Poezia “Floare albastra”, scrisa in 1872 si publicata in revista “Convorbiri literare” in 1873, este o

capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete, care anunta marile creatii ulterioare prin
viziunea tragica asupra lumii si asupra iubirii, considerata o valoare ideala, ce vor culmina cu
“Luceafarul”. Dezvoltare a unui motiv poetic European intr-o viziune lirica proprie “Floare albastra” este
considerate o poezie-nucleu a romantismului eminescian.

Poezia se incadreaza romantismului prin numeroase trasaturi: temele predilecte(iubirea si

natura; conditia geniului; aspiratia spre absolut), motivele literare, atitudinea poetica ; imbinarea
speciilor literare, dar si antiteza pe baza careia este constituita poezia.

PRIMA TRASATURA: In “floare albastra” sunt asociate, in maniera romantica, mai multe
specii literare: Pe de o parte, ea are aerul unei idile, care se desfasoare pe fundalul unei nature sublime,
feerice(“Stanca sta sa se pravale/In prapastia mareata”) Pe de alta parte poezia subliniaza
incompatibilitatea de destin dintre barbat si femeie, incadrandu-se deci in elegie, evidentiata si de
accentele triste din final.Poezia este sub aspectul speciei o egloga, evidentiata de prezenta dialogului.
Meditatia filosofica este reprezentata de opozitia dintre geniu si iubita, fiind prezente meditatia asupra
iubirii perceputa ca forma de cunoastere si asupra timpului care trece cu rapiditate.

A DOUA TRASATURA: Textul se incadreaza in romantism si prin tema iubirii proiectata ca un

ideal, prin valorificarea antitezei ca formula compozitionala, prin motive precum floarea-albastra, codrul,
stelele, luna etc. Unul dintre motivele literare face referire la unul dintre cele mai importante simboluri
din mitologia romantismului : floare albastra. Acest simbol este intrebuintat pentru prima data de
Novalis in romanul sau Heinrich von Ofterdingen, unde se asociaza cu tema cautarii absolutului, pentru
ca ulterior la alti reprezentanti ai acestui curent (G. Leopardi, in poemul Ginestra) sa devina, ca si la
Eminescu, simbolul iubirii nefericite. Acesta are semnificatii multiple : floarea care evidentiaza
efemeritatea vietii, frumusetea, perfectiunea si albastra, culoare asociata cu absolutul sau cu lumea
rece a ideilor. Pe de alta parte, poetul sugereaza frumusetea iubitei cu ochii albastri; aspiratia spre
iubire ; nazuinta spre perfectiune sau chiar setea umana spre infinit.

1.La romantici, tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la starile
sufletesti ale poetului. Floare albastra apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradiziace, in
care natura apare ca un paradis terestru, alaturi de tema iubirii pierdute si tema naturii salbatice, dar
armonioase, care ofera protectie si intimitate.Emblematic pentru tema iubirii si a naturii, cadrul natural
feeric si protector pentru cuplul de indragostiti se realizeaza prin motive romantice frecvente in lirica
erotica eminesciana : codrul, izvoarele, valea, luna.

2. Pe de alta parte, textul in intregul sau poate fi considerat o metafora, deci apare tema
timpului in relatie cu efemeritatea fiintei umane sau incompatibilitatea dintre fiinta de geniu si omul de
rand, unde apar motivele : chemarea, geniul, singuratatea.

Prima secventa a poeziei este situata in strofa a treia :« Nu cata in departare/ Fericirea
ta,iubite ! ». « Povestea » fetei reprezinta in fapt o alternativa existentiala impotriva durerii de care
sufera barbatul eminescian : acceptarea instinctualitatii aduce fericirea de a fi. Aceasta secventa pune
sub semnul indoielii capacitatea lumii rationale de a-i oferi implinire eului, redand-o lapidar printr-o
suita de enumeratii : «rauri in soare » ; «campiile asire » ; « Intunecata mare » ; « cer ». Pe de alta parte,
cufundarea in contemplatie, care i se reproseaza omului de geniu, il indeparteaza de fericire, tinta pe
care nu o intelege. Advertismentul fetei din final concentreaza ideea ca implinirea umana se poate
realiza prin iubire in plan terestru, in zona « aproapelui ».

A doua secventa ”Totusi este trist in lume” reprezinta raspunsul barbatului la chemarea in lume
adresata de iubita, avand tonalitate trista, simbolizand totodata regretul dupa iubirea care este inteleasa
tardiv ca valoare ce da sens existentei pamantesti. Intre cele doua tentaii :cea apolinica, a ideii si cea
dionisiaca, a iubirii, geniul ramane egal cu sine, neinduplecat in alegerea destinului. Comparatia « Ca un
stalp eu stam in luna » prefigureaza atitudinea pesimista din « Luceafarul », subliniind incompatibiliatea
dintre omul de geniu si lumea sentimentelor.