Luceafărul - Mihai Eminescu

Tema și viziunea despre lume

Curent artistic manifestat în secolul al XIX-lea, romantismul atinge apogeul în

literatura română prin Mihai Eminescu, cel din urmă mare romantic european. Creațiile
R1 sale se disting prin primatul sensibilității și al imaginației, prin evadarea în trecut, în
spațiul visului sau al mitului, prin îmbinarea genurilor și a speciilor și prin câteva
constante tematice.

Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu a aparut în anul 1883 în „Convorbiri

Literare”, având ca surse de inspiraţie basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules
de Richard Kunisch. Eminescu valorifică acest basm, dar modifică finalul, deoarece
răzbunarea i se părea nepotrivită pentru superioara fiinţă nemuritoare. De asemenea, mitul
Zburătorului este valorificat în primul tablou al poemului prin visul erotic al fetei, care
ajunsă la vârsta maturităţii erotice îşi imagina întruparea tânărului în două ipostaze: înger
şi demon pentru a putea dialoga cu acesta în ordinea terestră. Acesta este inspirat şi de
izvoare filosofice precum cele din Schopenhauer, Aristotel şi Platon.

Fiind un poem filosofic tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă o strălucire
desăvârşită. Poemul reprezintă, de asemenea o alegorie pe baza locului geniului în lume,
ceea ce înseamnă că povestea, personajele şi relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită
de metafore, personificări şi simboluri. Acesta este şi o meditaţie asupra destinului
geniului în lume văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.
Problematica geniului este ilustrată de Eminescu prin prisma filosofiei lui
Schopenhauer, potrivit căruia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior,
singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii, dar şi pe sine şi să se înalţe în sfera
obiectivului.

S-a spus despre acest poem că personajele sunt „măşti lirice, voci ale poetului” adică,
Eminescu s-a imaginat pe sine în mai multe ipostaze: „aceea de geniu întruchipat de
Luceafăr şi Hyperion, de bărbat îndrăgostit, simbolizat de Cătălin, de forţa universală în
ipostaza demiurgului” (T. Vianu). Se poate considera şi că „ Luceafărul” este un poem
epic, liric şi dramatic, deoarece are o schemă epica ţesută în structura dramatică,
accentuând lirismul. Epicul este reprezentat de elemente narative preluate din basm,
devenite pretext pentru reflecţia filosofică. Caracterul dramatic este dat de succesiunea
de scene unde dialogul predomină şi de intensitatea trăirilor sufleteşti. Lirismul provine
din faptul că poemul proiectează chiar tema, problematica geniului în raport cu
societatea, iubirea şi cunoaşterea.

R2
 Viziunea romantică eminesciană este relevată prin faptul că poemul este un monolog
liric şi un amestec de specii (elegie, meditatie, idilă, pastel), iar dialogul accentuează
caracterul filosofic. De asemenea, ca elemente clasice se remarcă: echilibrul
compoziţional, simetria şi armonia.

Titlul poemului se referă la motivul central al textului, Luceafărul, şi susţine alegoria pe

tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă
omului comun.

Incipitul este evidenţiat prin interferenţa planului terestru şi cosmic, după fixarea
R3 spaţiului în care se petrece acţiunea (un „illo tempore”, adică un spaţiu mitic, fantastic :
„A fost odată ca-n povesti/ A fost ca niciodată” este un început specific basmului
popular). Poetul realizează portretul unei fete de împărat, care este singularizată şi
unicizată, aşezată mult deasupra semenilor săi, înzestrată cu aspiraţie spre misterul de
deasupra, căreia îi atribuie formula de superlativ popular („o prea frumoasă fată”).
Portretul fetei este completat de comparaţia „cum e fecioara între sfinţi şi luna între
stele”, comparaţie care sacralizează fata de împărat, depăşind cadrul terestru şi aruncând
punţi spre planul universal cosmic al operei.

În prima parte atenţia poetului pendulează între lumea fetei şi cea a Luceafărului, fata
fiind în permanenţă atrasă de lumea de sus a Luceafărului. Atmosfera este în concordanţă
cu mitologia română, iar imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naşte lent
din starea de contemplaţie şi de visare, în cadrul nocturn, realizat prin motive romantice:
luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Eminescu punctează natura terestră,
instinctuală a sentimentului erotic pe care fata îl nutreşte faţă de Luceafăr „Astfel dorinţa-
i gata” pe de-o parte, şi natura spirituală a sentimentului Luceafărului :„ Îi cade dragă
fata”. Acesta este în permanenţă preocupat de existenţa celor două lumi pe care se aşează
structura poemului: „Ea îl privea cu un surâs/ El tremura-n oglindă”, iar ea vorbind cu el
în somn, „El asculta tremurător”.

Lexicul este marcat de varietate stilistică: locuţiuni „pas cu pas”, repetiţii lexicale „Îl
vede azi, îl vede mâini”, „trecu o zi trecură trei” şi construcţii metaforice „ţesând cu
recile-i scântei o mreajă de văpaie”.

La invocarea fetei adresată Luceafarului, acesta îi răspunde prin cele două întrupări şi
R2 respectiv cele două portrete ale tânărului, care sunt metamorfozări ce atestă lipsa de
concreteţe a acestuia şi deopotrivă imposibilitatea stabilirii unei relaţii firesti. Astfel, prin
origine ţine de lumea cosmică, iar prin înfăţişarea umană el aparţine lumii terestre.

Prima întrupare a Luceafărului este sub forma unui mândru tânăr „voievod”, „cu păr
de aur moale”, născut din cer şi mare şi coborât din sfera sa (sfera în filosofia lui Platon
fiind simbolul ilimitatului, al nemărginirii). Chipul tânărului, însă este încadrat de un
giulgiu vânăt, iar faţa, „albă ca de ceară” pare a fi a unui „mort frumos cu ochii vii ce
scânteie-n afară”. Fata, însă îl respinge stabilind încă de la început motivele care o
îndepartează: el este „străin la vorbă şi la port”, luceşte fară de viaţă, „ochiul tău mă-
ngheaţă”, în timp ce ea este plină de viaţă, „căci eu sunt vie”. Starea de somn este singura
care favorizează contactul dintre cei doi, motiv specific romantic.

A doua întrupare a Luceafărului se realizează din soare şi noapte şi îl aduce în faţa

fetei pe tânărul cu părul negru, ce vine scăldat în foc de soare, înfăşurat, însă într-un
negru giulgiu ce contrastează dramatic cu „marmoreele braţe” şi care este trist, gânditor şi
palid la faţă. Luceafărul însuşi remarcă de data aceasta diferenţa totală dintre cei doi, el
fiind nemuritor şi ea muritoare. La finalul celei de-a doua întâlniri, el hotărăşte să se
nască din păcat, să fie muritor ca ea şi pentru aceasta pleacă la Demiurg să ceară
dezlegarea de veşnicie.

Partea a doua surprinde idila dintre Cătălin și Cătălina în același decor al castelului și
reprezintă un intermezzo liric, care conturează portretele a doi tineri îndrăgostiți care
aparțin spațiului terestru.

Portretul lui Cătălin, paj la curtea împărătească, originea sa obscură, limbajul care
trădează apartenența sa socială măruntă, în paralel cu portretul tinerei fete subliniază
contrastul, antiteza romantică dintre cei doi, dar și dintre băiat și Luceafăr. Portretul
acestuia este realizat în stilul vorbirii populare. Cătălin devine întruchiparea teluricului:
„viclean, copil de casă”, „băiat din flori și de pripas/ dar îndrăzneț cu ochii”. Tânărul îi
oferă fetei o lecție de iubire și o inițiere totodată, transformând această a doua parte într-o
idilă. Cătălina învață această lecție de iubire pământească, deși dorul mistuitor de
Luceafăr se concretizează într-o elegie de un farmec sfânt: „în veci îl voi iubi și-n veci va
rămânea departe”. Astfel, Eminescu părăsește tonul grav, solemn de eveniment unic,
limbajul devenind grațios, familiar, de conversație, atestând lipsa de unicitate a
întâmplării, caracterul ei de serie.

Pe când Hyperion trăia iubirea cu o mare tensiune și gravitate, pentru Cătălin iubirea
devine erosul senzual: joc și vânătoare. El o învață pe fată mecanica instinctului, un fel de
„ars amandi” care se rezumă la o tehnică: „Dacă nu știi ți-aș arăta/ Din bob în bob
amorul/De te înalți din subțiori/ Te înălța din călcâie/Și ca să-ți fie pe deplin iubirea
cunoscută/ Când sărutându-te mă înclin, tu iarăși mă sărută”. Peisajul în care se petrece
scena de dragoste este familiar, natura făcută pe dimensiunile omului și opusă celei
grandioase în care trăiește Hyperion. Cătălina acceptă iubirea pământeană, dar aspiră încă
la iubirea ideală pentru Luceafăr: „O, de Luceafărul din cer m-a prins un dor de moarte”.
Acest dor de moarte ilustrează dualitatea ființei umane și atracția către ființa inaccesibilă.
De asemenea, numele celor doi, Cătălin și Cătălina, atestă apartenența celor doi la
aceeasi categorie: a omului comun.

Partea a treia ilustrează planul cosmic și reprezintă cheia de boltă a poemului. Are trei
secvențe: zborul cosmic, rugăciunea/convorbirea cu Demiurgul și eliberarea.
Călătoria cosmică este semnul distinctiv și experienţa definitorie a geniului. Aventura
cosmică îl scoate pe geniu din lumea obișnuită și îl consacră, tăinuindui legătura cu
terestrul. Luceafărul realizează o evaziune cosmică în atemporal, sustrăgându-se spațiului
terestru, timpului terestru și istoriei. Cosmosul este văzut ca o entitate, sub formă de
genune, de noapte, care îl înconjoară pe călător: „un cer de stele dedesubt/ deasupra-i cer
de stele”.

Călătoria lui Hyperion prin spațiu către Demiurg spre a-i cere dezlegare de „greul negrei
veșnicii” prilejuiește poetului descrierea unui mare tablou astral. Hyperion ajunge nu
numai în dezmărginitul spațial, dar creează și o întoarcere în timp în momentul
pregenezei. Zborul îndrăzneț al Luceafărului printre constelații este de o măreție
uluitoare, viteza colosală a luminii face ca mișcarea să pară „un fulger neîntrerupt,
rătăcitor printre stele”. Haosului îi sunt atribuite însușirile unei văi din care izvorăsc
necontenit lumini: „și din a chaosului văi… vedea ca-n ziua cea dintâi/ cum izvorau
lumine”.

Sălașul Demiurgului este infinitul, ilimitatul, neantul, stăpânit de setea de absorbție:

„Căci unde ajunge nu-i hotar/ Din goluri a se naște/ Nu e nimic și totusi e o sete care-l
soarbe”. Puterea de concretizare a abstractului este foarte mare. Hyperion zboară „gând
purtat de dor”, sintagmă ce vrea să sugereze natura contemplativă cerebrală, cuprinsă de
pasiunea lui Hyperion, care posedă o pasiune dublată de o gândire adâncă, aflată însă în
febra sentimentului de dor.
Hyperion cere Demiurgului renunțarea la eternitate, de care se simte obosit; apare ideea
setei de repaus, de liniște absolută: „ce mai caut, ce să caut e același cântec vechi”.
Hyperion vrea să dea eternitatea pentru o clipă de fericire pe pământ: „și pentru toate dă-
mi în schimb o oră de iubire”. Demiurgul vrea să-l aducă pe Hyperion la conștiința de
sine, care este aceea de entitate veșnică, nesupusă schimbărilor întâmplătoare, care-și
găsește determinarea în sine. Paralel și prin contrast, Demiurgul îi prezintă condiția
umană limitată și măruntă, care trăiește sub zodia mărginitului „întoarce-te, te îndreaptă
spre acel pământ rătăcitor și vezi ce te așteaptă”.

Partea a patra este construită simetric faţă de prima prin interferenţa celor două
planuri, terestru şi cosmic. Idila dintre Cătălin şi Cătălina are loc într-un spaţiu romantic,
 cu un peisaj umanizat, scena de iubire petrecându-se în liniştea codrului sub lumina
blândă a lunii. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin îl proiectează pe acesta într-o altă
lumină decât în partea a doua a poemului prin pasiunea şi unicitatea iubirii, el ieşind din
ipostaza terestră. Îmbătată de amor, fata adresează pentru a treia oară chemarea către
Luceafăr, acesta simbolizând acum steaua norocului: „norocu-mi luminează”, chemare la
care, însă Hyperion profund dezamăgit nu va mai răspunde.

În final Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din constatarea

R3 că relaţia om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a

sinelui, de asumare a eternităţii şi odată cu ea a indiferenţei. Omul comun este incapabil
să-şi depăşească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreţ faţă de această
incapacitate: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu
durere că viaţa cotidiană a omului urmează o mişcare circulară, orientată spre accidental
şi întâmplător: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea
mă simt/ Nemuritor şi rece”. Cercul este aici simbolul perfect al limitatului, pe când
lumea lui Hyperion sugerează nemărginirea. Atitudinea finală a lui Hyperion nu poate fi
interpretată ca o mandrie a conştiinţei, ci ca o viziune a omului de geniu care şi-a dat
seama că el nu poate crea decât in veşnicie.

În concluzie, interpretat drept „poem metafizic” (N. Manolescu) sau „un basm al fiinţei”
(C. Noica), „Luceafărul” rămâne cea mai cunoscută alegorie romantică pe tema condiţiei
omului de geniu, dar şi un exemplu de intertextualitate. Îşi găseşte replici, peste timp, în
modernitate şi în postmodernitate: „Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu sau
„Poema chiuvetei” de Mircea Cărtărescu.