EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII de Lucian Blaga

Poezia se situează în deschiderea volumului din 1919 al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii",
și constituie o „ars poetica“ modernistă ce anticipează sistemul filozofic pe care îl va realiza mai
târziu. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“ este o meditație filozofică, o confesiune elegiacă
pe tema cunoașterii, care poate fi paradisiacă, misterul fiind parțial redus cu ajutorul logicii, al
intelectului, al rațiunii, și luciferică, ce potențează misterul, îl revelează prin trăirile interioare, prin
imaginație și stare poetică.

Caracterul de artă poetică modernistă al acestei creații lirice poate fi argumentat prin temele
cunoașterii și creației, prin motivele specifice ( lumina, misterul, întunericul), dar și prin apelul la
eul extatic, dionisiac, expresionist, care se vrea într-o permanentă contopire cu Marele Tot.

O caracteristică modernistă este aici utilizarea metaforei revelatorii în defavoarea celei

plasticizante; adevărate străfulgerări ale misterului, metaforele de acest tip își depășesc rolul în
discursul poetic, favorizând potențarea tainelor universale.

Aceste idei poetice fuseseră exprimate de Lucian Blaga anterior în volumul „Pietre pentru
templul meu“ din 1919 („Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim,
ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare.") și ulterior în
„Cunoașterea luciferică“ din 1933, volum ce a fost apoi integrat în lucrarea „Trilogia cunoașterii“;
în esență, atitudinea filozofului Lucian Blaga este exprimată într-o altă cugetare: „Veacuri de-a
rândul, filozofii au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi filozofii n-o mai cred,
și ei se plâng de neputința lor. Eu însă mă bucur că nu știu și nu pot să știu ce sunt eu și lucrurile
din jurul meu, căci numai așa pot să proiectez în misterul lumii un înțeles, un rost și valori, care
izvorăsc din cele mai intime necesități ale vieții și duhului meu. Omul trebuie să fie un creator, de
aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului.“

Tema poeziei, cunoașterea lumii, este posibilă numai prin iubire. Ideea poetică exprimă
atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire, prin iubire: „Căci
eu iubesc/-și flori și ochi și buze și morminte“, ilustrată de Blaga prin metafore revelatorii, prin
imagini artistice ce reliefează nu atât opoziția filozofică între rațional și irațional, cât o diferență
între gândirea rațională și gândirea poetică.

Titlul poeziei, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“, este o metaforă revelatorie ce
semnifică ideea cunoașterii luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze
misterele universului („corola de minuni a lumii“), și nu să le explice, să le reducă („nu strivesc“),
accentul punându-se pe confesiunea eului liric. Demersul liric nu este conceptual, ci poetic, Blaga
motivându-și concepția cu metafore revelatorii. Confesiunea lui se organizează în jurul unor
opoziții cu sens figurat: „lumina mea“ - „lumina altora“, pronumele personal „eu“, fiind cuvântul-
cheie al întregii poezii, exprimând metaforic conceptul de „cunoaștere“.
 Versurile inițiale dezvăluie, sub forma unui enunț declarativ, atitudinea negatoare a unui artist
expresionist față de distrugerea misterelor existențiale ( metafora „corola de minuni a lumii“,
sugestie a perfecțiunii universului); eului poetic expresionist se plasează în centrul discursului, dar
și al universului, dând seamă de complexitatea și farmecul existenței imediate (enumerația „în
flori, în ochi, pe buze ori morminte“ surprinde adevărate metafore revelatorii pentru desemnarea
celor patru etape ale existenței umane: copilăria, prin frumusețea și fragilitatea florilor,
adolescența, prin nevoia de cunoaștere reliefată prin ochi, maturitatea erotică datorită buzelor,
respectiv vârsta senectuții, premergătoare Marii Treceri).

Partea a doua a textului este marcată prin conjuncția adversativă „dar“, aceasta mutând
accentul de pe negarea cunoașterii paradiziace pe afirmarea celei luciferice, prin comparația amplă
dintre „eu“ și „lumina lunii“.

Viziunea despre lume este prefigurată încă din titlu, construit sub forma unui enunț
propozițional de tip declarativ, care avertizează asupra caracterului marcat subiectiv al discursului,
trăsătură tipic expresionistă.

Simbolul central este reprezentat de „lumină“, textul dezvoltând opoziția dintre lumina mea,
metaforă pentru cunoașterea luciferică, și lumina altora, metaforă pentru cunoașterea paradiziacă.
Opoziția dezvoltată la nivelul discursului liric se subsumează simetriei incipit-final, prin care se
evidențiază superioritatea eului poetic expresionist, ce adoptă o cunoaștere luciferică, declarând
superioritatea iubirii, văzută ca formă supremă de cunoaștere a tainelor universale.

Viziunea expresionistă asupra lumii apare și la nivelul elementelor de prozodie, la fel ca

pictura expresionistă, unde linia fină a desenului permite exprimarea aproape violentă a culorii, în
poezia lui Blaga, versul liber și tehnica ingambamentului favorizează exprimarea plenară a
sentimentelor eului liric, dincolo de constrângerile formale clasice.

Imaginarul poetic blagian aduce în prim-plan iubirea ca formă de cunoaștere umană, generând
o diferențiere față de categoriile negative manifestate în lirica europeană: dezumanizarea,
alienarea, criza. Spre deosebire de Arghezi, meșteșugar al cuvântului, ce se zbate între munca
străbunilor și munca proprie, între material și intelectual, eul poetic expresionist blagian percepe
universul ca armonie a contrariilor, existența fiind pentru el lumină și umbră, fuziune a contrariilor
ce dezechilibrează pentru mulți alți creatori.

Limbajul metaforic este construit în mod specific, „eu nu strivesc /.../ si nu ucid/ cu mintea
tainele" reprezentând confesiunea poetului privind potențarea tainelor universului, pe care nu
dorește să le lamurească pentru a nu strica echilibrul perfect al acestuia. „Corola de minuni a lumii“
reprezintă misterele universului, măsura binelui, a frumosului, a sublimului, a perfecțiunii; „
minunile“ reprezintă revelatia poetului în fata frumuseții lumii, în fața misterelor universului;
„florile“ sunt natura înconjurătoare, viața, existența însăși a universului; „ochii“ sunt simbolul
sufletului omenesc („ochii sunt oglinda sufletului"), al spiritualității omenirii în esența ei; „buzele“
au dublă semnificație: de sărut, iubire, dar și de rostire, de cuvânt, ca unic mijloc de comunicare;
„mormintele“ simbolizează moartea, văzută ca fiind o componentă structurală a existenței duale și
ciclice (viață-moarte), care la Blaga nu este sfârșitul dramatic, ci constituie „marea trecere“ într-o
lume superioară, dar și continuitatea omenirii prin faptul că trecutul s-a săvârșit în fiecare om
(„Sângele meu se trage înapoi în părinți"); „lumina altora" reflectă cunoașterea paradisiacă,
gândirea logică, rațiunea; „nepătrunsul ascuns/ în adâncimi de intuneric" simbolizează universul
misterios ce nu trebuie descifrat în esența tainelor sale, ci trebuie ocrotit pentru a-i asigura
echilibrul spiritual existențial; „lumina mea" este cunoașterea luciferică, poetică, sensibilă,
iubitoare de perfecțiune; „eu" este eul poetic, accentuând confesiunea lirică.

În concluzie, poezia lui Lucian Blaga aparține modernismului, ea nu aduce inovatii doar la
nivelul expresiei, ci și la nivelul versificației, ingambamentul și coordonarea adverbială prin și
fiind elemente moderniste, de natură expresionistă.