Noapte de decemvrie

Alexandru Macedonski
(elemente parnasiene si romantice)
Spirit incomod, razvratit perpetuu, contemporan, in tinerete, cu Eminescu, umbrit, fatalmente, ca
valoare si audienta de public, de sfarsitul prematur al acestuia si de gloria postuma a lui, mereu in crestere,
Alexandru Macedonski ramane, pana astazi, un poet cu o posteritate deschisa, cu un loc nefixat inca pe
deplin si cu certitudine pe scara valorilor literaturii romane, oferind oricand, in ciuda numeroaselor si
competentelor studii dedicate, surprize in receptarea critica.

Ca o constanta a intregii sale creatii, de la volumul debutului, Macedonski a ramas in esenta un poet
romantic, un romantic mult intarziat, tratand insa marile teme ale romantismului cu mijloacele si recuzita
curentelor literare moderne, simbolismul, parnasianismul, chiar clasicismul, devenind, de multe ori, in "arta
versului" (1890) si "Poezia viitorului" (1892) de pilda, si teoretician entuziast al acestora. "Noaptea de
decemvrie", ca si celelalte "Nopti", risipite, incepand cu "Prima verba", prin mai toate volumele de
poezii, se inscriu intr-o tipologie si o tematica romantica, celebre fiind "Noptile" lui Young si ale lui Alfred
de Musset, pe care fara indoiala Macedonski le-a cunoscut, mai mult, le-a admirat, spunand despre sine, la
persoana a treia: "Ca Young si Musset, a scris Nopti remarcabile." Nocturnul, sediu al visului ilimitat, spatiu
al cunoasterii, al vastelor perspective cosmice, al marilor viziuni romantice, este de altfel o tema care
strabate intregul veac al nouasprezecelea, aflat, indubitabil, in poezie, sub semnul romantismului.
Pe de alta parte, ca toti poetii simbolisti, dar in avangarda lor, Macedonski include in poezie si temele
simboliste, evaziunea dintr-un mediu ostil, nevrozele, orasul provincial, dar mai ales temele sociale,
conditia poetului damnat, contemporan cu "tampita burghezime", lipsita de ideal, prea mult preocupata
de interese minore, exclusiv materiale. In pagini virulente, de satira acida, satira fiind specie totusi clasica,
Macedonski infiereaza platitudinea odiosului , inamic al Poeziei si al idealurilor inalte, un cersetor care
traieste la ; nivelul simturilor primare si al arivismelor marunte, caracterizat prin "stupiditate", aversiune fata
de tot ce inseamna "originalitate si entuziasm", dispret pentru "tot-ce e mai sublim in lume: visul."
                  In acesti parametri ideatici, la care se adauga o instrumentatie cu elemente artistice preluate
din simbolism si din parnasianism, poemul "Noaptea de decemvrie" reprezinta, in modul cel mai fidel,
conceptiile estetice ale lui Macedonski, de fapt personalitatea lui vulcanica, tensionata intre real si ideal,
proiectia sa in absolut, ipostazierea in emirul din Bagdad, care infrunta pustia pentru a-si implini chemarea
cea mai inalta a vietii. Macedonski construieste un poem de o muzicalitate perfecta, un vartej de sonuri
sublime, o vibratie inalta ("Si-n alba odaie alearga vibrarea"), care il smulge pe poet dintr-un spatiu inchis si
ostil si-l poarta pe aripile inalte ale visarii si ale sublimului. Inceputul poemului este pur romantic, in sens
eminescian: poetul este un sarman Dionis in camaruta stramta a vietii, infrant, "trasnit sta de soarta,/ Cu
nici o schinteie in ochiu adormit.../ Iar geniu-i mare e-aproape un mit...". Lumea insasi in care se inscrie
viata cotidiana este aspra, redata prin simboluri ale dezolarii si ale pustietatii: "Pustie si alba e-ntinsa
campie.../ Sub viscolu-albastru ea geme cumplit.../ Salbatica fiara, rastristea-l sfasie/ Si luna-l priveste cu
ochi otelit...". E o lume aproape suprarealista, ilustrata in culori impersonale, albul, cenusiul, reflexele reci
ale otelului. Pana si viscolul este albastru, luna este de otel, rece, ostila, mult diferita de luna diafana,
"atotstiutoarea", geniala, a romanticilor. Soituri haotice, terifiante, expresie simbolica a vacarmului social,
vin din aceasta vecinatate amenintatoare: "in zare, lupi groaznici s-aud, ragusit,/ Cum latra, cum urla, cum
urca, cu-ncetul,/ Un tremol sinistru de vant-nabusit.../ Iar crivatul tipa...".

Poetul, omul de geniu, este strivit de acest spatiu ostil, de inchisoarea proprie a odaii neprimitoare,
pustii, laitmotiv ce revine obsedant: "Pustie si alba e camera moarta..."; "E moarta odaia, si mort e
poetul...". Este o moarte hipnotica, sub semnul focului mocnit, "scrumit" in vatra, o dezbracare de huma ce
presupune renasterea in lumea visului, sub o noua identitate, ideala: emirul din Bagdad, cel plin de comori
si de bogatie, rapit insa, ca si poetul, de himera absolutului, chemat catre zari neatinse. Imersiunea in
spatiul oniric estompeaza treptat ecourile lumii reale, sunetele ei dizarmonice, ca o scufundare intr-un
univers armonic, parca pe ritmuri de muzica wagneriana, cum s-a mai spus, printr-o succesiune de spatii
fluide, transgresive: odaia devine campie, apoi intinsul desert al arabiei, pe ale carei zari se proiecteaza
fantomatic iluzoria Meka.
Emirul este un alter-ego al poetului, e stapan peste Bagdad, insa numai o ipostaza tranzitorie,
instabila si insuficienta. Frumusetea eterna a cetatii Bagdadului si bogatia imensa a emirului sunt descrise in
autentica paleta parnasiana, in culori pline, fundamentale, prin aglomerari de pietre pretioase si de metale
rare: "Si el e emirul, si are-n tezaur/ Movile inalte de-argint si de aur,/ Si jaruri de pietre cu flacari de sori;/
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite". Peisajul insusi se exprima sub semnul metaforei aurului solar si al
argintului de ape: "Deasupra-i e aur, si aur e-n zare"; "Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,/ Rai de-aripi
de vise, si rai de gradini,/ argint de izvoare si zare-aurita -/ Bagdadul, poiana de roze si crini...". Simbolul
Bagdadului, spre care se indreapta gandul poetului, evoca locul unde poezia nu s-a stins inca, unde muza isi
poate redobandi puterile pierdute. O asemenea splendoare de Eden oriental, taramul celor o mie si una de
nopti, precum si frumusetea aproape divina a emirului ("Si el e emirul, si toate le are.../ E tanar, e farmec, e
trasnet, e zeu") nu sunt totusi suficiente, ca si in basmul romanesc, pentru cel impatimit de absolut.

Poetul-emir se angajeaza pe drumul nemilos al cuceririi Idealului, al Visului, singurele capabile sa-i
redea fericirea deplina. Macedonski insusi vorbise, de altfel, de "visul meu poetic, vis de fericire", care
trebuie sa fie transpus in planul real, nu virtual, indeplinit, caci, neintamplat la timp, asupra lui se abate,
devastator, un cortegiu de nenorociri: "Sa visam acum fericiri,/ Caci pe urma vor veni necazuri", idee
exprimata asemanator de Calderon de la Barca. Spatiul se deschide treptat in fata poetului, devenind, in
focul inspiratiei, prin interventia lui de stapan absolut al campului imaginar, fluid, ilimitat: odaia se preface
in campie, campia in desert. Gradarea deschiderii si a inchiderii din final a spatiului, simetria inceputului si
sfarsitului poemului marcheaza limitele cognitive ale fiintei umane, silite, in cele din urma, sa esueze, sa
nu ajunga in tara promisa, sa-si pecetluiasca nefericirea, ramanand captiv al aceleiasi lumi fara orizont sau
mistuindu-se pana la capat in flacarile propriului ideal. Bagdadul, paradis terestru, apartine totusi lumii
comune, efemere, in ciuda fastului si a splendorilor materiei. Meka, in schimb, mentinuta tot timpul, in
poem, la nivel de iluzie, de himera, este cetatea cea sfanta a profetului, ideala, sediu al absolutului si al
eternului, e paradisul pierdut, loc al fericirii depline si al adevarului ultim. Absorbtia in lumea ideatica, in
absolut, este irepresibila, totala, implinindu-se pe cale magica: "Spre Meka-l rapeste credinta-vointa,/
Cetatea preasfanta il cheama in ea,/ ii cere simtirea, ii cere fiinta,/ ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea -/
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta." De altfel, de aici, intregul poem devine un flux sonor, o vibratie
inalta de unde cu o singura directie, il transporta pe emir pe aripile visului si ale himerei. Nicaieri, probabil,
in poezia lumii nu se intalneste o mai fascinanta poema a pustiei si a himerei, cu o recuzita de culori si de
sunete perfect orchestrate, cu o desavarsita demonstratie de stapanire a tehnicii parnasiene si simboliste de
realizare a sugestiei si a culorilor, un asalt total, sinestezic, asupra tuturor simturilor. Oricare dintre
secventele inalt melodice, mereu reluate, amplificate, ale strabaterii desertului probeaza aceasta afirmatie:
"Spre Meka se duce cu gandul mereu"; "Dar Meka e-n zarea de flacari - departe -/ De ea o pustie imensa-l
desparte.../ Pustia e-o mare aprinsa de soare,/ Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare..."; "Si tot fara
margini pustia se-ntinde...", "Si tot nu s-arata naluca sublima", "Si tot nu s-arata cetatea de vise...".

In finalul poemului, prin simetrie perfecta cu inceputul, ca o consecinta a infrangerii spiritului uman,
imaginea triviala a odaii se intoarce, ca factor egalizator al destinului: odaia semnifica existenta linistita,
netulburata decat de vise incerte, de absenta incercarii, locul unde vin in viata si se sting fiintele
umane. Frigul reapare la randu-i, la fel ca mai inainte caldura, ca mijloc de eliminare a umanului fragil,
materializandu-se intr-un factor aducator de moarte: "Si frigul se face un brici de otel.../ Dar luna cea
rece, s-acea dusmanie/ De lupi care urla - s-acea saracie/ Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta/ Sunt toate
pustia din calea cea dreapta,/ S-acea izolare, s-acea dezolare,/ Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare.../
Murit-a emirul sub jarul pustiei.". Pustiul populat, paradoxal, de oameni este cauza mortii poetului: in ultima
instanta, lupii ce "urla" sunt animale feroce, hotarand destine, cu ochii sclipind sangerosi, a caror singura
misiune este eludarea viului, eschatologia individuala.
Desi nereusita, incercarea eului de a se elibera de catusele unei lumi in care cel mult se poate muri in
bogatie stabileste coordonatele pentru un alt tip de traire, incercand sa creeze un precedent, si acest fapt
este de ajuns. Nereusita actiunii de transcendere a portilor apare ca un fenomen limitator, fiindca poetul a
ramas in acelasi loc, a murit de fapt. O lume ce nu admite fericirea ca stare perpetua, eludand insasi ideea
ca totul e posibil, nu poate fi suportata. Nu are nici viitor.
"Noaptea de decemvrie" este, ca imagistica, aproape in intregime parnasiana: predomina culorile vii,
aprinse,rozul, galbenul, albastrul, otelul, pietrele si metalele pretioase, margelele de sticla banale parasite
de emirul plecat in cautarea absolutului. Prin acustica, prin laitmotive, prin asonante, prin repetitii si
enumeratii in cadente desavarsite, intr-o orchestratie de opera wagneriana, se poate spune cu indreptatire
ca poemul apartine simbolismului. Prin intensitatea trairilor si prin profunzimea viziunilor, prin tensiunea
dintre real si ireal, prin teme ca fortuna Iabilis si viata ca vis, prin fascinatia mistuitoare a iluziei si a
absolutului, poate fi socotit si un poem baroc. In intregul ei, in armonia desavarsita a ideilor si a mijloacelor
de expresie, "Noaptea de decemvrie" este o opera clasica, o capodopera, sinteza a unei forte creatoare
incontestabile, o lucrare romantica, in care apar elemente simboliste si chiar parnasiene.cw