Alexandru Lapusneanul

Constructia personajului

Alexandru Lapusneanu este personajul principal in nuvela „Alexandru Lapusneanul”,

scrisa de Costache Negruzzi. Erou romantic, construit în antiteză cu celelalte personaje,
acesta îşi dezvăluie caracterul de-a lungul întregii acţiuni, complexitatea personalităţii sale
fiind dată de surprinderea elementelor de psihologie.

Lăpușneanu este domnitorul autoritar, cu o voinţă puternică şi o ambiţie fără de

margini, evidente chiar din prima scenă, care îl aduce faţă în faţă cu solia boierească formată
din vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi Stroici. Aceste trăsături se
dezvăluie indirect, prin cuvintele aspre, prin tonul autoritar, elemente sintetizate în primul
moto: Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu..., care stabileşte, chiar de la început, liniile
conflictului politic dintre domnitor şi boieri. Hotărât să-şi ducă la împlinire planul, el este de
neclintit, răspunzând cu mânie: „dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori
cu voia, ori fără voia voastră… Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul
îndărăpt.”Unica raţiune a revenirii pe tronul Moldovei devine răzbunarea trădării suferite,
fapt ce justifică într-o oarecare măsură politica dusă și cruzimea actelor sale.
Tot în mod indirect, profilul moral al personajului se conturează şi în relaţia sa cu
celelalte personaje. Lăpuşneanul îl cruţă pe Moţoc cel „învechit în zile rele” deoarece îi este
„trebuitor” ca să-l mai „uşureze de blăstemurile norodului”, făgăduindu-i că sabia „nu se va
mânji în sângele” lui. El ştie să profite de mulţimea adunată la porţile curţii domneşti,
nemulţumită de sărăcie şi de birurile grele, aruncându-l în mijlocul acestei furii dezlănţuite
pe unul dintre cei mai vicleni duşmani ai săi, dând astfel dovadă de inteligență.
Eroul este prezentat în antiteză cu domniţa Ruxanda; cruzimea acestuia contrastează
puternic cu firea blândă şi miloasă a celei care îl roagă să înceteze cu vărsarea de sânge sau
care leşină la vederea piramidei, spre dezamăgirea domnitorului: „ Femeia tot femeie (…) în
loc să se bucure, ea se sperie.”
Discursul de la Mitropolie pune în lumină ipocrizia, cinismul şi, mai ales, arta
disimulării pe care o deţine personajul. Ca un adevărat actor, Lăpuşneanul regizează scena,
urmăreşte reacţiile celorlalţi, reuşind să-şi ascundă adevăratele intenţii de răzbunare. Acum
rosteşte cuvântarea „deşănţată”, într-o atmosferă foarte tensionată. Naratorul redă, în mod
direct şi cu minuţiozitate, mimica personajului, vestimentaţia, gesturile calculate,
supravegheate: „Spun că în momentul acela el era foarte galben la faţă şi racla sfântului ar fi
tresărit.” Stăpân pe sine şi pe cuvintele rostite, protagonistul dovedeşte un echilibru interior
desăvârşit. „Îmbrăcat cu toată pompa domnească”, împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul se
închină pe la icoane, sărută moaştele sfântului, pentru ca apoi să mimeze căinţa, încercând o
împăcare cu boierii chemaţi la ospăţul de la curte.
Scena uciderii celor patruzeci şi şapte de boieri şi construirea piramidei de capete
completează portretul cu sângele rece, sadismul, lipsa oricărui sentiment uman de care dă
dovadă eroul în aceste momente şi care dezvăluie o structură diabolică. Astfel, „leacul de
frică” oferit doamnei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc în mâinile mulţimii dezlănţuite, uciderea
boierilor sau ameninţarea cu moartea a propriei familii sunt momente ce îi dezvăluie
trăsătura dominantă de caracter – cruzimea.
Ca erou excepţional, romantic, Lăpuşneanul cunoaşte un destin pe măsură, o evoluţie
şi o cădere spectaculoase. Doamna Ruxanda îşi otrăveşte soţul care moare sub privirile
neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici, în chinuri groaznice: „se zvârcolea în spasmele
agoniei; spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau şi ochii săi sângeraţi se holbaseră”, până
când „îşi dete duhul în mâinile călăilor lui”.
Toate aceste elemente îl impun pe Alexandru Lăpuşneanu ca pe tipul domnitorului
feudal, despotic, care luptă să-şi păstreze autoritatea cu orice preț, având în sprijin un
caracter foarte puternic.