FLOARE ALBASTRĂ

Mihai Eminescu

Romantismul românesc se manifestă cu întârziere, începând cu al treilea deceniu al

secolului al XIX-lea, iar Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii române, ca și
Ion Creangă, Ioan Slavici sau I. L. Caragiale. Textul se încadrează în romantism prin mai
multe trăsături, cum ar fi: temele predilecte –natura și iubirea, condiția geniului, aspirația spre
absolut, motive literare specifice, atitudinea poetică, amestecul speciilor, antiteza. Astfel, în
poezie sunt reunite mai multe specii: poem filosofic, eglogă (idilă cu dialog), elegie, pentru a
ilustra dezvoltarea unui motiv romantic de circulație europeană. „Floarea albastră”, ca motiv,
își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire
pură, întâlnit și la romanticii europeni: Novalis, Leopardi. La Eminescu, albastrul este
culoarea infinitului, iar floarea simbolizează viața, iubirea. De asemenea, textul are o
compoziție romantică, fiind structurat în jurul unei serii de opoziții: eternitate-viață, masculin-
feminin, geniu-ființă terestră, vis-realitate, departe-aproape, trecut-prezent. Poezia apare în
revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873.
Titlul, primul element de compoziție, constituit din substantivul „floare” și adjectivul
„albastră” poate fi simbolul apropierii contrariilor; floarea este ceea ce ne înconjoară, viața
terestră apropiată cu ceea ce are ea frumos; albastru înseamnă depărtarea, infinitul nepătruns.
Floarea albastră este chiar simbolul ființei feminine delicate și pline de tandrețe ce se
împlinește prin iubire.
Poezia face parte din tema iubirii și a naturii îmbogățite cu profunde idei filosofice.
Aspirația poetului spre iubirea ideală, spre perfecțiune nu se poate împlini, scepticism
exprimat de ultimul vers „Totuși este trist în lume...”.
Structurată în două părți aparținând fericirii apropiate omului obișnuit și cea a
absolutului rece, al geniului profund integrat infinitului, poezia aparține speciei meditație.
Tema este susținută de încercarea de autodepășire, de aspirație spre înalt, fapt ce provoacă
gândirii întrebarea tulburătoare a condiției omului în lume. Singuri într-o lume cu atribute de
primordial, cei doi îndrăgostiți devin Adam și Eva, cuplul idilic paradisiac, într-un topos
sacru. În cele din urmă, protagoniștii părăsesc spațiul benefic al unei naturi erotizate, fiecare
în felul său, prin întoarcerea în adâncurile tainice ale codrului, în cazul iubitei, sau, pentru
poet, prin reluarea preocupărilor lumii banale, cu rare evadări în idealitate.
Primul plan poetic relevant pentru temă este al femeii ce-și dorește împlinirea iubirii.
Monologul din stofele 1-3 și 5-12 redă nedumerirea iubitei față de preocupările abstracte ale
bărbatului care se înstrăinează. Ea încearcă o acuzare a absolutului simbolizat prin „nori”,
„ceruri”, „stele”, „câmpiile Asire”. Toate acestea sunt în zadar căci, în concepția ființei
obișnuite, nu aduc fericirea. Mângâierea dulce este încercarea copilei de a-l atrage în spațiul
apropiat, cunoscut, însă bărbatul rămâne departe și nu participă la micile bucurii „Eu am râs,
n-am zis nimica”.
În strofele 5-12, îndemnul spre o iubire terestră, în natura fascinantă este modul sublim
de a-l atrage pe bărbatul pe care simte că îl pierde „Hai în codrul cu dulceață”. Întâlnirea celor
doi este plasată în spațiul dorinței prin forma verbului la viitor, fiind un joc tandru de gesturi
„mi-i spune- atunci povești”. Iubirea își păstrează elementul de nesiguranță, de continuă
căutare și surpriză „Voi cerca de mă iubești”. Noțiunea timpului se pierde, căci iubirea nu
vibrează în ritmul clipelor trecătoare și în profunzimea sufletească. Gura lumii, vechea
povară a îndrăgostiților, n-o interesează pe tânăra care-l întreabă „Cui ce-i pasă că-mi ești
drag?”. Acceptarea iubirii imaginate ca pe un joc voluptuos al instinctului îl face pe poet să
exclame „Ce frumoasă, ce nebună!”.
 Planul al doilea ce susține tema dezvoltă tema timpului ireversibil și a zădărniciei
omului în lume „Și te-ai dus, dulce minune”. Tânărul alege calea cunoașterii în încercarea de
a descoperi absolutul. Astfel, „floarea albastră” simbolizează amintirea, iar calea meditației pe
care o urmează îi oferă răspunsuri grave, neliniștitoare „Totuși este trist în lume”.
Textul poetic conține o gamă diversificată de figuri de stil: spațiile înalte ale
imaginației sunt conturate printr-o enumerație de simboluri ale eternității „râuri de soare”,
„întunecata mare”, „piramidele-nvechite”. Spațiul terestru și atmosfera idilei nevinovate se
alcătuiesc din elemente-simbol specifice liricii eminesciene, potențate prin epitete „prăpastia
măreață”, „dulce minune”, „de-aur părul”, comparații „roșie ca mărul”, „dulci ca florile
ascunse”, personificări „izvoare plâng în vale”, superlative exclamative „Ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra-mi dulce floare!”. Rostirea lirică este simplă, sub influența versului
popular care conține dialog și adresare directă.
Muzicalitatea textului se produce prin rima îmbrățișată, versurile scurte și ritmul
trohaic care sugerează mesajul când sonor, când tânguitor la fetei „De nu m-ai uita încalte”,
când înalt, când alungit prin aliterație.
Visul de iubire și cugetarea detașată a geniului conferă poeziei „Floare albastră”
caracterul de sinteză a gândirii eminesciene, anticipând problematica exprimată detaliat în
poemul „Luceafărul”.