Alexandru Lăpușneanu este protagonistul operei cu același nume, principalul

element constitutiv, în jurul personalității căruia gravitează celelalte personaje. Erou

romantic prin calități de excepție și defecte extreme, acesta întruchipează tipul
domnitorului tiran și crud, perfect integrat în mentalitatea epocii, care guvernează
absolutist într-o societate dominată de anarhie feudală. El este construit din contraste
și are o psihologie complexă.
Opera Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi este prima nuvelă
romantică de factură istorică, publicată în primul număr al ediției Dacia Literară, ce se
prezintă ca un text cu caracter exemplar, fiind inspirată din trectul istoric al patriei,
consemnat atât în Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, cât și în cel scris de
Miron Costin. În Letopisețul lui Ureche sunt relatate împrejurările sosirii lui Alexandru
Lăpușneanu, în 1564, în cea de-a doua domnie, pe tronul Moldovei, multe elemente
regăsindu-se în nuvelă. Negruzzi nu inventează personaje, dar se abate de la
adevărul istoric, mai exact modifică destinul unora dintre ele și astfel se remarcă
originalitatea sa.
Lăpușneanu, personaj istoric, este voievod al Moldovei între anii 1552-1561 și
1564-1568, în jurul destinului său desfășurându-se firul narativ ce-i urmărește faptele,
gândurile, sentimentele. Acesta se întoarce în țară cu ajutor din afară pentru a doua
domnie, după ce este trădat de boieri și expulzat. O serie de trăsături pregnante îl
individualizează; este autoritar, cu o voință puternică și o ambiție nemărginită,
conduce împotriva voinței poporului său dând dovadă de despotism. Disimulat și cu
voință de răzbunare, recurge la acte de sadism cu scopul de a înlătura boierii care l-
au trădat la prima domnie.
Protagonistul este caracterizat în mod direct de către narator, alte personaje
dar și prin autocaracterizare. Naratorul îl prezintă prin descriere, notând puține
trăsături fizice și trăgând atenția asupra „urâtului său caracter”. Mimica îi este
expresivă: “ai cărui ochi scânteiară ca un fulger” (denotând mânie greu reținută) sau
“mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau” (dezvăluind crisparea
râsului și neliniștea interioară). Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea
înfățișării exterioare: “era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana
Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească.
Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar printre bumbii
dulămii se zărea o zea de sârmă”. Celelalte personaje își exprimă de asemenea, în
mod direct părerile: pentru tânărul boier Stroici, Lăpușneanu este “un tiran cu sânge
pângărit”; mitropolitul Teofan îl numește “crud și cumplit”, doar doamna Ruxanda îi
găsește calități, adresându-i-se cu apelativele: “bunul meu domn” și “viteazul meu soț”.
Domnul însuși recunoaște: „m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”,
mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de
bunele sale intenţii şi pentru a le obţine iertare.
Dar, în toată complexitatea sa, figura voievodului se întregeşte prin procedeele
caracterizării indirecte, trăsăturile lui reieşind din faptele săvârşite, din atitudini,
comportament și din relaţiile cu celelalte personaje.
Secvența intrării lui Lăpușneanu în țară apare în deschiderea nuvelei, în primul
capitol și conține ca momente alea subiectului expozițiunea și intriga. În popasul pe
care îl face la Tecuci, Lăpușneanu primește grupul boierilor Moțoc, Spancioc, Veveriță
și Stroici care, în încercarea de a-l determina să renunțe la demersul său, îî spun că
țara nu-l vrea. La acestea, domnitorul răspunde cu o replică devenită celebră și prin
atestarea ei istorică: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”. Moțoc rămâne în preajma
domnitorului pentru a-l linguși și astfel să treacă de partea lui. Domnitorul ii promite
acestuia, deși nu îl crede loial, că nu îl va ucide și îl va păstra lângă el. Se observă
aici strategia lui Lăpușneanu de transformare a lui Moțoc în țap ispășitor, fapt
confirmat în al treilea capitol când acesta e ucis de mulțimea furioasă (“îmi ești
trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemele norodului”). Secvența e relevantă din
perspectiva construcției protagonistului deoarece îi conturează trăsăturile esențiale
încă de la început. Dă dovadă de voinţă şi tenacitate în vederea ocupării tronului,
hotărât fiind să-şi îndeplinească dorinţa, în ciuda tuturor opreliştilor: „mai degrabă-şi
întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”
rosteşte, atunci când constată împotrivirea boierilor. În ceea ce privește despotismul
lui Lăpușneanu, se observă în dialogul dintre el și boieri hotărârea fermă de a conduce
împotriva dorinței lor și chiar a țării pe care pretind că o reprezintă.
Secvența ospățului de la curtea domnitorului apare în cel de al treilea capitol al
nuvelei și conține ca moment al subiectului desfășurarea acțiunii. Domnitorul decide
să facă pace cu boierii și îi invită la un mare ospăț la curtea domnească. În urma
ospățului, Veveriță își exprimă speranța ca domnitorul să încheie cu uciderile, însă nu
apucă să termine căci armașul îl omoară cu o lovitură de buzdugan. Apoi începe un
adevărat măcel în care sunt omorâți 47 de boieri. Secvența este relevantă din
perspectiva construcției protagonistului deoarece îi sunt evidențiate dorința de
răzbunare, sadismul și disimularea. Dorinţa lui de răzbunare este mai puternică decât
raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa
manifestându-se în voie. Este atât de orbit de gândul că ar putea fi, din nou trădat,
încât nu realizează că autoritatea nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor
de a nu fi ucişi nu este cea mai bună stavilă în calea trădării. Uciderea celor patruzeci
şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în sfera patologicului; el pune în
scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigaşi şi de victime, organizând
„intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea piramidei din capetele boierilor ucişi
marchează o dezlănţuire demenţială a domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării
sale.
Opera este structurată în patru capitole, fiecare având un motto specific (“Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, “Ai să dai samă, doamnă...”, “Capul lui Moțoc vrem...”,
“De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”).
Titlul nuvelei este alcătuit dintr-un substantiv propriu (compus). Acesta indică,
în sens denotativ, o personalitate istorică, domnitor al Moldovei care a domnit de două
ori, fiind detronat prima oară datorită trădării boierilor și care s-a întors a doua oară la
tron, impunându-se cu ajutor străin. În sens conotativ, este surprins personajul
principal al nuvelei, care reprezintă tipul domnitorului crud, despot și tiran, caracterizat
prin disimulare și o bună cunoaștere a psihologiei umane. Acest nume folosit în titlu
are rolul de a sublinia tema istorică a textului, lupta pentru putere în epoca medievală
a Moldovei.
 Se disting mai multe conflicte, atât de tip interior cât și de tip exterior. În primul
rând, tensiunile dintre domn și boieri marchează un conflict preexistent acțiunii din
nuvelă, din cauza trădării din prima domnie. Acesta se reactualizează odată cu
opoziția solilor față de reîntoarcerea lui Lăpușneanu, simbolizată de ignorarea
ritualului de întâmpinare. Conflictul influențează parcursul operei, fiind relatat felul în
care domnitorul execută fiecare boier care i se opune într-o oarecare măsură.
Momentul definitoriu pentru acest conflict este ospățul, când 47 de boieri, fără tinerii
Stroici și Spancioc, sunt măcelăriți în semn de răzbunare față de actul lor de trădare.
Conflictul cu boierii Stroici și Spancioc, reprezentanți ai tinerii boierimi patriote, care
nu se lasă intimidați de teroarea instaurată de Lăpușneanu, sunt singurii care intuiesc
capcana ospățului, devenind în final instrumente ale dreptății.
De asemenea, conflictul dintre Alexandru Lăpușneanu și soția sa, declanșat de
reproșul unei văduve care o acuză de doamna Ruxanda de complicitate prin pasivitate
la crimele soțului său, ia amploare în momentul în care domnitorul, deposedat de
putere, amenință să-și ucidă propriul fiu, prilej cu care aceasta acceptă să devină
partașă la otrăvirea tiranului.
Personaj romantic, pus în situaţii excepţionale, Alexandru Lăpuşneanu este
alcătuit din lumini şi umbre. Personajele romantice se lasă dominate de sentimente
care primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este subjugat de sentimentul de ură
distrugătoare cuprins în milenara zicală: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.
Dezechilibrat psihic sau numai demn de milă pentru frica intensă ce-i stăpâneşte fiinţa
şi-i guvernează viaţa, la gândul trădării sau al uciderii sale de către duşmani reali ori
închipuiţi, cu dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge şi cu plăcere
diabolică de a ucide, fără a se gândi la consecinţe, Alexandru Lăpuşneanu a lăsat o
neagră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic ca personaj.