Luceafarul de mihai eminescu

- apare în 1883 în Almanahul Societăţii, „România Jună”

- este în acelaşi an reprodus în „Convorbiri literare"

Geneza: izvoarele de inspiraţie ale poemului sunt diverse şi complexe

1. folclorice: basmul românesc Fata în grădina de aur, ccules şi publicat de Richard
Kunish, prelucrat de Eminescu iniţial într-un poem purtând acelaşi titlu (O frumoasă
fată, de împărat, izolată de tatăl ei într-un castel captează atenţia unui zmeu care se
îndrăgosteşte dc ea. Ea se sperie de nemurirea acestuia şi-l respinge, cerându-i să
se întoarcă la, ea doar dacă poate deveni muritor. Zmeul merge la Dumnezeu căruia iî
cere să-1 dezlege de nemurire, dar acesta refuză. Întors pe pământ, o vede pe fată
fugind în lume cu un fecior de împărat de care se îndragostise şi furios prăvăleşte o
stâncă peste ea, iar pe el îl poartă într-o fabuloasă Vale a Amintirii unde îl lasă să
moară de durere)
2. mitologice: motive din mitologia greacă, Indiană, creştină
3. filozofice: ideile filosofice ale lui Arthur Schopenhauer care diferenţia omul comun de
geniu potrivit următoarelor trăsături
Geniu Om comun
Inteligenţă (raţiune pură) Instinctualitate
Obiectivitate Subiectivitate
Capacitatea de a-şi depăşi condiţia Incapacitatea de a-şi depăşi condiţia
Puterea de a se sacrifica pentru un Voinţa de a trăi (instinct de conservare)
ideal Orinţa de a se împlini în plan uman/ material
Aspiraţia spre cunoaşterea absolută Sociabilitate
Singurătate Fericire
Nefericire
4. biografice: propria viaţă transformată în simbol al vieţii boeme a romanticilor în
general şi a geniului în particular

Genul şi specia: Este un poem filosofic care prezintă trăsături ale tuturor genurilor
literare:
- genul epic: interferenţa modurilor de expunere – naraţiune şi dialog, prezenţa unui
narator, povestirea unor acţiuni la persoana a treia, existenţa unor personaje,
construcţia gradată a subiectului pe momente ale subiectului, număr mare de verbe,
formule specifice de adresare, formula de introducere a basmului – „a fost odată”
- genul dramatic: existenta a patru tablouri, succesiunea de scene dramatice dialogate,
descifrarea unui conflict prin intermediul dialogului
- genul liric: elementelor de prozodie şi versificaţie, figuri de stil şi imagini artistice,
existenţa unui lirism obiectiv al măştilor (personajele şi chiar naratorul nu sunt decât
măşti ale eului liric care se proiectează pe sine în diferite ipostaze)
- sinteză de specii lirice: alegorie, meditaţie, elegie, idilă, pastel

Tema: problematica omului de geniu în raport cu oamenii comuni (societatea),

cunoaşterea şi iubirea: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că,
dacă geniul nu cunoaşte moartea şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă
parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-
are moarte, dar n-are nici noroc”

Structura: este alcătuit din patru tablouri cu un număr variabil de secvenţe desfăşurate
pe două planuri care alternează şi uneori interferează:
TABLOUL PLANUL SECVENŢA STROFELE
TABLOUL I (1-43) Terestru/1. portretele celor doi protagonişti 1-7
Iubirea dintre Cosmic 2. întâlnirea şi naşterea iubirii 8-13
Luceafăr şi fata de- 3. coborârea angelică 14-24
mpărat 4. coborârea demonică 25-40
5. hotărârea de jertfă 41-43
TABLOULAL II- Terestru 1. portrele celor doi
LEA(44-64) 2. lecţia de dragoste oferită de Cătălin 44-47
Idila dintre Cătălin şi 3. conflictul psihologic dintre iubirea 48-55
Cătălina pentru geniu şi cea pentru om 56-62
4. alegerea muritorului 63-64
TABLOUL AL III- Cosmic 1. zborul cosmic
65-66
LEA (65-86) 2. haosul şi geneza
67-70
Marele zbor spre 3. rugăciunea şin spaţiul cosmic
71-74
origine şi dialogul cu 4. inefabilul răspuns
75-86
Dumnezeu
TABLOULAL IV- Terestru/1. cadrul natural
LEA (87-98) Cosmic 2. rugăciunea omului şi invocarea
Hyperion revine la finală către Hyperion 87-89
menirea sa 3. eliberarea geniului de povara iubirii 90-96
pământene 97-98

Tabloul I: Debutează cu formula de basm care plasează povestea de iubire într-un

timp şi spaţiu general valabile şi sugerează încă de la început irealitatea idilei.
Versurile următoare conturază portretul fetei de împărat care se transformă într-un
simbol al tinereţii şi inocenţei. Portretul fetei este concretizat prin intermediul unor
superlative şi comparaţii de factură populară care exprimă, deodată, frumuseţea,
perfecţiunea - „prea frumoasă fată”, unicitatea - „era una”, sacralitatea - „Cum e
fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”, dar ni se oferă şi o motivaţie a aspiraţiei ei către
superior.
De altfel, fata de împărat poate fi considerată şi un simbol al omului comun care
aspiră către împlinire, doreşte să-şi depăşească condiţia strâmtă, limitată de muritor.
Astfel, fata îşi îndreată atenţia către Luceafăr, de care se simte atrasă tocmai datorită
superiorităţii şi nemuririi lui. Atracţia este reciprocă, Luceafărul regăsind în fată
modalitatea de relevare a sentimentelor umane necunoscute lui, o cale de cunoaştere şi
implicit de desăvârşire. Întâlnirea celor doi are loc în oglindă, în somn, în vis, spaţii ale
nonrealităţii sugerând imposibilitatea unei întâlniri reale.
Fata rosteşte două chemări iar Luceafărul se smulge din sfera sa si se
întrupează din cer şi mare într-un „tânăr voievod” şi din noapte şi soare într-un „mort
frumos cu ochii vii” un zburător angelic şi demonic care o sperie prin nemurirea lui,
astfel încât fata îi refuză cererea de a-l urma (intuind că aceasta înseamnă moartea) şi
îi cere la rândul ei să devină muritor. Fluxul alegoric din prima parte a poemului se
încheie cu decizia Luceafărului de a recurge la sacrificiul suprem, de a-şi jertfi
nemurirea

Tabloul al II-lea descrie o idilă pământească între fata de împărat devenită Cătălina şi
Cătălin. La polul opus Luceafărului şi chiar fetei de împărat, Cătălin este „viclean copil
de casă”, „Băiat din flori şi de pripas,/
Dar îndrăzneţ cu ochii”, reuşind să o înveţe pe fată meşteşugul iubirii, după modelul
vânătoului şi schimbând traseul privirilor ei dinspre „în sus” către „în jos”. Fata ajunge
astfel să-şi piardă unicitatea devenind „frumoasă”, „mândră”, „copilă”, „Cătălina” - nume
asemănător cu al muritorului tocmai pentru a demonstra asemănarea celor doi. Ei sunt
exponenţi ai aceleaşi lumi, simbolul perechii în plan uman.
Când fata conştientizează asemănarea de structură şi de ideal cu muritorul
Cătălin acceptă dragostea acestuia uitând „visul de luceferi”.

Tabloul al III-lea cuprinde calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu Demiurgul (materia
universală, superior organizată, absolutul).
Prima secvenţă suruprinde zborul cosmic, cuprinzând o viziunie cosmică grandioasă, depăşind
cu mult cunoştinţele comune ale contemporanilor lui Eminescu: viteza cu care zboare Luceafarul este
viteza Luminii: "Căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe", spaţiul cosmic este într-o perpetuă
cosmogonie: „Vedea ca-n ziua cea dentâi/ Cum izvorau lumine”, elementele sunt dominate de forţa de
atracţie care nu lasă loc dezordinii: „O sete care-l soarbe”
Poetul materializeaza ideile abstracte, surprinde concret ideea originii lumii, a infinitului, a forţelor
cosmice: viteza luminii este concretizat prin fulger: "Parea un fulger neîntrerupt / Ratacitor prin ele",
naşterea universului prin apariţia luminii, haosul prin vai si dealuri: „Şi din a haosului văi”
Peisajul cosmic scapă oricărei determinări temporale şi spaţiale, pentru ca Luceafărul reface in
sens invers istoria creaţiei: "Caci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaste, /Şi vremea-ncearca
în zadar / Din goluri a se naste // Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adânc asemene /
Uitarii celei oarbe."
Spatiul unde traieste demiurgul este infinitul, neantul adânc, ca abisul uitarii, caracterizat de
groaza propriului vid si de setea de absorbtie. Luceafarul este un urias ce strabate luminile de stele,
depaseste creatiunea, e mai presus de spatiu, timp, moarte, si prin aceste asemanari egal cu demiurgul.
Umanizarea Luceafarului se realizează printr-un singur cuvânt - "dor" din versul: „El zboară, gând purtat
de dor".
A doua secvenţă surprinde convorbirea cu Demiurgul, stabilind încă de la început condiţia de
fiinţă sortită eternităţii, eternitate pe care însă nu o mai doreşte: " De greul negrei vecnicii/ Parinte, ma
dezleaga". El nazuieste catre uman, către statutul de fiinţă muritoare, singura capabilă de cunoaştere prin
iubire: "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire/ Si pentru toate sa-mi în schimb/ O ora de iubire”.
Motivul orei de iubire este frecvent întâlnit în lirica eminesciană, surprinzând condiţia superioară a omului
de geniu, singurul capabil de sacrificiul suprem pentru implinirea unui ideal. Motivul apare si in poemele
Pe lângă plopiii fara sot: „O ora sa fi fost amici/ Sa ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O ora si
sa mor” sau in Sara pe deal: „ Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata”
Refuzul Demiurgului este dublu motivat.
Luceafarului îi este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un întreg, pe care l-ar
descompune. Lumea insasi ar trebui sa moara, ar însemna ca însusi Demiurgul sa se atinga pe sine, sa
isi nege perfectiunea: „Îti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n lat/
Dar moartea nu se poate”.
În discutia cu Demiurgul, Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care în limba
greaca (hype-ion) înseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta morala superioara.
(În mitologia greaca, spune Hesiod, Hyperion este considerat fiu al cerului, tata soarelui si al lunii. Dupa
Homer el este un titan ucisi si care ar fi devenit însusi soarele - lumina , intelepciunea).
Pe de alta parte, cererea lui Hyperion este refuzată si datorita absurditatii dorintei unei conditii
inferioare. Este astfel realizata antiteza intre lumea oamenilor comuni si lumea fiintelor superioare: „Noi
nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”, în timp ce „piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi
oameni./ Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri /.../ Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de
soarte/ Toti se nasc sprea a muri/ Si mor spre a se naste”
Imposibilitatea de a mai cobori treptele de oraganizare ale materiei universale il determina pe
Demiurg sa ii ofere in schimb orice ar putea constitui marirea umana: intelepciune, har artistic, putere:
„Cere-mi – cuvantul meu dentai -/ Sa-ti dau intelepciune?” „Vrei sa dau glas acelei guri/ Ca dup-a ei
cantare/ Sa se ia muntii cu paduri/ Si insulele-n mare?” „Ti-as da pamantul in bucati/ Sa-l faci imparatie//
Iti dau catarg langa catarg/ Ostiri spre a strabate/ Pamantu-n lung si marea-n larg”
Dialogul ia sfârsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului: "Si pentru cine vrei sa
mori?/ Întoarce-te, te-ndreapta/ Spre-acel pamânt ratacitor/ Si vezi ce te asteapta"

Tabloul al IV-lea surprinde idila pamanteasca dintre Catalin si Catalina, intr-un cadru romantic,
accentuand ideea implinirii aspiratiei spre fericire a perechii pamantene. Atmosfera este feerica, intima
protectoare pentru cei doi tineri, recreata prin intermediul unor motive tipic romantice, specific
eminesciene: sara, luna, tramurand din apa, cranguri, mandri tei. In acest cadru ne este relevat un altfel
de Catalin decat cel jucaus din cel de-al doilea tablou. Seriozitatea lui Catalin este simbolica, eul liric
sugerand metamorfoza barbatului prin dragoste. Barbatul comun, intamplator, devine barbatul unic prin
dragoste: „Durerea mea o curma/ Caci esti iubirea mea dentai/ Si visul meu din urma”
Imaginea tradarii este de fapt o revelatie a schimbarii specific umane sub impulsul timpului care
nu lasa nimic identic cu sine. Nimic nu ramane la fel. Totul este dominat de miscare, de schimbare, de
moarte
A treia invocatie a Luceafarului semnifica dorinta fiintei pamântene de a-si prelungi fericirea prin
protectia unei stele cu noroc: „Cobori in jos, luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n codru si in
gand/ Norocu-mi lumineaza”
Refuzul Luceafarului este de fapt constatarea diferentelor fundamentale între cele doua lumi: chip
de lut – nefiinta capabila de orice forma, cercul stramt – nemarginire, norocul – determinare, mortalitate –
nemurire, caldura/ pasiune/ schimbare – rationalitate/ raceala/ identitate cu sine: „Ce-ti pasatie, chip de
lut/ Dac-oi fi eu sau altul?// Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma
simt/ Nemuritor si rece”
Finalul este tipic schopenhauriean. Tonul nu este de amărăciune sau de tristeţe, ci de seninătate
rece a fiinţei care şi-a înţeles statutul superior şi însingurarea.

Particularităţi stilistice:
Poemul eminescian este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci şi prin perfecţiunea
formei , prin acea potrivire fără greş a cuvintelor limbii române, astfel:

Nivelul fonetic: prezenta unor fonetisme specific moldovenesti, cu valente arhaice: răzima, împle, braţă
Nivelul morfologic si sintactic: forme temporale arhaice „apa unde-au fost cazut”,
 Nivel lexical:
- limbajul popular, arhaic, regional pentru muritori: „Vină!”, „Dară”, „Da' ce vrei, mări Cătălin?/ Ia du-t' de-ţi
vezi de treabă."
- cult, literar, neologic pentru Luceafăr şi Demiurg: sfera, chaos, genuni, repaos etc.
Nivelul stilistic:
 antiteza: geniu – om comun
 epitete: „pământ rătăcitor”, „corăbii negre”,
 metafore: „chip de lut”, „foc de soare”, „cercul vostru strâmt”
 comparatii: „îl înconjor/Ca nişte mări”, „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”
 oximoronul: „mort frumos cu ochii vii”,
 hiperbola: „venea plutind în adevăr”, „răsai c-o-ntreagă lume”
 inversiunea: „viclean copil”,
Nivelul prozodic: ritm imabic, rima incrucisata, masura de 7-8 silabe