormea întors amorul”.
La nivel lexical, se remarcă prezența cuvintelor din câmpul semantic al morții: sicriu, cavou,
funerar, coroană, mort. La nivel stilistic, se remarcă prezența și repetiția simbolului central, „plumb”,
asociat metaforelor – „flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripile de plumb” – și expresivitatea
epitetului din versul „Dormea întors amorul meu de plumb”.
//concluzie
În concluzie, G. Bacovia se impune în literatura română ca ultim poet simbolist. În același
timp însă, el ridică strategiile tipic simboliste la nivelul discursului său poetic, ca mai apoi să se
debaraseze de acestea, pătrunzând prin antisimbolismul său în categoria poeților moderniști.