LUCEAFĂRUL

MIHAI EMINESCU

Eminescu este reprezentantul romantismului pur al liricii românești, unul dintre

clasicii literaturii române. Lirica eminesciană trădează influențele filozofice ale idealiștilor
germani. Liniile poeticii sale sunt încadrate și conturate de diverse teme și motive.
Poemul Luceafărul a fost publicat în 1883 în Almanahul Societății
Academice Social Literare România Jună. A fost reprodus în revista Convorbiri literare în
toamna anului 1883, iar în anul 1884 în Poesii.
Opera este romantică prin fuziunea genurilor și a speciilor literare:
genul epic- narator, personaje, narațiune organizată pe momentele subiectului, genul liric-
descrieri cosmice și terestre, chemările fetei adresate luceafărului, răspunsurile ei către acesta,
genul dramatic- dialogurile dintre fată și luceafăr; fuziunea speciilor: elegie ( evocarea iubirii
pentru luceafăr), meditație filosofică ( monologul demiurgului), pastel terestru ( Cătălin și
Cătălina) și cosmic ( călătoria intergalactică),idilă ( povestea de dragoste dintre Cătălin și
Cătălina). Există mai multe surse de inspirație: folclorice- mitul Zburătorului, steaua
Ciobanului, basmul românesc Fata în grădina de aur, cules de călătorul german Richard
Kunisch-, filosofice- antinomiile schopenhauriene din volumul Lumea ca voință și
reprezentare, despre opoziția dintre omul de geniu și omul comun și cultural-mitologice-
Eminescu preia motive din mitologia greacă, indiană și creștină. Viziunea romantică este dată
de temă, de relația geniu- societate, de structură, de motivele literare ( luceafăr, noapte, vis,
mare, castel, somn, oglindă), de metamorfozele lui Hyperion ( înger-demon).
Geniul este obiectiv, singuratic, are capacitatea de a își
depăși sfera, are aspirația spre cunoaștere, are putere de sacrificiu, dorește să atingă un ideal.
Omul comun este subiectiv, sociabil, instinctual, nu are capacitatea de a își depăși sfera, are
voința de a trăi, aspiră la fericire. Titlul operei o sugestie ale dualității, vieții și morții,
deoarece iși extrage seva, pe de o parte, din mitologia românească, unde Luceafărul este
steaua călăuzitoare a ciobanilor, iar pe de altă parte, din mitologia greacă, unde Hyperion, fiul
lui Uranus și al Geei, este condamnat prin originea sa la un echilibru precar al ființei, între
latura sa de lumină celestă și cea de întuneric, telurică.
La nivel tematic se dezvoltă două teme
fundamentale, pe de o parte, incompatibilitatea iubirii dintre două ființe aparținând unor lumi
diferite, iar pe de altă parte, condiția tragică a geniului într-o societate ostilă, incapabilă să
înțeleagă și să aprecieze adevăratele valori. Sub acest aspect, textul poate fi considerat și o
artă poetică, în care poetul își exprimă concepția sa despre condiția poetului și a creației sale,
despre misiunea artei, despre felul cum poetul concepe și scrie. Concepția omului de geniu
este ilustrată prin motivul Luceafărului, cea mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul
superior, care aspiră la absolut, capabil de orice sacrificiu pentru împlinirea idealului în iubire.
Alte teme ce susțin tema centrală a
textului sunt: timpul individual și cel cosmic, cosmogeneza și tema escatologică ( ilustrate
de motive precum: marea, cerul, pământul, haosul etc.), iubirea în două ipostaze: imposibilă,
neîmplinită, între Luceafăr și fata de împărat și împlinită între două ființe asemănătoare
( Cătălin și Cătălina); natura terestră și cosmică ( cu motive ca: teiul, codrul, izvorul, luna,
luceafărul, seara, noaptea etc.).
 Poetul ilustrează lirismul obiectiv, personajele fiind considerate, după cum afirma
Tudor Vianu, drept voci ale poetului, măștile lui, eul poetic proiectându-se în diverse ipostaze
lirice, corespunzătoare propriilor contradicții.
La nivel compozițional, poezia este alcătuită din 98 de catrene, organizate în 4
tablouri, iar acestea la rândul lor, fiind constituite de interfața dintre planul individual terestru
și planul universal cosmic.
Primul tablou ( strofele 1-43) reprezintă momentul întâlnirii fetei de împărat, planul
teluric, astral. Partea întâi a poemului este o poveste de iubire imposibilă. Atmosfera se află
în concordanță cu mitologia română, iar imaginarul poetic este de factură romantică. Iubirea
se naște lent din starea de contemplație și visare, în cadru nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafăr, mare, castel, fereastra, oglinda. Semnificația alegoriei este că fata
pământeancă aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a
materialității. La descântecul rostit de fată de două ori Cobori în jos, luceafăr blând/
Alunecând pe-o rază, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și
mare, asemenea lui Neptun. Ca răspuns la chemările fetei, luceafărul se metamorfozează
prima dată în ipostaza angelică, sub înfățișarea unui zeu al mării: un tânăr voievod cu păr de
aur moale. El oferă fetei putere, bogăție și nemurire în lumea acvatică: Colo-n palate de
mărgean/ Te-oi duce veacuri multe/ Și toată lumea în ocean/ De tine o să asculte. Fata îl
refuză categoric Dară pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodată. A doua oară se întrupează
în ipostaza demonică și îi oferă fetei lumea celestă, iar acesta, din nou, îl refuză. Aceasta îl
cheamă în dimensiunea ei și în condiția ei: Tu te coboară pe pământ/ Fii muritor ca mine.
Tabloul al doilea
( catrenele 44-64) surprinde idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul
Cătălin, înfățișând repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții
lumii terestre. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu
portretul luceafărului. Din punct de vedere social, este bastard ( baiat din flori), sărac ( de
pripas), slujitor ( împle cupele cu vin). Moral, este viclean pânditor, îndrăzneț, guraliv. Este
un băiat sănătos, înfloritor ( cu obrăjori ca doi bujori de rumeni). Iubirea dintre cei doi se
desfășoară sub forma unui joc erotic: Ei Cătălin, acu-i acu/ Ca să-ți încerci norocul. Cătălin
consideră că iubirea fetei pentru luceafăr este o criză juvenilă.
Tabloul al treilea ( versurile 65-85) este unul exclusiv cosmic, prezentând călătoria
interstelară a luceafărului și discuția dintre Hyperion și demiurg cu privire la cererea
luceafărului de a fi dezlegat de nemurire, pentru a descifra taina iubirii absolute: Reia-mi al
nemuririi nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire.
Demiurgul refuză cererea, amintindu-i luceafărului că el este Hyperion, o forță titanică de care
depinde întregul univers: Hyperion cel din genunchi/ Răsai o întreagă lume. De asemenea,
demiurgul punctează antiteaza dintre etrnitatea sa și a lui Hyperion și efemeritatea celorlalți:
Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște versus Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și
nu cunoaștem moarte.
În tabloul al patrulea ( versurile 86-98), imaginarul poetic se
nuanțează printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, în care scenele de iubire se petrec
departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște, sub lumina blândă a
lunii. În cadrul terestru paradisiac, în mijlocul naturii protectoare, cei doi tineri singurei refac
perechea mitică eternă. Pătimașa declarație de dragoste a lui Cătălin îl salvează, prin puterea
iubirii, de efectele curgerii timpului, producând astfel ambiguitate asupra identității vocii
lirice. Profunzimea trăirilor lui este sugerată de metafora: noaptea mea de patimi, iubirea mea
de-ntâi, visul meu din urmă. Îmbătată de amor fata îl invocă pentru a treia oară pe luceafăr,
cerându-i de această dată să-i lumineze norocul. Răspunsul rece și sobru al lui Hyperion
delimitează definitiv cele două lumi: pe de o parte cercul vostru strâmt, în care viețuiește
chipul de lut, pe de altă parte lumea mea, o lume animată de rațiune.
În concluzie, poemul Luceafărul este o
alegorie pe tema geniului, dar și o meditație asupra condiției omului în general, surprins în
diversele lui ipostaze, de la omul natural, în consonanță perfectă cu lumea materială, până la
geniu. În opinia lui Constantin Noica, din studiul
Sentimentul românesc al ființei, Eminescu a creat în acest poem imaginea naturii superioare
a geniului, care, poate fără să vrea, a creat din tânăra fată un exemplar de seninătate, o ființă
care aspiră și așteaptă să se ivească mirele, fie și nemuritor.