Roman realist-balzacian ENIGMA OTILIEI, de George Călinescu (1938)

În galeria romancierilor din epoca interbelică se înscrie şi George Călinescu, renumit critic şi
istoric literar, care respinge romanul subiectiv, promovat de Camil Petrescu, fiind adeptul romanului
realist-clasic, obiectiv, scris în manieră balzaciană, modelul său preferat fiind scriitorul francez Honoré
de Balzac, ilustrat în anul 1938, cu „Enigma Otiliei”.
Apariție: Opera literară ,,Enigma Otiliei”, publicată în 1938, este un roman realist de tip
balzacian, un roman social şi citadin, prin atenta observație a cotidianului, zugrăvirea unor personaje
bine individualizate, prin gustul detaliului, observarea umanității sub latura morală, dar depășește
realismul clasic prin spiritul critic și polemic și prin elementele de modernitate.
Viziunea despre lume a scriitorului este realist-obiectivă. Autorul pornește de la datele realității
pentru a înfățișa imaginea societății românești bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Societatea românească este prezentată detaliat, urmărindu-se mediul familial, universitar, al
restaurantelor, al cinematografelor, al plimbărilor cu trăsura, arhitectura specifică și preocupările
oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățire prin orice mijloace.
1. Încadrare în curent
Romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, se încadrează în realism înfățișând în mod
veridic aspecte din societatea bucureşteană de la începutul secolului al XX-lea.
Un prim argument în favoarea realismului operei este prezența coordonatelor spațio-
temporale exacte și veridice. Astfel, acțiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie
1909 şi are în principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară
o parte din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol,
moşia acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică Raţiu.
Un al doilea argument ce surprinde realismul textului este perspectiva narativă obiectivă care
presupune o viziune „dindărăt” și o focalizare zero. Naratorul este obiectiv, neimplicat, detașat,
omniscient și omniprezent, știind mai multe decât personajele sale, dirijându-le evoluția ca un regizor
universal. Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică cu instanțele narative, se
ascunde în spatele diverselor măști, precum Felix Sima, personajul reflector, prin intermediul căruia
sunt prezentate celelalte personaje. De asemenea, se remarcă, în spirit realist, prezentarea
personajelor în relație cu mediul din care provin, fiind tipice pentru o anumită categorie socială
(Stănică Rațiu-arivistul și avocatul demagog, Felix, intelectualul ambițios, Pascalopol, aristocratul
rafinat).
Încadrare într-o specie Opera literară „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, este un roman,
adică o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe mai multe planuri
şi la care participă un număr mare de personaje. Romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera
realismului balzacian, prin integrarea descrierilor minuțioase în structura epică, fiind un roman social şi
citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-
lea, dezvoltând problematica moștenirii și pe cea a paternității.
2. Tematică Prin tema socială, romanul este balzacian şi citadin, zugrăveşte viața burgheziei
bucureştene de la începutul sec al XX-lea. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare
şi maturizare al lui Felix Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a
relaţiilor de familie. Romanul este realist-balzacian prin apariţia unor motive specifice operei
scriitorului francez Honoré de Balzac: motivul moştenirii şi motivul paternităţii. Motivul moştenirii
aduce în prim plan problema banului, a averii. Tema iubirii este ilustrată de cuplul Felix-Otilia.
Un episod semnificativ pentru ilustrarea temei este cel care surprinde momentul sosirii lui Felix
în casa lui Costache Giurgiuveanu și primul contact al acestuia cu toți cei care vor constitui personaje
semnificative ale acțiunii. În acest episod, portretele fizice ale personajelor sunt alcătuite cu ajutorul
detaliilor vestimentare şi fizionomice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter.
Un alt episod relevant pentru tema romanului îl reprezintă momentul primei congestii cerebrale
pe care o suferă bătrânul Costache Giurgiuveau, când „familia”, adică acea adunătură de hiene flămânde
și însetate de avere, intră în alertă și păzește cu strășnicie casa și documentele bătrânului, așteptând ca
acesta să moară, ceea ce nu se întâmplă atunci, ci mai târziu.
3.Elemente de structură și compoziție
Un element de structură și compoziție este titlul. Titlul inițial, „Părinții Otiliei”, reflecta ideea
balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca
niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și deplasează astfel accentul de la tema
specific realistă a paternității la misterul prin care se caracterizează comportamanetul protagonistei.
Un alt element ilustrativ pentru viziunea despre lume (pentru construcția personajului
principal/pentru relația dintre două personaje) este compoziția.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor
familiei Tulea, al lui Stănică Raţiu. Cele două planuri principale ale naraţiunii prezintă istoria moştenirii
şi maturizarea lui Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii
lui Costache Giurgiuveanu care presupune înlăturarea Otiliei Mărculesu. Al doilea plan prezintă
destinul tânărului Felix Sima, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina, locuieşte la tutorele lui şi
se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o
imagine amplă a societăţii citadine.

În ceea ce privește conflictul romanului, acesta se bazează pe relaţiile dintre două familii
înrudite, a lui Costache Giurgiuveanu şi a Aglaei Tulea. Istoria unei moşteniri implică două conflicte
succesorale: primul este iscat în jurul averii lui moş Costache, (Aglae împotriva Otiliei), al doilea
destramă familia Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte
rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Expozițiunea este realizată după metoda realist-balzaciană. Acţiunea debutează cu venirea
lui Felix Sima, un tânăr orfan de 18 ani, la unchiul şi tutorele său la Bucureşti, pentru a studia
Medicina. Pătruns în casă îi cunoaşte pe membrii familiei: Costache Giurgiuveanu rentier şi fiica sa
vitregă Otilia Mărculescu, pe care intenţionează să o înfieze, pe mătuşa sa, Aglae Tulea, pe soţul ei
Simion, copiii Aurica, Titi şi un domn mai în vârstă, foarte elegant, Leonida Pascalopol, un vechi
prieten al lui moş Costache. Prezentarea detaliată a personajelor, în manieră balzaciană, sugerează
starea civilă și socială a acestora.
Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi destinul lui Felix, maturizarea lui (caracterul de bildungsroman). Clanul Tulea
urmăreşte să pună mâna pe averea lui Costache, plan periclitat de dorinţa înfierii Otiliei de către
bătrân.
Desfășurarea acțiunii are în centru lupta pentru averea bătrânului, vizată atât de Aglae
Tulea, cât și de Stănică Rațiu. De asemenea, este surprinsă competiția dintre Felix și Pascalopol
pentru căsătoria cu Otilia. Un alt plan important în desfășurarea acțiunii, îl reprezintă
maturizarea lui Felix care trăiește pentru prima dată experiența iubirii. Felix se simte tot mai
atras de Otilia care devenise mai feminină şi mai enigmatică. Moş Costache începe să adune
materiale de construcţii pentru o casă, unde cei doi, Felix şi Otilia, să stea după moartea sa. Din cauza
unei uşoare insolaţii şi a efortului, moş Costache are un atac, în urma căruia toată familia Tulea îşi
petrece două zile în casa bătrânului. Pascalopol aduce un doctor avizat, care recomandă multă linişte şi
odihnă bolnavului.
Punctul culminant evidențiază a doua criză a lui Costache Giurgiuveanu. Stănică Rațiu
fură banii bătrânului de sub saltea, ceea ce cauzează moartea bătrânului.
Deznodământul romanului urmărește evoluția unora dintre personaje după moartea lui
Costache. Astfel, Stănică o părăsește pe Olimpia, se îmbogățește cu banii furați de la moș Costache,
se căsătoreşte cu Georgeta, iar apoi intră în politică. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol cu care
pleacă la Paris. Felix, cu ocazia războiului, devine doctor şi apoi profesor universitar şi se căsătoreşte
bine, intrând în cercuri înalte. Se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol în tren şi află că acesta a divorţat
de Otilia, acum căsătorită cu un om bogat din Buenos Aires, fotografia arătată nu mai aduce nimic din
ceea ce odinioară era Otilia. Întâlnirea întâmplătoare a celor doi bărbați, după ani, relevă faptul că taina
sufletului feminin nu poate fi dezlegată. Poza recentă a Otiliei în care Felix nu recunoaște „fata
nebunatică”, pe care o iubește nostalgic, reprezintă realitatea perisabilității în raport cu eternitatea
amintirii ei păstrată de memoria afectivă a personajului.
Acest final este închis deoarece conflictul se rezolvă, formând cu incipitul romanului o simetrie,
realizată prin descrierea străzii și a casei lui Costache Giurgiuveau din perspectiva lui Felix, în momente
diferite ale existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ 10 ani mai târziu: „după război”).Simetria este
susținută și de replica lui moș Costache „nu stă nimeni aici”.
Personajele
Portretizarea personajelor se face prin tehnica balzaciană a descrierii mediului și a fizionomiei.
În cazul portretelor de tip balzacian, trăsătura de caracter dominantă le încadrează într-o anumită
tipologie umană: Otilia-cocheta, Felix-ambițiosul, Aglae, reprezentă tipul „babei absolute”, Stănică
Raţiu, tipul arivistului, un avocat fără procese, moş Costache tipul avarului, umanizat însă de sentimentele
profunde pentru Otilia Aurica, tipul fetei bătrâne, Simion şi Titi, Simion-senilul, Titi-tipul
retardatului, Pascalopol, tipul aristocratului rafinat, al moșierului de viță nobilă.
Personajele beneficiază de un portret fizic amănunţit, fixat încă de la începutul romanului, în cunoscuta
secvenţă a jocului de table şi prin care se fixează dimensiunea morală a acestora.
Otilia Mărculescu,personajul principal al romanului,impresionează prin complexitatea
sufletului, prin farmec şi delicateţe, fiind caracterizată din punctul de vedere al mai multor personaje,
prin tehnica modernă a pluriperspectivismului /a oglinzilor paralele (tehnica modernă a reflectării
poliedrice). Felix o vede „adorabilă”, „atrăgătoare”, „cultă”, „talentată”, „o fată superioară”, un amestec
de copilărie şi maturitate, dar şi un mister feminin, Pascalopol o admiră profund și o consideră „ființă
gingașă”, „o floare rară”, „o mare ștrengăriță cu un temperament de artistă”, moș Costache o numește
„fe-fetița mea”, pentru Stănică Rațiu este femeia cu „spirit practic” („deșteaptă fată, știu că se descurcă
în viață”), „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, o
rivală în căsătorie pentru Aurica, iar Aglae o consideră „o dezmățată și o stricată care sucește capul
băieților de familie”, catalogări izvorâte din răutate și invidie.
Din punct de vedere al statutului social, Otilia este fiica vitregă a bătrânului Costache
Giurgiuveanu, fata celei de-a doua soții a acestuia. De asemenea, Otilia este studentă la Conservator,
fiind înzestrată cu un temperament de artistă.
  În ceea ce privește statutul psihologic, Otilia întruchipează misterul feminin. Ea rămâne o
enigmă atât pentru Felix, cât și pentru Pasacalopol. Niciunul dintre einu o cunoaște îndeajuns, fiind
permanent surprinși de comportamentul ei. Jocul atracției și al respingerii inițiat de fată, le oferă
sentimentul nesiguranței, neștiind dacă ea îi iubește cu adevărat sau îi amăgește.
Sub aspectul statutului moral al eroinei, aceasta reprezintă tipul cochetei.
Trăsătura dominantă a Otiliei este misterul feminin. Un episod care evidențiază caracterul
enigmatic al eroinei este cel al întâlnirii cu Felix, în parc, după ce, dezamagit că nu-i răspunsese la
scrisoare, acesta fuge de acasă, iar cel de-al doilea prezintă ultima lor întâlnire, înaintea plecării
Otiliei din țară împreună cu Pascalopol, când cei doi tineri își exprimă concepția despre iubire. Dacă
pentru Otilia iubirea înseamnă dăruire și libertate absolută, Felix este capabil să aștepte oricât, sperând
că se căsătorească într-o bună zi cu femeia iubită. Deși îl iubește pe Felix, ea gândește matur în ceea ce-
l privește, concluzionând în mod altruist, că tânărul va trebui să se ocupe de cariera sa, în calea căreia ea
ar reprezenta doar o piedică. Nedorind să-i perturbe realizarea profesională, decide să-l părăsească,
fugind neașteptat cu Pascalopol.
În cuplul Felix-Otilia, femeia este cea care, plecând cu Pascalopol, dovedește că are puterea de a
decide pentru amândoi și de a face un sacrificiu din iubire, dându-i tânărului posibilitatea să-și
îndeplinească visul de a deveni un medic foarte bun.
Statutul social al lui Felix se desprinde din acțiune și din relatarea directă a autorului. Acesta
este fiul doctorului Sima, din Iași, orfan de mamă și apoi de tată. Felix vine în București la tutorele său,
Costache Giurgiuveau, care urma să-i administreze o casă și un depozit de bani moștenite de la tatăl său.
Din punct de vedere moral, Felix este tipul orfanului ambițios capabil să iubească dezinteresat.
În ceea ce privește statutul psihologic, Felix îl reprezită pe tânărul ambițios, dornic să se
realizeze profesional.
Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest roman
realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje
ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială,
amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din clanul Tulea.
               Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către narator. Intrusul
Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean.” Singura persoană
care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache, studentă la Conservator, al cărei prim
portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în momentul în care intră în casă: „Fata părea să aibă
optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai
copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”.
               Otiliei recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: ”Sunt
foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”.
Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi
pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este
să placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! [...].
Între cei doi se naște încă de la început o afecțiune delicată, determinată și de condiția lor de
orfani. Impulsiv și încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia în
idealul feminin.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Moş Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului, în calitate de protagonist el
modifică direct sau indirect destinele celorlalte personaje care se conturează în jurul averii sale în goana
după moştenire, este un zgârcit, umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia. Pentru a contura
trăsăturile acestui personaj, se foloseşte modalitatea directă de caracterizare, realizată prin descriere.
Portretul fizic al personajului, executat într-o perfectă tehnică balzaciană, este realizat, prin prisma lui
Felix, încă din incipit: „...un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi
faţa părea aproape spână…. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat”, sau de către
celelalte personaje: Otilia - „om bun, dar are şi el ciudăţeniile lui”, Stănică - „e zgârcit (...) îşi cloceşte
singur banii”. Indirect, însuşirile personajului sunt evidenţiate prin fapte, comportament, încadrarea
într-un anumit mediu, relaţiile cu celelalte personaje (simte ură şi teamă faţă de Aglae, iar în Stănică
vede un pericol), limbajul bâlbâit („ba-ba-banii, pungaşule”) şi vocea răguşită, precum şi prin
onomastică: numele de Costache vine de la Constantin. Aspectul exterior şi interior al casei părăginite,
aflate aproape în ruină, trimite, cu toate detaliile descriptive, către avariţia personajului, care se
manifestă începând de la privaţiuni personale (îmbrăcăminte, hrană, interdicţia de a fi chemat doctorul
pentru consult, chiar şi în caz de boală) până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i
construi Otiliei o casă.
În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă sobrietatea, precizia, nota impersonală,
obiectivă. Se remarcă descrierile minuțioase, cum ar fi prezentarea detaliată a străzii Antim, a casei lui
Costache Giurgiuveanu, a interioarelor, a vestimentației și fizionomiei personajelor, care sugerează
întocmai felul de a fi al fiecăruia.
În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist-balzacian prin: prezentarea
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternităţii şi al moştenirii,
încadrarea personajelorîntr-o anumită tipologie, relatarea cu obiectivitate a aspectelor din realitate.
Cartea depășește realismul clasic prin elementele modernității: ambiguitatea personajelor, tehnicile
moderne de caracterizare –pluriperspectivismul. Opera „Enigma Otiliei” are și caracter de
bildungsroman: imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea și maturizarea
unui tânăr care înainte de a-și face o carieră trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie.
Deși scriitorul însuși consideră că „Enigma Otiliei” este un roman realist-balzacian, el este văzut
astăzi ca replică polemică la formula balzaciană, adică un „balzacianism fără Balzac” (N.Manolescu)
sau „un roman comic și satiric”(I.Negoițescu).