Sunteți pe pagina 1din 5

Mihai Eminescu: Luceafarul

Apare in “Almanahul societatii academice social literare” “Romania Juna” din Viena,
aprilie 1883, reprodus in “Convorbiri literare” si apoi in editia princeps ingrijita de Titu
Maiorescu, decembrie 1883.

Compozitia

Poem alegoric pe tema geniului, un poem epico lirico dramatic


Schema epica e imprumutata de la basm, lirismul este cel al mastilor, iar dramaticul e dat
de dialog si de tensiunea trairilor
Pe o schemaa epica, apar scurte fragmente de: elegie (58-62), meditatie filozofica (75-
81), idila (89-94), pastel (66-68, 87,88,93)

Partile poemului

Prologul (1-7)
Functie expozitiva; sunt prezentati protagonistii povestii de iubire Luceafa-Catalina,
cadrul de basm al povestii (“A fost odata ca in povesti”) si tema erotica. Imaginarul
poetic e de factura romantica. Fata contempla de la fereastra castelului pe Luceafar,
acesta la randu-I o indrageste. Semnificatia alegorica este ca fiinta pamanteana aspira
spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. Iubirea
pamanteasca a fetei e prezentata in evolutie de la aparitia sentimentului pana cand erosul
devine o preocupare staruitoare acaparatoare “Il vede azi, il vede mani/Astfel dorinta-i
gata

Prima metamorfoza strofele (8-24)


Ca si in alte poezii de dragoste, atractia e sugerata de chemarea fetei “O dulce al noptii
mele domn/De ce nu vii tu?Vina!”. Luceafarul se smulge din sfera sa si ia chip de inger.
Se intrupeaza din cer si din mare (infatisarea uranica). Are o frumusete construita dupa
canoanele romantice: fata stravezie, palida, par de aur, umerii goi, ochii vii. E o natura
duala, contradictorie, se intrupeaza material, desi ramane o fiinta spirituala.

A doua metamorfoza (25-43)


Urmand repetate chemari descantec “Cobori in jos Luceafar bland/Alunecand pe-o raza”,
se intrupeaza a doua oara, de data aceasta in chip de demon, din soare si din noapte.
Imaginea sa se inscrie in aceleasi canoane romantice: brate marmoree, ochi mari
stralucitori, palid si ganditori, par negru. Din nou ia chip din elemente materiale desi
ramane nemuritor. Pasiunea dintre cei doi atinge punctul culminant cand Luceafarul face
incercarea extrema, dorind sa fie dezlegat de nemurire

Prima intalanire idilica dintre Catalin si Catalina (44-64)


Realizeaza o noua ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor denota
faptul ca cei doi sunt compatibili, apartin aceleiasi lumi. Portretele lui Catalin e realizat in
stilul vorbirii populare in antiteza cu Luceafarul e simbolul erosului uman, vazut asemeni
lui Shchopenhauer ca un “viclean joc al naturii in care se manifesta vointa oarba de a
trai”. Catalin este de aceea siret, guraliv, indraznet cu ochii, baiat din flori, de pripas.
Idila se desfasoara sub forma unui joc. Baiatul o initiaza pe fata in tainele erosului uman,
de la aspiratiile si chiemarile lui Catalin, retractati ezitari pana la hotararea finala. Cei doi
formeaza un cuplu norocos, fericit, supus legilor pamantene. Desi accepta iubirea lui
Catalin, fata nu renunta la dragostea ideala pentru Luceafar, ceea ce sugereaza aspiratia
spre absolut, atractia catre fiinta inaccesibila. Pasiunea ei e generata de obstacolul impus
de apartenenta la conditii diferite, de dorinta specific romantica de depasire a propriei
conditii.

Zborul Luceafarului spre Demiur (65-85)


Ilustraza planul cosmic si contine doua secvente poetice: zborul si discutia cu demiurgul
Zborul: este o calatorie regresiva temporal in cursul careia el traieste in sens invers istoria
creatiunii, se intoarce la haosul dinaintea genezei cand nu exista subiect cunoscator, cand
spatiul si timpul erau inoperante. Zborul este imagina ca o cosmogonie (modelul fiind
Imnul creatiunii din Rig – veda): “vedea ca in ziua cea dintai/Cum izvorau lumine”.
Punctul in care ajunge este spatiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nasterii
lumilor: “caci unde ajunge nu-I hotar/Nici ochi spre a cunoaste”. Deosebirea dintre cele
doua planuri este sugerata si prin schimbarea tonalitatii poetice, care devine aici una
solemna grava.
Discutia cu demiurgul: Luceafarul, numit acum de Demiurg Hiperion (cel care zboara de
asupra) ii cere Demiurgului sa fie dezlegat de nemurire, sa se nasca din nou. Demiurgul
il refuza. Raspunsul este o meditatie pe tema efemeritatii formelor lumii fenomenala
(lumea tangibila – cunoscuta prin simturi; opusa lumii noumenale - Kant) in opozitie cu
conditia lui Hiperian de fiinta nemuritoare. El face parte din ordinea primordiala a
cosmosului, iar desprinderea ar duce la dezechilibrul universal, la haos. Refuzul vine din
viziunea filozofica schopenhaueriana a unui univers static, in afara oricarei deveniri.
In raspunsul sau, Demiurgul pune in antiteza lumea muritorilor, care nu-si pot determiba
propriul destin, care sunt condusi de noroc si de soarta, cu omul de geniu ce se afla
dincolo de timp si spatiu, capabil de a implini idealuri inalte.
In schimb, Demiurgul ii propune lui Hiperion diferite demnitati (motivul tentatiilor):
cantaret orfic = Dumnezeu prin cuvant (strofa 82); imparat drept si puternic (strofa 83);
capitan de osti, geniu militar, cuceritor de popoare (strofa 84)

A doua intalnire idila Catalin-Catalina (strofele 86-98)


Are loc intr-un cadru romantic intr-o natura feerica, generoasa si ocrotitoare. Scenele de
iubire se petrec departe de lume in pacea codrului, sub lumina lunii. Declaratia patrunsa
de dragoste a lui Catalin (“Caci esti iubirea mea dintai si visul meu din urma”) il
proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina. Profunzimea pasiunii si unicitatea iubirii
constituirea cuplului adamic, il scot pe Catalin din ipostaza terestra. El este acum un tanar
sobru, infiorat, purificat de iubire. “Imbatata de amor”, Catalina are inca nostalgia
astrului iubirii pe care il invoca a treia oara, de data aceasta pentru ai lumina norocul.

Epilogul (ultimele 6 versuri)


Raspunsul final al Luceafarului reprezinta cheia ultimului poem. Luceafarul nu mai cade
ca in trecut, accepta senin destinul sau eliberat de patima si de amagitoarele chemari ale
fericirii. Afirma din nou ca relatia om-geniu este incompatibila. Atitudinea geniului este
una de asumare a eternitatii si a indiferentei stoice, in timp ce omul comun este incapabil
sa-si depaseasca limitele, viata lui urmeaza o miscare circulara orientata spre accidental si
intamplator.

Particularitati de limbaj si expresivitate, procedee artistice, elemente de versificatie


Poemul apartine ultimei perioade de cratie, “perioada scuturarii de podoabe” (T.Vianu).
De aceea se observa o concetrare lexicala maxima, un limbaj esentializat, o economie a
mijloacelor stilistic.
Figurile de stil sunt:
1. Alegoria pe baza careia este construit intregul poem, alegoria despre omul de
geniu dupa cum marturisea poetul insusi: “intelesul alegoric ce I-am dat este ca
daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de
alta parte aici pe Pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi el
fericit”. El nu are moarte, dar n-are nici noroc.”
a. Fata de imparat – fiinta feminina la varsta delicata a zburatorului
b. Visul fetei – criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste
c. Dragostea dintre fata si Luceafat – atractia contrariilor
d. Metamorfozele Luceafarului – degradari ale unui mod superior de
organizare a materiei universale in ipostaze inteligibile
e. Demiurgul – impersonalitatea universala
f. Idila pamanteasca – implinirea aspiratiei spre fericire prin iubire
2. Antiteza pe baza careia e construit intregul text. Sistemul de antitieze din text este
romantic: om superiod – om comun, dubal valenta a eroului ce penduleaza intre
cer-pamant, terestru cosmic, dualul contradictoriu inger-demon, vis-realitate.
3. Imagini hiberbolice in portretizarea Luceafarului: “venea plutind in adevar
scaldat in foc de soare”
4. Comparatii construite prin asocierea unor termeni abstracti: “e un adanc
asemenea uitarii celei oarbe”
5. Metafore sinestezice (auditie colorata): “si ochii mari si grei ma dor, privirea ta
ma arde”
6. Lirismul mastilor: personajel sunt simboluri, voci lirice, masti, ipostaze ale
poetului exprimand tendintele divergente ale eului romantic:
a. Luceafarul – apare ca simbol al iubirii, inger si demon, Hiperion, sau
omul de geniu cu urmatoarele atribute, inteligenta dominatoare, sete de
cunoastere, capacitatea de a sesiza esenta lucrurilor, dorinta de a se darui
oamenilor
b. Catalina – erosul uman simbol al omenescului care aspira catre ideal dar
ramane limitata de moarte
c. Catalin – intr-o prima ipostaza reprezinta erosul uman vazut ca viclean
joc al naturii….; a doua ipostaza apare inobilat de iubire caci in natura
romantica iubirea transfigureaza viata omului, e o cale de salvare de
infrangere a mortii
d. Demiurgul – esenta absoluta, imuabila impersonalitatea universala
Prozodia
Ritm iambic, rima incrucisata, masuta 7-8 silabe, asonante, si pe alocuri rima interioara
(rima de la emestic cu finalul)
Teme si motive romantice

1.Timpul – tema fundamentala a liricii eminesciene


- vazut ca o curgere universala, ca o permanenta devenire a omului, ceea
ce confera si tonul elegiac, meloncolic a intregii sale lirici
- tema prezinta doua aspecte, si aici ca si in intreaga poezie:
o timpul poate fi universal, cosmic, al luceafarului
o timpul limitat, istoric, al omului comun, supus destinului,
norocului si morţii.
- melancholia eminesciana ca atitudine romantica provine in poem din
adevarul ca omul e o fiinta trecatoare, ce nu poate pastra clipa fericirii,
supusa norocului in mod implacabil in fatalitatea devenirii

2-3 Natura si iubirea

- natura apare aici in doua ipostaze tipic eminesciene: una cosmogonica


si una elegiacă
- viziunea cosmogonica imagineaza o natura cosmica, stihiala, de
inceput de lume, cu lumi siderale, cu muzica sferelor, cu zborul uranic.
Prin cosmogonie, poetul prezinta spectacolul refacerii lumilor pana la
geneza
- ipostaza elegiaca prezinta o natura familiara, domestica, ocrotitoare a
intimitatii iubirii. Tema apare aici cu toate motivele ei specifice: luna,
codru, izvor, flori de tei etc
- tema erotica comporta si ea aspecte diferite:
o dragostea dintre un pamantean si un suprapamantean
o aventura Catalin-Catalina, ce se poate implini, pentru ca cei doi
apartin aceleiasi lumi
o imposibilitatea geniului de a se implini prin iubire
o cele doua explicatii ale erosului influentate de filosofia lui
Schopenhauer: erosul ca “viclean joc al naturii in care se
manifesta vointa oarba de a trai “ si erosul ca aspiratie de
depasire a efemerului si de obtinere a mantuirii

4 tema geniului- a omului superior

- poemul este o alegorie pe aceasta tema, dupa cum marturisea poetul


insusi: „ Intelesul alegoric ce i-am dat este ca....”
- geniul eminescian e impersonal, nemuritor, rece, impasibil, nefericit.
Aceasta tema apare in Luceafarul in ceea ce are ea esential, si anume,
in incompatibilitatea geniului cu iubirea
- fiinta solitara si nefericita, geniul este antiteza omului comun.
Termenii acestei antiteze sunt:
o inteligenta - instinctualitate
o obiectivitate - subiectivitate
o aspiratia spre cunoastere – vointa de a trai
o singuratate – sociabilitate

- trasaturile lui Hyperion sunt in poem, trasaturile omului de geniu:


o sete de cunoastere
o nesatiul iubirii ca manifestare a nevoii de a iesi din sine
o capacitatea de a se darui oamenilor
o inteligenta dominatoare
o puterea de a opera cu entitati abstracte
o puterea de patrundere a lucrurilor si de a sesiza esenta lor

Motive romantice

- motivul cosmogonic : cosmogonia se naste in zborul spre Demiurg –


calatorie interstelara, in care natura e cosmica, iar eroul se intoarce la
momentul genezei
- motivul visului – specific romantic – visul este la romantici un univers
compensatoriu . In acest poem totul se petrece in sferele inaccesibile
ale visului; formulele de basm („A fost odata”) sau forma
descantecului popular („Cobori in jos”) ne avertizeaza ca tot ce se
petrece e posibil in plan oniric, magic, in visul fetei
- motivul mortului – viu – prezent in cele doua metamorfoze ale
Luceafarului (proza lui Hoffmann) – luceafarul ia chip de inger si apoi
de demon, se intrupeaza din elemente materiale, desi ramane o fiinta
spirituala, numai pentru a deveni accesibil fetei
- sistemul de antiteze din text este romantic: om superior- om comun;
dualul contradictoriu inger-demon, vis-realitate; terestru- cosmic,
dublavalenta a eroului care penduleaza intre cer si pamant
- atitudini romantice:
o nostalgia muritorilor in aspiratia lor catre un ideal
o metamorfoza fiintelor nemuritoare
o ideea incompatibilitatilor
o pendularea eroului intre cer si pamant, in fond intre spirit si
pasiune
o constiinta geniului ca apartine unei lumi superioare, prin
cunoasterea rece, filosofica a adevarurilor existentei
o protestul impotriva marginirii si insingurarii omului