Nuvela realist - psihologică MOARA CU NOROC de Ioan Slavici

Caracterul psihologic al unei opere literare constă în reflectarea amănunțită a frământărilor și

transformărilor interioare și în motivarea reacțiilor psihologice.
Nuvela psihologică s-a dezvoltat pe fundalul realismului și al naturalismului: prin întocmirea unor
fișe clinice ale personajului, realitatea fizică și sufletească este analizată amănunțit. Într-o astfel de nuvelă,
personajele sunt conflictuale, dilematice, cu o viață interioară marcată de neliniște; în confruntarea cu
realitatea, acestea sunt învinse. Accentul cade pe analiza stărilor emoționale, pe dezvăluirea cauzelor care
duc la degradarea personalității; gândurile și stările personajului sunt dezvăluite prin introspecție. Subiectul
nu mai este dens în fapte, acestea devenind doar reper în construirea personajului. Stilul este sobru,
impersonal.
Moara cu noroc de I. Slavici este o nuvelă psihologică. Deși are aproape dimensiunea unui roman,
este o nuvelă, pt că are un singur fir epic, un subiect concentrat, cu un conflict puternic concentrat în jurul
unui personaj construit minuțios. Dimensiunea psihologică a acestei nuvele vizează personajele în evoluția
lor interioară: Ghiță, personajul principal, trăiește o dramă sufletească urmărită în toate planurile vieții sale;
el este înfrânt atât în plan familial, deoarece pierde autoritatea și încrederea în sine, cât și în plan obștesc
(pierde încrederea celorlalți în el) și în plan sufletesc (pierde dragostea Anei și credința acesteia). Această
înfrângere are loc deoarece Ghiță are neșansa de a întâlni un om mai puternic decât el.
Acțiunea nuvelei se desfășoară într-un spațiu real, transilvănean, în câmpia arădeană, în lumea
crescătorilor de porci. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între 2 repere temporale cu valoare de
simbol: de la Sfântul Gheorghe până la Paște. Timpul desfășurării acțiunii este a doua jumătate a sec al
XIX-lea, când apar relațiile capitaliste. În ceea ce privește compoziția, textul este organizat riguros, cele 17
capitole urmărind un fir epic linear.
Nuvela are o construcție epică solidă, narațiunea se realizează la persoana a III-a, într-un stil sobru,
corespunzător preocupării naratorului omniscient și omniprezent de a reda cât mai adecvat și mai
corespunzător viața. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în
intervențiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar care exprimă mesajul moralizator al textului.
Tema textului o constituie consecința nefastă pe care setea de îmbogățire o are asupra omului. Din
perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul, ceea ce ar putea sugera că
tema nuvelei o constituie înfruntarea dintre om și destin. Din perspectivă moralizatoare, textul demonstrează
că banul distruge firea omului; din perspectivă psihologică, textul urmărește conflictul interior trăit de Ghiță,
în timp ce viața lui sufletească se alterează ireversibil.
Titlul nuvelei este mai degrabă ironic: corelarea motivului norocului prezent în titlu cu vasta
mitologie a sorții la poporul român, a cărei voce în textul lui Slavici este bătrâna, oferă indicii asupra
spațiului, moara cu noroc dovedindu-se a fi un spațiu nefast. De asemenea, reducând detaliile realiste ale
descrierii de la începutul nuvelei la simboluri se poate descoperi decorul tipic al scenariilor cu balauri:
spațiul se împarte într-unul al ordinii, intra muros, al cetății și unul al haosului, extra muros, în imediata
apropiere a cetății unde sălășluiește balaurul. Toate detaliile simbolice ale peisajului în care e plasată
cârciuma luată în arendă de Ghiță indică un spațiu malefic, iar drumul până la moară este asemănător unei
coborâri în infern: moara, spațiul părăsit, câmpia pustie în mijlocul căreia se află hanul, străjuită de un copac
lovit de trăsnet, cele cinci cruci din fața morii.
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin vorbele bătrânei, ale cărei replici fataliste
încadrează acțiunea: Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei
tale te face fericit (sfat de care Ghiță nu ascultă). Se vede c-au lăsat ferestrele deschise…Simțeam eu că nu
are să iasă bine…Dar așa le-a fost data…Bătrâna este purtătorul de cuvânt al autorului, prin care Slavici
moralistul se evidențiază pregnant în text, exprimându-se, în același timp, opțiunea pt lumea austeră, creștină
și rezervele în fața unei societăți dominate de forța banului.
Autorul, moralist prin definiție, își conduce textul spre reabilitarea normalității, prin desființarea
brutală a răului; așa se explică prezența focului care mistuie hanul și prin care se purifică locul unde s-au
întâmplat afaceri necurate și crime.
În concepția lui Slavici, viața fiecărui personaj este văzută ca un destin propriu care oricum se va
împlini, de aici și vorbele bătrânei care pune totul pe seama destinului.

1
 Formula tradițională a nuvelei este respectată prin construirea subiectului în jurul unui personaj
surprins într-un conflict ireconciliabil.
În expozițiune se prezintă situația familială și socială a lui Ghiță: nemulțumit de statutul său de
cizmar și de sărăcie, Ghiță hotărăște să ia în arendă, pentru câțiva ani, cârciuma de la Moara cu noroc, pentru
a se face om cu stare. Un timp, familia trăiește bine, prin muncă și perseverență afacerea prosperă, Ghiță și
familia lui sunt fericiți.
Norocul dispare o dată cu apariția la han a lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor din acel ținut, episod
care reprezintă intriga acțiunii. De acum încolo, viața lui Ghiță și a familiei sale intră sub semnul Răului. El
înțelege că, dacă îl înfruntă pe Lică, înseamnă să renunțe la agoniseala de până acum. Constrâns, acceptă
colaborarea cu sămădăului și devine complice al acestuia; atunci când primește de la Lică șase porci furați îl
mustră conștiința, dar nu știe cum să împace dorința de a rămâne om cinstit cu tentația banului. Se închide în
sine, se îndepărtează de Ana, jură strâmb la procesul intentat lui Lică sub acuzația de crimă și jaf, apoi
înțelege că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor Sămădăului; hotărăște să îl
deconspire pe acesta. Împreună cu jandarmul Pintea, pune la cale planul de răzbunare: pentru a-l prinde cu
dovezile jafului asupra lui, îi întinde lui Lică o cursă, făcând sacrificiul suprem și anume își lasă soția pradă
acestuia. Cel care va cădea primul în cursă va fi însuși Ghiță, care o ucide pe Ana din gelozie și din
răzbunare, fiind apoi și el omorât de Răuț, omul lui Lică. Acesta este punctul culminant, prelungit prin
moartea sămădăului, care se sinucide, lovindu-se cu capul de un stejar, pt a nu cădea în mâinile jandarmului.
Deznodământul are o valoare simbolică: slugile sămădăului dau foc hanului, arzând și trupurile
celor doi soți. Privind hanul transformându-se în cenușă, bătrâna pune tragedia pe seama destinului.
Supraviețuiesc bătrâna și copiii, adică înțelepciunea și inocența.
PERSONAJUL
Spre deosebire de scriitorii dinaintea lui, Slavici nu impune personajelor o comportare rigidă, dictată
de anumite prejudecăți morale, ci le dă libertatea de a se manifesta în împrejurările în care le pune viața,
după propriile îndemnuri. Ni se relevă astfel nu numai caractere gata formate, ci și felul în care ajung
oamenii să fie așa cum sunt, ca rezultat al înrâuririlor ce s-au exercitat asupra lor, a condițiilor sociale în care
au trăit.
Slavici nu ne povestește întâmplările vieții lui Ghiță, ci îl pune pe el însuși să acționeze sub ochii
noștri. Întâmplările prin care trece îl frământă, îl zbuciumă dureros, dar, cu toate acestea, patima banului nu-l
părăsește.
În centrul nuvelei stă, așadar, Ghiță, personaj complex, sfâșiat între porniri antagonice. Drama lui
este analizată magistral și dezvăluită treptat (G. Călinescu). Eroul devine, la fel ca Ion al lui Rebreanu, o
victimă a societății și a imensului său orgoliu.
Complexitatea și capacitatea de a ne surprinde în mod convingător fac din Ghiță un personaj rotund.
Personajul evoluează de la tipicitate, sub determinare socială (cârciumarul dornic de avere), la
individualizare, sub determinare psihologică și morală. El parcurge un traseu sinous al dezumanizării, cu
frământări sufletești și ezitări. Ezită între cele două căi simbolizate de Ana (valorile familiei, iubirea, liniștea
colibei) și de Lică (bogăția, atracția malefică a banilor) sau, în estetica romantică: îngerul și demonul. Se
arată slab în fața tentațiilor și sfârșește tragic.
La început, îl vedem ca soț, tată și ginere cu autoritate și echilibru interior; prin stil indirect liber,
surprindem gândurile hangiului mulțumit de sine, fericit lângă nevasta lui: inima îi râde când Ana cea
înțeleaptă și așezată își pierde cumpătul și se aruncă răsfățată asupra lui, căci Ana era tânără și frumoasă,
Ana era fragedă și subțirică.... Cârciuma aduce profit, iar familia trăiește în armonie. Bun meseriaș, om
harnic, blând și cumsecade, Ghiță dorește să agonisească atâția bani cât să-și angajeze vreo zece calfe cărora
să le poată da de cârpit cizmele oamenilor, aspirația lui e firească și nu îi depășește puterile.
Tot în stil indirect liber, aflăm, din perspectiva Anei, transformările suferite de Ghiță după ce-l
cunoaște pe Lică: acum se făcuse ursuz, se aprindea pt orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca înainte…
Bunătatea și cinstea se opun ispitei îmbogățirii, tentația banului va învinge. Ghiță nu are forța de a renunța la
bogăția ipotetică și intră în jocul sămădăului.
Pe măsură ce Ghiță este nevoit să accepte constrângerile lui Lică, încrederea în sine scade. Ca
măsură de prevenire își angajează o slugă, își cumpăr pistoale și câini și devine mai atent la imaginea pe care
lumea o are despre el: lumea trebuie să mă crează om cinstit. E începutul obișnuirii cu răul. Banul nu îi
oferă libertatea, ci dependența de Lică: se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică,

2
vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau ochii; de dragul acestui câștig ar fi fost gata să-și
pună pe un an, doi, capul în primejdie, notează, direct, autorul. Din om respectat, ajunge să fie bănuit de
implicare în furtul de la arendaș și în uciderea tinerei doamne. Arestul și judecat îi provoacă mustrări de
conștiință. Deplânge faptul că nu e tată model pt copiii săi. Acum, după ce a apărut la judecată alături de
sămădău, nu mai poate pretinde lumii să-l considere cinstit, adică a pierdut și încrederea sătenilor în el.
Ultima probă a supunerii este aceea a înfrângerii prin soție. Personajul Ana contribuie la conturarea
mai pregnantă a a figurii lui Ghiță. Tânără, așezată, înțeleaptă, blândă, ea este prima care înregistrează
schimbarea de comportament a soțului ei. Intervine ferm, apărându-și familia și avertizându-l pe Ghiță
asupra pericolului: Lică e om rău și primejdios; asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui…
Relația dintre soți devine tot mai încordată; e îngrozită când înțelege că Ghiță e părtaș la fărădelegile
lui Lică; iubirea îi este înlocuită, treptat, de dispreț: Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât muiere îmbrăcată
în haine bărbătești. Pierzând încrederea în soțul ei, neînțelegând îndepărtarea lui Ghiță de ea, Ana îi cedează
lui Lică din dorința de a-și recâștiga bărbatul, apoi din răzbunare. Eșecul lui Ghiță este, în mare măsură, un
eșec al comunicării, datorat orgoliului său.
Ghiță poartă numele Sf. Gheorghe, ceea ce îl predestinează să stârpească răul. El e un erou fără voie,
nu e stăpânul destinului său și nu reușește să înfăptuiască nimic din ceea ce plănuiește. La final, el se lasă în
voia destinului, aducând jandarmii la moară, îl învinge pe Lică, își împlinește menirea. Cu toate acestea, el
nu are nimic din prototipul eroului mitic, căci marea deosebire între Moara cu noroc și scenariul mitic
originar care, cel puțin în conștiința românească s-a păstrat viu prin legenda Sf. Gheorghe, e că din nuvela
lui Slavici lipsește apoteoza..
Ademenit de un sentiment al prosperitatii si al implinirii financiare va veni impreuna cu sotia, cei
doi copii si soacra la hanul de la Moara cu Noroc.
Demonia lui Lica trezeste setea de bani in apele adanci ale sufletului lui Ghita, acesta trecand prin
toate cercurile instrainarii: se indeparteaza de Ana, de copii si chiar de el insusi, ascultand doar de poruncile
propriului subconstient: ”Ar fi voit sa mearga la ea, sa-i ceara iertare si sa o impace, dar nu putea; era in el
ceva ce nu il lasa”.
Dezumanizarea personajului central se produce lent si dureros, cu reveniri si mustrari de constiinta:
“ Iarta-ma Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”, pentru ca
apoi, traind un sentiment al culpabilitatii sa se adeseze copiilor: “ Sarmanilor mei copii, voi nu mai aveti
cum avusesera parintii vostri un tata om cinstit.”
Aceasta obsesie care ajunge sa-i modifice destinul va da nastere unui acut sentiment de neputinta
punand totul pe seama destinului: “ Ei! Ce sa-mi fac? asa m-a lasat Dumnezeu! Ce sa-mi fac, daca e in
mine ceva mai tare decat vointa mea?”
In numeroase scene autorul analizeaza starile sufletesti ale lui Ghita, sfasierea lui intre moral si
imoral, sfarsita numai in moarte. Bunaoara, atunci cand Lica ii cere toti banii (promitand ca-i va inapoia
daca va trai) Ghita este cuprins de o furie neputincioasa: “mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata”.
Atunci cand Lica, adus in fata judecatorilor, ii invinuieste pe doi dintre oamenii sai, Ghita traieste la
modul acut, conflictul intre adevar si minciuna: desi “ era patruns de nevinovatia lor” carciumarul il sustine
pe Lica de teama ca altfel familia sa va avea de suferit, tot asa in scena uciderii Anei, tensiunea acumulata in
sufletul lui Ghita alienarea si ura impotriva samadaului rabufnesc din adancurile intunecate in care
dospisera devenind dominante: cel care porunceste este subconstientul lui Ghita care ii intuneca ratiunea
“simt numai ca mi s-a pus ceva de-a curmezis in cap si ca nu mai pot trai, iar pe tine nu pot sa te las vie in
urma mea.”
Elementul care declanseaza procesul prabusirii morale a lui Ghita ramane intalnirea cu Lica Samadaul,
personaj malefic, un hot odios, dar nu antipatic.
Prezenta lui Lica ii tulbura viata hangiului, el intelegand ca imbogatirea sa rapida depinde numai de
bunavointa Samadaului al carui complice accepta sa devina “se gandea la castigul pe care-l putea face in
tovarasie cu Lica, vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau ochii, de dragul castigului ar fi fost
gata sa-si puna capul in primejdie”.
Actiunile ii devin precipitate, tradand teama si insingurarea, isi cumpara doua pistoale, isi ia o sluga
puternica, pe Mart, isi ia doi caini. Gesturile si pornirile lui spre duritate sunt sugerate abil de narator: Ghita
isi dreseaza cainii sa ucida, iar el insusi incepe sa simta placere la vederea sangelui.

3
 Tulburarea launtrica a personajului principal reprezinta esenta nuvelei, dezumanizarea lui Ghita
producandu-se lent si dureros, cu reveniri si mustrari de constiinta pe care carciumarul le traieste. Isi cere
iertare Anei: “ Iarta-ma Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”,
pentru ca mai tarziu, traind un sentiment al culpabilitatii sa se adreseze copiilor : sarmanilor mei copii, voi
nu mai aveti cum avusesera parintii vostri, un tata om cinstit”. Dupa aceste licariri de omenie si puternice
remuscari, Ghita incearca sa gaseasca o explicatie a setei de bani: “Ei, ce sa-mi fac? asa m-a lasat
Dumnezeu! ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?”
Dezumanizarea merge atat de departe incat Ghita regreta existenta familiei, considerand-o piedica in
cale imbogatirii sale : “ Pentru prima data in viata lui ar fi vrut sa nu aiba nevasta si copii”.
Autorul foloseste enumeratia ampla pentru a descrie bunastarea lui Ghita, pentru a descrie
incapacitatea de a-si constientiza drumul gresit “ avea porci la ingrasare, carute pe razoare, doua vaci cu
lapte, doi cai buni, avea bani in lada” .
Doar aparent insa Ghita este slab pentru ca odata intrat in cardasie cu Lica va fi la fel de hotarat ca
acesta. Pentru el, inceputul a fost greu, dar patima castigului ii da forta nebanuita “ nu cred ca poti sa ma tii
de frica”, ii spune lui Lica ferm. Devine siret si chiar mai subtil decat Lica, stiind sa actioneze astfel ca
lumea sa-l creada in continuare cinstit. Ghita devine duplicitar de aici inainte, chiar si dezvaluirile
jandarmului Pintea se opresc la jumatate, iar prietenia cu acesta se clatina. Se clatina si iubirea pentru Ana
pe care o impinge in bratele lui Lica.
Dar prabusirea este completa, patima pentru bani il roade pe dinauntru, distrugandu-l “Banii primti
de la Lica erau pe masa; ar fi voit sa-i ia si sa-i arunce, insa el nu putea, se gandea ca ar fi trebuit sa
munceasca pentru ei si nu-l lasa inima sa-i dea din mana”.
Hangiul lui Slavci aminteste de Stavrache a lui Caragiale din nuvela “In vreme de razboi” – cele
doua personaje strabatand aceeasi cale a prabusirii morale sub putrerea banului, diferenta fiind aceea ca
eroul lui Slavici aluneca traind remuscari, momente de regret fiind sfasiat sufleteste, in timp ce Stavrache se
prabuseste brusc si definitiv , dorind chiar moartea fratelui sau.
Lica este “un stapan al locului cu vorba scurta si poruncitoare”, cel care decalnseaza procesul
prabusirii morale a lui Ghita”. Ceea ce frapeaza in text este un personaj unic in literatura romana , Lica
Samadaul, ce emana forta , virilitate, siguranta de sine, preocupare pentru propria vestimentatie , o prezenta
placuta incarcata de magnetism.
In cazul personajului Lica Samadaul, caracterizarea directa este mai generoasa decat a altor
personaje din structura nuvelei Moara cu Noroc. “Lica e un om la 36 de ani, inalt, uscativ, supt la fata, cu
mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprincenele impreunate la mijloc; Lica era porcar, insa de cei ce
poarta camasa subtire si alba cu floricele, pieptar cu bumbi de argint si bici cu codurisca de os, impodobit
cu flori”. Trasaturile chipului sau sugereaza patima firii sale, puterea personalitatii care se dezvaluie si in
relatiile cu autoritatile pe care le sfideaza, simtind periodic un gust al sangelui; preocupare pentru propria
vestimentatie, impresia generala este de noblete ciudata, diabolica.
El apare la Moara cu Noroc intr-o postura statuara “ca un stalp de piatra”, raspandind o starnie
atractie prin “privirea pierduta in vant”.
Personajul este caracterizat direct de autor ca fiind “navalnic si indraznet”.
Autocaracterizarea scoate la iveala intunecimi ale sufletului “Eu sunt Lica Samadaul…Multe se zic
despre mine..Tu vezi un lucru ca umblu ziua-n amiaza mare si nimeni nu ma opreste-n cale sa ma duc in
oras si stau de vorba cu domnii; voi fi facut ce voi fi facut, dar am facut asa ca oricine poate sa creada ce-i
place, insa nimeni nu ste nimic”.
Ana il indrageste fiind incurajata si de Ghita, desi initial ii intuise firea “ Lica e un om primejdios,
asta se vede din ochii lui, ranjetul lui si mai ales din cautatura. E un om patimas si nu e bine Ghita sa te dai
prea de parte cu el.” Pintea stie ca Lica “ nu se bizuie pe nimeni , nu se da lesne de gol, nu se lasa in
daravere cu orice oameni”.
Analizand actiunile, trairile si replicile personajului Lica Samadaul, se pot desprinde cateva
trasaturi ale lui L. Personajul imbina contradictii, darzenie, hotarare, sadism si rare momente de duiosie, ca
acela fata de copiii lui Ghita.
Lica supune suflete, autoritatile il apara, hotii il cunosc, iar el este stapan absolut. Constient de
puterea sa, personajul nu are nimic din framantarile si zbuciumul lui Ghita. El este supus raului si evolueaza
linear, fara impotriviri. Insa in toti cei din jur, Lica seamana incordare.

4
 Lica a devenit robul raului din trufie amestecata cu frica “ma aflam la stamtoare cand am ucis pe cel
dintai om, imi pierisera niste porci din turma si–mi era rusine sa-I spun ca au pierit. Apoi am ucis pe al
doilea ca sa nu ma mangai de mustrarile ce-mi faceam pentru cel dintai. Treptat, a ucide a devenit pentru el
o patima ce-l mistuia: “sangele cald e un fel de boala”.
Daca Ghita e urmarit de autor in tulburatoare dileme sufletesti, in monologuri interioare pline de
zbucium, acestea lipsesc din prezentarea lui Lica. El ramane invaluit intr-un mister al raului tradus doar prin
replici aspre, scurte, prin fapte sangeroase care poarta in ele o infailibila atractie pentru cei mai puternici
decat el. Lica este un personaj istet, abil, curajos, hotarat, viril – toate aceste trasaturi sunt puse in slujba
unui intunecat instinct. Pana si omeneasca teama de moarte este traita altfel de Lica, acesta dorind “sa
traiasca mult si lung, cat tine lumea, ca sa scape de viata cealalta.” Pe Lica il va pierde orgoliul sau
nemasurat, cel care il face sa rada si de dracul si de muma-sa. Prieteni nu are si nici nu ii trebuie, are doar
tovarasi de afaceri carora, asa cum este cazul si lui Ghita, stie sa le descopere slabiciunile.
Slavici are “simtul elementarului” in figuri ca Lica Samadaul, “capetenie de haiduci mai mult decat
de porcari, amestec de pasiune si disimulare, naturi in fond complicate, ce se intalneste in atatea medii
primitive” (Tudor Vianu)
Ana este personajul feminin principal, sotia lui Ghita si mama a doi copii, ce-si insoteste barbatul la
hanul de la Moara cu Noroc din dorinta sincera de a castiga prin munca cinstita un ban mai mult. În
prezentarea Anei, Slavici se dovedește un bun cunoscător al psihologiei feminine. Trădarea bărbatului nu
este pt ea un gest necugetat, un capriciu. Când iubirea pt Ghiță încetează, în sufletul ei se aprinde disprețul.
Potretul ei fizic, subliniat de barbatul care o iubeste, sculpteaza in cuvinte un model clasic al
feminitatii, recomandand o frumusete aparte : “Ana era tanara si frumoasa si subtirica, Ana era sprintena si
mladioasa.”
Cand sotul hotaraste plecarea la Moara, mama Anei se opune, mai ales pentru ca “Ana imi parea prea
tanara, prea asezata, oarecum prea blanda la fire si-mi vine sa rad cand mi-o inchipuiesc carciumarita”.
Si sufletul Anei, ca si al lui Ghita este alcatuit din doua jumatati: una pura – care treptat se pierde si
alta pasionala si nestapanita – care o va impinge in moarte. Evolutia Anei se desfasoara pe doua planuri: in
familie si in contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica. Slavici prezinta cu o mare arta punctele
cheie/treptele acestei evolutii/involutii.
Primele pagini ale cartii, pana la intalnirea cu Lica Samadaul, o prezinta pe Ana in relatiile cu
familia si o recomanda ca fiind o mama si sotie iubitoare, deschisa si devotata sotului si caminului. Dupa ce
familia se muta la noua ei locuinta, Ana isi pastreaza o anume candoare si naivitate, astfel incat prima
intalnire cu Samadaul o impresioneaza profund: “Ana ramasese privind ca un copil uimit la calaretul ce
statea ca un stalp de piatra inaintea ei”.
Femeia intuieste primejdia pe care Lica o reprezinta si reactioneaza cu o disperare instinctiva la
transformarile sotului ei. Indurerata si zbuciumata, Ana inregistreaza fiecare gest si nuanta din vocea si din
tacerile lui Ghita, dorind sa-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolandu-se. In jurul Anei se tese o
panza deasa, o plasa nevazuta, plasa destinului malefic. Este semnificativa scena in care Ghita invata copilul
sa calareasca pe cainele cel mare. Ana il priveste cu groaza, isi simte copilul in primejdie, dar nu vrea sa-si
supere sotul si cand acesta renunta la jocul cel cumplit, Ana insasi va reaseza copilul pe caine, infrangadu-si
teama de mama din iubire pentru sot. Ea este exemplul de obedienta, de daruire, de devotament.
Disperarea Anei se mistuie in suflet si rareori cuvintele ii vin pe buze: “Tu ma omori Ghita, ma seci
de viata, ma chinuiesti, ma lasi sa ma omor eu din mine.”Cutremurat din strafunduri, sufletul ei se ofileste
vazand si intelegand ca sotul ei face afaceri necinstite cu Lica; femeia incearca sa afle singura adevarul:
“Trebuie sa aflu adevarul, de dragul copiilor mei, daca nu de alta!” Desi poate cea mai nevinovata dintre
cei trei, Ana va plati si ea cu viata deoarece nu a fost destul de puternica pentru a-si readuce sotul pe calea
cea dreapta.Uciderea Anei de catre Ghita este astfel o pedeapsa a divinitatii pentru ca ea a incalcat legea
crestineasca a cununiei, poate din prea mare si prea profunda iubire pentru sot care nu a mai fost capabil sa-
i asculte freamatul sufletului. Pedepsirea Anei vine si in concordanta cu spiritul moralist al scriitorului, cel
care considera ca raul, indiferent de natura lui, trebuie pedepsit.
In contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica, Ana se dovedeste a fi la inceput tematoare, apoi
razbunatoare si apriga. Desele vizite ale lui Lica la Moara o fac pe Ana sa fie “muncita de ganduri grele
care o imbatranesc oarecum intr-un singur ceas”. Instrainarea ei de Ghita se accentueaza pe masura ce
prietenia dintre cei doi barbati se leaga mai puternic. Evolutia personajului traverseaza pe rand ingrijorarea,

5
nedumerirea, spaima, revolta, intruntarea si sila fata de Lica pe care la inceput il refuza cand o cheama la
joc. Dar Ghita staruie si ea cedeaza pentru a-i face pe plac sotului: “ Ana isi calca pe inima si se dete la joc.
La inceput se vedea ca a fost prinsa de sila, dar treptat incepe sa-i placa. Lica are asupra ei puterea unei
vraji. Sensibila, fragila, vazandu-si barbatul instrainandu-se de ea, Ana se va intoarce spre pacat cu o forta
egala cu cea a puritatii ei anterioare, o forta devastatoare, care o face sa afirme: “Tu esti om Lica, iar Ghita
nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti.”
Ghita mijloceste o intalnire a Anei cu Lica si-l aduce la Moara pe jandarmul Pintea. Sacrificarea
Anei are dramatismul sacrificarii unui ideal. Apropierea de Lica se face datorita atractiei malefice a acestuia,
cat si datorita dorintei de razbunare a sotiei inselate in increderea ei nestramutata in sot. Ana il paraseste din
disperarea iubirii convertite in ura. E greu de stabilit cat este de vinovata sau de nevinovata, ea insasi nu
intelege bine care este pacatul ei.
Pe masura ce trece timpul, Ana isi pierde stapanirea de sine si chiar demintatea, rugandu-l pe Lica s-
o ia cu el: “ Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine, nu vreau sa-l mai vad
Ana se suprapune peste imaginea fecioarei trimisă drept ultimă victimă a balaurului si pe care
Sfântul Gheorghe o pune să lege balaurul si să-l ducă în cetate. Rolul acesteia în scenariul mitic e de a
îmblânzi monstrul, tot așa cum rolul Anei e de a-l seduce pe Lică.
Moara cu noroc este o nuvelă psihologică pentru că urmărește modul în care conflictul exterior se
reflectă în planul conștiinței personajelor.