Luceafarul- tema si viziunea

Poemul “Luceafărul” , aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este considerată de către
critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru opera lirică eminesciană deoarece aceasta
conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian precum şi ideologia romantică ce a
modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu.

Ca specie literara, putem incadra textul drept poem, care este romantic prin amestecul
genurilor si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de
visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: Luceafarul, marea, castelul, fereastra,
oglinda, visul. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua
ipostaze ale cunoasterii, geniul si omul comun.

Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi

cunoaşterea. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat
prin motivele romantic prezente la inceputul poemului. Astfel, compoziţia romantică se
concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale
cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste
care definesc iubirea în mod diferit, pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere
pentru care merită sacrificiul morţii. Acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască
ceva ce îi este interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de
lumea sa, pe când iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o
definire a sentimentului mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul
comun împlinindu-se prin eros în interiorul cuplului.

Titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului “Luceafărul”, este văzut ca o
fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Totodată, titlul uneşte două mituri, unul românesc,
al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura duală a personajului de tip
romantic.

În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul,

fereastra, oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea
dintre Luceafăr şi fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub
care se arată Luceafărul, amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea
angelică a primei întrupări, a doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata.

Partea a intaia a poemului este o splendida poveste de iubire, imaginarul poetic e de factura
romantica. Iubirea se naste lent dintr-o stare de visare, in cadru nocturn, realizat din motive
romantice. Fata aspira spre absolut iar spiritul superior simte nevoia materialitatii.La chemarea fetei
”Cobori in jos luceafar bland/alunecand pe-o raza” Luceafarul se smulge din sfera sa pentru a se
intrupa, intr-un tanar ”un mort frumos cu ochii vii” .In aceasta ipostaza, Luceafarul are o frumusete
angelica, ”par de aur moale”. Cea de a doua intrupare, reda ipostaza demonica. Luceafarul vrea sa
eternizeze iubirea lor oferindu-i mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului, insa fata il respinge si ii
cere sa devina muritor, iar Luceafarul accepta sacrificiul ”Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb
pe-o sarutare”.
 In partea a doua, idila dintre fata de imparat, Catalina, si pajul, Catalin, infatiseaza usurinta
cu care se stabileste legatura sentimentala intre doi oameni din planul terestru. Asemanarea
numelor sugereaza faptul ca ambii tineri fac parte din aceeasi categorie, adica a omului comun.
Portretul lui Catalin este realizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin reprezinta mediocritatea
pamanteana ”Baiat din flori si de pripas”.

Partea a treia este divizata in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea
cu Demiurgul si eliberarea.

In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de viata finita, de stingere, este numit Hyperion.
El cere Demiurgului sa il dezlege de nemurire fiind gata de sacrificiu, dar Demiurgul refuza cererea
Luceafarului deoarece acesta face parte din ordinea primordiala a cosmosului iar desprinderea sa ar
duce la haos.

In partea a patra peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec departe de
lume, sub crengile de tei inflorite, in singurtate si liniste, sub lumina blanda a lunii. In finalul
poemului, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, asumandu-si destinul de esenta
nepieritoare.

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei dar si a antitezei dintre geniu si omul
comun.

In ceea ce priveste prozodia, se remarca, masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic rima
incrucisata si interioara care reda si muzicalitatea celor 98 de strofe.

La nivel morfologic se remarca prezenta verbelor arhaice ce accentueaza atmosfera de

basm, verbe la imperfect ce denota miscarea eterna si continua ”cresteau, treceau”, verbe la
conjunctiv ce sustin vorbirea populara ”se facu”.

In concluzie poemul “Luceafărul” reuseste sa transmita tema si viziunea despre lume a

geniul creator Mihai Eminescu, prin metafore ,personificarii, simboluri si personaje exceptionale.