Eseu “Floare albastra”

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea cunoaşte o înflorire accentuată prin
curentele literare dezvoltate şi se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care să
înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor patru Mari Clasici: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici. Mihai Eminescu, poet, prozator şi jurnalist,
este considerat a fi cea mai importantă voce poetică din literatura română. . Scrisă în anul 1872
şi publicată un an mai târziu în revista "Convorbiri literare", poezia "Floare albastră" aparţine
etapei de tinereţe a creației eminesciene. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o lirică
proprie, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a romantismului eminescian în
cadrul căreia sunt asociate, în manieră specifică, mai multe specii literare: poem filozofic,
eglogă(specie a liricii peisagistice care înfrumuseţează viaţa rustică, prezentând scene de
dragoste naivă, pură-idilă cu dialog) şi elegie(poezie în care sunt exprimate sentimente de
tristeţe, regret, melancolie). Elementele romantice prezente sunt tema, evadarea din realitate
în spaţiul oniric, motivele literare, fuziunea speciilor şi antiteza pe baza căreia este construită
expunerea lirică.
Romantismul este un important curent literar si artistic, aparut in Anglia, Franta si Germania in
prima parte a secolului trecut, ca opozitie la clasicism. Romanticii preconizau o literatura
inspirata din realitatile nationale, din traditii folclorice, din istorie si chiar din miturile si
legendele unor popoare indepartate; sustineau valorile sensibilitatii, ale individului, ale naturii;
incercau sa elibereze creatia artistica de rigiditatea canoanelor si a conventiilor clasice.
Ca specie poezia este o idilă, o poezie în care este prezentată în forma optimistă sau idealizată
dragostea celor doi într-un cadru rustic, al naturii, mediu protector al îndrăgostiților. „Floare
albastră” poate fi considerată și elegie prin faptul că reflectă sentimente de regret, de
amărăciune și profundă tristețe datorită plecării iubitei și a dragostei lor neîmplinite. Întâlnim
ca mod de expunere descrierea prin care este expus un tablou din natură, cadrul în care se
desfășoara iubirea (codrul cu verdeață și izvoarele, împreună cu balta și prăpastia măreață)
dând textului poetic valoarea unui un veritabil pastel.

O prima trasatura romantica este tocmai acest amestec al speciilor, analizat mai sus, expresia
unei libertăți de creație exersate de autor. Totodată sunt prezente multiple motive specifice
precum motivul acvatic: „izvoarele plâng’’, motivul astral: „luna’’,„ stele’’. În lirica romantică
natura este apropiată ființei umane: dragostea se petrece într-un cadru rural sub un bogat
univers vegetal protector. Menționăm și accentul pus pe trăirile sufletești ale ființei, pe
sentimente dar și construcțiile antitetice: bărbat – femeie, om de geniu- om comun. Accentul
pus pe sentiment, pe trairea subiectiva reiese atât din intervențiile fetei, care identifică iubirea
împlinită cu sursa fericirii : ” Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, cât și din atmosfera
creată prin limbaj. Se observă prezența exclamațiilor, a interogațiilor, a interjecțiilor, a folosirii
cuvintelor cu încărcătură afectivă: ” Ah! Ea spuse adevărul”, ” Cine treabă are!”, ” Cui ce-i pasă
că mi-ești drag?”, ” Ca un stâlp eu stam în lună!”. În opoziție cu raționalitatea, echilibrul și
armonia clasice, poezia romantică acordă o importanță deosebită intensității trăirii .
O a doua trasatura ce justifica incadrarea in romantism este antiteza pe baza careia este
construita poezia, in special cea intre conditia omului de geniu si omul comun. Abstras din
realitatea comună într-o lume superioară a ideilor, eroul masculin este un contemplativ al
domeniilor cunoașterii: ” piramidele”, ” câmpiile asire”, ” întunecata mare”. Femeia este o
copilă naivă, dornică să se maturizeze prin iubire, iar bărbatul este un contemplativ, sedus de
dulceaţa jocului inocent, dar preocupat de idei filozofice. În opoziție cu firea comunicativă și
deschisă a fetei , el se retrage în lumea sa și preferă interiorizarea : ”Eu am râs, n-am zis
nimica”. Condiția geniului este una condamnată, în final, la nefericire și singurătate prin
neputința de a atinge idealul iubirii și prin imposibilitatea de a-și găsi sufletul pereche care să
înțeleagă natura sa.
Tema este reprezentată de iubirea aflată în corelaţie cu natura în dublă ipostază, cea terestră,
ocrotitoare, familiară, părtaşă la evenimentele şi vibraţiile stărilor sufleteşti şi cea cosmică. Eul
liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin-feminin) sau portretele spirituale
(geniul-făptura terestră), care se asociază celor două lumi. Sunt puse în opoziţie două moduri
de existenţă ori ipostaze ale cunoaşterii, respectiv lumea cunoaşterii absolute şi cea a iubirii
concrete, a cunoaşterii terestre, explorând astfel incapacitatea fiinţei umane de a putea
îndeplini atât idealul intelectual, cât şi cel sentimental.
O prima secventa ce sustine tema poeziei este constituita din primele trei strofe, ce reprezinta o
secventa de monolog adresat. Tonul este unul familiar, tanara conturând lumea rece a ideilor în
care geniul se cufundă. Implicit, este sugerată opoziția între lumea lui, ce se configurează
,simbolic, din elementele cosmicului („stele„), („nori”), „(ceruri nalte”), care semnifică cunoștința
absolută și lumea ei, ce poate asigura împlinirea prin iubire “sufletul vietii mele”. Portretul fetei
este perceput, la început, ironic („mititica”), pentru ca în finalul poemului, prin metafora „dulce
minune”, să fie proiectat în ideal. Monologul adresat poate fi citit ca o invitație la a renunța la
condiția genială pentru a accepta găsirea fericirii în lumea obișnuită. Universul spiritual în care
geniul este izolat, se configurează prin enumerația simbolurilor eternității-morții, în prima strofă
: „Iar te-ai cufundat în stele /Și în nori și-n ceruri nalte?”. Aspirația spre cunoaștere absolută este
sugerată de metafora „râuri în soare/Grămadești-n a ta gândire” și de mișcarea ascensională.

O altă secvență poetică în legătură cu tema poeziei este cea a scenariului de iubire imaginat de
vocea feminină. Cadrul este paradisiac, natura este sălbatică și exuberantă, amintind de fericirea
începuturilor: ” Și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți
astup cu dânsul gura.” Trecerea de la zi la noapte, de la spațiul deschis la intimitate sugerează
creșterea pasiunii. Ritualul progresiv al gesturilor îndrăgostiților culminează cu sărutul și
îmbrățișarea, urmate de întoarcerea în sat și despărțirea. Concluzia sensului trist al existenței
este dată de pierderea iluziilor. Ultima strofă aparține unui alt plan temporal decât prima parte.
După finalizarea experienței, vocea lirică notează imposibilitatea păstrării fericirii. Repetițiile au
un ton trist și patetic : ” Și te-ai dus, dulce minune/ Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră,
floare-albastră!” Ultimul vers contrazice prin adverbul ” totuși ” atmosfera idilică a părții inițiale:
” Totuși este trist în lume…”
Titlul „Floare albastră” este într-o strânsă corelație cu conținutul textului literar. Simbolul florii
albastre dobândește în textul eminescian valoare polisemantică : aspirație spre fericirea prin
iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgice a iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă
între lumea caldă, efemer-terestră și lumea rece a ideilor, a cunoașterii absolute. În creația
eminesciană, „albastrul” este culoarea infinitului, a marilor depărtări, a idealului, iar „floarea”
simbolizează viața, efemeritatea, ființa păstrătoare a dorințelor dezvăluite cu vrajă.

Un alt element de compoziție semnificativ este specificul figurilor semantice. Limbajul este
retoric, caracteristic poeziei eminesciene de tinerețe. În discursul feminin se folosește un
registru familial, intim, în care predomină epitetul ornant și comparația : ” trestia cea lină”, ”
bolta cea senină”, ”roșie ca mărul”. Vocea lirică masculină are accente grave, așa cum se
observă din gradarea figurilor de stil ce însoțesc portretul fetei, de la epitet la metaforă și
simbol: ” mititica”, ” dulce minune”, „floare-albastră”.
Creaţia lui Mihai Eminescu evidenţiază într-o manieră romantică, prin vis sau reverie, drama
omului de geniu pentru care împlinirea nu se poate realiza decât în planul intelectual, temă
puternic influenţată de filozofia lui Arthur Schopenhauer. Diferenţele dintre condiţia omului
obişnuit şi cea a omului de geniu fac imposibilă existenţa unei legături de iubire.