„Floare albastră” de Mihai Eminescu - particularitățile unui text romantic

I. CONTEXT

Poezia „Floare albastră” de Mihai Eminescu, scrisă în 1872 și publicată în revista

„Convorbiri literare” în 1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care
anunță marile creații ulterioare, ce vor culmina cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv poetic
european într-o viziune lirică proprie, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian.

II. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE PERMIT ÎNCADRAREA POEZIEI

STUDIATE ÎNTR-UN CURENT LITERAR, ÎNTR-O TIPOLOGIE

Poezia se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele specifice, precum iubirea,
natura, condiția geniului sau aspirația spre absolut, motivele literare, atitudinea poetică, amestecul
speciilor, dar și antiteza pe baza căreia este constituită poezia.
O primă trăsătură a romantismului prezentă în poezia „Floare albastră” este asocierea mai
multor specii literare: poem filosofic, eglogă și elegie.
O altă trăsătură ce încadrează poezia în romantism este prezența unui motiv literar romantic,
dezvoltat în text într-o viziune lirică proprie. „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul
romantic al aspirației către idealul de fericire, de iubire pură. În creația eminesciană, albastrul este
culoarea infinitului, a idealului, iar floarea desemnează iubirea, viața.
De asemenea, poezia are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unei serii de
opoziții: eternitate-viață, masculin-feminin, geniu-ființa terestră, vis-realitate, aproape-departe, trecut-
prezent.

III. PREZENTAREA MODULUI ÎN CARE TEMA SE REFLECTĂ ÎN TEXTUL POETIC

STUDIAT PRIN COMENTAREA A DOUĂ IMAGINI/IDEI POETICE

La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
stările sufletești ale eului. „Floare albastră” aparține acestei teme și reprezintă ipostaza iubirii
paradiziace, prezentă la idilele eminesciene din acea perioadă: „Sara pe deal”, „Dorința”, „Lacul”,
„Povestea teiului”, „Luceafărul”. Depășește, însă, cadrul unei idile, implicând condiția omului de
geniu.
Emblematic pentru tema iubirii și a naturii, cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de
îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: codrul,
izvoarele, prăpastia, valea, luna.
Tema geniului este evidențiată prin antinomii. Eul liric împrumută, pe rând, două ipostaze
umane, masculin-feminin, sau portrete spirituale, geniul-făptura terestră, care se asociază celor două
lumi. Mărcile eului liric sunt pronumele și verbele la persoana I singular-„eu am râs”-și persoana a II-
a singular „te-ai cufundat”.
Portretul geniului este evocat de elementele cosmicului: „Iar te-ai cufundat în stele/ Și în
nori și-n ceruri nalte?”. Portretul fetei este perceput, la început, ironic-„mititica”, pentru ca în finalul
poemului să fie proiectat ideal, fiind desemnat de sintagma „floare albastră”.

IV. ANALIZA, LA ALEGERE, A DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ

ALE TEXTULUI POETIC STUDIAT (IMAGINAR POETIC, TITLU, MOTIVE POETICE, FIGURI
SEMANTICE, ELEMENTE DE PROZODIE)
 Titlul fixează motivul central, romantic, de circulație europeană, ce desemnează aspirația spre
fericirea prin iubire. În viziunea romantică, se confruntă două moduri de existență sau ipostaze ale
cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului, exprimat prin culoarea albastră, și lumea
iubirii concrete, a cunoașterii terestre, exprimată prin floare.
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvențe poetice, prin alternanța a două planuri,
cosmic și terestru, în dialogul celor două voci lirice: vocea masculină și iubita.
Prima secvență (strofele I-III) reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a geniului.
Poezia începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar”. Termenii populari susțin adresarea familiară, iar
cele două apelative, „sufletul vieții mele” și „iubite”, dispuse simetric la începutul și la sfârșitul
primei intervenții a fetei, exprimă iubirea sinceră.
În prima strofă, aspirația spre cunoaștere absolută a geniului reiese din metafora „râuri de
soare/ Grămădești-n a ta gândire”. Domeniul cunoașterii guvernat de timpul infinit este definit prin
intermediul metaforelor „întunecata mare”, misterul genezei, „câmpiile asire”, universul culturii, și
„Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer vârful lor mare”, universul creației umane proiectat cosmic.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”, deși este rostit pe un ton
șăgalnic, cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin iubire.
Meditația bărbatului in strofa a patra constituie ce-a de-a doua secvență poetică și prezintă
reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează cu o
anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevărul,/ Eu am râs, n-am zis nimica”.
Secvența a treia, care conține strofele V-XII, este cea mai amplă. De această dată, fata
adresează bărbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru, în cadrul naturii feerice: „Hai în
codrul cu verdeață...”. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este cea care adresează
chemarea la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre refacerea
cuplului adamic.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei de vară se află în
rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită: „și de-a soarelui căldură/ Voi fi roșie ca
mărul,/ Mi-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”. Femeia iubită este o apariție de basm,
grațioasă, șăgalnică, senzual-naivă: „Eu pe-un fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești”.
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea-„Și sosind l-al porții prag...”, iar în plan
subiectiv se accentuează lirismul.
Ultima secvență poetică, strofele XIII-XIV, conține a doua intervenție a vocii lirice masculine
și reprezintă meditația bărbatului asupra iubirii trecute, pe care o proiectează de această dată în ideal și
amintire: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră”.
Dacă în penultima strofă despărțirea îndrăgostiților pare temporară, în ultima strofă, separată,
la nivel formal, printr-un șir de puncte de suspensie de restul poeziei, sfârșitul visului de iubire devine
o certitudine. Verbele la timpul trecut, precum „te-ai dus”, „a murit” susțin tonalitatea elegiacă.
Contrastul dintre vis și realitate, dar și dintre cele două lumi, care o clipă s-au întâlnit în iubire, pentru
ca apoi să se reașeze în limitele lor, este sugerat de repetiția din penultimul vers, „Floare-albastră!
floare-albastră!...”, și mai ales de versul final: „Totuși este trist în lume!”.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt numeroase: epitetul-„prăpastia măreață”, „trestia
cea lină”, personificarea, „izvoare plâng în vale”, comparația, „roșie ca mărul”, inversiunea,
„albastra-mi, dulce floare”, metafora, „râuri în soare”, repetiția, „Floare-albastră! floare-
albastră!...”, imagini vizuale, asociate cu cele auditive, „izvoare plâng în vale”.
Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima îmbrățișată,
ritmul trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovațiile prozodice: folosirea în rimă a
unor cuvinte rare, „gândire”-„asire”, și a unor părți de vorbire diferite, „dispare”-„floare”.

V. CONCLUZIE

Poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe,
care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză „Luceafărul”.