„Luceafărul”, de Mihai Eminescu

Poem filozofic care se înscrie în romantism

1883

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche a cărui operă învinge timpul”, după
cum afirma George Călinescu.

Poemul „Luceafărul”, de Mihai Eminescu a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice

Social-Literare „România Jună” de la Viena. Poemul își are originea în basmul popular „Fata în grădina
de aur”, cules de germanul Richard Kunisch în timpul unei călătorii prin Țările Române pe care Mihai
Eminescu îl prelucrează adăugându-i profunde înțelesuri filozofice.

Alături de sursele folclorice ale poemului (basmul popular „Fata în grădina de aur” și Mitul
Zburătorului prezent în prima parte a operei, în visul fetei), poetul valorifică și izvoare filozofice precum
antiteza dintre omul de geniu și omul comun din filozofia lui Arthur Schopenhauer.

1. Evidențierea unor trăsături care fac posibilă încadrarea poeziei studiate într-un curent literar, într-o
orientare sau perioadă literară.

Poemul „Luceafărul ”, de Mihai Eminescu se încadrează în romantism,un curent literar apărut ca

reacție împotriva clasicismului, promovând fantezia creatoare, sensibilitatea, asimilarea într-un tot
integrator a numeroaselor elemente din toate genurile literare, interesul pentru folclor, pentru mituri și
pentru anumite teme și motive literare precum problematica geniului în relație cu dragostea, timpul și
spațiul între absolut și relativ, visul ca formă de comunicare între lumi.

O dovadă a încadrării în romantism a poemului Luceafărul este tema principală a poemului și

anume destinul omului de geniu într-o lume meschină incapabilă de a-l înțelege, căreia i se
subordonează teme romantice precum: iubirea terestră (Cătălin și Cătălina)/cosmică (Luceafărul și fata
de împărat), natura, spațiul și timpul, conturate cu ajutorul motivelor literare specifice: codrul, luna,
stelele, noaptea, visul, teiul, castelul, fereastra. „Natura este pentru Eminescu o martoră statornică a
iubirii”, afirma Tudor Vianu.

În plus, ca structură, poemul se bazează pe antiteza romantică, ceea ce duce la apariția mai multor
opoziții: terestru-cosmic, uman-fantastic(real-ireal), omul de geniu reprezentat de Luceafăr-omul comun
ilustrat pe Cătălin, vis-realitate, nemuritor-muritoare.

Viziunea romantică despre lume e dată de temă, de relația geniu-societate, de antiteze, de motivele
literare, de amestecul speciilor, de metamorfozele Luceafărului.

Încadrarea într-o specie literară:

„Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferență a epicului cu

liricul, de întindere relativ mare, cu un conținut filozofic și caracter alegoric. Poemul romantic se
realizează prin amestecul genurilor și al speciilor. Astfel, lirismul susținut de expresivitatea limbajului
este turnat în schema epică a basmului și are elemente dramatice: secvențele realizate prin dialog și
 dramatismul sentimentelor). Această operă literară, combină specii literare diverse: idilă, pastel, elegie,
meditație filozofică.

Criticul Tudor Vianu consideră „personajele” poemului drept „voci” sau măști ale poetului, în
sensul că eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicții.
Poetul nu s-a proiectat numai sub chipul lui Hyperion-geniul, ci și sub chipul lui Cătălin-reprezentând
aspectul teluric al bărbatului sau al Demiurgului, reprezentând aspirația spre impersonalitatea universală
și chiar sub chipul Cătălinei, muritoarea care tânjește spre absolut. Aceste proiecții poetice sunt
considerate de Tudor Vianu forme ale liricii de măști/ ale lirismului de roluri.

2. Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin comentarea a două imagini/idei
poetice
Tema centrală a poemului este condiția geniului în raport cu lumea comună și poate fi ilustrată
prin două scene reprezentative. Superioritatea geniului este exprimată prin cele două întrupări umane
ale Luceafărului din primul tablou, unde este valorificat mitul Zburătorului. Luceafărul apare în
ipostază angelică, ”un tânăr voievod, cu păr de aur moale”, dar și ”un mort frumos cu ochii vii”, semnul
ființelor supranaturale. Ipostaza demonică, în antiteză cu prima imagine, dar înscrisă tot în canoanele
romantismului: ”O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Fsta îi cere Luceafărului sacrificiul
suprem, iar hotărârea pe care o ia acesta este exemplară, demonstrând că în ipostaza omului de geniu are
capacitatea de a se sacrifica pentru împlinirea idealului în iubire.

De asemenea, călătoria Luceafărului către Demiurg din partea a treia a poemului, dezvaluie faptul
că lumea acestuia înseamnă infinit și eternitate,ca expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. În
plus, Demiurgul descrie cel mai bine condiția omului de geniu în raport cu omul comun prin versurile
„Ei doar au stele cu noroc și prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”,
sugerând ideea că Luceafărul este mai presus de spațiu și timp.

3. Analiza, la alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat (imaginar
poetic, titlu, motive poetice, figure semantice/tropi,elemente de prozodie
Titlul poemului surprinde motivul central al textului, „Luceafărul” și reprezintă o meditație asupra
destinului geniului în lume, văzută ca o ființă solitară și nefericită opusă omului comun. În sens denotativ,
„Luceafărul” este reprezentat de cel mai strălucitor astru, Venus, iar în sens conotativ trimite cu gândul la
condiția omului de geniu.

Totodată, titlul unește două mituri, unul românesc, al stelei călăuzitoare și altul grecesc, al lui
Hyperion, sugerând natura duală a personajului de tip romantic.

Poemul „Luceafărul”, de Mihai Eminescu are 392 de versuri structurate în 98 de strofe, fiind
dominat de existența a două planuri: unul terestru și altul cosmic, care se întrepătrund, uneori, în cele
patru tablouri. Compoziția poemului este simetrică: primul tablou și al patrulea îmbină planul cosmic și
terestru, tabloul al doilea este dominat de planul terestru, iar al treilea de planul cosmic.

Tabloul întâi este o poveste fantastică de iubire, deoarece se manifestă între două ființe
aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică,fiind, așadar, o iubire imposibilă.

Incipitul poemului este asemănător unui basm „A fost odată ca-n povești”. Epitetul care definește
frumusețea neasemuită a fetei, ce provenea „din rude mari împărătești” este un superlativ absolut de
factură populară „preafrumoasă” și subliniază unicitatea terestră a fetei. Iubirea se naște lent din starea de
contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: „luceafărul”, „marea”,
„castelul”, „fereastra”, „oglinda”, „seara”. Fereastra constituie singurul spațiu de comunicare dintre
cele două lumi, terestră și cosmică. Fata contemplă luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului.
Privindu-l fascinată în fiecare noapte „Îl vede azi, îl vede mâni”, tânăra se îndrăgostește de astru.La
rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel", „îi cade dragă fata".

Întâlnirea celor doi îndrăgostiți are loc in oglindă (ca spatiu de reflexie) și prin intermediul
visului: „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se
prindă".Fata îi adresează o chemare încărcată de dorință și de forță magică, strofa fiind construită ca o
formulă cu puteri supranaturale: "Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă și
în gând/ Și viața-mi luminează!"
Luceafărul se smulge din sfera sa și se întrupează, mai întâi, sub înfățișarea angelică a „unui tânăr
voievod", ca fiu al cerului si al mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână
a întinderilor de ape promițându-i „Și toată lumea-n ocean/ De tine o s-asculte". Simțindu-l străin la vorbă
și la port, ea îl refuză. Strălucirea ochilor Luceafărului este interpretată de fată ca semn al morții: „Lucești
fără de viață,/ Căci eu sunt vie, tu ești mort, /Și ochiul tău mă-ngheață." Ca în basmele populare, după trei
zile și trei nopți, fata își amintește de Luceafăr în somn și-i adresează aceeași chemare încărcată de
dorințe. Luceafărul se întrupează, de această dată, sub înfățișare demonică „un mândru chip" născut din
soare și din noapte și vine în odaia fetei. Îi oferă lumea lui, cosmosul, pe cerul căruia, ea va fi cea mai
strălucitoare stea. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea ochilor ( semne ale dorinței de absolut) sunt
înțelese de fată ca atribute ale morții „Privirea ta mă arde". Deși unică între pământeni, fata refuză din nou
să-l urmeze: „Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată". Luceafărul acceptă propunerea fetei de
a renunța la nemurire, demonstrând că are capacitatea de a se sacrifica pentru împlinirea idealului în
iubire : „Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege, /Cu vecinicia sunt legat, /Ci voi să mă dezlege".

Tabloul al doilea este dominat de planul terestru și are în centru idila dintre fata de împărat,
numită acum Cătălina și pajul Cătălin. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie, a
omului comun.
Dacă Luceafărul avusese, fie o condiție îngerească, fie una demonică, Cătălin este conceput ca un om
obișnuit de condiție modestă, care era solicitat în palat, la treburile mărunte (umplea cupele mesenilor,
ducea trena împărătesei). Acesta este întruchiparea mediocrității pământene „viclean copil de casă", dar
„îndrăzneț cu ochii", „cu obrăjei ca doi bujori". Idila se desfășoară sub forma unui joc. Ideea
compatibilității dintre cei doi este ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de obișnuit: „Și guraliv și
de nimic,/Te-ai potrivi cu mine". Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea
pentru Luceafăr: „O, de Luceafărul din cer/M-a prins un dor de moarte". Metafora „dor de moarte"
ilustrează dorința specific umană spre absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă.

Tabloul al treilea este dominat de planul cosmic și prezintă călătoria Luceafărului către
originea Universului, a timpului și a spațiului. Acest tablou liric începe cu un pastel cosmic în care natura
este fascinantă, făcându-se scurte referiri la ideea filozofică a timpului și a spațiului universal trimițând și
la geneza Universului. Punctul în care ajunge Luceafărul este momentul dinaintea nașterii lumii.În
dialogul cu Demiurg, Luceafărul este numit Hyperion pentru că el este Creatorul și cunoaște esența
Luceafărului.Luceafărul îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire, /Și
pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire...". Demiurgul îi refuză dorința Luceafărului prin
exprimarea ideii că omul este muritor, se bazează numai pe noroc în antiteză cu omul de geniu,capabil de
a împlini idealuri înalte, care îl fac nemuritor, dar și neînțeles de societate: „Ei doar au stele cu noroc/Și
prigoniri de soarte, /Noi nu avem nici timp, nici loc, /Și nu cunoaștem moarte".
Încercând să-l convingă sa renunțe la dorința de a deveni muritor, Tatăl ceresc îi oferă Luceafărului
diverse ipostaze ale geniului : filozoful, poetul, cezarul, geniul. Demiurgul păstrează pentru final
argumentul infidelitații fetei, dovedindu-i, încă o dată, superioritatea Luceafărului față de muritoarea
Cătălina: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre-acel pământ rătăcitor / Și vezi ce te
așteaptă".
Tabloul al patrulea îmbină, ca și primul tablou, planul terestru cu cel cosmic dând
poemului o simetrie perfectă. Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic. Scenele de
iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în pacea codrului, sub lumina blândă a
lumii. „Îmbătată de amor", Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii și-i adresează pentru a treia oară
chemarea, de data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum steaua norocului:
„– Cobori în jos, luceafăr blând, /Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, /Norocu-mi
luminează!". Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă, meschină și „nu mai
cade ca-n trecut în mări din tot înaltul", exprimându-și profundul dispreț față de incapacitatea omului
comun de a-și depăși limitele: „Ce-ți pasă ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?".
Finalul poemului este o sentință în sens justițiar, în care antiteza dintre pronumele personal de persoana I
singular „eu" și a II-a plural „vostru" semnifucă esența conflictului dintre etern și efemer: „Trăind în
cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece". Atitudinea
Luceafărului din final este una specifică geniului, rece, rațională, distantă, care nu mai permite un dialog
dintre cei doi, deoarece ei aparțin unor lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepții diferite
despre iubire.
Referitor la limbajul textului poetic, se remarcă verbele la conjunctiv și la perfect simplu
în tabloul al doilea, acestea susținând oralitatea stilului, vorbirea populară: „se făcu”, „să râzi”, „să-mi
dai”. Naturaleţea şi prospeţimea limbajului poetic este dată și de cuvinte populare, regionalisme şi
arhaisme folosite: „împle”, „mâni”, „sara”, „paj”, „ungher”.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar și a antitezei dintre omul de
geniu și omul comun, antiteză care apare și în discursul demiurgului. Prezența metaforelor, mai ales în
primul tablou, în cadrul dialogului dintre fata de împărat și luceafăr, ilustrează ideea iubirii absolute care
se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean”, „cununi de stele”. Expresivitatea
limbajului poetic este redată și prin epitete: „Sub raza ochiului senin/Și negrăit de dulce”, „falnicelor
bolți”, „mândru tânăr”, comparații „E albă ca de ceară”, „E un adânc asemenea/Uitării celei oarbe”,
oximoronul „recile-i scântei”. În portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: „Venea
plutind în adevăr/Scăldat în foc de soare”.
Muzicalitatea elegiacă, meditativă este dată de particularitățile prozodice: măsura
versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată.
În concluzie, poemul „Luceafărul" se încadrează în romantism având drept trăsături:
temele specifice precum iubirea, natura prezentate în dublă ipostază(terestră și cosmică), conturate cu
ajutorul motivelor literare precum luna, teiul, stelele, codrul, antiteza dintre omul de geniu și omul
comun, prezența naturii în concordanță cu sentimentele umane.
Poemul „Luceafărul” este cea mai înaltă expresie a poeziei românești, deoarece ea reunește
„aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice și toate mijloacele lui
Eminescu, poemul fiind într-un fel și testamentul lui poetic, acela care lămurește posterității chipul în care
și-a conceput propriul destin”.(Tudor Vianu)